Biletul de aur

Iar mi s-a întâmplat. Eram în metrou, îmi vedeam de treaba mea uitându-mă în podea şi gândindu-mă la mulţimea de probleme care nu-mi dădea pace şi l-am văzut. Iar! Era acelaşi băiat, îl recunosc după geaca albastră care iese în evidenţă şi după freza aiurită.

Stătea sprijinit de o bară, cu căştile în urechi şi râdea. Nu, nu râdea cu voce tare, dar avea gura până la urechi. Se uita la noi ceilalţi de undeva de sus şi parcă râdea de noi. Noi, oameni serioşi, abătuţi, posomorâţi, cu probleme la serviciu sau suferinţe cauzate de „iubire”, ajunsesem să fim bătaia de joc a unui… nebun! Era nebun, se uita la noi ca la un spectacol de circ care îl făcea să râdă, parcă nu mai văzuse oameni posomorâţi. Mai mişca şi din picior în ritmul muzicii şi uneori îl vedeam dând şi din buze, ca şi când ar cânta. La început am crezut că vorbeşte la hands free, dar nu era asta… cânta şi zâmbea!

Parcă îi şi văd zâmbetul ăla, profund instalat pe faţa lui, zâmbet pe care nu ai putea să i-l dai jos nici cu răutate, nici cu indiferenţă, nici cu ură. Ce mi s-a parut şi mai rău e că o fată care stătea pe scaunul din faţa mea, se uita la el. Am văzut-o, când el se uita în altă parte, ea se uita la el şi apoi când el îşi întorcea privirea zâmbitoare, ea lăsa privirea în jos şi zâmbea uşor. Ce înseamnă asta?? La mine de ce nu se uita??

Ajunsesem să fiu foarte intrigat! Măcar am avut noroc cu un domn care era lângă uşă, l-a văzut pe nemernicul ăsta că zâmbeşte aşa puternic şi i-a aruncat o faţă din aia acră. Bine i-a făcut! Să se înveţe minte să mai stea în metrou cu zâmbetul pe buze. Metroul e pentru noi, ăştia care suferim, care nu dormim câte două nopţi, ne recunoşti după feţele amărâte şi lungi, după lipsa oricărei sclipiri din ochi. Nu e pentru oamenii fericiţi, fără nicio grijă şi nicio problemă, oameni care nu ştiu ce e suferinţa.

Îl mai văzusem eu şi la Cora, cânta printre rafturi ca şi când era singur acolo şi mergea în ritm de dans şi îl mai văzusem de câteva ori şi pe stradă, tot aşa…

Coincidenţa a făcut că în acea zi, băiatul să coboare la aceeaşi staţie cu mine, la Izvor. Eram în spatele lui şi cum a ieşit din metrou, a făcut aşa un salt în sus, ca şi când dansa step. Si l-am auzit cântând ceva, nu am înţeles ce. A urcat scările în viteză şi când a ieşit sus, la soare, s-a învârtit aşa pe loc şi râdea, apoi a plecat mai departe privind spre cer. Simţeam în mine o revoltă în ceea ce-l privea, ce avea băiatul ăsta de era aşa vesel şi fericit?? Eu abia dacă îmi mai aminteam când mi s-a întâmplat un lucru bun care să mă facă să râd din suflet, ca să nu mai zic de ceva care să mă facă să dansez pe stradă. Pentru că da, el începuse să danseze!

A traversat strada şi a ajuns pe malul Dâmboviţei, pe pista de bicicletă şi mergea dansând şi sărind. Dansa de bucurie, se vedea clar, părea că ar fi câştigat la loto sau ceva. Sau poate era îndrăgostit, cine ştie? Şi am traversat repede şi eu şi am început să merg în spatele lui, să îl urmăresc mai bine. Şi atunci l-am auzit ce cânta. Dar cânta cu voce tare, nu se jena că pe partea cealaltă a străzii treceau oameni supăraţi şi trişti pe care i-ar fi jignit cu râsul şi bucuria lui, el cânta în loc să fie serios şi sumbru:

„Tu frumoaso, tu nebuno, fata mea cu gust de fragi… Soarta rogu-te îmbun-o să mă scald în ochii-ţi dragi… Tu porţi roua în privire, nelumeşte de firesc, ŞI ŢI-AŞ FI PE VIAŢĂ MIRE, DE PREA MULT CE TE IUBESC…”

Cânta cu atâta bucurie în glas, cânta de parcă cineva l-ar plăti pentru asta un milion de dolari, cânta şi râdea şi sărea în sus atunci când spunea „de prea mult ce te iubesc”. Era incredibil de urât ce făcea, nu avea pic de ruşine, m-a enervat atât de mult! Cum poate domne cineva să fie atât de nepăsător şi egoist??

