Era noapte, partea din zi care îi plăcea cel mai mult din cauza condiţiei sale. Uneori se simţea ca în filmul acela, condamnată să ducă o viaţă întunecoasă din cauza ochilor săi bolnavi, dar asta nu o mai afecta acum aşa tare. Lumina puternică îi făcea rău, dar când lumina era slabă, ochii săi erau mai puternici decât ai multor oameni. Se adaptasera unei vieţi întunecate, nu din dorinţă, ci din nevoie.

Şi noaptea era plină de frumuseţe atunci când sufletul ştia să simtă şi sufletul ei se deschisese atât de mult către aceasta. Mirosul de regina nopţii, pe care îl simţea atât de intens în grădina de sub fereastra camerei sale, greierii susţinând concert după concert într-un turneu ce părea să nu mai părăsească acel petec de pământ şi cerul…

Văzuse cerul înstelat de sute de ori, dar părea că de fiecare dată când părăsea luminile oraşului, acesta îşi deschidea în faţa ei întreaga minune a Universului şi ochii săi se umpleau de lumina frumuseţii pe care acesta o trimitea spre ea.

– Unde mergem?

– O să vezi, îi spuse el ţinând-o de mână pentru a-i ghida paşii. Sau poate doar pentru că atingerea pielii ei fine îi bucura palmele mai mult decât orice altceva ţinuse vreodată în ele.

Nu ştia încă unde o duce, dar avea încredere în el. Îi spusese că îi va arăta ceva ce nu mai văzuse niciodată, ceva ce îşi dorise mereu să vadă.

Pădurea prin care treceau era scundă şi deasă, chiar dacă iarna doborâse toate frunzele copacilor lăsându-i uscaţi şi goi. Dar el ştia poteca aceea de multă vreme, putea să meargă şi cu ochii închişi pe ea. Acum însă nu era nevoie. Noaptea nu era neagră, căci o lună plină strălucea deasupra lor luminându-le drumul. Razele ei transformau copacii în umbre înfricoşătoare şi orice zgomot suspect năştea fiori pe spatele celor doi. Dar niciunuia nu-i era cu adevărat frică. Ei nu, pentru că era cu el, lui nu, pentru că trebuia să aibă grijă de ea… Şi ajunseră sus.

Locul acela avea o deschidere de jur împrejur încât puteai vedea până departe în vale. Dar luminile stinse ale oraşului nu îi atrăgeau de data asta. Spre sud vest, discul mare şi strălucitor al lunii domina cerul luminând copacii şi pe ei. Şi cum flacăra plăpândă a unei lumânari e acoperită de lumina puternică a unui far, aşa şi luna întuneca în jurul ei stele nevinovate. Dar ieşind din razele ei, mii de alte stele se lăsau admirate, de privirile oricui ar fi înfruntat frigul să le vadă.

Dar cine să facă asta? Era ora 2 noaptea, frigul era intens şi lumea era obosită, cine ar fi fost atât de nebun încât la ora aceea din noapte şi din iarnă, să-şi părăsească patul călduros pentru a urca pe deal? Cine, dacă nu două suflete libere, pentru care confortul şi căldura nu înseamnau neapărat viaţă…

Băiatul scoase din spate rucsacul mare şi îl desfăcu. Din el trase afară o pătură pe care o întinse pe iarba uscată, apoi doi saci de dormit.

– Ce frumos! exclamă fata văzându-i. Aşa o să putem sta toată noaptea să vedem stelele! Ştii, le-am văzut de multe ori, chiar şi de sus de pe deal, dar nu am stat niciodată toată noaptea. Pentru că… nu aveam cu cine. Lumea se grăbeşte să plece spre ceva ce nu ii oferă la fel de multă fericire şi frumuseţe…

– O să vedem mai mult de atât, ţi-am spus că o să îţi arăt ceva ce n-ai mai văzut niciodată, îi spuse el simţind cum capătă importanţă printre cei pe care ea îi cunoştea.

