–         Cat crezi ca o sa mai stam aici? intreba unul din ei privind neputincios in jur.

–         Nu stiu, dar mi-e teama ca acasa nu vom mai ajunge.

–         Ei, de ce spui asta? Trebuie sa fim optimisti!

–         Eu zic ca trebuie sa fim realisti!

–         Si realist inseamna sa fii pesimist? Pana la urma, ce e realitatea?

–         Realitatea e ceea ce se intampla in jurul nostru. Si acum, realitatea e ca noi nu vom mai ajunge acasa. Uite-te la zidul asta de fier ce ne inconjoara!

–         Ma uit,  dar oare realitatea se rezuma doar la ceea ce putem sa vedem in jurul nostru? Si ce, crezi ca ea e stabilita dinainte? Nu am putea sa o influentam?

–         Ce-am putea sa facem? Nu vezi ca nimic nu depinde de noi? N-avem nici maini sa ne cataram, nici picioare sa sarim… Doar nu crezi ca o sa ne dea drumul, sa fim seriosi!

–         Eu cred ca daca am incerca sa scapam, sa schimbam ceva, am avea sanse de reusita! Sigur, daca nu incercam, atunci ai dreptate… nu vom mai ajunge acasa. Eu zic ca realitatea e asa cum o facem noi sa fie!

–         Esti naiv… noi nu avem de fapt nicio putere, nu vezi ca suntem la mana celor mai puternici decat noi? Nu suntem in masura sa ne controlam viata, cel putin nu acum cand suntem pe fundul galetii… Altii ne-o controleaza, iti zic eu!

–         Si iti convine asta?

–         Nu imi convine, dar n-ai ce sa-i faci!

–         Cum adica nu ai ce sa faci? Chiar nu e nimic bun in tine care sa te ajute? Eu cred ca depinde de noi totul, realitatea e asa cum luptam noi sa o facem sa fie!

–         Astea sunt vise… Asculta la mine, macar eu imi accept soarta, tu nu faci decat sa te zbati degeaba si sa te lupti cu niste mori de vant.

–         Si cu ce te ajuta faptul ca-ti accepti soarta? Poate ca zbatandu-ma as avea sanse sa scap si sa ajung acasa, unde mi-ar fi mult mai bine! De unde stii, daca n-ai incercat?

–         Probabil au mai incercat altii inainte…si unde sunt? Nu s-au mai intors.

–         Cum, dar nu-l stii pe Bob? El zicea ca a patit ceva asemanator, ne povestea cum alerga dupa mancare si deodata ceva l-a tras afara… Si a ajuns langa altii si s-a zbatut, a incercat sa sara si pana la urma a iesit, nu mai stii? Erai si tu cand ne-a povestit!

–         Da, da, lasa, Bob a avut noroc… si oricum, cati sunt ca el?

–         Poate o sa avem si noi noroc! Si ce conteaza cati sunt ca el, daca unul a reusit, atunci si noi am putea! Si daca nimeni nu a reusit, atunci ar fi cazul sa o faca cineva! Oricum, tu fa ce vrei, eu o sa incerc sa ies de aici si sa schimb ceea ce ma doare. Ce e mai important? Sa accepti o soarta care nu-ti convine, sau sa incerci sa o schimbi si sa o faci mai buna?

–         N-ai decat, te chinui degeaba… n-ai nicio forta, nu pricepi? In fata destinului, atunci cand esti prins intr-o plasa ce te strange si te doare, nu mai ai nicio scapare. Noi pestii nu ne putem influenta destinul atunci cand el devine atat de dur, suntem doar niste pesti amarati, fara prea mult creier, fara forta. Daca am fi fost oameni, atunci da, am fi putut schimba ceva in bine…

Ioan Stoenica, 18 martie 2008