Povestea lui IT

Raţiunea nu îţi poate aduce sentimente în inimă, dar te poate duce către ele…

„E aşa gălăgie aici… frunze cad… păsări, un râu… Doamne, o ciocănitoare, o veveriţă… nu ştiu cum ar putea cineva să trăiască în pădure?” îşi spuse It strecurându-se printre tufişurile dese.

Zgomotul nu îi era familiar. Tot ce auzise până atunci fusese un cântec suav, cântat în surdină de cineva nevăzut. Un cântec liniştitor care îi făcea sufletul să se simtă liber şi împăcat cu tot ceea ce exista.

Nu ştia ce înseamnă să-i fie dor, dar dacă ar fi ştiut, probabil că i-ar fi fost dor de acel cântec acum. Nu putea să plângă însă după el, fusese alegerea sa de a pleca şi ştia clar de ce făcuse asta. Nu rămânea decât să ducă la bun sfârşit planul.

După ceva timp de mers prin pădure, urechile i se obişnuiră cu zgomotul şi ochii se adaptară la întunericul ei. Soarele abia pătrundea pe ici şi colo printre crengile înalte ale copacilor şi asta îi crea ceva dificultăţi, pentru că ochii săi fuseseră obişnuiţi cu o lumină mult mai puternică.

Ajungând la marginea pădurii, peisajul începu să devină familiar. Un lac verde în vale, un lan galben de grâu, presărat cu multe punctuleţe roşii despre care ştia că sunt maci şi undeva, pe mal, o căsuţă. Până şi copacul de lângă căsuţă era la fel cum îl văzuse. Părea o scenă desprinsă dintr-un tablou romantic… doar cerul era mai înnorat.

It nu ştia ce va urma, dar dorinţa de a afla era cea care ghidase paşii săi până aici. Nu ar fi putut să mai renunţe, nu acum, când era aşa aproape de a şti.

Se opri câteva secunde în faţa căsuţei. Vântul sufla prin haina subţire şi albă ce îi acoperea corpul, iarba o simţea umedă sub tălpile desculţe şi un miros de lemn de brad venea dinspre casă. Nu pentru asta era însă aici.

Deschise uşa casei şi păşi înăuntru. Linişte. Un păianjen într-un colţ, o glastră cu flori uscate pe o masă, un scaun şi… patul.

„Aici” îşi spuse încet.

Se aşeză pe marginea patului şi îl atinse cu mâna. Simţi o vibraţie uşoară, dar mult prea mică. Se întinse. Cearşafurile începură să îi învăluie trupul într-o mireasmă de timp şi de dragoste, atingându-i pielea într-un mod plăcut. Cu ochii închişi, aştepta. Valurile de bumbac ale cearşafului parcă se loveau de corpul său, iar zgomotul vântului ce pătrundea printr-un geam spart îi ducea gândul către marea pe care nu o văzuse niciodată.

“Sunt gata” îşi spuse – şi imaginile începură să apară.

Era cald unde se afla acum. Împreună cu alţii, privea infinitul cerului de undeva de sus. Mult alb şi albastru, dar nimic altceva. Nicio senzaţie în interior.

Cineva se apropie. Un necunoscut, dar cu o voce blândă.

– De cât timp eşti aici? întrebă acesta.

– De când mă ştiu, îi răspunse It.

– Şi ce simţi? Trebuie să simţi ceva.

– Simt infinitul. Simt multă, multă linişte sufletească. Marea sufletului meu e calmă astăzi şi aşa a fost mereu. Locul ăsta… alungă orice furtună.

– Dar furtunile pot avea părţile lor bune! Cum poţi să apreciezi soarele, dacă nu ai trecut niciodată printr-o furtună?

– Nu contează. Soarele e mereu acolo, acelaşi. Doar oamenii se schimbă. Nu e nevoie să fie o furtună ca să il vadă, e nevoie doar să nu uite de el şi să şi-l dorească.

– Dar tu? Câtă fericire îţi aduce liniştea asta interioară de care spui?

– Fericire? Nu ştiu ce înseamnă asta. Nu pot să simt fericirea, ci doar liniştea aceasta de care-ţi spun.

– Asta pentru că îţi lipseşte ceva.

