350 km pe bicicleta

Cand am coborat din Ciucas, pe la sfarsitul lui mai (2009), am ajuns in sosea in pasul Bratocea. Adica punctul cel mai inalt al soselei ce leaga Cheia (Valenii de Munte) de Sacele (Brasov) (DN1a). Am coborat o portiune pe serpentinele soselei, pana la masina, suficient cat sa realizez ca acea sosea e minunata! „Aici e de venit cu bicicleta!” mi-am spus de atunci.  

Cand am venit de la Brasov ultima data, prin iunie parca, am mers pe aceasta varianta, prin Sacele – Cheia (valea Teleajanului) – Valenii de Munte etc. Varianta parca mai frumoasa decat Valea Prahovei si mai putin umblata de mii de masini pline de bucuresteni dornici de „iarba verde la munte” in vreun club din Sinaia. De data asta insa (nu mergeam prima oara pe aici), am mers mult mai atent la un anumit detaliu: cum e soseaua pentru o tura cu bicicleta! Starea asfaltului in primul rand, apoi lungimea si gradul de dificultate la urcarea spre Pasul Bratocea + gradul de adrenalina la coborarea prin padure (tot pe sosea, doar am cursiera). Asfaltul fiind foarte bun, mi-a ramas de analizat care ar fi varianta ideala pentru a face acest traseu: dinspre Brasov spre Cheia, sau invers? Si am ales in functie de cati km de coborare ofera o varianta, si cati alta. Am hotarat ca e de preferat sa fac traseul venind dinspre Cheia, unde urcarea e mai scurta, iar serpentinele mai stranse, fara portiuni prea lungi intre curbe (ceea ce la coborare ar fi un dezavantaj). Din varful soselei insa spre Brasov, soseaua coboara mai lung (12 km circa), cu linii mult mai lungi intre curbe, ceea ce inseamna ca pot merge mai mult fara sa franez, deci pot prinde viteza mai mare. Ramane doar sa aleg ziua, traseul il stiu: Bucuresti – Slanic Prahova (100km), Slanic – Cheia – Brasov – Breaza (150km), Breaza – Bucuresti (105 km). Trei zile.

A fost un inceput de iulie tare ploios, dar informatiile meteo care m-au intarziat din a pleca in excursie mi-au oferit in cele din urma si o portita de scapare… De evadare. O fereastra, cum i-am spus eu. O fereastra prin al carei geam sa bata soarele, intre doua zile batute de ploi. Asadar… Ploaie ploaie ploaie, vineri soare, sambata ploaie, duminica soare… Perfect! As putea vineri sa fiu la Slanic, sambata sa raman acolo (la mine „la tara”) si duminica sa profit de o alta „fereastra” si sa plec mai departe…

Vineri, 3 iulie 2009, ora 07.00. Plec din Militari spre Ploiesti. Pe bicicleta desigur. Costumat pana in picioare – casca albastra (pe care o port pentru prima oara la drum lung), ochelarii albastri, tricoul X – Bionic (caruia ii voi dedica mai multe pagini pe blog curand, e genial!!), pantalonii speciali, sosete de bicicleta si pantofii de bicicleta albastri fixati de pedale. In spate, rucsacul Quechua albastru si frumos sta parca mulat pe mine…

In Bucuresti merg mai greu cu pantofii speciali, mi-e si putin teama din cauza lor, dar ies rapid din Bucuresti. Ma gandeam candva sa fac o lista, sa vad in cat timp ajung in diferite puncte din capitala pe bicicleta, plecand de unde stau eu. Ma gandeam ca as putea in 15 minute sa fiu oriunde in Bucuresti :)) Ceea ce ar fi genial, dar putin probabil (nu stau in centru). Imi sunt totusi de ajuns cam 15 minute pt a ajunge din Militari (de la Cora) pana la Casa Presei Libere, sau pana dupa Unirea, chiar si la Piata Victoriei daca ma grabesc. Depinde si de trafic, semafoare etc. Voi mai verifica.

Asadar ies din Bucuresti pe la Baneasa, si de aici drumul devine mai „drept”… Adica fara opriri la semafoare. Vremea e intr-adevar buna, nu e nici soare puternic, nici ploaie. E perfect! Sa nu iti fie nici prea cald, ceea ce poate fi epuizant pe bicicleta, dar nici frig, ceea ce e tare neplacut (iar imi vine sa spun de tricoul X – Bionic, dar ma abtin, ii voi dedica pagina speciala).

Daca in oras grija principala era sa nu cad de pe bicicleta cand ma strecuram printre masini (sunt cu picioarele fixate de pedale, dureaza putin pana le desprind, trebuie sa fiu mereu pe faza), acum grija se muta pe cainii de pe marginea strazii… Au fost mai multi care au sarit spre mine, pana sa ies din Bucuresti a trebuit chiar sa opresc si sa cobor de pe bicicleta ca sa scap de unul (in afara Bucurestiului nu e nevoie sa opresc, pedalez mai tare si nu ma pot ajunge). Dar e periculos nu neaparat pt ca m-ar putea musca (pe mine sau roata bicicletei), dar m-ar putea darama de pe bicicleta cand din spate vine o masina! Sau m-ar impinge spre mijlocul soselei (ceea ce se intampla) cand din fata vine o alta masina… De aceea stau cu ochii tinta sa ii vad din timp, si atunci ma mut din timp pe mijlocul soselei (daca nu vine nicio masina) si incetinesc (in viteza sunt mai tentati sa atace, cand mergi incet pe langa ei te mai ignora), daca vad ca sare la mine, accelerez (nu ma mai prinde niciunul daca e drumul drept), daca nu, ma dau incet inapoi pe marginea mea… In fine, viata multor oameni ar fi mai „usoara” daca nu ar exista caini vagabonzi.

