Floarea magica

Candva demult, la marginea unei paduri intunecoase, traia o fetita impreuna cu tatal ei…

Fetita era asa frumoasa, incat in fiecare dimineata, soarele se chinuia sa treaca de crengile dese ale copacilor, numai ca sa ajunga sa-i atinga obrajorii… Pasarile se opreau pe pervazul casutei si o admirau prin geam, iar din spatele copacilor, toate animalele padurii o priveau atunci cand ea se juca prin curtea casei…

Nici lupii, nici veveritele, nici iepurasii sau caprioarele nu mai vazusera o fetita atat de frumoasa, de aceea, atunci cand ea iesea afara, toata agitatia padurii inceta, ca si cand o muzica duioasa ii linistea pe toti…

Nimeni nu stia de ce frumusetea fetei are asa o mare putere asupra naturii inconjuratoare, in afara de tatal ei… El o stia bine, pentru ca ea era partea cea mai mare a sufletului sau, si prin urmare, si cea mai importanta… O iubea mai mult decat orice, la fel cum fetita il iubea pe el…

Intr-o zi, pe cand taia lemne in asteptarea iernii, tatal avu un accident, care l-ar fi putut costa viata… Nu il speria pe el moartea, insa ceea ce il speria era gandul ca nu si-ar mai vedea niciodata fetita, si ca aceasta ar ramane singura… De aceea, intins in pat, mai mult mort decat viu, el se lupta sa tina moartea la distanta…

Adormita cu lacrimi in ochi langa patul lui, fetita avu un vis ciudat… Se facea ca vorbeste cu tatal ei, care ii spunea ca singurul mod in care se poate vindeca este sa ii aduca o floare speciala…

Cand se trezi, imaginea florii ii predomina gandurile, si micuta se gandi ca asta e singura cale de a-si salva tatal… Asa ca se imbraca bine, isi lua ceva de mancare, si pleca in padure…

Alerga plangand pe poteci facute de animale, si intreba si copacii, si pasarile si iarba unde ar putea gasi floarea aceea magica, pe care, desi o vedea in mintea sa, nu o putea descrie…

Nimeni insa nu auzise de acea floare, si daca ea nu stia cum arata, nimeni nu o putea ajuta… Ba multi radeau de ea si o credeau nebuna, pentru ca ei nu credeau decat in lucrurile pe care le vedeau cu ochii lor…

Neincrederea celor din jur in existenta acestei flori, aproape ca o facu pe fetita sa isi piarda speranta… obosita, flamanda si trista, nu mai stia ce sa mai faca, si se gandea ca din cauza ei isi va pierde tatal…

Dar, cand se astepta mai putin, o randunica se apropie de ea si ii vorbi.. “Eu cunosc floarea aceea de care spui… am vazut-o intr-o casuta de la marginea padurii… e foarte stralucitoare, de aceea nu poate fi descrisa, pentru ca petalele nu i se vad… Mergi in directia asta, si vei ajunge acolo…” ii spuse randunica si isi lua zborul…

Fetita ii multumi, si incepu sa alerge in directia indicata de ciocul acesteia…

Merse ce merse si ajunse in fata casutei de care spunea randunica… La inceput nu intelese ce se intampla, cum se face ca a ajuns chiar la casuta ei, dar apoi, o lumina stralucitoare incepu sa se aprinda intre ea si casuta… Apropiindu-se, lumina crestea in intensitate, si pe fetita o trecura cativa fiori de spaima pe spate…

In acest timp, toate animalele padurii se stransesera ca si alta data pe dupa copaci, pentru a admira frumusetea fetitei…sau poate… altceva ii atragea…

Intra in casa, acolo unde tatal o astepta pe pat cu ochii zambitori, simtindu-se mult mai bine, si ii spuse:

“Tata, uite ce s-a intamplat, am visat ca trebuia sa gasesc o floare magica, pentru a te ajuta sa te faci bine, asa ca am plecat sa o caut… o randunica mi-a spus ca o gasesc intr-o casuta de la marginea padurii, dar am ajuns aici… si nu stiu unde e floarea…nici nu stiu daca exista cu adevarat…”

