Cand am coborat din muntii Grohotis la inceputul lui decembrie, am cunoscut un om. La marginea padurii, deasupra comunei Valea Doftanei, am coborat impreuna pana in sat. M-a dus la el in gospodarie, am baut un paharel de tuica (eu nu beau, dar aveam nevoie sa ma incalzesc putin) si am vorbit. Din vorba in vorba, l-am intrebat si daca nu ar avea un locsor unde sa ne poata caza cateva zile la sfarsitul anului… De preferat undeva la margine de padure, undeva izolat, undeva la poale de munte si acoperiti de zapada…

 Si iata cum pe 30 decembrie ne aflam la doar 5 km de Pasul Predelus, undeva aproape de capatul drumului forestier ce pleaca din Valea Doftanei si traverseaza muntii spre Brasov. Un drum acoperit de zapada batatorita de camioane si alte cateva masini, un drum alunecos pe care masinuta noastra l-a strabatut atat de frumos, fara lanturi si avand cauciucuri all seasons. Dar unde ne-a dus pana la urma? La vreo pensiune de 3-4 stele? La o cabana confortabila si romantica? Nu. Nici nu ne doream asa ceva. Ne-a dus “in jungla”, cum spunea nenea Ionel. Initial intelesesem ca ar fi vorba de un grajd, unul cu soba, usa, ferestre, cu conditii mai bune decat la o stana parasita pe munte, dar atat. Fara curent electric, cu o soba micuta, fara paturi sau toaleta, cu apa la izvor langa casa…

Era de fapt o casuta batraneasca, cu o camaruta mica unde sa ne inghesuim toti 6, cu o soba micuta cu plita, un pat darapanat si o masuta de lemn… Cu o alta camera careia i-am spus “frigider”, unde am depozitat bagajele si mancarea si de unde am scos o saltea si niste cojoace ce aveau sa ne foloseasca. Si, o a treia camera, folosita pe post de grajd pe timp de vara.

O camaruta mica, intr-o casuta cu aspect de grajd, dar conditii putin mai bune, de cum am vazut-o am stiut ca acolo vrem sa stam. Pe drum, ne-am oprit sa asteptam un camion de lemne sa elibereze drumul, si un nene a ras de noi cand a auzit unde mergem… si ne-a zis ca mai bine stam la el, ca el are conditii mult mai bune… Cum sa inteleaga oamenii ca, desi suntem din Bucuresti, nu conditiile de lux sau confortul ne interesau in primul rand. Avea sa fie o aventura, aveam sa urcam pe munte, si aveam sa fim impreuna. De televizor si paturi confortabile poate ca suntem satui. 

Casuta se afla la marginea padurii, langa o vale acoperita de zapada, aproape de drum. Mai sunt cateva casute in zona, dar nu sta nimeni in ele acum. Singurul lucru care ne aminteste de civilizatie in locul asta sunt stalpii cei mari de inalta tensiune, care trec chiar pe langa casuta si merg prin Pasul Predelus spre Brasov…

Pentru cine nu stie, Pasul Predelus se afla la intersectie de munti, poate mai mult ca oricare alt pas. Undeva intre muntii Baiului si muntii Grohotis, se poate ajunge de acolo si in Ciucas, si in Piatra Mare. E un loc minunat, aveam sa constatam a doua zi.

Asadar este 31 decembrie, si desi prognoza anuntase vreme inchisa, lapovita si ninsori, pe noi ne trezeste un cer albastru si un soare stralucitor. Incercam sa nu stam in pat toata ziua, dar se pare ca mi-e greu sa-i dau afara mai devreme de ora 10.

De cand am stiut ca vom merge aici pentru a petrece sfarsitul de an, am avut in gand un lucru: sa stam pe varful Neamtu (cel mai inalt din Baiului) daca e senin, si sa vedem artificiile din Predeal si Azuga si de unde s-ar mai fi vazut. Prognoza meteo insa nu era favorabila pentru asa ceva, si atunci nu avea rost sa stam noaptea pe varf si sa coboram pe intuneric daca nu am fi vazut nimic. Deocamdata insa am hotarat sa mergem in recunoastere, o excursie fara bagaj, pentru a ne bucura de zapada, de soare, si de peisajul din creasta. Nenea ne zisese ca s-ar face cam o ora pana in creasta, ceea ce era genial! Am luat doar putina mancare si putina apa, si cate un polar in bagaj (pe care il car eu).