Sa tin minte sa scriu textul imediat dupa ce ajung inapoi acasa, acum simt ca uit o gramada de detalii interesante si de sentimente ce m-au urmarit pe drum… Ehh…

Am ajuns la gara de sud din Ploiesti dupa 60 km si 2h20 minute de pedalat fara pauza. Cam mult imi pare, tin minte ca am facut si mai putin alta data. Dar nu aveam rucsac. Ah, da! Rucsacul meu special incepe sa isi faca simtita prezenta dupa cateva zeci de kilometri… Din cauza pozitiei aplecate il simt ca ma apasa pe rinichi, de aceea incerc uneori sa merg fara sa ma tin de ghidon, adica in pozitie dreapta, ceea ce e mult mai comod. Dar mai putin practic si sigur in ceea ce priveste pedalatul si mersul pe sosea. In schimb, constat ca am prins tare drag de casca de bicicleta. O probasem o singura data inainte de aceasta excursie, prin Bucuresti, si atunci m-a facut sa imi simt capul greoi si sa ma doara gatul… Acum insa nu simt niciun disconfort in ceea ce o priveste, capul parca se aeriseste si mai bine, si senzatia de siguranta e crescuta. Incep sa o iubesc aproape la fel de mult cum iubesc centura de siguranta in masina. Si centura de siguranta chiar o iubesc, nu pot merge fara ea, nici pe locul din dreapta, nici in spate, nici la volan. E o inventie minunata!

Am avut o portiune de drum cu soare mai puternic pana la Ploiesti, si tot aveam impresia ca sare apa de la bidonul pus pe cadru… simteam cate un strop pe genunchiul stang. Am strans capacul, am mai baut din sucul energizant din bidon, ca sa il mai golesc, nimic. Tot cadea cate un strop pe picior. Pana sa imi dau seama ca picura din… casca! Buretele de sub barba era ud leoarca, la fel si buretii (carpe, ce or fi) din interior, chestiile alea moi care ar trebui sa sporeasca nitel confortul de a purta casca. Am desfacut bareta de sub barba si am stors-o, curgand efectiv apa din ea… Si eu care ma grabeam sa dau vina pe bidonul de apa :)) Pe care trebuie sa il schimb oricum, nu e foarte igienic.

In Ploiesti am stat cam 40 de minute in pauza, la umbra pe cel mai frumos bulevard din oras (ala de la gara de sud ce merge spre centru). Am rugat un prieten care statea in zona sa imi aduca o sticla cu apa sa realimentez bidonul (aveam impresia ca pe colt acolo era o cismea cu apa, dar nu mai era – pe urma am gasit alta putin mai incolo, langa o intersectie), am mancat o ciocolata Smash si am plecat mai departe… Am strabatut orasul rapid, iesind in partea cealalta la Metro. De acolo, inca putin pana la intersectia cu drumul spre Paulesti, care face dreapta prin padure… Ma opresc putin inainte de intrare pentru a reaseza rucsacul, pe care il simt ca ma inghioldeste, apoi pornesc prin padure. Pe sosea desigur, pe bicicleta. E o padure racoroasa, mai ales ca nori negri o acopera, dar e tare frumoasa… Stau putin cu emotii in privinta cainilor, dar nu dau de niciunul. Frumoasa padure de strabatut cu bicicleta. Si cu masina de altfel. Ajung rapid si la Plopeni, oras cu rezonanta in amintirile mele, cel putin cu numele.

Ah, sa amintesc si despre… cum sa ii numesc? Despre… oameni domne, ca sunt oameni cica. Despre oamenii care se mai iau de mine cand ma vad pe bicicleta. Am casca si costum mulat, dar nu arat foarte diferit de un ciclist din Turul Frantei de exemplu. Doar ca am rucsac in spate. Ei bine, unii oameni (tineri) habar nu au ce e aia bicicleta, cursa lunga pe bicicleta, costum de bicicleta sau bun simt. De aceea mi-e dat sa aud tot felul de replici „interesante” de la oameni binevoitori care probabil nu ar fi in stare sa spuna o vorba de incurajare niciodata nimanui. Cam cum fac unii baieti ce stau sprijiniti de gard si scupia seminte, cand trece cate o fata pe drum… replici idioate, comice doar in propria viziune in care nimeni nu face lumina. Partea interesanta insa de aceasta data nu e ca sunt oameni care „se iau” de mine in timp ce pedalez. Ci ca TOTI se afla intr-o Dacie din aceea veche, eventual „tunata” cu „bun gust” cu eleron de lemn facut dintr-o usa de dulap veche, care fumega si huruie si ar trebui poate sa fie interzisa pe drumuri publice… Sigur, mai sunt si persoane in caruta sau in Lada sau Trabant, important e ca daca masina e suficient de veche si proasta incat sa si-o permita orice prost, atunci orice prost o cumpara! E incredibil cum toate remarcile idioate veneau de la oameni aflati in astfel de masini! Incredibil! Nu generalizez, nu toti posesorii de astfel de masini sunt la fel, dar chestia asta ma duce cu gandul la ideea ca oamenii de genul asta, cu un astfel de caracter si o astfel de minte (lipsa) nu vor realiza nimic mai mult in viata decat sa ajunga poate la stirile de la ora 5 sau, cu putin noroc, la Din Dragoste. Vor avea desigur mereu impresia ca ei sunt cei mai tari, doar au Dacie tunata si stiu sa injure! :)) Cineva aflat intr-un BMW are lucruri mai bune de facut decat sa faca misto de un biciclist. Ceea ce nu inseamna neaparat ca e mult superior celor cu Dacia “tunata”.

