Prin codrii seculari – in muntii Rarau

ioan casuta logo

Din categoria „Romania NU se rezuma la Valea Prahovei si la Litoral” precum si din categoria „multe zile se uita, multe trec fara rost”, voi incerca sa surprind cateva detalii, atat tehnice cat si personale, despre excursia din muntii Rarau.

 Trebuie mai intai sa spun ca daca plecati din Bucuresti spre nordul tarii, drumul prin Brasov – Sighisoara – Targu Mures – Bistrita – Vatra Dornei este absolut minunat (mai ales comparativ cu varianta Buzau – Focsani – Bacau – Piatra Neamt – Vatra Dornei, care imi pare mult mai plictisitor).

 Noi am inceput excursia in comuna Pojorata, undeva in apropiere de Campulung Moldovenesc. Pana pe creasta nu am urmat un traseu marcat, ci un drum forestier ce trece pe langa manastirea din padure, drum care ne scoate odata ajunsi in creasta in traseul banda albastra ce vine dinspre Campulung (din comuna pana pe creasta se fac aproximativ 1,5 – 2 ore). Din creasta vedem in stanga in departare o parte din oras, precum si varful Rarau undeva in dreapta, acoperit de mai multe relee si stalpi ce ii strica oarecum aspectul de munte. Pornim asadar spre dreapta pe poteca de creasta, trecand pe langa cateva stane momentan parasite (loc bun de refugiu) si admirand un peisaj plin de munti acoperiti de paduri de brad printre care ici si colo se strecoara un verde deschis de fag. Spre dreapta vedem varful Giumalau, undeva peste vale, dar varful Rarau nu se mai vede, fiind obturat de un alt varf acoperit de paduri. Suntem cam la 1400 de metri altitudine si poteca pe care mergem, ingusta si pustie, e minunata. Trece cand prin padure, cand peste poieni cu floricele galbene si albastre, si imi da o puternica senzatie de salbaticie. Poate datorita faptului ca simti ca nimeni nu trece niciodata pe aici, poate pentru ca nu vezi in jur decat natura, si cateva stane parasite, poate pentru ca e marginita de o vale imensa ce pare o caldare umpluta cu paduri… O poteca de o frumusete si o naturalete cum potecile din Bucegi nu mai viseaza sa aiba de mult, de cand cu instalarea telecabinei ce permite acum tuturor „iubitorilor de frumos” sa isi lase amprentele din plastic, hartie, sticla si tabla peste ele. Aici nu e niciun gunoi, e minunat!

 Coboram o vale abrupta si ma gandesc ce frumos ar fi aici cu sania, apoi urcam inapoi putin, dar poteca in mare parte e ca un bulevard la nivel inalt, merge lin, fara mari diferente de nivel.

 Camdupa o ora si jumatate de cand am iesit in creasta ajungem la drumul de tractor ce vine din Pojorata si merge spre Rarau (drum pe care acum se poate circula si cu masina, lucru ce pana la urma s-ar putea sa fie mai mult un dezavantaj decat un avantaj). Alimentam cu apa de la un izvor aflat in poteca (pana aici nu sunt surse de apa pe creasta), si iesim in „civilizatie”. Cateva stane, cateva masini si mai multi oameni te fac sa simti ca te-ai intors intr-un fel pe pamant, lucru pe care nu ti-l doreai neaparat.

 Poteca face asadar stanga, ocolind un varf inalt si intra in drumul prafuit de masina. De aici se vad deja Pietrele Doamnei (tinta noastra) si varful Rarau, dar par inca destul de departe (cam la o ora). Pe drum ne depaseste un Peugeot cu numar de Bucuresti si ma uimeste putin sa vad ca nu suntem singurii care au auzit de partea asta a tarii. Putin mai in fata masina opreste pentru o pauza, asa ca ne oprim si noi sa vorbim despre traseu si despre felul in care drumul de masina faciliteaza accesul „grataristilor” pe munte, lucru de multe ori daunator. Punem astfel i-ul sub punct in ceea ce priveste ideea de „modernizare” a zonei. Noi plecam mai departe, lasand masina in urma, dar dupa 5 minute ea trece iar pe langa noi, iar soferul ne spune din mers „cat va dau ca sa va iau?” Ii raspund ca nici daca ne plateste nu ne urcam in masina, dupa 550 de km de masina vrem sa simtim putin pamantul sub picioare. Si apoi, unde ar mai fi farmecul de a merge PE munte si nu LA munte?