– Sau poate pentru că am totul.

– Ai dragostea?

– Dragostea… dragostea nu e pentru noi. Noi avem o altfel de dragoste, care face parte din liniştea noastră.

– Nu, dragostea îţi poate aduce linişte sufletească, pentru că te scapă de multe greutăţi ale sufletului, însă dacă e foarte puternică, o simţi altfel decât ca pe o mare liniştită. Dragostea nu e calmă, e plină de dorinţă, de pasiune, toate îndreptate către ea însăşi, prin intermediul persoanei pe care o iubeşti… deci spre această persoană!

– O altă persoană nu poate exista pentru noi, noi suntem unul singur cu toţii.

– Atunci nu vei şti niciodată ce înseamnă dăruirea, ce înseamnă să iubeşti pe altcineva mai mult decât te iubeşti chiar şi pe tine! Lucrul ăsta e mai presus decât orice. Şi te ridică şi pe tine la fel de sus!

– De ce aş vrea să iubesc pe altcineva mai mult decât pe mine sau pe Dumnezeul meu? De ce aş vrea să fie altcineva mai important? Ce bine mi-ar face mie acest lucru?

– Acelaşi bine pe care i l-ar face şi celuilalt…

– Nu înţeleg.

– Să iubeşti înseamnă să te naşti din nou, într-un alt corp: al persoanei iubite. Să simţi că tu eşti acolo, în ea – şi astfel ea să conteze mai mult decât contezi tu! Pentru că acum, corpul tău nu îţi mai aparţine şi el nu mai conţine sufletul tău. Şi dacă sufletul tău e cel mai important, iar el se află la acea persoană, nu îţi rămâne decât să ai grijă de el în măsura importanţei sale. Dacă pentru tine sufletul tău contează mult, atunci vei avea grijă ca el să simtă asta mereu, chiar şi din corpul unei persoane care nu eşti tu. Dacă însă sufletul tău nu e aşa important, atunci îl vei pierde odată cu ea…

– Dar dacă nu e aşa important, atunci poate că nu se afla la ea… ci tot la mine!

– Da, ai dreptate… dar daca ai înţelege ce e dragostea, nu ai vrea să faci asta. Şi oricum, pentru a exista dragoste, e nevoie ca şi celălalt să simtă şi să acţioneze exact la fel…

– Mi se pare ciudat: tu lauzi dragostea în felul ăsta, în timp ce alţi oameni, foarte mulţi, o condamnă! Plâng din cauza ei, suferă şi jură că nu vor mai iubi niciodată. De ce aş vrea atunci să simt dragostea, dacă ea nu înseamnă decât suferinţă? Care oricum nu ştiu exact ce înseamnă, dar care nu pare ceva de dorit, dacă citeşti pe chipurile oamenilor.

– Lumea o condamnă pentru că nu o înţelege aşa cum trebuie. Ceea ce simt cei mai mulţi oameni nu e dragoste adevărată, ci o imitaţie, cauzata de lipsa reciprocităţii sau a dorinţei continue de a iubi, de existenţa diferenţelor. Nu pot să îţi explic cum se simte dragostea. Poate ai putea să îţi imaginezi, dar pentru mine să descriu asta ar fi prea mult acum. Ştiu însă un lucru clar: poţi să continui să trăieşti linistea aceea sufletească de care spui… sau poţi să vezi că se poate mult mai bine!

– Dar asta ar însemna să mă expun riscului de a simţi şi mult mai rău…

– Nu e un risc decât în măsura în care nu suntem siguri de alegerile pe care le facem şi ele nu vin din interiorul nostru. Altfel ai putea accepta şi suferinţa, dacă ai şti că ea este rezultatul unei credinţe sau dorinţe imense de a simţi ceva bun. Suferinţa nu e atât de importantă… ea doar pare importantă pentru că fericirea e mult prea mică. Dar dacă fericirea către care aspiri este una mult mai mare, atunci acceptarea unei eventuale suferinţi devine mult mai uşoară. Riscul apare doar dacă nu ştii foarte bine ceea ce vrei şi nici persoana de la care aştepţi acest lucru…

– Înţeleg…

Cuvintele străinului nu ii puteau face rău. Partea sa raţională era singura dezvoltată şi aceasta îi oferea control deplin asupra propriei persoane. Nu putea simţi nici durere, nici dragoste.