Sunt vreo doua dealuri de urcat intre Plopeni si Slanic, dar mi le aminteam mai „infricosatoare”. Asta de data trecuta cand am trecut pe aici pe bicicleta, doar ca atunci aveam o bicicleta mai normala (prima mea “preciouss”, care mi-a fost furata). Stiu ca mi-am dat duhul urcand unul din acele dealuri pe canicula… De data asta insa dealurile imi par mult mai mici, de fapt chiar sunt mici, pe unul se urca doar vreo 200 de metri iar pe celalalt cam 500 cred. Dar chiar daca sunt scurte, e destul de extenuant sa le urc. Stiu ca am coborat nitel de pe bicicleta ca sa notez timpul si distanta, pretext sa ma dezmortesc nitel… spatele parca ma durea putin. Nu eram parca nici foarte obosit, dar nici suficient de odihnit incat sa nu-mi fac cateva probleme cu privire la partea a doua a excursiei, cand aveam sa urc spre Cheia si pana in pasul Bratocea. Daca un delusor a fost extenuant (in timp ce il urcam), pai cat voi avea de urcat apoi ce mai e?

Dar apoi coboara Ioan dealul… 63km/h viteza maxima pe una din vai, ceea ce e tare placut… Sigur, e si epuizant, dar doar asta era ideea excursiei: sa cobor cu viteza cat mai multe vai pe traseu (printre altele).

Se innoreaza afara, dar inca nu ploua, asa ca pelerina o las in rucsac. Anticipasem inainte sa plec cam 5 ore in total pana la Slanic. Am ajuns dupa 4 ore si 50 de minute, din care doar 4h10 min de pedalat, ceea ce mi se pare genial! Sunt fix 100 de km pana la curtea lui mamaie, si data trecuta i-am facut in 8 ore, cu bicicleta normala. Acum, mai putin de 5 ore. Si ma simt bine! (Pe seara a inceput sa ma doara putin genunchiul drept, dar si-a revenit pana a doua zi).

Am ajuns flamand, dar bucuros pentru timpul scos, pentru locul unde ma aflu, pentru faptul ca am ajuns acolo pe bicicleta, pentru ca nu am patit nimic pe drum… Imi simt picioarele minunat cand le incordez, ca si cand am fost la sala si am lucrat intens. Asadar, prima zi, 100 km, 4ore 50 minute.

A doua zi, sambata, ploua, asa cum ma asteptam, dar pentru duminica am fereastra, asa ca o astept destul de nerabdator, dar si putin temator ca nu voi face fata la urcare… Nu am antrenament pentru urcari prelungite, adica… tot ce am urcat pana acum a fost dealul de la Gradina Botanica :)) Si dealurile din prima zi, scurte cum au fost, m-au pus nitel pe ganduri. Voi avea de urcat de acum kilometri buni, urcus destul de pronuntat… Nu-i nimic, mai urc pe langa bicicleta daca e nevoie.

Asa ca duminica dimineata, tot la ora 7, am plecat spre Cheia. Mai intai spre Slanic oras (eu oprisem undeva inainte, unde era casa, intr-un sat minunat). Dupa ce trec si pe langa salina din centru, ajung la primul deal, cel spre Piatra Verde. Stiam ca asta va fi primul deal destul de abrupt si de lung, si stateam cu indoiala ca voi face fata sa il urc. Urcusul incepe brusc, destul de abrupt, cu o portiune in linie dreapta de vreo 150 de metri… pe care reusesc sa o urc gafaind, mai ales ca e si un soare destul de puternic (chiar daca e abia 7 si un sfert dimineata). Apoi urmeaza o portiune mai lina, unde cativa caini ies dintr-o gradina la mine… Sunt nevoit sa cobor de pe bicicleta, pentru ca nu pot goni la deal. Cainii nu mai ma sperie de mult, ii ignor, gandindu-ma printre dinti ca intr-o zi o sa pun eu mana pe o piatra… Merg pe jos o portiune pana scap de ei, dar drumul e inca in urcare. Asta imi ingreuneaza pornirea pe bicicleta: din cauza pantofilor speciali nu pot sa pornesc cand drumul e in rampa. Pentru ca nu am suficienta forta dintr-o singura apasare ca sa imi permita sa fixez si al doilea picior de pedala. Il prind pe primul (stangul), cu care apas, apoi pana sa fixez al doilea picior bicicleta se opreste (nu urca singura la deal) si pot sa cad. Iar fara sa fixez picioarele e foarte greu sa pedalez, pantofii aluneca foarte tare pe pedalele micute daca nu sunt prinsi de ele.