Arăta de parcă dacă cineva ar fi trecut pe lângă el, ar fi fost în stare să-l ia în braţe şi să îl strângă tare. Arăta ca şi când ar fi iubit pe toată lumea, ca şi când nu-i păsa că oamenii sunt răi, reci şi nepăsători, părea că el îi iubea pe toţi, aşa de tare zâmbea! Şi se vedea clar că zâmbetul nu era unul superficial aşa cum eu eram obişnuit să văd în jurul meu şi la mine, era un zâmbet venit de undeva din interior, asta era clar. Se simţea: radia!

Ce om domne, cum să nu-ţi pese că oamenii sunt răi şi să îi iubeşti chiar şi aşa? Adică ce ar trebui, când cineva îmi face un rău eu să-i zâmbesc şi să-l îmbrăţişez şi să-i spun că îl iubesc? Nu aş face niciodată aşa ceva, dar nemernicul ăsta mă făcea să mă simt prost că el părea să facă asta şi eu nu. Dar mi-am adus aminte repede că el e ăla nebun şi eu sunt ăla normal că nu răspund răului cu bine, ci tot cu rău, şi asta m-a mai liniştit.

Dar mă chinuia încă întrebarea… „Cum?” Cum de era aşa de vesel? Câştigase la loto? Şi n-am mai rezistat, l-am oprit şi l-am întrebat. Şi ce credeţi că mi-a spus? Zice:

„Râd şi sunt vesel pentru că e soare afară şi cerul e senin… şi râd pentru că dacă nu era soare afară şi cerul era înnorat, aş fi râs pentru că erau păsări în copaci şi oameni pe stradă! Şi dacă nu ar fi fost oameni pe stradă, aş fi râs pentru că melodia ce-o ascult e minunată. Şi mai ales râd pentru că nu am absolut niciun motiv serios de bucurie, râd pentru că toate îmi merg prost, râd pentru că oamenii sunt răi şi cu toate astea nu mă pot învinge, râd pentru că sufăr şi suferinţa e minunată atunci când te ajută să creşti şi râd pentru că dragostea ce am avut-o în mine e încă acolo! Si să ai dragostea în tine te face să iubeşti pe toată lumea, oricât de mult rău ţi-ar fi făcut. Şi râd pentru că deşi mă doare tare sufletul din cauza multor lucruri, eu aleg încă să râd şi să iubesc şi nu să devin un om rece şi nepăsător. Râd pentru că dacă aş întâlni un străin pe stradă i-aş zâmbi din suflet, dar dacă aş întâlni pe cineva pe care îl iubesc sau l-am iubit, l-aş îmbrăţişa cu toată dragostea, chiar dacă el ar face un efort să-mi zâmbească în mod superficial. Râd pentru că atâta timp cât răul e în exteriorul meu şi nu în mine, pot să râd şi să iubesc şi să fiu fericit! Râd pentru că oamenii nu ştiu asta şi când le spun nu fac decât să critice sau să râdă de mine şi sunt vesel pentru că în timp ce eu am doar motive de suferinţă aleg să râd, în timp ce motivele lor de bucurie nu reuşesc să scoată un zâmbet din sufletul lor, ci doar unul de pe faţa lor. Râd pentru că ştiu că „ţi-aş fi pe viaţă mire, de prea mult ce te iubesc”, chiar dacă Ea încă nu există pentru mine şi râd pentru că tu nu realizezi că eşti eu… ”

Asta mi-a spus şi m-a luat în braţe… Şi atunci mi-am dat seama. Străinul acela eram eu. Şi atunci am început să râd şi să plâng în acelaşi timp de suferinţa care mă făcuse până atunci să stau cu capul plecat şi faţa posomorâtă la metrou.

E incredibil să simţi că iubeşti pe toată lumea şi să simţi că vrei să fii bun cu toţi oamenii şi să contribui la fericirea lor, chiar dacă e doar printr-un un zâmbet cald sau prin faptul că eşti suficient de atent încât să nu îi faci să sufere. Şi e minunat să fii împăcat cu tine însuţi ştiind că ai făcut asta, că tot ce ai făcut a fost constructiv pentru tine şi pentru alţii, să ştii că nimeni nu-ţi poate reproşa cu argumente că nu ai avut inimă la un momentdat şi l-ai făcut să sufere, că atunci când cineva suferea şi avea nevoie de tine, ai făcut tot ce-ai putut să-l ajuţi chiar dacă asta te durea enorm şi pe tine. Te face să poţi să primeşti răul în tine ştiind că dragostea ce o simţi are puterea de a-l transforma în frumuseţe şi căldură…Pe care să le împrăştii apoi în toată fiinţa ta şi în jur.