Am hotarat sa urmam drumul forestier pana in Pasul Predelus, pentru a vedea si acolo ce si cum. Ma gandeam ca gasim si niste indicatoare, teoretic din pas exista marcaje. Drumul e batatorit pentru cativa km, am fi putut merge cu masina, dar am preferat sa mergem pe jos. Nu stiam de fapt nici cat avem de mers. Dar zapada straluceste asa frumos, Doftana susura pe langa noi, si parasim ultimele casute si unitatea militara ce pare abandonata, afundandu-ne tot mai mult intre munti…

Trecem pe langa o zona cu lemne multe facute “pachete” si cu baraci pentru muncitori, dar nu e nimeni acolo. Doar un caine. E ultima zi din an, macar in aceasta zi sa fie liniste in padure. Dar ce liniste, doar suntem noi acolo. Mai radem, mai vorbim, si… nu stiu altii cum sunt, dar pe mine drumul acesta ma bucura tare mult. Poate si pentru ca nu am prea mers iarna pe munte, poate si pentru ca vremea si cerul sunt atat de frumoase incat imi vine sa alerg pana in creasta, sa fiu sigur ca prind senin si acolo.

Ajungem la un raulet pe care drumul il traverseaza, si acesta este de fapt si capatul drumului care ar fi fost accesibil cu masina. De aici zapada nu e batatorita, si chiar daca vara s-ar putea urca (nu cu orice masina), acum sigur ai ramane inzapezit. Noi insa ne adancim cu placere in zapada cea moale (si incredibil de buna pentru bulgari – e de ajuns sa o iei in mana ca se si lipeste!) si parazapezile isi fac treaba de minune.

De acum peisajul devine mult mai frumos si mai salbatic, chiar daca stalpii cei mari se mai zaresc printre copaci uneori. Dar raul are marginile inghetate, zapada pare sa nu fi fost atinsa de niciun alt om inainte, padurea se strange in jurul nostru luminata de soare, e minunat! Sunt multe urme de animale, pe unele le recunoastem ca fiind de iepure, altele de mistret, si ma gandesc ca am putea sa urmarim unele in liniste sa prindem si noi ceva… in poze. Putin probabil.

Ajungem la o intersectie, o zona deschisa, in care drumul pare sa mearga in 3 directii – spre stanga, spre creasta unde imi dau seama ca trebuie sa ajungem, inainte, urcand prin padure, si putin spre dreapta, acolo unde stalpii cei mari si zgomotosi urca prin padurea defrisata special pentru ei.

Traversam intai raul inghetat, si gheata se rupe sub pasul Mariei (care e poate cea mai usoara dintre noi). Ceilalti prefera sa sara direct de pe un mal pe altul, apoi eu scot harta si busola si incerc sa-mi dau seama pe unde trebuie sa mergem.

Asa ma bucura de fiecare data cand constat ca m-am orientat bine, desi nu am mai fost niciodata prin locurile acelea… Asa cum banuiam, stalpii ajung in pasul Predelus, dar pe scurtatura. Drumul la stanga se blocheaza probabil undeva in padure, si de acolo ar trebui urcat abrupt pana pe creasta. Iar drumul ce incepe sa urce inainte e cel care face serpentine pana in Pasul Predelus. Drum pe care hotaram sa il urmam si noi.

De acum intram cu adevarat in padure, dar este o padure rara, inalta si luminoasa. Zapada e maricica, asa ca incerc sa fac urme cat mai mari ca ceilalti sa mearga pe ele, inaintand astfel mai usor. Scurtam o curba prin padure, si iesim inapoi in drum undeva mai sus. Unde gasim si un raulet pe marginea drumului. Ne aplecam si bem apa direct de la sursa, si atrag atentia ca mai sus s-ar putea sa nu gasim apa.

Dupa o ora si 40 de minute de mers pe drumul cel frumos (si destul de lejer), ajungem in Pasul Predelus. In partea cealalta, stalpii incep sa coboare spre Sacele. In dreapta se zaresc deja cateva creste din muntii Grohotis, si par atat de aproape… In stanga, o poteca urca prin padure, si stiu clar ca pe acolo trebuie sa mergem. Nu e din pacate niciun marcaj, niciun indicator, nu stim cat se face pana unde, ceea ce mi se pare putin trist. Chiar nu sunt deloc marcaje in Baiului si-n Grohotis? Pe partea dinspre valea Prahovei mai sunt marcaje, pana la iesirea din padure, dar aici… nimic. Ah, ba da! Pe drum, cu mult inainte de a ajunge la casuta unde am stat, am vazut un indicator (cruce rosie), ce urca spre stanga prin padure. Acela ducea pe culmea Petru Orjogoaia si apoi in Busteni. Dar din pas ar fi trebuit (conform hartii) sa avem banda rosie pana pe creasta. Nimic. 