 La un moment dat drumul se bifurca, spre dreapta el coborand spre satul Chiril (drum destul de prost), iar noi continuam putin spre stanga pana ajungem la o alta intersectie. Aici gasim si o harta amplasata in mod util pe poiana, poiana unde vedem si primii „grataristi” instalati langa masina cu muzica data tare. Observam ca traseul nostru a devenit din banda albastra – si triunghi rosu si punct rosu si banda rosie si cruce galbena si toate marcajele posibile. Deh, suntem la intersectie de trasee. E greu sa te mai orientezi, nu se stie care marcaj ajunge sus pe Pietrele Doamnei si care ajunge pe varful Rarau, care merge spre manastirea Rarau si care spre Campulung etc. Dar soseaua coboara spre stanga spre Campulung Moldovenesc, iar drumul nostru merge inainte spre Rarau. Pana sa iesim din padure mai gasim o intersectie – spre dreapta se face un drum spre cabana Rarau, dar noi mergem spre stanga. Ajungem la marginea padurii de unde observam varful Rarau (1651m) (unul din cele doua varfuri, nu stiu exact care era) si stabilim clar ca nu merita mers pana acolo (era cam la 20 de minute), pentru ca din cauza fiarelor si stalpilor si constructiilor (cladirea radiocomunicatii Iasi etc) m-ar face sa ma simt mai mult pe un bloc din Bucuresti decat pe munte. Asa ca facem dreapta pe poteca spre Pietrele Doamnei. Gasim marcajul cruce albastra pe care il urmam destul de abrupt prin padure, pana cand ajungem la baza stancilor uriase… cam 10 minute din drum pana aici. Ne bucuram sa vedem prinsi de copaci saci pentru pus gunoiul, dar e trist ca si in conditiile astea, pe jos mai gasesti sticle de plastic, pachete de tigari si alte dovezi ale bunului simt uman.

 De aici insa urcusul devine spectaculos, e nevoie de ajutorul mainilor pentru a te catara, dar traseul nu prezinta mari dificultati (pe Piatra Singuratica din Hasmas se urca mai greu). Facem loc sa coboare un grup de tineri, ne cataram din stanca in stanca, trecem pe langa o despicatura uriasa intre stanci unde gasim putina zapada si iesim sus. Pe piatra zimbrului daca nu ma insel, una din stancile ce formeaza „pietrele doamnei”. Suntem la 1634 metri altitudine si peisajul in jur e minunat… e incredibil cat de naturale par departarile, chiar daca se vad in vai cateva sate. Sunt sate care nu strica peisajul, ci ii dau farmec! Privind spre Giumalau (care are 1857m) imaginea e putin stricata de cabana Rarau din vale, undeva chiar sub stanca pe care stam, o cladire mare ce imi pare total in afara peisajului.

 Vedem dincolo de prapastie si a doua stanca, putin mai inalta decat cea pe care ne aflam dar pe care accesul este posibil doar alpinistilor, iar sub noi… noi suntem inconjurati de prapastie, iar la poalele stancii, alti bolovani rupti parca unul din altul, formeaza o ruptura in padure, ca si cand brazii s-au vorbit intre ei sa stea departe de piatra, ca ii mai cad bucati ascutite uneori si e periculos. Pe varful stancii gasim si cativa jnepeni (poate singurii pe care i-am vazut pe tot traseul) si senzatia e ca, desi ai vrea sa stai jos sa te odihnesti putin dupa urcus, nu stii unde sa te asezi, pentru ca asta ar insemna sa vezi doar la 180 de grade, nu de jur imprejur. Dorinta de a cuprinde cu vederea tot orizontul e atat de mare (atentie sa nu cadeti cand va invartiti in jurul propriei axe ). Ne asezam totusi, mai ales ca vantul e destul de puternic si privim undeva spre sud-est, spre muntii stanisoarei, aceasta fiind directia in care influenta umana asupra naturii se simte cel mai putin (in rest se mai vad cabane, fum de gratar, masini, drumuri etc).

 Ajunge sus pe stanca si un grup de vreo 25 de liceeni (rasa suprema) insotit de un profesor cu dragoste de munte si destul de informat. Noi insa nu prea suportam fumul de tigara si cum pentru a fi „cool” trebuie sa fumezi, cativa liceeni se aseaza chiar in poteca de coborare sa fumeze. Ne ducem in partea opusa a stancii pentru a mai admira putin peisajul dar nu mai stam mult si hotaram sa coboram. Ciudat cum de ne-am potrivit in acelasi timp cu grupul de liceeni. Noi coboram printre primii, dar cativa din tinerii din fata fac stanga la un moment dat, pe ceea ce pare a fi o scurtatura… Noi nu ne abatem de la traseu si coboram in continuare spre dreapta, ajutandu-ne mult cu mainile si coborand uneori stand „pe vine” pentru a nu ne pierde echilibrul (e abrupta coborarea). Tot grupul in spatele nostru face stanga pe „scurtatura”, urmandu-i pe primii tineri exploratori care o luasera pe acolo. Noi iesim in poteca de sub stanca si nu trece mult pana cand ajungem sub stanca unde tinerii au ramas impotmoliti, la marginea unei prapastii… Rad cu gura pana la urechi cand ii aud ca trebuie sa se intoarca (deh, nu toti stiu ca traseul marcat e cel mai scurt si cel mai sigur), si iesim inapoi in drumul de masina.