E minunat, pur şi simplu minunat… Căci am un bilet de aur… sau poate 10.000…

A ramas însă un sentiment negativ în inima mea în ceea ce-l privea pe băiatul acela care eram eu… De ce a trebuit să fiu eu? Nu putea să fie altcineva, ca să fim doi? Mai e altcineva? Of Doamne…

„ŞI ŢI-AŞ FI PE VIAŢĂ MIRE DE PREA MULT CE TE IUBESC!!!!!” 

(bazat pe o zi reala din viaţa mea)

Ioan Stoenica, 4 februarie 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Biletul de aur

  1. Roxana zice:

    Impresionant ceea ce ai putut sa redai !!! pana sa citesc aceste randuri scrise de tine.. imi spuneam ca poate gandesc gresit , pentru ca realitatea e una dura in aceste zile-n care traim iar daca esti un om realist devii automat pesimist … ca asta vad in jur..! asa incercam sa mi explic , dupa ce prima data imi puneam intrebarea : oare de ce nu pot zambi ? doar nu problemele le pot lua zambetul din suflet ! iar cand zambesti oferi si iti oferi ! odata am auzit un preot spunand : ” zambetul este ca focul dintr-o candela , daca mai multe lumanari au fost aprinse cu acel foc..asta nu inseamna ca focul din candela a scazut „ . MULTA SANATATE. 🙂

    Apreciază

    • Scuze, nu ti-am raspuns atunci cand am vazut comentariul si apoi am uitat… mi se intampla des.

      Cred si eu ca, desi problemele cu care ne confruntam (poate deseori) ne pot intrista, daca in adancul nostru exista ceva mai puternic, o credinta, un fel de a fi… un zambet adanc instalat… atunci si zambetul de pe chip poate sa ramana prezent, pentru ca lucrurile rele din exterior nu prea pot sa invinga lucrurile bune din interior. Dar ca sa ajungi sa fii asa e nevoie si de timp dar si de „munca” – de dorinta de a fi asa poate, de lupta cu gandurile pesimiste, incercarea de a gasi mereu o solutie mai buna…

      Oricum, important e ca se poate – chiar daca altii nu pot.

      Apreciază

  2. roxana zice:

    multa sanatate,intelepciune,rabdare si curaj iti doresc in ”drumul” pe care l ai ales…la capat te va astepta cava mai mult decat ai sperat si speri 🙂

    Apreciază

  3. raluca zice:

    frumoasa postare! E bine ca din cand in cand cineva sau ceva, in exemplul de fata o povestioara, sa te inspire, sa iti aminteasca ca totul sta in atitudine. Atitudinea negativa cu siguranta nu te va ajuta sa rezolvi vreo problema. Baiatul cu toate problemele lui a decis sa primeasca tot cu zambetul pe buze, sa fie recunoscator si sa vada partea buna a lucrurilor ce i se intampla. E de invidiat si de urmat. Succes in viitoarele actiuni!

    Apreciază

  4. Aniri zice:

    Profund tare acel final, intalnirea cu sinele negat.

    Totusi, cred ca bucuria adevarata (profunda) nu se exprima chiar atat de dezlantuit. O traiesti in interior si se vede prin seninatate, dar nu trebuie sa exagerezi cu exprimatul ei. Mie mi se pare ca si-ar pierde din taina si chiar ar fi ceva fortat. Sincer, daca am analiza mai in adancime, poate am descoperi ca cei care afisaza f multa bucurie, de fapt traiesc ceva superficial. Nu stiu, asa gandesc acum.

    Iar legat de suferinte, cred ca ti-ai mai schimbat parerea intre timp. Nu cred ca poti sa fii VESEL atunci cand traiesti mari suferinte. Poti sa nadajduiesti ca va fi bine, poti sa te rogi, poti sa speri, dar uneori pur si simplu esti trist. Am citit undeva ca tristetea e de la diavol, deci nu e fireasca. E, cumva, lumeasca – cu tot sensul rau pe care il poate avea. Dar ne depaseste uneori capacitatea de a o inlatura. Uneori (sau poate intotdeauna) doar Harul lui Dumnezeu ne aduce linistea. Aceea adevarata. Si cand ai pacea aceea, nu ai nevoie sa fii exagerat de bucuros si sa sari in sus. E o pace dupa care tanjim cu tot sufletul… si pe care, doar cand o avem, o intelegem (pentru ca o traim, nu o intelegem in mod „stiintific”). Si cred ca pacea asta e un dar… Pe care noi il risipim de multe ori. Si daca e risipit, e mai greu sa sarim in sus cantand :).