 Reusesc sa repornesc si sa mai urc o portiune, pana ajung la serpentinele pe care le stiam, acelea scurte si foarte abrupte. De fapt sunt doar vreo doua curbe, spre stanga la 180, apoi spre dreapta abrupt la 180 grade. Nu reusesc sa urc, nu mai stiu ce s-a intamplat de s-a oprit bicicleta, am apucat sa scot piciorul din pedala, dar pentru ca nu ajungeam la sosea (aceasta nefiind dreapta ci inclinata), bicicleta a luat-o inapoi la vale si eu am cam cazut peste ea. De fapt mai mult ea a cazut, ca am lasat-o sa cada ca sa nu cad si eu. Apoi desigur ca nu am reusit sa mai ma urc pe ea, soseaua era prea abrupta. A trebuit sa urc pe jos cele doua serpentine, si mersul pe jos in pantofii speciali (apropo, sunt marca SIDI – the best!) e tare dificil. Alunec si zici ca merg ca pe tocuri. Nu sunt facuti sa mergi pe jos cu ei. Constat ca si impinsul la bicicleta in conditiile astea e epuizant, asa ca urc transpirat mort si mort de sete cu soarele batandu-mi in fata…

 Ajung in dreptul carierei de piatra de la Piatra Verde, un perete de stanca de culoare verde, cu un laculet la baza… loc bun de gratar, ba chiar si de cort constat (erau montate doua corturi langa masini pe marginea drumului) si daca reusesti sa urci sus pe ea (se urca prin partea dreapta, e o poteca frumoasa si periculoasa), privelistea e tare frumoasa. Dar acum nu am timp si conditii pentru asta. Ma urc pe bicicleta pe portiunea nitel orizontala ce urmeaza, si depasesc masinile si corturile pe bicicleta. Pana cand drumul incepe iar sa urce, si ma vad obligat sa cobor si sa ma opresc la o umbra, gafaind atat de puternic incat imi e greu si sa beau apa. Stau vreo 2 minute, apoi merg inainte tot pe jos. Nu pot sa mai urc pe bicicleta, chiar daca incerc uneori – soseaua e in urcus. Dupa ce mai depasesc cateva curbe, mai urc nitel in sa, si e asa o bucurie, merg mult mai usor pe bicicleta decat impingand-o de langa ea… Apoi vine o portiune de drum prost, asa ca iar cobor. Au fost… nu stiu, poate 3 km in total de urcat? Poate nici macar. Un km l-am facut cred pe jos.

Dar pe urma… incepe!

 Partea orizontala din varful dealului, care duce spre coborarea din partea cealalta, spre Valenii de Munte! Ma sui pe bicicleta si soseaua trece printr-o padure racoroasa, apoi incepe sa coboare… Absolut magnific!! Coborare in viteza prin padurea racoroasa ce ma inconjoara, luminata de raze de soare, plina de amintiri si ea (de fapt o singura amintire, legata de o frunza plutitoare ce cadea in palma cuiva). Trec rapid de padurea cea frumoasa si tacuta, si ies la loc deschis, soseaua inca e in coborare, dar mult mai lin, aproape drept, ceea ce imi permite sa ma bucur de peisajul absolut superb! Poieni intinse la inaltime, pline de flori, o stana cu oi la marginea padurii in stanga, varful Ciucas in departare, tot spre stanga (voi ajunge la baza lui azi!), cerul albastru cu norisori albi, e absolut de vis, e de plans de bucurie de cat de frumos este! Sigur, la frumusetea locului a contribuit si faptul ca am ajuns acolo pe bicicleta, dupa ce aproape mi-am dat duhul pe drum, dar chiar si asa! Coborarea prin padure parca mi-a incarcat instantaneu toate bateriile, parca nu mai e niciun efort resimtit, parca nu am simtit nimic rau niciodata, e atata bucurie ca efectiv parca mi se inrosesc ochii vrand sa lacrimeze putin… Ma uit spre in urma dar nu ma opresc, ma uit spre Ciucas, e absolut minunat! De revenit aici, iar si iar! Apoi soseaua reintra in padure si incepe sa coboare cu adevarat… YUHUUUUUUU!!!!! Toata soseaua e a mea, nu ma grabesc, ma simt minunat!! Si cobor rapid pana ajung la primele case, unde apar si primii caini pe margine, dar care se pare ca sunt fie prea plictisiti de viata ca sa mai latre, fie prea obisnuiti cu bicicletele… Merg totusi mai prudent, pe strada mai sunt si cativa oameni, mai urca si cate o masina si sunt si curbe periculoase la care trebuie sa franez… E inca minunat!! Soseaua e buna, si curand ies in drumul principal, DN1a, care la dreapta duce spre Valenii de Munte (vreo 5 km), si la stanga spre Moeciu si Cheia (cam 30 km pana la Cheia, nu asa mult!). Am ajuns aici dupa aproape o ora de la plecare, dupa 15 km (am urcat greu dar am recuperat pe coborare).

 Tin minte ca la coborare mi-am spus plin de bucurie: “si pe jos si tot ajung in Pasul Bratocea!!” (cu gandul la senzatia superba de la coborare).

 Pana la Cheia mai e de urcat, tin minte cateva dealuri, dar parca acum ma simt mai pregatit pentru ele, parca simt ca le pot face, ca mi-am revenit, ca primul deal a fost asa greu pentru ca eram neincalzit (ar fi trebuit sambata sa mai fac o tura pe bicicleta, macar cativa km). Asa ca pornesc iar la drum, momentan prin sate dragute cu sosea dreapta si lunga, marginita de copaci si case vechi, dar si de copii ce se joaca pe margine…

 Nu intarzie insa sa apara si primul deal de urcat, pe care de fapt a trebuit intai sa il cobor… Intai a venit o vale mare (ah ce imi plac vaile pe bicicleta!) si apoi a trebuit sa urc inapoi sa ajung la nivel… Ce coboara trebuie sa si urce se zice, si aici e valabil. Nu as prefera sa fie tot drumul drept, prefer sa urc, daca de asta e nevoie pentru a cobori. Hmm, in viata reala e valabila reciproca, prefer sa cobor, daca de asta e nevoie pentru a urca. Decat sa stau la acelasi nivel care nu ma face fericit…