Dupa o pauza de stat pe zapada, incepem sa urcam pe urmele de animale direct prin padure, si soarele ne lumineaza acum din partea stanga. Acolo unde zarim si valea Doftanei din ce in ce mai mult. Prin padure nu mergem decat un sfert de ora, si ajungem la marginea ei. Pe care o asteptam cu atata nerabdare. Iesim astfel din padure, calcand pe urmele cuiva care a coborat pe aici (mi-am dat seama ca a coborat pentru ca distanta intre pasi era prea mare ca sa fie vorba de urcat), desi nu suntem siguri ca e vorba de un om (urmele sunt destul de topite, nu au o forma foarte clara).

Inca putin si privelistea in spate devine superba. Recunosc imediat varful Grohotisul, pe care am fost in urma cu mai putin de o luna, si apoi toata creasta muntilor Grohotis, pe care am strabatut-o lin pana in comuna Valea Doftanei… e incredibil de lunga! Si acoperita de zapada! Si la noi e inca senin si soare frumos si cer albastru… E minunat!

Mai urcam putin si incepem sa zarim inapoi crestele ascutite ale Ciucasului, creasta Zaganu mai exact. Tare frumoasa creasta, atat de stancoasa si abrupta… Apoi ajungem in sfarsit mai sus, de unde sa putem vedea si in partea cealalta. In fata noastra, varful Paltinul isi ridica formele rotunjite la peste 1900 de metri, si in stanga, undeva mai departe, zarim un varf ascutit, izolat, superb, despre care ma gandesc ca trebuie sa fie varful Neamtu. In partea dreapta, spre Sacele, padurile se imbina unele cu altele si vaile se strecoara printre dealuri coborandu-si raurile spre campie… Vedem la departare orasul Sfantul Gheorghe (asa cred), si putin mai la dreapta (spre inapoi), apare si varful Ciucas, atat de frumos. Mai putin alb decat alte varfuri, mult mai abrupt si mai stancos decat acestea.

De aici ar trebui sa urcam abrupt o portiune, pana sub varful Paltinul, dar urcusul e uneori ceva infricosator pentru fetele mele lipsite de antrenament si/sau de un caracter mai puternic, asa ca hotaram sa mergem pe o poteca secundara, spre stanga, pe curba de nivel, ca sa nu fie nevoie sa urcam atat. Inca nu stim pana unde mergem, dar pe mine ma cheama varful acela ascutit atat de tare, incat mi-e frica sa nu se produca vreo avalansa de la zgomot…

De acum incepem sa avem probleme cu apa. Nu mai avem decat un litru, suntem 6 persoane si surse de apa nu par sa mai fie pe drum. Am umplut bidonul meu cel visiniu cu zapada, si se mai topeste putin de la soare, transformandu-se in apa. Dar pana la varf mai avem de mers…

Poteca pe care o urmam e ingusta si abrupta, si acoperita in cele mai multe parti de zapada moale. Eu merg primul, pentru a crea urme, trebuie mers cu atentie, sa nu aluneci in valea din stanga. Vale care duce tot spre drumul pe unde am venit. De fapt, prin stanga am fi urcat daca hotaram ca la intersectia aceea de drumuri sa mergem la stanga, si sa urcam abrupt. Am fi ajuns aici. Ma gandesc ca pe aici putem sa coboram, pe valea raului Doftanita. E mult mai scurt decat prin pasul Predelus, chiar daca pe acolo avem drum evident.

Deocamdata tinem poteca cea frumoasa si abrupta, si incepem sa si urcam putin, pana ajungem la ruinele unei stane. Aici inaintarea e si mai grea, e zapada mare si smocuri de iarba care te fac sa calci stramb, si soarele ne face sa ne fie si mai sete. Dar n-a murit nimeni de la putina zapada, asa ca nu ezitam sa o folosim pentru a ne racori, topind-o in gura si apoi inghitind-o. E buna, dar nu e suficienta.

