Seminte de soare

Era o zi caldă de vară, cu aer uscat şi copaci nemişcaţi, iar strada prăfuită a satului părea abandonată ca în filmele western de altă dată.

Doar ea mergea pe stradă. Nu, nu era nici tristă, nici abătută, nici supărată. Chiar dacă era singură. Era veselă. Mergea în direcţia opusă soarelui admirandu-şi propria umbră. În jurul ei, copaci înalţi şi stufoşi îşi întindeau umbrele pe lângă ea şi umbra pufoasă a unui nor o acoperi pentru câteva secunde. Umbre… umbre peste tot, puternice, dese, adânci… Şi ea călca veselă prin fiecare.

Parcă trecuse aşa mult… nici nu îşi mai amintea aşa bine vremea aceea, dar ceea ce îşi amintea o făcea să râdă. Da, cândva îi fusese frică de umbre. Chiar şi de umbra ei! Trezeau în ea o durere adâncă, o teamă ce-i punea multe limite. Nu putea să se joace cu prietenii pentru că umbrele lor ar fi atins-o, nu putea să se ferească de căldura soarelui decât intrând în casă, pentru că umbrele copacilor ar fi sufocat-o, nu putea… Viaţa ei era un coşmar, şi ea devenise o umbră.

“Priveşte spre soare… în felul ăsta te vei bucura mai mult de căldura lui şi vei putea lăsa în urma ta umbrele cele rele” îi spusese cineva. Părea o idee bună… să laşi umbrele în spatele tău privind spre soare. Dar faptul că nu-şi mai vedea umbra nu o făcea să nu îi mai simtă prezenţa… era acolo, în spatele ei… o bântuia!

Poate de aceea îi plăcea aşa mult ploaia. Când cerul era înnorat, umbrele îşi pierdeau puterea, deveneau difuze şi sterse. Atunci se simţea mai liberă, atunci profita de fiecare clipă, de fiecare joc, de fiecare strop de ploaie… Dar inevitabil soarele apărea. Ea iubea soarele şi căldura lui şi ştia că el e cel care permite vieţii să existe, dar în acelaşi timp, el era cel care provoca umbrele ce-o dureau. “Cum poate ceva atât de bun să-mi producă atâta suferinţă?” se întreba ea… Dar nu-i putea găsi Lui nicio vină.

Într-o zi însă, în satul ei poposi o caravană mare. Căruţe, cai, oameni mulţi, şi după câteva ore, un cort mare stătea undeva la marginea satului. Circul… Toţi copiii din sat erau acolo, toţi se bucurau de prezenţa unor animale nemaivăzute, sau de clovnii cu nasul roşu şi de leii ce săreau prin foc. Doar Irina rămăsese singură în casa şi tristă. Brusc însă, uşa se deschise şi prietena ei cea mai bună intră în cameră…

–         Vino repede, haide!!

–         Ce, ce e?

–         Haide, o să vezi!

Ajunsă în faţa cortului strecurându-se printre umbre, Irina citi afişul colorat: “Primăvara – bătrâna cu seminţe”. Aşa scria – şi pe el era imaginea unei bătrâne al cărei cap era înconjurat de flori multe, în timp ce din ochii ei ieşeau raze de lumină caldă.

–         Şi ce e cu asta? Ce vrei să-mi arăţi? Îşi întrebă Irina nedumerită prietena.

–         Nu vezi?

–         Ce să văd?

–         E înconjurată de flori, nu de umbre…

–         Şi ce-i cu asta? Şi eu pot să-mi pun flori în jurul capului.

–         Haide, hai să intrăm la ea…

Cele două fete se strecurară pe lângă cuşca urşilor, evitară în ultima clipă să se lovească de un uriaş îmbrăcat într-o imitaţie de piele de leopard şi ajunseră în spatele scenei. Erau mulţi oameni, dar de după perdeaua unde stăteau reuşiră să o zărească pe bătrâna cu flori în jurul capului. “Primăvara… doar pentru că are o coroniţă cu flori pe cap?” îşi spunea neîncrezătoare Irina.