 Urc asadar cele cateva serpentine, sunt atent la masinile care ma depasesc (e o singura banda pe sens), incerc sa le fac loc dandu-ma cat mai pe dreapta… Mai merg drept, off, nu imi mai amintesc detalii, trebuie sa imi cumpar camera video din aia de se monteaza pe casca de la bicicleta sau pe ghidon…

Un indicator ma anunta ca urmeaza 2 km de urcare pronuntata, cu inclinatie de 8 grade. E obositoare e drept, dar nu pare asa lunga. Mai ales cand stiu ce peisaj minunat ma asteapta din varf si dincolo de el… Urc destul de mult, in dreapta ramane o vale imensa acoperita de padure, iar dincolo de ea, un lac mare… Aici era loc de pauza cand mai mergeam spre Brasov… E un spatiu pe iarba cu gardut de lemn. Ma opresc pe zidul ce delimiteaza marginea soselei si beau din sucul energizant pe care il cam termin… Trebuie sa gasesc un izvor! E cald afara dar ma simt destul de bine, mai ales ca de acum incepe iar coborarea… Asa ca, dupa ce mananc si vreo 2 bomboane cu dextroza (am mai mancat si inainte, am uitat sa zic) care sa imi dea forta, pornesc mai departe. Mai e putin de mers drept, dar apoi incepe valea. Parca aici am gasit si un izvor de apa, asa ca m-am oprit sa ma spal putin pe fata si sa umplu bidonul. Cand fac cate o pauza mai lunga (de 1 minut), in care sa scot si rucsacul si casca, imi dau si bretelele de la pantaloni jos, ca sa bata putin soarele pe tricoul X-Bionic (despre care voi scrie separat), dar si pe bretele, care sunt ude si ele. 

Apoi incep iar sa cobor, mai prin padure, mai pe marginea vaii ce ofera priveliste superba spre lac, pe linie dreapta si pe serpentine, o coborare minunata, pentru ca zona e minunata… E altfel cand cobori dealul de la gradina botanica din Bucuresti, asta cu siguranta! Se iese din padure in coborare si sunt niste serpentine cu deschidere spre lac, se vede asa frumos, desi nu prea e timp de privit in jur, pentru ca la curbe trebuie sa fii atent sa franezi din timp (bicicleta fuge de spate cand pun frana brusc, dar pana acum nu am cazut de la asta). Apoi linie dreapta in viteza pe langa o multime de masini oprite pentru a admira lacul si a face gratar, “la sosea gri”.

Pe urma nu mai stiu ce s-a intamplat. Am mai trecut pe langa niste case unde un caine fioros a inceput sa latre si a trebuit sa cobor de pe bicicleta, apoi cainele a fugit inainte pe sosea urmarind o masina ce tocmai pornea (probabil stapanul). Asta mai imi lipsea, sa mai dau de el si mai sus pe drum. Dar tot mergand prin padure cu ochii larg deschisi pe sub ochelarii de soare, il vad ca trece linistit pe langa mine spre inapoi… Perfect, acum pot sa accelerez… Si iar ma minunez cat de frumoasa e padurea cand treci in viteza prin ea cu bicicleta, si parca nu e nicio masina, parca sunt singur si tot drumul e al meu si doar eu ma bucur de ceea ce simt si ma inconjoara… De revenit, drumul pana la Cheia e tare frumos. (dar de acolo sa te tii!)

Cand mai am putin pana la Cheia, ma opresc undeva unde soseaua e luuunga si dreapta, sa fac o poza… In spate se vede creasta Bratocea ce duce spre Ciucas, dar e putin acoperita de niste nori albi… Pun mobilul pe un zidulet de pe marginea strazii sa faca poza singur, si fug sa ridic bicicleta si sa ma pun cu ea in mijlocul strazii… O poza ce va fi plina de amintiri. De fapt in momentul cand scriu aceste randuri, e pusa fundal pe telefon (poza de la inceputul textului).

Apoi ajung la interesectia cu drumul ce duce in Cheia – se face spre stanga un drum de cativa km ce traverseaza toata statiunea. E ora 09:45, am facut in total 45 de km pe ziua de azi, in 2h45min. Am avut de urcat, ce vreti? Nu ma mai opresc, desi vroiam sa mananc ceva, ma hotarasc sa mai merg inca un sfert de ora pana se face ora fixa (incercam sa fac pauze din ora in ora, ca sa pot si sa notez cati km am facut intr-o anumita ora). Asa ca merg spre dreapta tinand drumul national, trec de niste caini ce se pregateau sa iasa din curte (ii vad iesind incet in spatele meu si mergand in aceeasi directie, dar eu ma departez) si urc… Soseaua incepe deja sa urce lin, simt asta. Depasesc si zona de rulote parcate pe dreapta soselei (erau acolo si cand am fost sa urc in Ciucas), trec de manastirea Cheia (parca as fi vrut sa opresc, dar nu am facut-o), trec si de releele alea mari de pe stanga si ajung la locul unde am lasat masina cand am urcat in Ciucas. Ma gandeam sa fac acolo pauza, dar e multa lume, asa ca hotarasc sa mai urc putin. Mai am doar vreo 5 minute de mers pana se face ora fixa. Si drumul incepe sa devina din ce in ce mai frumos, dar si eu tot mai obosit parca… Aveam nevoie de o pauza, sa mananc ceva… Si ma surprinde sa constat ca ora fixa ma prinde exact la intersectia cu drumul spre Muntele Rosu, unde am urcat data trecuta cand am venit de la Brasov. Prost drum pentru masina, dar merge facut. Si e frumos. Acum ma opresc insa acolo jos pe margine, scot rucsacul, casca, bretelele si ma dezmortesc nitel mancand un sandwhich bun (mai bun decat un sandwich pe care il mananci cand iti e foame si atat). Asadar sunt dupa 50 km si 3 ore de drum… Gasesc si cativa fragi pe margine, probabil tot drumul de acum e plin de fragi…