Ajungem intr-o creasta noua, cea cu varful Musita (desi atunci nu mi-am dat seama de asta prea bine). Vizavi, de varful cel ascutit si alb ne desparte o vale mare, cu padure. Iar in vale se zaresc doua stane, la marginea poienii. Incerc sa-mi dau seama unde am iesit, sa-mi dau seama care e varful Neamtu, avand in vedere ca de acum se vad mai multe varfuri inalte, legate intre ele de o creasta ce pare sa dea ocol vaii acesteia largi din fata si dreapta noastra…

Continuam pe potecuta noastra, mai pe zapada, mai pe iarba, mai prin soare mai prin umbra unor nori deveniti de acum negri… La un moment dat s-a auzit si un tunet, si ma gandesc ca dincolo de creasta principala, spre Bucegi, e innorat complet si ploua… Norii se misca atat de rapid, venind dinspre Bucegi, si ma gandesc pentru o clipa ca s-ar putea sa fim nevoiti sa ne intoarcem. Eu imi doream cel mai mult sa ajungem in varf, dar avand in vedere conditiile date de vreme si de echipamentul disponibil (mai mult lipsa), uneori e mai bine sa te intorci din drum mai devreme, ca sa nu te trezesti intr-o situatie mult mai dificila. Stam putin pe loc, si ma gandesc de acum ca varful Neamtu nu poate fi acela ascutit, ci unul mai la dreapta, pe creasta principala. Adica mai aproape de noi. Avem insa de urcat pana acolo.

Norii par sa se mai imprastie, bleul cerului revine in unele locuri, si asta ma incurajeaza sa inaintam. Si ajungem intr-o mini creasta, unde imi dau seama cat de prost ma orientasem inainte. Eh, nu-mi iese tot timpul probabil. Ma gandeam ca vom iesi exact sub varful Neamtu, pentru ca pe harta am crezut ca eram in alta parte, pe o alta mini creasta. De fapt am iesit unde ar fi trebuit sa iesim daca mergeam drept in sus de la inceput, undeva sub varful Paltinul. Acum imi e atat de evident, poteca era si vizibila pe harta, nu stiu cum de am incurcat-o. Cel putin acum pot clar sa stabilesc care e varful Neamtu, si ma gandesc ca daca ceilalti nu mai pot, sa urcam macar pana pe varful Paltinul, care e mai aproape, sa vedem dincolo, si apoi sa ne intoarcem. E in jur de ora 2, asa ca ne oprim mai intai sa mancam ceva, admirand varfurile cele albe cu petice de iarba galbena, si in spate Ciucasul in toata splendoarea lui, cu ambele creste golase si abrupte…

Nu mai avem apa decat putina, dar decat sa nu mai avem deloc energie, preferam sa mancam. Asa ca rupem fiecare din paine, eu imi folosesc cutitul Rambo sa tai niste sunca si niste cascaval, si ne prinde tare bine. Le tot spun ca nu mai avem mult, nu mai avem mult, dar “da, asa ai zis si acu juma de ora”. Cert e ca nu se ajunge in varf cu o atitudine de genul “nu mai pot, uite ce mult mai e… nu mai avem apaaa”. De aceea incerc sa trag de ei cat de mult pot, distragandu-le atentia de la sete si efort la frumusetea crestelor pe care le vedem, la comuna Valea Doftanei care se vede in departare resfirata pe valea cea alba, la creasta Grohotisului si la ideea ca la vara am putea merge cu masina pe acolo… Daca tot am ajuns pana aici, merita sa mai urcam putin pana in creasta, acolo in saua Paltinul. Si de acolo vom putea vedea in partea cealalta, si va fi superb, haideti, haideti ca mai e putin!

De aici urcusul incepe sa fie putin mai anevoios, sapand in continuare urme in zapada. Stefan a facut rost de un “pai”, o tulpina de planta goala pe dinauntru, si cand mai gasim balti formate din topirea zapezii ne asezam sa bem putin… Are gust de fan, dar prinde bine. Soarele de acum ne lasa in pace, si ca sa nu ne epuizeze de tot, se mai ascunde dupa nori… Nori… norii aceia erau absolut superbi! Fara ei, peisajul nu ar fi fost atat de spectaculos! Era un plafon de nori cenusii care pareau sa fie taiati la partea de jos cu sabia… niciunul nu indraznea sa coboare mai jos, stateau la acelasi nivel, si asta crea si o lumina uniforma sub ei, si o imagine atat de frumoasa… Cu raze de soare ce se strecurau uneori pana la noi, alteori pana pe Ciucas sau pe Grohotis. Cuvantul pe care l-am considerat cel mai potrivit pentru a descrie imaginea acelor creste din muntii Baiului a fost “crisp”, desi traducandu-l nu e neaparat cel mai potrivit. Dar asa am simtit acea priveliste, acele creste albe – intr-un fel… limpede, de o claritate incredibila, probabil aerul curat contribuia la asta, si ele erau atat de clar conturate, atat de “sharp”, incat chiar simteai ca e vorba de o imagine tridimensionala… ceva ce vara, cand totul are aceeasi culoare, e mai greu de simtit. Erau atatea elemente minunate de vazut in toate partile, era incredibil! Un tablou atat de plin, de expresiv, de curat… Un loc minunat, dar probabil si mai minunat, momentul prins de noi…