“Of micuta mea” ii spuse tatal, “floarea exista, numai ca nu e o floare asa cum iti imaginezi tu… nu are in comun cu florile decat gingasia, frumusetea si naturaletea lor, dar nu are petale, sau frunze sau tulpina… Si aceasta floare nu e ascunsa prin padure, ci intr-un loc mult mai sigur, unde sa o gasim atunci cand avem nevoie de ea… Tot ea este si cea care face animalele padurii sa se adune in jurul casei, si ea e cea care linisteste padurea si o umple de caldura…”

Tatal stia la ce se refera fetita, pentru ca stia ca dragostea ei este tot ce ii trebuia lui ca sa se faca bine…

“Dar atunci… daca floarea asta e in mine, inseamna ca te-am lasat aici singur degeaba? Putea sa ti se intample ceva…”

“Nu m-ai lasat degeaba”, ii spuse tatal, “uneori, ca sa gasesti ceva ce se ascunde in interiorul tau, e nevoie sa pleci undeva departe mai intai… Asa iti poti da seama mult mai bine de unele lucruri iubita mea…”

Luand-o in brate, muzica duioasa pe care animalele o auzeau se transforma in cea mai frumoasa melodie, o melodie numita dragoste, ce avea ca refren doar doua versuri… “te iubesc tati”, “te iubesc micuta mea…”

 …

Ioan Stoenica, 27 noiembrie 2007

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Floarea magica

  1. GabiR zice:

    Ce frumoasa si aceasta poveste! Imi plac povestile tale nu doar pentru faptul ca iti faci cititorul sa simta la unison cu personajul, ci si pentru ca par ca niste …puzzles 🙂 te referi la tine…dar cumva in oglinda, atata timp cat personajul e ..o fetita 🙂 cel putin asa am descifrat eu 😀
    De multe ori parca nu imi vine sa comentez ca sa nu stric farmecul povestii …cateodata e bine sa ramai fara cuvinte 🙂

    Apreciază

    • Eh, nu pe mine trebuie sa ma cauti in povestile mele – desi in mod clar eu sunt acolo. Dar eu nu sunt un anumit personaj – un personaj e doar o piesa a acelui puzzle. Cel din spatele povestii, cel care o creaza, trebuie sa fie format din toate piesele la un loc… plus multe altele 🙂

      Mai ziceam eu candva, cineva care scrie o carte despre… sa zicem despre aparate foto – in mod clar el stie (si este) mult mai multe decat ceea ce rezulta din acea carte 🙂

      Apreciază

  2. GabiR zice:

    Asa e, nu tocmai asta am vrut sa spun … 🙂 Dar cateodata curiozitatea te impinge sa afli ce se ascunde dincolo de acele randuri, pur si simplu. Asa cum ai tendinta ca dupa ce ai ascultat o melodie sa incerci sa dai search pe google sa vezi cine o canta.
    E frumos sa te lasi purtat de val, sa visezi pur simplu atunci cand citesti , privesti un film sau asculti o melodie sau privesti ceva … in departari … ce iti incanta sufletul . Sa evadezi din cotidian pentru cateva minute. Iar tu reusesti sa transmiti foarte bine acest lucru cititorului tau, il faci sa se identifice putin pentru cateva momente cu unul din personajele tale , depinde ce cauta el cand citeste povestioara, asa e… probabil o istorioara o poti simti diferit , in functie de dispozitia pe care o ai in acel moment. Pe mine aceasta povestioara m-a dus cu gandul la copilaria mea si la mine, m-a facut sa ma intreb cat de mult tin la ai mei. 🙂

    Apreciază

  3. seedone zice:

    Si uite cum departele devine aproape atunci cand iti iei distanta potrivita pentru a-l privi :). Exista si riscul ratacirii insa. Dar nu e cazul aici, deja m-am imprietenit cu personajele tale si le cam intuiesc directia. Imi place ca ai scris despre relatia tata-fiica, am si eu ceva de care-mi amintesc cu drag…si dor.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s