Nu mai era nimeni în jurul său. Alb şi albastru până la orizont şi nici urmă de altcineva. Aici, dacă voiai, puteai să fii singur… complet singur.

“Dragostea…” se gândea. “Oare ar putea să îmi ofere mai mult decât îmi oferă locul ăsta? Oare merită să părăsesc cerul meu liniştit şi să merg spre un cer înnorat, ca să aflu ce înseamnă dragostea? Pot să imi dau seama ce înseamnă şi în mod raţional şi… constat că nu e ceva de dorit. Dar cu toată raţiunea mea, nu pot să susţin că cerul meu liniştit e de preferat dragostei. Nu pot să afirm asta, daca nu am simţit-o niciodata.”

Necunoaşterea începuse să devină deranjantă. Ştia foarte multe, înţelegea foarte multe, dar dragostea nu era ceva care să existe în lumea sa în forma prezentată de străin. Şi deci, nu ar fi putut să o înţeleagă de acolo.

– M-am hotărât! Spune-mi, ce trebuie să fac?

– Sigur vrei să faci asta?

– Da. Nu pentru că îmi doresc să simt dragostea, ci pentru că îmi doresc să o înţeleg, să ştiu ce este şi cum se simte, ca apoi să pot să o apreciez sau să o critic în cunoştinţă de cauză, nu bazându-mă doar pe vorbele altora, mereu diferite.

– Înţeleaptă alegere. Dar… s-ar putea ca motivele tale să se schimbe mai târziu.

– Uneori, motivele pentru care faci ceva contează mai puţin, dacă ceea ce faci te face să te simţi într-un anume fel.

– Exact!

– Dar uiţi că eu nu pot să simt.

– Nu încă…

Deasupra căsuţei din lanul cu maci se lăsase noaptea. Un cer înstelat şi înalt acoperea totul, şi liniştea înspăimântătoare a pădurii ajungea până în interior.

Pe patul moale, It stătea într-o continuă nemişcare, o pierdere de sine către o altă lume… o lume a visării… o lume a simţirii.

Un El şi o Ea se jucau acum la marginea lacului. De la depărtare părea să fie o singură persoană – şi totuşi erau doi. El o ţinea în braţe atât de aproape de corpul său încât între ei nici aerul nu mai putea să intre şi să îi separe. Râdeau, culcaţi pe iarba moale. Cu ochii spre acelaşi punct înalt al cerului uneori, dar privind unul spre celălalt tot timpul, în ochii lor nu citeai suferinţa pe care alţii o exprimau fără să ştie.

Se sărutau acum, şi iarăşi şi iarăşi, pierduţi într-o lume numai a lor, în care corpurile şi sufletele erau unul singur, în care nimic altceva nu conta, pentru că erau ei… indrăgostiţi cu adevărat unul de celălalt.

Un lup ieşi din pădure şi se apropie încet de ei, cu ochii roşii, cu dinţii ascuţiţi şi umezi… dar se opri la câţiva metri. Ei nu îl văzură, dar nici nu conta. Animalele simţeau dragostea ca şi frica şi lupul plecă mai departe, neîndrăznind să întrerupă magia ce avea loc între cei doi.

“Dragostea lor e atât de puternică, încât nici lupii nu pot să o distrugă?” se întrebă minunându-se It. “Nu am mai auzit de aşa ceva”.

Se cunoşteau atât de bine şi semănau atât de mult. Fiecare era idealul idealului său: El idealul Ei, Ea idealul Lui – şi între ei, un sentiment mai puternic decât frica, decât ura, decât gelozia sau neîncrederea. Buzele şi ochii lor spuneau atâtea, deşi nu puteai auzi cuvinte. Puteai citi în ei, erau deschişi cu totul, lăsând la vedere, luminat de soare sau udat de ploaie, un suflet mai fericit decât oricare altul. Pentru că ei se iubeau, pentru că ei erau hrăniţi cu iubire şi pentru iubire trăiau. Pentru iubirea lor, prin ea…

It nu putea încă să se pună în locul celor doi, pentru a putea simţi ceea ce simt ei, dar nu mai avea mult de aşteptat. Cei doi se întorceau acasă.