Am ajuns in creasta, si, asa cum banuiam, poteca de creasta (drum de ATV) face stanga, ocolind primul varf pe la dreapta, si apoi trece pe sub varful Neamtu prin stanga lui, pe marginea vaii abrupte. Ar mai fi ceva de mers, si mi-e frica sa nu-mi pierd pe drum din membrii echipei, prea obositi sau prea slabi pentru a-si impune singuri sa mearga mai departe. Pentru ca mai departe se poate merge, dar nu cand iti pui singur limite care sa te traga inapoi… degeaba. Pe mine ma dureau varfurile degetelor din cauza ca nu s-au refacut dupa accidentul cu bicicleta, dar dorinta de a urca era mai puternica decat durerea, si nu ma mai plangeam. Irina Irina, ce-ti fac eu tie… :)) 

Aici, in creasta, vantul e incredibil de puternic. Reusim cu greu sa privim spre Piatra Mare, care se vede luminata uneori de soare, si pare totusi mai departe decat ma asteptam, desi exista poteci care duc pana acolo. Se vede totusi minunat, si zapada e aici batuta de vant atat de tare, incat formeaza multi bulgari pe pamant, si pare un teren de lupta dupa o bataie cu bulgari. Soarele si lumina negricioasa a cerului creaza un peisaj fantastic!

Ne punem glugile si fularele, tragem mai bine caciulile pe urechi, eu imi pun si ochelarii, si incepem sa urcam pana pe primul varf. Macar acolo sa ajungem, pentru ca ne gandim ca pana pe Neamtu ar mai fi ceva de mers. Eu as fi mers oricum, dar incerc sa ma adaptez si la restul grupului. Dar apoi ajungem pe acest varf, un varf fara nume pe harta, la 1870 metri altitudine. Peisajul e fantastic, absolut incredibil, asemanarea cu Fagarasul (pe care o sesizasem si mai inainte) e uimitoare! Sunt creste marete, abrupte, interminabile, cu varfuri inalte si stinghere, unite intre ele de creste ce merg lin facand stanga si dreapta pana in departari. Vedem de acum si putin din Bucegi, care sunt acoperiti de nori, si Piatra Mare e unita parca de Postavaru, cel cu mot in varf. Dar cel mai spectaculos e spre varful Neamtu, care e chiar in fata noastra, cu o poteca ce-l urca abrupt, dincolo de o mica vale…

Hotaram sa mergem spre el, anticipand maxim 15 minute de urcat pana acolo. Sigur ca nimeni nu ma crede, dar cam atat am facut. Luptand cu vantul, trecand de acum nepasatori pe langa balti pline de o apa buna, am inceput sa urcam cu ultimele puteri (unii dintre noi) spre varful cel mai inalt din muntii Baiului (Garbova). Nu mai fusesem niciodata pe el niciunul dintre noi. Eu fusesem doar pe varful Baiul Mare, care nu mi s-a parut deloc la fel de spectaculos (poate si pt ca era inceput de iunie, peisajul era mai saracut in elemente).

In stanga, valea pare imensa, varful acela ascutit pe care-l vedeam la inceput se vede de acum ca e mai scund, si… pe varf ne intampina un soare bun, care ne face sa uitam de vant… E un loc minunat, intr-un moment incredibil de frumos! Un moment in care pare ca toate culorile naturii se combina pentru a crea imaginea perfecta, ca si cand daca nu ar fi fost asa am fi regretat ca am urcat pana acolo… Nu exista asa ceva, sa regreti. Decat daca nu esti multumit de propriile alegeri, altfel… trebuie sa poti sa scoti ceva bun din orice se intampla. Si noi suntem la 1923 de metri altitudine si nu stim in ce parte sa ne uitam mai intai, ca sa scoatem tot ce e mai bun din noi si din munte, sa punem impreuna. Am ajuns aici la ora 15:50, dupa 5 ore si jumatate de urcat. “Si Ioan care zicea ca mergem si noi asa, o ora – doua, si pe urma ne intoarcem”, zicea Irina bagandu-si picioarele in el de munte (in zapada), ca si cand ar avea el vreo vina. Eh, imi pare rau :))