El o iubea de multă vreme şi făcea totul pentru a-i fi aproape, chiar dacă ea părea să nu-i răspundă-n suflet cu aceleaşi sentimente. De multe ori îi luminase nopţile cu tot felul de jocuri, de surprize, de senzaţii şi părea că inima lui e o sursă nelimitată de imaginaţie, condusă fiind de nişte sentimente pe care le-ar fi vrut şi în ea. Era aşa bucuros să o simtă lângă el de fiecare dată, pentru că descoperise în ea ceva ce mulţi oameni pierduseră de mult: capacitatea de a simţi tot ce e în jur cu inima în primul rând, nu cu mintea!

Era atâta suflet şi bunătate în ea, o simţea ca pe o insulă într-un ocean agitat, o insulă pe care ar fi vrut să naufragieze pentru totdeauna. Un Robinson fără dorinţă de scăpare, pentru că insula aceea nu era formată din ţărână, ci din sentimente…

– Uite, vezi stelele alea trei puse aşa una lângă alta?

– Da, Centura lui Orion… zâmbi ea.

– Ah, am uitat că tu te pricepi la stele mai bine decât mine. Dar fac pariu că nu ştii legenda despre Constelaţia Orion!

– Am o presimţire că nu o ştiu! râse ea vesel.

– Orion ăsta era un luptător de sumo, vezi că pare mai rotund aşa dacă te uiţi atent, şi alea trei stele formează Chiloţii lui Orion, ăia de luptă. Sigur, lumea le-a numit “centura lui Orion” ca să încerce să promoveze mai mult boxul, de aceea e boxul un sport mult mai practicat decât sumo. Eu îţi spun, constelaţiile astea sunt de fapt strategii de marketing… Constelaţia leului? E clar!

Fata râdea mult ascultându-l. De fiecare dată când se întâlneau, ea părea să uite de orice griji ar fi avut, de orice probleme sau dureri, pentru că el avea ceva ce alţii nu aveau: știa să simtă lucrurile şi oamenii, viaţa şi natura, în primul rând cu inima şi abia apoi cu mintea! Ca şi ea! Reuşea de fiecare dată să o facă să râdă şi să simtă şi nimeni altcineva nu mai reuşea asta atât de uşor. Poate pentru că nimeni nu reuşea să se poarte atât de natural în preajma ei. Cei mai mulţi erau ţinuţi pe loc de condiţia sa fizică ce o depărtase cumva de o viaţă pe care ei o considerau normală.

Suferise mult pentru că oamenii nu puteau trece dincolo de acest aspect pentru a o cunoaşte pe ea cu adevărat, dar de când îl cunoscuse pe el, nici nu îşi mai dorea aşa mult acest lucru. Faptul că fusese nevoită să se lupte cu multe greutăţi, din partea vieţii sau a oamenilor, o făcuse acum să devină mult mai puternică şi mai conştientă de sine şi o făcuse să aprecieze mult mai mult ceea ce avea… şi pe el.

Au stat ascunşi în sacii de dormit vreo 2 ore, privind cerul şi vorbind, simţind căldura şi râzând. Aerul era rece, dar asta îi făcea să aprecieze şi mai mult căldura sacilor. Razele lunii băteau din spatele lor, pentru a nu le întuneca cerul înstelat, dar pentru câteva clipe, ele ajunseseră şi pe faţa lor. Ea nu putea să privească luna direct, era lună plină şi niciun nor pe cer, lumina ei era prea puternică pentru ea. Nu o văzuse niciodată de fapt şi pozele şi vorbele altora nu puteau să-nlocuiască senzaţia pe care ar fi trăit-o privind măcar o singură dată, luna plină… “Şi oamenii pot, dar o ignoră” se gândea ea de multe ori.

Însă chipul lui o reflecta atât de cald şi părea că în ochi purta frumuseţea lunii. Se uita la el atât de adânc încât nu-şi mai dădea seama dacă ceea ce-o atrage e imaginea lunii în ochii lui, sau frumuseţea lunii pe care o simţea în sufletul său. Cert e că privindu-l, luna nu mai conta.