Intrând, totul se lumină. Pânzele de păianjen dispărură ca prin farmec, geamul spart era acum întreg şi totul în jur emitea o căldură cum nu se mai simţise.

În curând, It avea să înţeleagă dragostea. Aşa spera… De aceea venise aici.

– Nu e greu, îi spuse străinul.

– Sunt aici de când mă ştiu, spuse It, dar nu am auzit pe nimeni spunând că aşa ceva e posibil!

– Pentru că nimeni nu a încercat înainte, dar asta nu înseamnă că e imposibil! Dacă vei vrea cu adevărat, vei reuşi!

– Ce trebuie să fac?

– În primul rând să îţi doreşti cu adevărat. Apoi, să crezi cu toată fiinţa ta că se poate. Și apoi… e nevoie de dragoste.

– Dar dragostea e ceea ce nu am, cum aş putea să o obţin, când asta e ceea ce încerc să înţeleg?

– Nu dragostea ta. E nevoie de dragoste. Nu a ta, ci a cuiva… undeva. Undeva trebuie să existe dragoste, dincolo de Barieră. Şi există! Îi ştiu pe cei doi de mult timp…

– La cine te referi?

– Nu contează cine sunt, dar se iubesc. Asta e tot ce conteaza, spuse el zâmbind.

– Şi cum fac să îi găsesc?

– Uite aici un tablou. Te va ajuta în călătoria ta.

– O căsuţă pe malul unui râu? Dar trebuie să fie atâtea căsuţe la fel ca asta, langă tot atâtea râuri!

– Nu… căsuţa asta e specială! Ai uitat că în ea vei găsi dragostea? O vei găsi uşor. Vei ajunge în apropierea ei după ce treci Bariera, dacă dragostea ţi-e scopul… apoi o vei găsi.

– Şi după ce ajung acolo ce fac?

– Trebuie să te afunzi în sufletul lor. Ceea ce simt ei vei simţi şi tu – şi atunci vei şti.

“Te iubesc atât de mult”, îi spuse El cu ochii. “Şi eu te iubesc enorm”, îi spuse Ea în acelaşi mod. “Ştii că eşti totul pentru mine?” întrebară ochii Lui în continuare. “Dar tu ştii că nu pot trăi fără tine, fără dragostea ta?” Îi răspunseră ochii Ei plini de încredere şi fericire…

Pentru It, limbajul lor lipsit de cuvinte nu era ceva nou, îl folosea de atâtea ori, atunci când vorbea cu ceilalţi. Dar nu mai văzuse asta la un El şi o Ea.

Cei doi se apropiară de pat, în timp ce imaginea pe care It o vedea începea să se suprapună cu imaginea pe care cei doi o vedeau. Tensiunea din corpurile şi inimile celor doi începea să se transmită şi în It. Îndrăgostiţi, împreună în interior şi în exterior, se întinseră pe pat.

Un fior puternic îi străbătu brusc tot corpul, It luminându-se precum Mercur la amiază! Mii de ace îi străpunseră ceea ce acum înţelegea că este inima şi un val de căldură îi zvârcoli interiorul. Trupul îi rămase prins în transă, într-o experienţă pe care nu o mai trăise niciodata şi uniunea celor trei suflete începu. Căldură, fiori, teamă, încredere, speranţă şi bucurie, valuri de lumina şi dorinţă, pasiune şi dăruire, abandonare de sine, de corp, de lume, de viaţă, toate într-un amestec incredibil care îi luă răsuflarea…

Dragostea celor doi se simţea peste tot în jurul lor, atât de puternic, de intens! Şi în jur nimic nu mai rămânea – totul era acoperit de căldura imensă a dragostei, căldura ce tulbura natura şi schimba fizicul înconjurător în lumină!

It devenise pentru puţin timp, un suflet care simte şi lucrul pe care îl simţea era departe de orice aşteptare a sa! Înainte putea să înţeleagă aproape până la simţire alte sentimente, frica, încrederea, curajul, dăruirea, gelozia sau satisfacţia, dar nu şi dragostea. Pentru că dragostea implică un sentiment de perfectă reciprocitate pe care în lumea sa nu avea cum să îl întâlnească.