    Apreciază

  5. admin zice:

    Reblogged this on Taina Căsătoriei.

    Apreciază

  6. Elena C zice:

    Am descoperit blogul tău pe un alt site care preluase întâmplarea aceea din tren. Prima dată m-am gândit că ocupaţia ta e să fii blogger şi să scrii frumos, foarte frumos:D. Din tot ce scrii se simte o trăire spirituală deosebită, apropiată de trăirea ortodoxă (poate mă înşel, dar asta simt eu)…după aceea am văzut că te ocupi de fotografie, că ai şi o emisiune foarte interesantă.
    Apropo de articolul acesta, şi eu câteodată mă gândesc când mă uit în jurul meu… mai există oameni cu inimă nepervertită, care să trăiască totuşi în lume? Mereu văd feţe umbrite, oameni grăbiţi, care n-au răbdare să te asculte în adevăratul sens al cuvântului sau capricioşi, încât nici nu ştii cum să-i abordezi ca să nu se simtă ofensaţi…deci cu o atitudine defensivă, să zic aşa, bănuitoare…i-aş compara cu nişte câini slabi, chinuiţi, care şi-au pierdut încrederea în oameni, în adâncul lor inofensivi, dar care muşcă dacă te apropii de ei. O altă categorie des întâlnită e cea a oamenilor ”veseli”. Se pare că aceşti oameni sunt foarte deschişi, aparent, dar după ceva timp de interacţiune cu ei îţi dai seama că sunt şi ei foarte fragili, veselia lor provine din superficialitatea cu care privesc anumite lucruri, s-ar zice că atunci când bate vântul mai tare, pică şi ei. În categoria asta sunt mai mult cei tineri. Foarte rar un om echilibrat… când dai în sfârşit de un astfel de om e ca şi cum ai descoperi nu ştiu ce minunăţie, nu-ţi vine să crezi că şi el, la rândul lui, e din carne şi oase şi la fel ca ceilalţi, trăieşte în acelaşi sistem, fără să se lase doborât. De cele mai multe ori, aceşti oameni au şi o credinţă puternică, altfel nu ar rezista până la capăt fără puternice zdruncinări în fiinţa lor care să-i dezechilibreze la un moment dat… asta e concluzia mea. Nici măcar educaţia, absolut nimic nu te poate salva, astfel încât să nu fii doborât de lumea din jurul tău , cel puţin psihic, mai ales în timpurile de acum, decât credinţa puternică exersată în orice clipă …asta e convingerea mea, că nu poţi să rezişti altfel.

    Apreciază

    • Dacă aș spune că nu știu ce înseamnă „trarire ortodoxa”, ai mai aprecia trăirea spirituală pe care ai văzut-o? 🙂

      Da, în jur există oameni de tot felul, cu tot felul de trăiri, de măști, de temeri și limite. Dar și de bucurii reale – există și astea. Pentru mine e util să știu cum sunt oamenii din jur, dar mai important mi se pare cum ar putea ei să fie. Potențial există în toți, doar că nu mulți îl dezvoltă într-o direcție care chiar să le facă bine – și lor și altora. Ajungi să ai mai multă înțelegere față de oameni dacă îți dai seama că în ei se ascunde totuși ceva bun – de care nu sunt poate conștienți… pe care nu au reușit sau încercat să-l aducă mai la suprafață.

      Dar și mai important decât cum sunt oamenii din jur, mi se pare cum ești tu! Cum sunt eu 🙂 În loc să ne gândim de ce fel de oameni ne lovim în viața de zi cu zi, ar fi mai util să ne gândim de ce fel de om se lovesc ei atunci când se lovesc de noi! 🙂

      Dacă am reuși să le oferim noi ceea ce ne-am dori să primim, atunci sigur și la ei s-ar schimba ceva. Iar la noi nu mai zic, dacă am reuși să fim noi mai buni, nu am mai fi atât de ușor influențați sau afectați de cei din jur. Pentru că am avea în noi ceva mai puternic și mai mare decât asta. Poți să-i spui credință dacă vrei, deși termenul poate crea confuzie – că poți să crezi în multe lucruri.

      Important e că lucrurile pot fi mai bune. Cu educatie, credinta, inspiratie, cine stie cum! Dar asta nu începe cu o schimbare din afara noastră, ci cu una din noi. La care cu toții mai avem de lucru… 🙂

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s