Stau 20 de minute si incep urcarea spre pasul Bratocea. Nu stiu exact cati km trebuie sa fie, dar stiu ca din pas pana la Cheia scria cam 12… dar eu am urcat deja vreo 5 de la Cheia pana unde am facut pauza. Urcus destul de lin.

Incep sa urc. Vad fragi pe marginea drumului dar nu ma opresc, merg destul de bine, cu 14km pe ora parca, ceea ce e bine avand in vedere ca urc. Sigur, daca m-as uita la cum merg aia in Turul Frantei, probabil m-as simti nitel mai prost (acolo se merge intr-un ritm de nu-ti vine sa crezi). Dar partea minunata e ca nu ma uit la aia de acolo si nici nu ma intereseaza, ma uit la padure si la prapastia din stanga unde in vale curge un rau, la stancile din dreapta care par sa stea sa cada si la cateva flori pe margine… Ma uit la cer si la sosea si imi vine sa cant si ma ridic “in picioare” si ma apuc sa filmez cu mobilul putin din momentul asta minunat… (video e aici)

Nu imi vine sa cred ca deja am ajuns la prapastia cea mare, pe acolo am coborat noi si apoi am intrat in padure, deci acum ma aflu pe o portiune pe unde am mai fost… Hai ca nu mai e chiar asa mult… cativa km. Ajung apoi si la o cladire mare pe care nu mai stiu ce scrie, o fabrica ceva, dar pana aici drumul a fost destul de lin… Minunat, frumos, racoros in mod placut, si destul de lin. Dar de acum incep serpentinele… E soare puternic afara, dar mai gasesc cate o umbra sa ma apere, insa urcusul devine mai pronuntat acum. Nu suficient incat sa simt ca nu pot sa urc, dar nici cat sa simt ca gonesc la deal. Depasesc curba dupa curba si pe mine ma depasesc masini (mult mai putine decat ma asteptam, au fost doar cateva camioane care m-au depasit, desi asta e drum special pt camioane oarecum). La curbe intru larg si apoi le scurtez spre interior, ceea ce ma face sa simt ca nu urc chiar asa abrupt, ba chiar merg orizontal o portiune care sa imi dea putina forta… Padurea e inca minunata acolo unde se vede mare, dar apoi serpentinele sunt scurte si inalte si nu prea mai vezi departe in padure, pt ca nu mai e o padure atat de mare. Sunt doar cativa copaci de la o parte a soselei la cea de deasupra ei, intre serpentine adica. O si vad acolo mai sus.

 Si urc si urc si obosesc, dar nu m-as opri, ma gandesc ca nu mai am mult, doar vreo 2-3 km, as putea sa ii fac fara sa ma opresc daca merg in ritmul asta… Pe aici nu am mai mers pe jos, pt ca marcajul turistic mai scurteaza pe unele portiuni prin padure, asa ca nu stiu cat mai am de urcat… Inca putin cu siguranta.

Si asa si este. Ajung la ultimul urcus, fara curbe, o linie dreapta ce duce spre punctul cel mai inalt, unde vad camioane oprite pe margine si monumentul acela alb ce delimiteaza judetul Prahova de Brasov…. Pasul Bratocea, la 1200 si ceva de metri, punctul cel mai inalt, dupa 7 km de urcat fara pauza, in circa 30 de minute… Ma simt genial!! Ma opresc pe iarba si ma fac comod, si nu contenesc sa ma bucur de cat de tare este ca sunt aici! E incredibil! Parca adineauri eram la dealul ala de la Piatra Verde unde imi dadusem duhul la inceputul traseului… si aveam de mers inca vreo 60 de km pana aici, cu urcat mult… si acum sunt aici? Da!! Si e minunat! E minunat ca am ajuns pana aici, dar… de aici incepe coborarea! Pe care o asteptam cu atata dorinta… Nu ma grabesc inca, am stat vreo 35 de minute pe iarba si pe langa ea.

Dar ajunge. La 11:25 incep sa cobor. Nu ma pot abtine sa nu filmez cateva minute, dar asta ma impiedica sa ma bucur din plin de coborare, asa ca opresc mobilul si incep sa zbor… E incredibil cum se succed curbele una dupa alta, cum ma inclin ca sa pot sa le depasesc, cum simt ca obosesc pentru ca pedalez tare, desi sunt la vale si asta ar fi suficient ca sa ma duca pana jos… Pedalez pentru a creste viteza, dar nu depasesc 50 km/h pentru ca vin curbe, si nici nu dau totul din mine… Incerc insa sa primesc totul in mine, cat mai mult, cat mai multa frumusete si bucurie si satisfactie si adrenalina… Niste oameni opriti pe margine fac poze, eu franez la curba si ii depasesc apoi in viteza, niste masini stau in spatele meu asteptand locul bun sa ma depaseasca, si asta se intampla, sunt multe linii drepte, nu ca in partea cealalta, spre Cheia (buna alegere sa urc de acolo si sa cobor pe aici!). E minunat si in linie dreapta, si in curbe, cand ma gandesc ca mai trebuie sa invat sa calculez viteza maxima cu care pot lua o anumita curba, dar acum nu ma stresez, franez cat sa fiu in siguranta, desi nu incetinesc oricum prea tare…