Orice bucurie pe care ar fi putut să o simtă vreodată nu ar fi fost nici pe departe atât de intensă, pentru că ar fi fost doar o părticică din ceva ce nu ar fi fost decât jumătate din Marele Dar. Singur nu ar fi putut niciodată să simtă o bucurie atât de mare, dar acum, devenind cei doi, totul se dublă! Era El şi Ea… doi… dar asta nu era totul! Faptul că ceea ce ei simţeau era dragostea, făcea ca totul să crească mult, mult mai mult, nu doar de două ori…

Ceea ce It simţea acum era mult peste capacităţile sale de înţelegere în acel moment. Şi gândurile i se opriră. Pentru prima oară, nu mai putea să îşi controleze mintea şi corpul, pentru prima oară asupra lui acţiona o forţă mult superioară raţiunii. Acum se vedea nevoit să se lase pe mâna unui suflet care atâta amar de vreme nu simţise nimic mai mult decât o linişte adâncă. Suflet ce îşi cerea acum tributul! Flămând de sentimente, se hrănea cu poftă din dragostea celor doi, ca un om pierdut în deşert atâta timp, ajuns acum lângă o fântână, sufletul său înghiţea valuri de iubire nestăvilite, inundând fiecare colţişor al său cu sucul dulce produs de două inimi puse împreună.

Nu mai era aceeași persoană. Niciodată nu fusese, realiza acum. Niciodată nu fusese o ființă completă. Dar nu ştia asta. Când trăieşti într-o lume în care eşti învăţat să accepţi doar ceea ce se vede, să treci dincolo de simţirile celorlalţi, de dorinţele sau aspiraţiile lor, dincolo de vise limitate de o raţiune bolnavă, e un lucru ce pare atât de inutil! Dar nu ştia…

Curentul ce-i străbătea corpul prin fiecare por era lucrul cel mai puternic şi mai plăcut pe care îl simţise vreodată. Dar nu era obişnuit cu asta şi îndoiala că va rezista îşi făcu apariţia. Brusc, sufletul său se desprinse din uniune, aruncându-i corpul undeva pe iarbă, fără suflare.

Trecu o oră, trecură două, şi raţiunea reveni. Cu aceeaşi expresie sobră pe faţă, cu aceeaşi linişte adâncă în interior şi calm în exterior, It se ridică.

– Te-ai întors? Deja? Cum a fost? Întrebă străinul.

It stătea în linişte şi nemişcare, în acelaşi loc pustiu şi singur, creat după propria-i dorinţă de moment.

– Ai simţit… se vede că ai simţit! spuse iar străinul.

Liniştea din jurul său era un răspuns clar pentru el.

– Ştiu… aşa se întâmplă de cele mai multe ori: vine şi pleacă, şi pe tine te lasă cu un gol adânc. Nu i te poţi opune, pentru că ţi-o doreşti. Dar o poţi influenţa, dacă ştii…

– Ce e de ştiut? M-ai făcut să caut un lucru minunat şi l-am găsit! Dar acum lucrul acela nu mai e. De ce aş vrea să mai trăiesc, ştiind că tot ce am nu poate egala un sentiment pe care nu îl pot avea? Cum voi putea privi către Pământ, ştiind că acolo aş putea să simt, dar să rămân aici sunt condamnat de soarta? Cum aş putea să caut scuze raţiunii mele că nu mă poate face să iubesc, ştiind că ea e cea care m-a dus acolo?

– Nu există decât soarta pe care tu ţi-o faci… şi ai dreptate. Raţiunea nu îţi poate oferi dragostea, dar te poate duce la ea! Inima nu ştie să facă asta… ea e avidă de iubire şi asta o face să se ofere de multe ori cui nu trebuie. Dar raţiunea ştie mai bine asta şi te poate ajuta! Dacă asculţi de ea. Ea nu va sta niciodată în calea dragostei adevărate, ba din contră! Te va împinge într-acolo, dar doar atunci când ea îşi dă seama că ai găsit ceea ce căutai şi nu doar o iluzie, o proiecţie a idealului tău într-o persoană pe care fără să ştii de ce, ţi-o doreşti…