Dincolo de varf, crestele Baiului merg spre soare, cu zapada stralucind pe varfuri si norii negri acoperindu-le… e superb! In spatele nostru, spre Ciucas, peisajul e iarasi fantastic. Uneori, varful Ciucas e acoperit de nori, dar doar putin. In rest, crestele stancoase sunt intunecoase si se vad complet, si uneori sunt luminate de soare. La fel ca si crestele Grohotisului sau Valea Doftanei, e o combinatie de umbre si lumina, de padure si zapada, e incredibil! E un loc incojurat de atat de multe elemente, in orice parte te-ai uita, ai ce vedea! Nu e intr-o parte un munte si in alta un deal si atat. E plin de dealuri si de munti, de vai, de zapada sau iarba, de nori sau de raze de soare, de ceata pe o vale si de cateva casute rasfirate pe un deal in departare, de paduri negre de brad si paduri de fag prin care se vede zapada… Pentru prima oara m-am gandit ca nu voi reusi sa descriu in cuvinte ceea ce pozele ar fi putut sa arate, dar acum ma gandesc ca nici pozele nu sunt de ajuns si nici textul, pentru a transmite sentimentul si imaginile de acolo.

Ne bucuram din plin de scurta sedere pe varf, facem poze, dar e aproape ora 4. Stiam dinainte ca vom cobori pe intuneric, dar cum doar eu fusesem inspirat sa iau frontala cu mine, ar fi cazul sa ne grabim totusi, ca sa profitam cat mai mult de lumina.

Incepem astfel sa coboram, tot pe unde am venit, desi daca as fi fost singur si as fi avut cortul cu mine, as fi mers mai departe… Spre varful acela ascutit despre care cred ca este varful Rusu. Chiar ma gandeam ca as putea sa cobor eu si sa urc inapoi cu haine, saci de dormit si cort, sa ramanem pe varf sa petrecem noaptea dintre ani, parea ca sunt sanse sa prindem senin (si sa vedem si pozam deci artificiile de pe valea Prahovei si Doftana). Dar a fost doar un gand rapid, nu i-am dat multa importanta, pentru ca de fapt era destul de greu realizabil. Oricum, nu ne statea gandul decat la ceva cald de baut si la descaltat. Eu si Maria suntem singurii care am ramas uscati la picioare, restul avand baltoaca in bocanci. Trebuie sa amintesc de bocancii proaspat achizitionati, Quechua Inuit, speciali pentru zapada. S-au descrucat minunat. Sunt foarte comozi, caldurosi, impermeabili (am trecut cu ei prin apa raului si nu s-au udat, dar nici n-am indraznit sa stau prea mult in apa). Sunt o investitie buna, mai ales ca prind tare bine si prin oras, unde ramasesem fara incaltari de iarna. Cu bocancii mei La Sportiva, aceia rosii, as fi mers probabil mai greu, aceia fiind mai putin comozi in anumite situatii si mult mai tehnici decat aveam nevoie pentru acest traseu.

Coborarea nu o pot face fara sa ma opresc din minunt in minut pentru a surprinde ultimele raze de soare, pentru a incerca o noua setare la aparat, in caz ca primele nu au fost bune, totul e de pozat aici. Apoi soarele dispare ca o minge de foc printre nori, si peisajul devine albastrui… Trecem de locul unde ne-am oprit sa mancam, coboram incredibil de repede, parca nici sete nu ne mai este. Catalin si-a pierdut ochelarii la urcus si ne uitam dupa ei, dar nu-i gasim. Apoi ajungem deasupra padurii pe unde urmeaza sa coboram, pe valea Doftanitei. In vale se vad stalpii aceia de curent, si drumul unde trebuie sa ajungem. Nu e asa departe, dar deja lumina nu mai e decat de la zapada, si norii acopera o luna plina ce ne-ar fi fost atat de mult de ajutor.

Pentru a ajunge la padure, incepem sa coboram abrupt pe zapada. Nu pierdem ocazia de a grabi coborarea alunecand pe fund, lucru atragator pentru toata lumea. Si ajungem la intrarea in padure. Imi pun frontala Black Diamond pe cap si intram. E prima oara cand coboram noaptea prin padure. Eu aveam de gand sa fac asta singur candva, inca nu am uitat. Dar acum suntem 6, gandul la animale salbatice nu are nicio putere in mintea mea, nu incerc decat sa luminez si celorlalti si sa stabilesc un traseu cat mai usor si mai scurt printre copaci si pe vaile abrupte.

