Candva demult, la marginea unei paduri intunecoase, traia o fetita impreuna cu tatal ei…

Fetita era asa frumoasa, incat in fiecare dimineata, soarele se chinuia sa treaca de crengile dese ale copacilor, numai ca sa ajunga sa-i atinga obrajorii… Pasarile se opreau pe pervazul casutei si o admirau prin geam, iar din spatele copacilor, toate animalele padurii o priveau atunci cand ea se juca prin curtea casei…

Nici lupii, nici veveritele, nici iepurasii sau caprioarele nu mai vazusera o fetita atat de frumoasa, de aceea, atunci cand ea iesea afara, toata agitatia padurii inceta, ca si cand o muzica duioasa ii linistea pe toti…

Nimeni nu stia de ce frumusetea fetei are asa o mare putere asupra naturii inconjuratoare, in afara de tatal ei… El o stia bine, pentru ca ea era partea cea mai mare a sufletului sau, si prin urmare, si cea mai importanta… O iubea mai mult decat orice, la fel cum fetita il iubea pe el…

Intr-o zi, pe cand taia lemne in asteptarea iernii, tatal avu un accident, care l-ar fi putut costa viata… Nu il speria pe el moartea, insa ceea ce il speria era gandul ca nu si-ar mai vedea niciodata fetita, si ca aceasta ar ramane singura… De aceea, intins in pat, mai mult mort decat viu, el se lupta sa tina moartea la distanta…

Adormita cu lacrimi in ochi langa patul lui, fetita avu un vis ciudat… Se facea ca vorbeste cu tatal ei, care ii spunea ca singurul mod in care se poate vindeca este sa ii aduca o floare speciala…

Cand se trezi, imaginea florii ii predomina gandurile, si micuta se gandi ca asta e singura cale de a-si salva tatal… Asa ca se imbraca bine, isi lua ceva de mancare, si pleca in padure…

Alerga plangand pe poteci facute de animale, si intreba si copacii, si pasarile si iarba unde ar putea gasi floarea aceea magica, pe care, desi o vedea in mintea sa, nu o putea descrie…

Nimeni insa nu auzise de acea floare, si daca ea nu stia cum arata, nimeni nu o putea ajuta… Ba multi radeau de ea si o credeau nebuna, pentru ca ei nu credeau decat in lucrurile pe care le vedeau cu ochii lor…

Neincrederea celor din jur in existenta acestei flori, aproape ca o facu pe fetita sa isi piarda speranta… obosita, flamanda si trista, nu mai stia ce sa mai faca, si se gandea ca din cauza ei isi va pierde tatal…

Dar, cand se astepta mai putin, o randunica se apropie de ea si ii vorbi.. “Eu cunosc floarea aceea de care spui… am vazut-o intr-o casuta de la marginea padurii… e foarte stralucitoare, de aceea nu poate fi descrisa, pentru ca petalele nu i se vad… Mergi in directia asta, si vei ajunge acolo…” ii spuse randunica si isi lua zborul…

Fetita ii multumi, si incepu sa alerge in directia indicata de ciocul acesteia…

Merse ce merse si ajunse in fata casutei de care spunea randunica… La inceput nu intelese ce se intampla, cum se face ca a ajuns chiar la casuta ei, dar apoi, o lumina stralucitoare incepu sa se aprinda intre ea si casuta… Apropiindu-se, lumina crestea in intensitate, si pe fetita o trecura cativa fiori de spaima pe spate…

In acest timp, toate animalele padurii se stransesera ca si alta data pe dupa copaci, pentru a admira frumusetea fetitei…sau poate… altceva ii atragea…

Intra in casa, acolo unde tatal o astepta pe pat cu ochii zambitori, simtindu-se mult mai bine, si ii spuse:

“Tata, uite ce s-a intamplat, am visat ca trebuia sa gasesc o floare magica, pentru a te ajuta sa te faci bine, asa ca am plecat sa o caut… o randunica mi-a spus ca o gasesc intr-o casuta de la marginea padurii, dar am ajuns aici… si nu stiu unde e floarea…nici nu stiu daca exista cu adevarat…”

“Of micuta mea” ii spuse tatal, “floarea exista, numai ca nu e o floare asa cum iti imaginezi tu… nu are in comun cu florile decat gingasia, frumusetea si naturaletea lor, dar nu are petale, sau frunze sau tulpina… Si aceasta floare nu e ascunsa prin padure, ci intr-un loc mult mai sigur, unde sa o gasim atunci cand avem nevoie de ea… Tot ea este si cea care face animalele padurii sa se adune in jurul casei, si ea e cea care linisteste padurea si o umple de caldura…”

Tatal stia la ce se refera fetita, pentru ca stia ca dragostea ei este tot ce ii trebuia lui ca sa se faca bine…

“Dar atunci… daca floarea asta e in mine, inseamna ca te-am lasat aici singur degeaba? Putea sa ti se intample ceva…”

“Nu m-ai lasat degeaba”, ii spuse tatal, “uneori, ca sa gasesti ceva ce se ascunde in interiorul tau, e nevoie sa pleci undeva departe mai intai… Asa iti poti da seama mult mai bine de unele lucruri iubita mea…”

Luand-o in brate, muzica duioasa pe care animalele o auzeau se transforma in cea mai frumoasa melodie, o melodie numita dragoste, ce avea ca refren doar doua versuri… “te iubesc tati”, “te iubesc micuta mea…”

 …

Ioan Stoenica, 27 noiembrie 2007