 Pentru ca am coborat pe acelasi drum (se merge mult mai repede in sens invers, deci la coborare), nu mai descriu inca o data traseul… spun doar ca reintrarea in padurea cea salbatica, pe potecuta cea calda cu aspect de poveste e binevenita, ruptura de „lume” e atat de placuta cand „lumea” nu iti poate oferi sentimente si trairi pe masura sufletului tau…

 Nu am vazut niciun animal salbatic, dar padurile acestea (numite si „codri seculari”) sunt pline de viata, ursi, lupi, mistreti si cerbi, chiar si rasi traiesc aici ca in nicio alta tara Europeana… Probabil doar in Rusia se mai gaseste asa ceva, dar Italia, Franta, Spania, Germania nici impreuna nu au ursi cati avem noi in padurile noastre… De fapt, cati avem noi doar in Sinaia si Brasov :)) Si noi taiem padurile. Trist.

 Muntii din Moldova sunt un adevarat paradis salbatic pe care eu personal trebuie sa il aprofundez cat mai curand… sa ma pierd cateva zile, saptamani, luni poate, pe creste golase la marginea padurii, sau in padure la margine de rau, asteptand cu aparatul foto pregatit si inima cat un purice (de frica sau de bucurie), aparitia unui urs langa cortul meu…

Romanie minunata, te iubesc!

 

Ioan Stoenica

 

ps: ca drum de intoarcere spre Bucuresti recomand din tot sufletul o lungitura: Inainte de Iacobeni se face un drum la dreapta (venind deci dinspre Campulung spre Vatra Dornei), drum ce duce spre Borsa prin pasul Prislop, pe langa raul Bistrita ce izvoraste de undeva din zona. Drum de o frumusete incredibila pentru cineva care iubeste natura si peisajele pe care ea le poate oferi, dar nu numai. Drumul ofera un spectacol sublim spre muntii Rodnei si muntii Maramuresului, si iese in cele din urma, facand stanga la Moisei, la Bistrita, de unde se reia drumul „normal”.

 

Multe zile se uita, multe trec fara rost…

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Prin codrii seculari – in muntii Rarau

  1. Am ajuns acum cativa ani in Bucovina (tot pe langa cursul Bistritei – superb) si visez ca pe viitor sa leg Bucovina de Maramures (am auzit ca atunci cand intri in Parcul National M Rodnei parca esti pe alt taram).
    In Maramures am fost dar cand eram mica si nu mai tin minte decat f vag ca am urcat pe Pietrosu.
    Oricum ca sa nu ma abat de la topic, foarte frumoasa si aceasta excursie si relatarea pe masura! 🙂

    Apreciază

    • Ce ciudat e sa vad pe cineva ca imi citeste toate jurnalele… adica au mai fost persoane, dar cred ca esti prima care imi si lasa cateva cuvinte la fiecare jurnal pe care il citeste (apreciez mult asta!). O sa ajungi sa ma cunosti prea bine :)) Poate mai treci in weekend pe la expozitie, sa fiu si eu acolo!

      Apreciază

  2. :)) chiar m-am gandit ca poate o sa para ciudat dar daca am vazut ca iti incurajezi cititorii sa iti dea semn m-am gandit sa imi spun parerea (de obicei citeam si atat). Mai sunt jurnale la care nu am bagat comment … e oricum un hobby nou (nu stiu cat ma tine ca de obicei ma plictisesc repede :D) La expozitie din pacate nu pot ajunge in weekend pt ca plec in Piatra Mare cum imi propusesem. Dar o sa aduc si eu poze si o sa le postez (cu zapada proaspata :D) Bafta in continuare cu expozitia!

    Apreciază

  3. mircea zice:

    Eu sunt din Campulung si mi/a placut foarte mult cum mi/ai descriz zona mea natala. Eu iti spun ca nu ai reusit sa vezi totul. Muntii Bucovinei sunt minunati

    Apreciază

  4. elena zice:

    scriind aici felul cum ai urcat si cobiorat muntii aveam si eu emotii. ma ingrijoram oarecum gandindu ma la alititudinea la care va aflati, simteam ceva ce se numeste frica ca nu voi mai putea cobori inapoi pe pamant de parca as fo fost si eu acolo! e foarte frumos ca stii sa redai exact realitatea unor persoane care n au nici macar habar de aceste lucruri dar care traiesc cu atata intensitate aceste momente exact ca intr un roman:)

    Apreciază

    • Nu mai stiu de ce nu am raspuns la acest comentariu, dar m-am bucurat sa-l citesc acum, cu intarziere 🙂 Ma bucur daca am reusit sa te fac sa simti astfel, cred ca e important sa faci cititorul sa mearga alaturi de tine pe poteca, sa simta ca face parte din acea excursie – in felul asta poate avea mult mai multe de castigat decat daca ar citi mecanic, de la distanta, fara sa se implice prea mult sufleteste…

      Apreciază

  5. iuliu zice:

    Ionică, nu mai denigra turiştii care se deplasează şi cu maşina, deoarece va veni o zi când şi tu vei îmbătrâni şi n-o să stai nici atunci acasă, deplasându-te cu orice mijloc doar să fii mereu în natură.

    Apreciază

    • Salut! Eu spuneam doar despre faptul ca un drum asfaltat faciliteaza accesul multor oameni care nu stiu sa aprecieze si respecte natura, care arunca gunoaie, fac galagie si atat. Nu inseamna ca nu sunt si turisti civilizati care pana la baza muntelui merg cu masina 🙂

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s