Zapada e mare in padure, si la inceput e vorba de o padure de fag, rara. Putem sa vedem pana mai departe, si coboram destul de abrupt spre valea raului. Urme de animale traverseaza padurea, si nu ezitam totusi sa facem galagie in timp ce mergem. Mi se pare minunat. Uneori opresc frontala, ca sa vad cum s-ar vedea fara ea, si momentan, la inceputul padurii, nu e chiar bezna. Desi as fi preferat sa merg primul, ca sa batatoresc putin zapada, sa fac urme mai mari, prefer sa raman mai in spate, astfel incat sa le luminez celorlalti in fata. Darmina s-ar fi dus ea prima, dar ea are pasul cel mai mic, nu ar fi fost foarte practic.

Coboram usor spre stanga, si padurea devine mai deasa. Ne amintim de padurea de pe Muntele Mare, si in unele locuri e nevoie sa rupem crengutele uscate de brad ca sa putem inainta. Foarte multe crengi uscate la poalele copacilor…

Ajungem in cele din urma la rau, ceea ce inseamna ca de acum avem un punct de reper. Raul ne scoate inevitabil la Doftana, si deci la drumul nostru. Chiar daca pare un rau atat de pierdut in padure, un rau atat de strain, despre care nu stim nimic. Bem apa, si continuam sa coboram, cand pe un mal, cand pe altul. Malurile devin uneori abrupte, si crengile brazilor ajung acum pana la pamant, facand inaintarea grea in unele portiuni. Mai ocolim putin prin stanga, apoi ne intoarcem la rau, il sarim iar pe partea dreapta, apoi mai mergem putin si trecem inapoi… E minunat! Mi se pare superba toata aceasta coborare, cu toate implicatiile ei. Nu e frig, nu e vant, frontala merge incredibil de bine (e de fapt cam a doua cea mai puternica de la Black Diamond, Spot. Sigur, nu strica uneori sa platesti mai mult si sa iei ceva si mai bun, dar nu ma plang deloc. Asta am si facut de fapt, nu am luat-o pe cea mai ieftina). Si Stefan are o lanterna bunicica la telefon, asa ca ne descurcam. Nu ne gandim nici la foame, nici la picioarele ude, mergem inainte, stiind ca nu trebuie sa mai fie mult si vom ajunge la drum.

Eu luminez mereu si in stanga si in dreapta, spre vale sau spre deal, pentru a vedea un eventual ochi sclipind, dar nu avem sanse de asa ceva. Animalele fug probabil de cum ne simt, si speram sa nu fi trezit ursul care doarme cu galagia noastra… Rad putin de fete spunandu-le ca ursii hiberneaza, dar seara mai ies sa vaneze… o carnita tanara.

Ajungem intr-o poiana, unde un alt rau vine din partea dreapta. Zapada de aici a inghetat la suprafata, si eu, care nu stiu cum faceam dar ajungeam mereu primul, am de suferit din cauza asta. Ca sa bagi piciorul in zapada, trebuie sa spargi acea crusta, lucru deloc greu, e subtire, se crapa imediat. Dar te loveste la tibie cand adancesti piciorul prin ea. Asta nu ar fi o problema, doar ca la piciorul drept sunt inca lovit in urma accidentului cu bicicleta de acum doua saptamani, si rana unde am fost cusut ma doare cand se atinge de crusta de zapada. Asa ca schimb locul cu altcineva, si eu raman mai in spate pentru a calca pe urmele celor din fata. Aha, mult mai bine! De acum gasim si ceea ce pare a fi o poteca. E total acoperita de zapada, dar pare clar o poteca, o taietura prin padure, lata de un metru.

Raul se strecoara printr-o vale ingusta cu margini abrupte, si noi ne vedem nevoiti sa il lasam undeva in vale, in stanga, urmand poteca. Nu imi fac probleme, poteca trebuie sa ne scoata in acelasi loc, chiar daca ea acum merge mai pe sus, pe malul dealului, si nu pe malul raului. Luna ne face si ea cu ochiul de dupa un nor, dar nu vrea sa ne lumineze prea mult drumul, si dupa cateva traversari peste mini paraie noroioase, ajungem inapoi la rau. Unde, pe partea stanga, vedem drumul acela ce facea la stanga, si care, dupa doar cateva minute, ne scoate exact unde credeam ca ne va scoate, si anume la intersectia de traseu unde s-a spart gheata cu Maria cand a traversat acel raulet. Ne bucuram sa ne reintalnim urmele facute in aceasta dimineata, si pornim obositi, dar uneori cantand, pe drumul din padure.