– Nu mai contează, bătrâne. Dragostea nu e făcută pentru cei conduşi de raţiune, care, deşi binecuvântaţi cu suflet, şi-l ignoră. Dragostea poate exista cu adevărat doar pentru cei ai căror raţiune îi împinge către ea – şi găsind-o, îşi lasă sufletul pradă ei. Nu să îi consume… ci să dea sens vorbelor fără cuvinte, să umple ochii de lumină şi tot în jur de soare şi căldură. Dragostea nu consumă, ea creşte! Și ceea ce un adevărat îndrăgostit simte nu e o simplă dorinţă de posesiune asupra celuilalt… ci şi dorinţa de a fi posedat de acesta în egală măsură! Dar da… e nevoie de doi la fel. Egalitate… reciprocitate… altfel… se va stinge cândva.

– Şi totuşi, posesiunea de care spui nu e decât o dorinţă imensă – de a avea dragostea celuilalt şi a i-o oferi pe a ta. Oricum… Raţiunea ta e capabilă de multe. Puţin timp ai simţit dar ţi-a fost de-ajuns să înţelegi. Oamenii au nevoie de mai mult timp…

– Pentru că ei nu îşi pun întrebări şi nu caută răspunsuri. Doar plâng.

– Şi plânsul ajută uneori…

– De cele mai multe ori, plânsul oamenilor e pierdere de vreme. Nu poate schimba nimic din ceea ce a fost şi nu face decât să întârzie lucrurile bune să apară. Pentru că nu se opresc din plâns să îşi dea seama ce îşi doresc şi rămân cu impresia că ceea ce au avut chiar era ceea ce îşi doreau. Dar dacă era aşa, nu s-ar fi terminat. Dacă nu cumva ei înşişi nu au ştiut să păstreze.

– Nu toţi sunt la fel. Unii, chiar dacă suferă, aleg să înveţe din suferinţa lor în loc să plângă şi să folosească tot ce se poate din ea că să crească – într-o direcţie sau alta. Spre nu a mai iubi niciodată, sau spre o dragoste mult mai mare, de care ei se simt în stare.

– Inevitabil voi învăţa tot ce se poate învăţa. Asta e firea mea. Dar toate învăţăturile din lume, nu mă vor putea face să simt ce simţeau cei doi tineri din căsuţa de lânga râu. Eu nu sunt nici El (HE), nici Ea (SHE). Eu sunt un IT, pentru că nu am suflet.

– Şi totuşi, chiar şi un IT a putut să simtă dragoste pentru că şi-a dorit. Sunt mulţi It aici. Şi poate unul a simţit cândva acelaşi lucru ca şi tine, că dragostea e cel mai mare dar. Şi poate cine ştie, aşteaptă pe cineva cu care să treacă Bariera, pentru a se pierde în simţire, undeva, pe malul unui râu…

– Se prea poate. Dar să găsesc un It care să simtă e puţin probabil. Voi rămâne singur, cu cele şase aripi ale mele, dar fără suflet, într-un rai ce mă ţine prizonier şi pe care nu mi-l mai doresc, dar pe care singur nu îl pot părăsi. Rămâi cu bine bătrâne, fii fericit că te-ai născut dincolo de Barieră, astfel încât să poţi să simţi.

It dispăru şi bătrânul se îndepărtă, lăsând liniştea să preia controlul asupra colţului de rai în care un serafim cu şase aripi dar fără suflet, se pierdea.

Ajuns în poiana raiului propriu, bătrânul privi în jos, spre căsuţa plină de dragoste a celor doi cândva tineri.

“Biet înger” spuse el… “dacă ai şti… dacă ai şti că bariera nu era decât în mintea ta… dacă ai şti că nu eşti decât ceea ce mintea ta îţi spune că eşti, atunci ai putea să schimbi ceva la tine. Să simţi… să iubeşti… raiul pe care l-ai construit ar putea arăta altfel… daca ai şti ca se poate! Dragostea nu e doar acolo, în acea căsuţă de pe malul râului. Acolo a fost a mea. Ne-am iubit toată viaţa ca atunci când tu ne-ai simţit, pentru că ăsta ne era visul: să ne iubim! Şi acum… deşi mort de atâta timp, încă o simt adânc în mine. Pentru că acolo se naşte. Și uneori nu moare niciodată… dacă ştii…”

– Nici el nu a înţeles? întrebă bătrâna.