Se opriseră din vorbit de la o vreme, privind unul spre celălalt tăcuţi. Până în acel moment, lumina caldă a apusului de soare i se părea cea mai frumoasă, dar acum, privind razele lunii pe chipul fetei, întregul său sistem de valori asupra frumuseţii începea să se clatine. Era de ajuns să o privească în acea lumina rece, să-i mângâie cu ochii obrajii catifelaţi şi părul moale, să-i atingă uşor în gând colţul buzelor ce le simţea fierbinţi. Și o privea şi se pierdea şi-ar fi plutit deasupra văii ţinând-o de mână şi nu s-ar mai fi-ntors…

Cassiopeea… un w culcat pe cer, ce-n ochii lui părea desigur dragoste. Ca orice stea mai mică sau mai mare, părea că toate strălucesc în adâncul universului pentru ei, pentru a le transmite în felul lor, mesajul vieţii şi al dragostei: “Suntem frumoase aici pe cer în ochii celor ce privesc, dar mai măreţe decât tot când două suflete iubesc. Căci pentru ei nu coborâm ca-n versuri pe Pământ, dar ei prin dragostea ce-o simt, plutesc spre noi pe-un legământ…”

Gândurile îi părăsiseră de mult mintea şi inima plutea acum în corpul său încercând să iasă.

Încet, fata deschise puţin fermoarul sacului şi scoase mâna dreaptă afară. Se întinse uşor şi-l deschise şi pe al lui până la jumătate, apropiindu-şi apoi sacul de al său. Umerii li se atingeau acum şi mâna ei caldă i-o atinse pe-a lui. Îi prinse în palmă un deget, apoi două, apoi trei. Fără să-nţeleagă cum poate o atingere să se simtă atât de bine, palmele lor deveniseră una singură, prinse într-o încleştare fină, în care fiecare bucăţică de piele simţea atât de plăcut atingerea celuilalt. Priveau cerul mângâindu-şi uşor mâinile şi nu-ndrăzneau să se privească şi nici să rupă liniştea ce-i învelea. Inimile le băteau tare, pline de sentimente ce-ar fi vrut să iasă, ştiind că locul lor nu e acolo, ci în celălalt! Dar ei încă nu ştiau asta la fel de bine cum ştiau inimile lor. Şi tăceau pentru a-şi asculta respiraţia şi priveau spre cer atinşi cumva de nemurirea lui.

Pierduţi în frumuseţea atingerii degetelor şi a inimilor ce pluteau în ei, nu observară că în jur se făcuse întuneric. Poate un nor ce-acoperise focul lunii nu o lăsa să trimită către ei scântei, dar el ştia mai bine!

– E timpul!

– Timpul pentru ce?

– Să vezi ceva ce n-ai mai văzut niciodată! De fapt… ceva ce mulţi oameni nu au văzut niciodată cu adevărat. Pentru că ochii inimilor lor stau mereu închişi. Ştiu că tu vei vedea altfel decât ei…

– Ce, ce este? Întrebă fata cuprinsă de curiozitate.

Băiatul desfăcu sacul şi ieşi, trăgându-l apoi peste umeri să-i ţină de cald. Se ridică în genunchi lângă ea şi o ajută să se ridice.

– Închide ochii…

Uşor, o ajută să se aşeze în genunchi, acoperind-o cu sacul de dormit desfăcut. Cu ochii inchişi, fata îl căuta parca din privire şi corpul său l-ar fi dorit aproape. Încet, se aşeză în spatele ei, cuprinzând-o cu mâinile pentru a o încălzi, apoi îi acoperi uşor ochii cu palma. Simţind-o, fata îi trase încet un deget spre buze şi i-l sărută. Un fior îi străbătu pieptul şi băiatul se opri pentru o clipă simţind bucuria unui sentiment ce începea să-l copleşească, apoi îi spuse…

– Într-un fel, e ca dragostea. Când străluceşte puternic, oamenii par să o vadă. O admiră de la distanţă pentru câteva clipe, dar nu o simt în ei şi-apoi se duc… Şi ea se stinge. Oamenii nu îi mai acordă atenţie atunci când e stinsă şi încet, ea dispare. Apare apoi în altă parte după o vreme, dar oare câţi sunt conştienţi de asta? Câţi o caută şi câţi o aşteaptă? Mulţi nu ridică ochii către ea. Căci precum dragostea, ea stă undeva mult deasupra lumii şi pentru a o ajunge, trebuie să-ţi înalţi sufletul către ea! Un suflet gol şi rece n-o va simţi niciodată minunată!

– Luna?