Apoi drumul incepe sa devina mai drept, fara curbe, dar tot in coborare… Il simt ca se termina… Tin minte cum treceau bornele de kilometraj pe langa mine (sau eu pe langa ele), parca era una pe minut… Cred ca intr-adevar vreo 2-3 km i-am facut cu 1km/minut… Nu am cronometrat, dar asa parea. Cert e ca pana la Babarunca, unde e si inceputul unui traseu spre Ciucas, am facut 23 de minute, 12 km. Nu e chiar asa mult, cam 31km/h viteza medie, asa merg si pe drum drept, dar asta inseamna ca am mers cand cu 50, cand cu 15 la curbe… Oricum, toate cifrele pe care mi le-am notat cu atentie in telefon nu mai au acum prea mare relevanta. Decat in cazul in care eu sau altcineva ar vrea sa isi programeze o alta excursie de genul asta. De fapt in ideea asta le-am notat, sa stiu pe viitor sa aproximez mai bine traseul. Dar ceea ce conteaza, e sentimentul… de libertate, de multumire, de frumusete, de aventura…

Ma uit in urma si padurile se retrag inspre munte, Ciucasul il vad acum din partea cealalta si parca ramane tot mai in urma… Ce traseu minunat…

Ma opresc pe iarba sa mai mananc ceva, dar nori negri ma acopera asa ca plec spre mai senin… De aici mai sunt si zone mici in care soseaua urca, dar si alte coborari placute… Nu mai am asa multa energie acum, se simte. Ajung insa curand si la intrarea in Sacele, ceea ce inseamna ca de aici sunt ca si la Brasov.

Nu apuc sa trec bine de primele case, ca observ o gramada de lume pe strada, pe margine, biciclete, ba coincidenta mai ma depasesc si vreo 5 motociclete cu viteza… Ce-o fi fost cu atata lume afara nu stiu… ah, era duminica!

Pe margine, niste (probabil) posesori de dacii din acelea vechi de care spuneam ma vad ca trec pe langa ei… unul mai destept spune: “imi dai mie bicicleta?”. Avea vreo 30 de ani cred, ce intrebare e asta? Ii spun din mers “da, da!” cu sens ironic asa, si el in urma mea: “ba smechere, ce zici ma bla bla bla” total nervos si iritat – ofensat – deranjat nu stiu, de replica mea… Parca se ridicase si in picioare, am stat nitel cu emotii ca poate se urca in bolidul lui tunat si vine dupa mine… Dar nu a venit. Ce oameni…

Sacele e tare lung…9 km de fapt. Ajung la iesirea din Sacele, la intersectia cu drumul spre Brasov (DN1) la ora 12:42, dupa 87 km pe ziua de azi. Ma hotarasc sa nu mai intru in Brasov, vreau sa ajung la Breaza sa ma odihnesc mai repede… Dar mai intai fac o pauza pe marginea unui stalp inalt, la marginea soselei… Ma si descalt putin, parca incep sa simt un mic disconfort de la pantofi, dar nu pot sa nu remarc cat de bune sunt sosetele de bicicleta… adica… sunt uscate! Si le simt minunat.

De aici incepe partea cea mai grea a zilei… Nu pentru ca ar fi de urcat pana la Predeal, ci pentru ca sunt deja dupa 6 ore de pedalat… Iau apa de la o benzinarie si umplu bidonul, apoi incep si pedalez pe drumul lung si drept ce urca lin spre Timisul de Sus… Trec mai intai pe langa Dambu Morii, de unde am urcat de 3 ori spre Piatra Mare (si urmeaza sa urc iar), trec si pe langa gara din Timisu De Jos, ba observ parca si un marcaj de traseu ce duce probabil spre Postavaru…

Drumul e usor in urcare, e plin de masini si incerc sa merg cat mai pe dreapta… Simt ca merg destul de greu, chiar daca macar nu mai e asa cald… Ajung in cele din urma si la inceputul serpentinelor spre Predeal, unde ma opresc sa mai iau o bomboana cu dextroza si sa pun pelerina de ploaie pe mine… Picura.

13 km in 44 de minute de la ultima pauza, la iesirea din brasov. Am mers tare incet…

Incep sa urc, si desi ma asteptam la mai rau, ma descurc binisor. Nu e chiar asa abrupt, asta e avantajul serpentinelor largi, soseaua merge destul de orizontal, urca doar mai mult cand face curba… Ma opresc o singura data pentru ca a iesit soarele si trebuie sa scot pelerina cea albastra, apoi incep iar sa urc fara oprire pana la intrarea in Predeal… unde am ajuns dupa 4 km facuti in 20 de minute. Chiar bine, sunt surprins! Dar apoi incepe coborarea… Predealul mi se pare ca e cel mai inalt oras din tara (oras!), asa ca de aici nu poti decat sa cobori… spre Azuga, Busteni, Sinaia… Si chiar asa e. Soseaua e aglomerata, masini oprite la treceri de pietoni, merg incet printre ele, dar macar e de coborat! Redevine minunat totul! Ma simt ca si la Breaza. Stiu ca mai am un deal mai mare de urcat la Posada, dar e mai mic :)), si il voi face usor si pe ala. Dar acum cobor… lin, admirand peisajul, fiind atent la masini…