Când numărul celor din jur se mai împuţină, Irina fu trasă de mână de prietena sa, şi se trezi lângă scaunul Primăverii. Pentru o secundă, fata o privi direct în ochi. O lumină caldă părea să vină spre ea şi acolo, adânc în ochii femeii, un deal acoperit cu flori părea să simtă întotdeauna bucuria Primăverii… Irina simţi o linişte şi o căldură interioare cum nu mai simţise de multă vreme.

–         Fug norii, nu-i aşa? îi zâmbi bătrâna… Ea e fata de care mi-ai spus? O întrebă ea pe prietena Irinei, iar aceasta îi confirmă nerăbdătoare dând din cap.

–         Uite fata mea… ţine seminţele acestea – îi spuse ea deschizându-i palma. Câteva bobiţe mici şi aurii se rostogoliră în mâna fetei şi bătrâna îi strânse uşor pumnul pentru a nu le pierde.

–         Ce sunt? îşi recăpătă Irina glasul…

–         Sunt seminţele mele cele mai de preț! Seminţele care fac toate florile mele să crească, seminţele care aduc cea mai mare bucurie şi împrăştie orice negură din grădina pe care o fac să crească în jurul meu.

–         Şi ce ar trebui să fac cu ele? La ce îmi folosesc? Nu cred că o grădină e ceea ce m-ar ajuta pe mine acum şi seminţe de flori are şi mama destule…

–         Acestea nu sunt seminţe de flori, îi zâmbi iarăşi cald femeia. Du-te acasa şi înghite-le… La noapte vei afla totul şi apoi vei vedea cum umbrele vor dispărea a doua zi. Dar să nu te temi! Fără credinţă nu vei obţine niciodată ce-ţi doreşti! Acum du-te!

Aşa îi spuse bătrâna Primăvara şi se îndepărtă, lăsând să curgă în urma sa un covor de flori colorate ce păreau să fi căzut din cer.

Ajunsă acasă, Irina se uită lung la cele câteva seminţe pe care le ţinea în palmă… “Cum ar putea nişte seminţe să facă umbrele să dispară?” Dar nu avea nimic de pierdut, şi căldura şi lumina pe care le văzuse în ochii bătrânei îi dădeau încredere într-un fel cum nu mai simţise până atunci. Era prima oară când simţea că un miracol ar putea să se întâmple… Şi astfel înghiţi seminţele.

Adormi… şi florile ninse din hainele bătrânei începură să plutească în visul ei, căzând uşor din norii albi ce-acopereau pământul, căzând uşor peste câmpii şi dealuri şi peste umbra sufletului ei. Şi-acolo era ea, pe acel deal acoperit de flori. Şi soarele bătea spre înserat şi copacii îşi pregăteau frunza de culcare. Era minunat ce simţea şi apoi privi încet în jos. Flori… margarete, lalele, păpădii… verde proaspăt de iarbă.

Dar ceva lipsea. Se uită atent cu ochii din vis, şi nu îşi dădea seama ce lipsea din jurul ei. Privi atunci spre soare, simţindu-l mai frumos şi cald ca niciodată şi îşi aminti! Privi cu ochii plini de bucurie în jurul ei şi apoi sări în sus râzând! Era doar ea şi soarele şi nicio umbra la picioarele ei!

Îşî ridică din nou privirea către el, dorind să-i mulţumească. Încet, ridică mâna şi o întinse să-l atingă şi atunci se întâmplă! Când vârful degetului atinse cea mai din margine rază, soarele începu să se mişte. Părea că un cutremur îl mişcă din locul său stabil de pe cer şi vrea să îl dărâme. Şi căzu… Cu o mişcare bruscă, Irina strânse pumnul. Privi în jur, dar soarele dispăruse! Însă printre degetele-i strânse, o lumină roşie lupta să iasă afară. Deşi nu-i venea să creadă, în pumnul ei firav ţinea o forţă atât de mare: ținea soarele în palmă! Îşi trase mâna mai aproape şi încet, deschise pumnul. Lumina cea roşie se strânse şi se micşoră, transformându-se ca prin minune în… în câteva seminţe aurii! Le privi o clipă zâmbind, apoi le înghiţi plină de bucurie.

Şi se trezi.

