Erau acolo toţi copiii din sat, adunaţi să vadă minunea… Toţi vorbeau, suşoteau, bârfeau, era o hărmălaie cum numai iarna pe derdeluşul din spatele şcolii mai întâlneai, atunci când concursurile de săniuţă încingeau pariuri aprinse… Dar acum era vară, şi cerul era albastru şi râul strălucea în razele soarelui.  Şi pe mal, copiii veniţi nu să se scalde, ci să asiste la ceva nemaivăzut, aşteptau…

Pe un mal şi pe altul, îi puteai auzi…

– Nu va reuşi, nu are cum!

– Ba da mă, n-ai văzut ce încrezător e că va reuşi? Sigur are un as în mânecă…

– Haide mă, cine se crede, sfântu Petru?

– Eu zic că o să meargă, n-ai văzut că toţi care sunt cu el îl sprijină şi îl încurajează? Cred că ştiu ei un secret…

– Băieţi, degeaba vă stresaţi, e clar că va reuşi! Pentru că el nu greşeşte niciodată, şi nimeni din sat nu poate să comenteze ceva în privinţa asta!

– Da, pentru că nimeni nu îndrăzneşte…

Spartacus era într-un fel şeful satului… toţi copiii îl ştiau. Mulţi îl apreciau, mulţi se temeau de el… Pentru că el era mare şi atotputernic, avea în el ceva care îl făcea să impună respect, şi nimeni nu îndrăznea să i se opună. Unii i se alăturaseră în încercarea de a i se asemăna sau de a-i câştiga simpatia, şi nu i se opuneau niciodată, orice ar fi spus sau ar fi făcut… Spartacus avea întotdeauna dreptate, el nu greşea niciodată în ochii lor. Era minunat.

Alţii însă realizaseră că e şi el om ca toţi oamenii, şi putea să greşească… Îşi dăduseră seama de asta atunci când el bătuse un copil nevinovat doar pentru că din greşeală s-a împiedicat şi l-a atins. Unora din copiii satului aceasta atitudine violentă, nepăsătoare şi rece, cu nasul pe sus, nu li se părea o atitudine potrivită, şi nu îl considerau pe Spartacus un om prea bun. De fapt, mulţi ar fi preferat ca el să devină mai înţelegător, mai iertător, mai atent, mai cald… şi nu aşa înfumurat şi încrezut, distant şi rece…

Dar nimeni nu îndrăznea să spună nimic, pentru că în jurul lui, copii aproape la fel de încrezuţi îl susţineau cu tărie…

Şi acum, în acea zi de vară, venise timpul ca Spartacus să dovedească pentru totdeauna că el este mai mare decât toţi ceilalţi, şi că nimeni nu are dreptul să îl judece, pentru că el nu poate greşi, în timp ce el este liber să pedepsească pe oricine, pentru că el este Căpitanul…

– O să vedeţi, după ce va face asta, nimeni nu va mai îndrăzni să spună ca a greşit cu ceva… va dovedi că el nu are cum să greşească, pentru că este perfect!

– Nimeni nu e perfect… şi să crezi asta şi să crezi că nu poţi greşi poate avea consecinţe dureroase asupra lumii…

– Stai că vedem noi acum… Haide Spartacus! Eşti gata?

Băiatul era gata… desculţ, în pantaloni scurţi şi cu o mantie vişinie pe spate, se apropie de râu…

– Priviţi, muritori de  rând… Vă voi arăta că sunt superior vouă, şi atunci toţi vă veţi închina mie, pentru că eu sunt perfect şi nu greşesc niciodată…

Şi făcu primul pas deasupra apei, un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru copiii acelui sat… Dar piciorul începu să se scufunde sub propria-i greutate, şi atinse încet pietrele de pe fund… Apa nu îi ajungea decât până la gleznă, dar toţi copiii rămasera încremeniţi, privindu-l…

Spartacus se opri şi el… îşi privea piciorul scufundat în apă şi simţea răceala ce-l mângâia curgând încet pe lângă el… Dar îşi reveni! Plin de încredere, ridică al doilea picior şi îl puse înainte… îl lăsă uşor în jos, apropiindu-l de suprafaţă apei… Încet, o atinse… simţea sub talpă firul rece, şi calcă! Încă o dată, piciorul i se scufundă, şi apa îi ajungea acum până la genunchi… Şocat, băiatul încremeni! Copiii de pe mal încă nu ştiau ce să creadă, nu ştiau cum să reacţioneze, şi nu ştiau ce va urma… Un al treilea pas le confirmă însă gândurile unora, bucurându-i, şi le dezamăgi speranţele altora: Spartacus nu putea să meargă pe apă. Prin urmare, el nu era perfect…

– Poate acum se va gândi de două ori asupra consecinţelor faptelor sale, ştiind că şi el poate să greşească… vorbi fără teamă un baiat mai mare…

– Ca să vezi că uneori poţi să trăieşti în greşeală fără să-ţi dai seama, până când singur îţi dai seama de asta… îl împinse un altul…

– Da, pentru că degeaba îţi spune cineva din exterior că ai greşit, dacă tu nu vrei nici să auzi aşa ceva… îl privi cu dispreţ altul…

– Unii ar trebui să înveţe să asculte ce spune lumea înainte să judece…

Copiii plecau spre casele lor, unii râzând de el, alţii dezamăgiţi, alţii nepăsători… Băiatul rămase singur. Şi o raceala cruntă îşi făcu apariţia în inima lui…

– Hey… daca vrei, poţi să vii să te joci cu noi… îi spuse unul din băieţii din grupul advers, realizând că un om poate deveni mai bun atunci când îşi dă seama că a greşit, dacă îşi doreşte asta…

– Da, nu trebuie să fii singur doar pentru că ai greşit… greşelile pot fi iertate dacă sunt recunoscute şi îţi pare rău pentru ele… Nu eşti singur decât dacă aşa alegi tu să fii…

– Da, sau dacă în jurul tău ai numai oameni nepăsători şi reci…

Spartacus era încă şocat de faptul că nimeni nu îl mai considera perfect, şi nu putea să accepte asta… Şi atunci se întoarse către ei şi urla:

– Lăsaţi-mă în pace! N-am nevoie de voi! Mi-e foarte bine aşa, sunt perfect, doar că voi nu vă daţi seama! Plecaţi de-aici idioţilor!

Şi plecară copiii… răniţi pentru ultima oară de ignoranţa lui Spartacus…

…

Ioan Stoenica, februarie 2008