– Nu încă… spuse el luând-o de mână. Dar a făcut un pas important către ea: şi-a dat seama că există!

– Ce păcat că au nevoie de noi ca să îşi dea seama de asta… ei nu îşi sunt de ajuns.

– Da, şi asta le limitează atât de mult simţirea…

– Nu-i nimic… poate cândva vor învăţa.

– Vrei să mergem iar?

– Da!

– Să aprind focul în sobă?

– Sigur, de ce nu… ar putea să fie iarnă de data asta.

– Cum vrei tu, iubita mea…

Ioan Stoenică, 12- 15 noiembrie 2007.

Vezi si: Printesa din turn

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Povestea lui IT

  1. Marina Rasnoveanu zice:

    Impresionant. Intr-un fel se aseamana povestile noastre. Au in comun poate faptul ca si ingerii isi doresc sa iubeasca. Sau cine stie, poate nu suntem toti decat niste ingeri cazuti pe care Dumnezeu nu ii mai putea adaposti in rai. Daca e asa, atunci eu nu stiu daca as mai face sacrificiul a doua oara.

    Apreciază

  2. seedone zice:

    Un mic hohot inabusit de un zgomot din afara. Teama de a ma auzi plangand m-a oprit. Iar acum zambesc privind in gol… si astept hohotul cel mare. Nu-ti pot raspunde la poveste, pot doar sa las o parte din mine aici.
    Azi m-am tulburat prin cuvintele tale. Au o energie incredibila si o profunzime iesita din comun. Le-am simtit fizic. A fost o duminica extrem de calda, in ciuda ninsorii si-a razelor furisate in spatele norilor. Pana la urma razele chiar au venit din alta parte :).
    Mai scrie…

    Apreciază

  3. Anda Ansheen zice:

    Primul gand: poate ca toti am fost asa inainte..
    La ce bun sa ai o liniste in care nu simti nimic si de care nu te poti bucura? Aia nu e liniste, ci absenta unui termen de comparatie!
    Una e adevarata liniste si pace sufleteasca – cea venita din cunoasterea a tot ceea ce este – care e asemeni luminii, care contine in ea toate culorile – si alta e o liniste superficiala venita din lipsa cunoasterii, care este goala si in care nimic nu se misca, nimic nu se intampla.. Una este sa meditezi profund si alta e sa dormi :)) (bineinteles, somnul are beneficiile lui, dar nu despre ele e vorba aici).

    Povestea ta ma indeamna sa fac o analogie, cu o idee pe care o aveam eu mai demult, legata de legenda „pacatului originar” (pe care eu nu-l vad ca pe un „pacat”, ci din contra, ca pe o mare binecuvantare)… : Mereu am fost de parere ca „pomul cunoasterii” este mai degraba un simbol pentru tot ceea ce inseamna viata, cu lectiile ei – iar „muscatul din mar” e o metafora a modului in care omul A ALES sa vina pe pamant pentru a experimenta in mod direct viata – cu toate intamplarile ei bune sau aparent negative. Sa vada cum se simte sa iubeasca, sa dezamageasca si sa fie dezamagit, sa fie parasit, sa construiasca un turn ca apoi sa renunte la el si sa iubeasca din nou. Si sa se intoarca „acasa” imbogatit. Ca altfel, ce simplu e sa stai in rai si sa nu ai nici o grija! Sa stai pe norisor si sa iti imaginezi ca stii totul, doar pentru ca ai vazut de sus… si totul ti se pare perfect – insa „perfectiunea” presupune stagnare, inseamna lipsa progresului – incotro sa „evolueze” ceva ce este deja perfect?
    Daca esti intr-un varf, e nevoie sa cobori ca sa urci apoi pe alt varf si sa te bucuri de privelistea de acolo…. Iar pe al doilea varf vei ajunge putin mai intelept, putin mai imbogatit decat erai pe primul varf – oricat de multi oameni ai fi vazut de sus, ratacind pe drumurile din vale, si oricat ai fi citit despre ele…..

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s