–         Am ţinut soarele în palmă…

Ieşind afară privi spre cer. Soarele era la locul lui şi peste drum, umbrele copacilor stăteau negre şi adânci ca şi alte dăţi. Dar de data asta Irina avea un secret în interiorul ei şi atunci ieşi încrezătoare pentru a-şi înfrunta frica.

Îndreptându-se încet spre umbra copacilor, constată mai întâi că umbra sa dispăruse. Nu era nici în faţă nici în spate. Şi soarele nu era la amiaza, ar fi trebuit să-i producă o umbră. Deşi i se părea ciudat şi minunat în acelaşi timp, fata nu se grăbi să se bucure. Trebuia să învingă umbrele copacilor cumva. Cu forţa unui vis ce-l simţise real, păşi spre ele.

Dar când să se apropie de umbra deasă a unui tei ce o trimitea spre ea, aceasta se mută în partea opusa a copacului. Ca şi când…

–         Nu se poate…

Se îndreptă spre o altă umbră şi la fel, aceasta traversă stâlpul ce o crea şi se postă pe partea opusă a acestuia, departe de fată. Părea că toate umbrele fug de ea… ca şi când… ca şi când un reflector puternic le făcea să-şi schimbe poziţia! Ca şi când soarele de pe cer îşi schimba locul în aşa fel încât să lumineze mereu dinspre fată spre copaci, trimiţându-le astfel umbrele la depărtare. Dar soarele era încă pe cer şi nu-şi schimbase poziţia!

Irina se apropie de grădina din spatele şcolii, acolo unde cândva demult, străbunicul ei plantase în formă de cerc 7 cireşi. Privindu-i de la depărtare, fata le observă umbrele îndreptate către stânga, în direcţia opusă soarelui. Interiorul cercului era umbrit de copacii din partea dreaptă, şi ea se apropie de ei dornică de cunoaştere. Închise ochii şi intră în cerc.

Stătu aşa câteva secunde, cu ochii închişi, liniştită, ca şi când nicio umbră neagră nu-i mai atingea sufletul, şi apoi deschise ochii. Privi în jur uimită, apoi plină de o bucurie fierbinte. Fiecare cireş îşi trimitea umbra în partea opusă fetei, şi văzut de sus, cercul părea înconjurat de umbre ascuţite ce-ncearcă să fugă nu doar spre o parte, ci spre toate părţile în mod egal! 7 cireşi cu 7 umbre ţintind în 7 direcţii opuse fetei. Pentru că lumina ce sufletul ei o producea, era mai puternică decât lumina soarelui de pe cer. Pentru că soarele ce inima ei îl purta, devenise mai puternic decât orice umbră ce cândva o chinuise. Pentru că acum ştia… pentru că acum crescuse în ea miracolul luminii!

– Seminţe de soare… minunat! Seminţe de soare în sufletul meu, şi nicio umbră să-mi facă rău…

Ioan Stoenica, 6 februarie 2008.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Seminte de soare

  1. „admirandu-şi propria umbră” – chiar.. ;)) cat de des facem asta?:D

    hi hi, ce misto e. Io nu stiu cat m-as fi icnrezut in baba aia, dupa o copilarie urmarita de „vrajitoarele” lu mama :)))

    Apreciază

  2. artmiss zice:

    superba povestea 🙂

    Apreciază

  3. seedone zice:

    Caut semne si le gasesc. In fiecare zi cate unul, cate doua…sau uneori, cand nu mi-e teama de lumina, asa de multe ca traiesc numai in semne. E frumos sa le vezi, dar nu e un dar asemeni semintelor de soare. E acea samanta de Lumina sadita in fiecare dintre noi. E o lectie pe care ma straduiesc sa o invat continuu si tot sper sa se lege de mine. Pare simpla, insa cu adevarat e nevoie de multa credinta. Si de apropiere.
    Inca un pas spre ea cu ajutorul povestii tale. Si-o dimineata cu altfel de ganduri :).

    Apreciază

  4. Renutzu zice:

    „Pentru că soarele ce inima ei îl purta, devenise mai puternic decât orice umbră ce cândva o chinuise”…………cat de frumos ai concluzionat!!! Imi doresc acest miracol! Frumoasa poveste Ioan 🙂

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s