Traversam acelasi rau, ajungem la acelasi drum cu zapada batatorita, trecem iar pe langa baracile de langa zona cu lemne… Ne gasim urmele aliniate toate 6 in zapada iar eu mai scrijelesc litere japoneze cu batul de trekking pe crusta cea inghetata… Litere? Ee, asa pareau.

De la o vreme nimeni nu mai zice nimic, parca abia asteptam cu totii sa ajungem la casuta cea darapanata dar primitoare, si mergem impinsi de inertie si de dorinta de a ne aseza jos, de a face focul si a bea putin vin fiert, dupa o zi ce s-a dovedit a fi mult mai plina si mai frumoasa decat ne-am fi asteptat. Am ajuns la casuta dupa circa 3 ore de la varf.

Despre miezul noptii respective, ora la care oamenii ar trebui sa chiuie mai tare (de ce neaparat atunci si nu in orice alt moment al vietii lor?), nu vreau sa spun nimic, pentru ca nu m-a interesat mai deloc. Si in mod sigur, nu m-a impresionat si nu a insemnat nimic, comparativ cu ziua absolut minunata petrecuta pe munte. O zi de 31 decembrie, care a fost minunata nu prin faptul ca a fost “revelionul” sau sfarsitul de an, sau “anul nou”, ci prin faptul ca am facut ceva ce ne-a facut sa simtim foarte mult, am vazut ceva ce ne-a facut sa ne bucuram foarte mult, prin faptul ca, asa cum orice zi ar putea daca noi am ajuta-o, a fost o zi care ne-a ramas in amintire mult, mult mai mult decat alte zile. Fie ele si de 31 decembrie, cu masa plina si confort de 5 stele pe care personal nu mi-l doresc, si care mi se pare uneori chiar o piedica in calea fericirii si implinirii sufletesti. Sa cautam asadar confortul cu orice pret.

Acum, ca se apropie 10 ianuarie, trebuie sa ma gandesc cum as putea sa transform aceasta zi intr-una speciala (desi nu cred ca e posibil, doar nu e nici revelion, nici Craciun…). Apoi, mai ramane sa ma gandesc pentru 11 ianuarie ce e de facut in acest sens. Ah, si sa nu uitam de 12 ianuarie, zi importanta! Ca si 13 si 14 ianuarie… Sau… am putea sa asteptam pana cand Calendarul ne va scrie cu rosu ca o alta sarbatoare se apropie, ceea ce ne va da voie in sfarsit sa ne bucuram si noi de ceva pe lumea asta. Noroc cu revelionul si Craciunul, altfel ce ne-am face noi… Noroc ca pe 14 februarie avem voie sa iubim, si pe 25 decembrie sa fim mai buni. Macar atunci, ca in restul timpului nu e Craciun, si nici Sfantul Valentin nu ne aduce inimioare sau fluturasi in stomac in alta zi decat pe 14 februarie. Asa ca gata cu dragostea pana in acea zi (nu cumva sa oferiti vreun cadou, sa spuneti ca iubiti, sa faceti un gest frumos), si gata cu bunatatea pana la Craciunul viitor. Craciunul a trecut, e timpul sa redevenim mai rai, mai egoisti, mai reci!

“Multe zile se uita, multe trec fara rost”

Ps: multumiri lui nenea Ionel si tuturor rudelor sale pe care le-am cunoscut si care ne-au ajutat (la intoarcere am avut probleme cu masina, si am avut noroc de oameni incredibili, care ne-au ajutat foarte mult). Ca sa vezi ca lumea chiar poate sa fie mai buna… daca noi suntem asa.

ps 2: Pe noi, cele 4 zile (3 nopti) ne-au costat in total (cazare, drum, mancare) cam 70 de lei de persoana + ceva mancare ce a mai adus fiecare de acasa (sarmale, carne etc). Sunt sigur ca de banii astia am fi putut petrece o noapte de neuitat intr-un club din Bucuresti… Yuhuu!

…

Ioan Stoenica, despre excursia pe Varful Neamtu din 31 decembrie. Scris pe 5 ianuarie 2010.

Poze aici: Varful Neamtu