Băiatul îşi retrase mâna coborând-o uşor peste umărul ei subţire şi o lăsă să privească spre cer…

O clipă de linişte se lăsă între ei şi inima fetei se simţea bătând mai tare în corpul ce stătea lipit de al lui. Privea spre cer cu ochii mari lăsând parcă să intre adânc în suflet, o frumuseţe ce nu-ntâlnise până atunci, o frumuseţe ce-i fusese refuzată de natură şi pe care acum el i-o oferea…

Deasupra lor, o lună roşiatică şi mare, acoperită de pete întunecate despre care ştia că sunt văi şi munţi şi mări fără apă, privea tăcută către ei. Pe cerul negru acoperit de stele, lumina incandescentă a lunii devenise roşie şi stinsă. Cuvintele întârziau să apară, sau poate erau plecate undeva departe, ştiind că nu de ele e nevoie ca să simţi. Și asta făceau ei acum… simţeau! El simţea bucuria ei, ea simţea bucuria pe care atâţia oameni ar fi putut să o simtă… În privirea fixată către luna pe care o vedea pentru prima oară cu adevărat, se citea minunea de pe chipul unui copil ce vede pentru prima oară, bradul împodobit şi artificiile. Pentru prima oară lună plină, pentru prima oară mai frumoasă decât orice, pentru prima oară, pentru ea…

Mâinile începură să-i tremure de emoţie, neînţelegând de ce e luna roşie pentru ea, de ce acest moment părea să fie rupt dintr-un vis inconştient pe care-l visa în fiecare clipă, de ce pătura pe care stă pluteşte şi de ce luna e atât de bună cu ea în noaptea asta… Nu înţelegea de ce simte mai multă căldură într-o noapte rece de iarnă lângă un singur om, decât într-o zi fierbinte de vară înconjurată de o mulţime de prieteni. Nu înţelegea multe, pentru că în acel moment, poate luna sau poate altceva, îi furaseră capacitatea de a gândi.

Se întoarse către el şi îşi strecură mâinile pe spatele lui înconjurându-l strâns. Obrajii reci se atinseră începând să se-ncălzească şi sentimentele din ea începură să iasă afară sub forma unor lacrimi. Pentru prima oară în viaţa ei, lacrimile ce-i curgeau nu erau sărate. O furtună avea loc în inimile lor unindu-le şi mâinile începură să mângâie faţa celuilalt pline de o dorinţă puternică de a exprima tot Universul în măreţia lui! Îi atinse încet obrazul cu al ei, mişcându-l uşor, până când buzele li se atinseră. Se despărţiră o clipă, apoi şi mai uşor, se atinseră iarăşi. Părea că o petală moale de trandafir îi atinge, iar buzele vibrau sub atingerea ei… Se apropiară, apăsându-şi uşor buzele între ele, mai aproape şi mai aproape… rămaseră prinşi într-o uniune atât de dulce, a buzelor, a corpurilor, a inimilor… şi ieşiră!

Undeva deasupra văii, două suflete întrepătrunse pluteau purtate către cer. În urma lor, undeva pe o pătură, două trupuri limitate de condiţia lor umană continuau să se sărute şi ei zburau… Nu erau fluturi ce-i făceau să zboare, nici aripi prinse prin şuruburi. Un singur lucru-n viaţa lor avea puterea să-i înalţe, un lucru pe care conştient sau nu, ei şi-l doriseră dureros de mult. Şi acum, împreună în adâncurile lor, schimbau speranţele pe fapte şi transformau visul în poveste.

Luna rămase roşie puţină vreme, apoi începu să îşi revină, întâi un colţ, apoi mai mult, eclipsa era pe sfârşite pe cerul acelei nopţi. Dar frumuseţea ei intrată adânc în cei doi îndrăgostiţi va rezista nopţii… şi zilei care va urma. Si încă unei nopţi şi încă unor zile. Căci ei trăiau cu stelele în suflet şi luna în gândire, iar dragostea adâncă îi conducea spre ele. În lumea lor, oamenii uitaseră că dragostea e mai mult decât un joc al trupului, dar în universul stelelor şi-al sufletului, cei doi erau creatorii propriei lor lumi. Şi apoi pierduţi în dulceaţa sufletelor lor, zburând printre oameni şi iubiri terestre, realizau mereu acelaşi gând ce le unise viaţa: mai mare decât Lumea, un singur lucru este!

…

Ioan Stoenică, feb 2008