 Trec de intersectia cu drumul spre Rasnov, trec prin Azuga (pe langa statia unde m-am pitit de ploaie acum cateva luni), si ajung in Busteni… pe margine vad un biciclist cu bicicleta acoperita de genti, si pe portbagaj, si pe lateralele rotilor din spate, dar si in fata… e clar ca e plecat la drum lung. Pedaleaza destul de repede, dar il ajung din urma (nu are cursiera) si din mers il salut…

Imi dau seama ca e strain, il intreb tot din mers unde merge… Nu inteleg ce spune pentru ca nu poate pronunta “Ploiesti”, asa ca il intreb (in engleza) daca vrea sa se opreasca un minut… Asa ca ne oprim 10 minute si stam de vorba… Era din Olanda. Venise pe bicicleta de acolo pana aici. Mai e ceva de zis? Doar ca trebuie sa imi fac planul de bataie pentru turul Romaniei mai repede, ca trece vara… Trebuie sa fie o experienta minunata… si o voi trai si eu!

Apoi il las in urma, ies din Busteni, intru in Sinaia, ies din Sinaia, e soare si frumos, incep sa urc la Posada, apoi cobor niste serpentine absolut minunate… De la Sinaia la Breaza am mai fost pe bicicleta, pe cea veche… Dar as mai merge, ca e asa frumos in zona cu serpentine… (e mai usor de urcat dinspre Sinaia, e mai scurt si mai lin decat dinspre Posada).

Comarnic, Nistoresti, Breaza. Merg destul de repede, drumul e usor in coborare, stiam asta, dar parca nu merg nici chiar asa repede cum as fi vrut sau crezut. Sunt obosit. La gara din Breaza traversez podul de pietoni peste Prahova, il traversez inapoi si apoi iar inapoi (pe bicicleta, e minunat sa traversezi podul ala, sa treci la inaltime peste rau, sa il simti cu se balangane usor, cum se aud scandurile alea de metal sub roti… Sa atingi crengile de pe margini pentru ca e asa ingust, e minunat. Apoi urc mai mult pe jos cele cateva serpentine de la gara pana sus in deal (drumul era tare prost, am incercat pe bicicleta dar era prea greu sa evit gropile si sa si urc). Si de acolo, in 3 km sunt acasa, “la tara”. Cealalta “tara”, minunata si ea.

153 de km, dupa 9 ore si jumatate de cand am plecat de la Slanic dimineata… Minunat!

(de completat cand nu voi fi mort de cald si de oboseala)

Ziua urmatoare am plecat spre Bucuresti la 10:40, pe traseul pe care l-am mai facut (desi mi-a trecut prin minte si o alta varianta, dar am hotarat sa nu lungesc). Ma asteptam sa ajung in sub 4 ore acasa, sunt 105 km circa. De la Breaza pana la Ploiesti e de coborat, desi nu pare, am facut o ora data trecuta, vreo 45 de km. Acum insa… nu ies bine din curte si constat ca genunchii sunt terminati. Ma dor cand apas, asa ca nu pot forta prea tare. La inceput, pana se iese din Breaza, se coboara mai pronuntat, e minunata coborarea, dar acum parca merg asa incet… si chiar asa e! Merg incet pentru ca nu pot sa pedalez cum trebuie! Ma dor genunchii! Si am de facut 100 de km.

Ies in DN1, unde incep sa mai ma obisnuiesc putin cu durerea, muschii incep sa isi intre nitel in ritm, dar tot ma doare. Merg insa binisor, nu ca alta data, dar cu peste 30 km pe ora, ceea ce e foarte bine. Ajung la Ploiesti cam dupa o ora si jumatate, la Metro. M-am mai oprit nitel pe drum, iar e canicula afara… Fara tricoul X-bionic (despre care voi scrie separat) nu as fi reusit sa merg la fel…

Ies si din Ploiesti, de unde am si realimentat cu apa, dar apa se incalzeste rapid in bidon… De la Ploiesti spre Bucuresti am tras concluzia si alte dati ca drumul e putin in urcare, merg mult mai greu de fiecare data, comparativ cu dusul… bine, acum sunt si genunchii de vina si km acumulati, dar tot imi pare usor in urcare. Nu stiu.

E cald. Iau o sticluta de apa de la un magazin, parca am mai facut un plic energizant… ah, o faza draguta a fost ca, mergand pe marginea drumului aglomerat de masini, ma vede din departare un copil… se ridica de pe banca si vine la marginea drumului si intinde mana, ca sa dam “noroc” din mers asa… ma gandesc o clipa, dar cand ma apropii (inevitabil) de el, ridic si eu mana si batem palma… il aud bucurandu-se in urma mea… Ma gandesc totusi “bine ca nu a facut vreo gluma proasta sa ma traga de mana sau ceva…”

Pana la Bucuresti m-am mai oprit de cateva ori, durerea s-a mai mutat de pe un genunchi pe altul, si am ajuns acasa dupa  5h10 minute, ceea ce e foarte mult pentru acest traseu, dar… merge.

De completat si aici cand nu voi fi obosit si nu voi avea bagaje de facut pentru ca plec pe munte maine.

Acum e mai tarziu, nu mai sunt asa obosit si nu cred ca plec maine pe munte. Au trecut… cam 8 luni de la excursia aceasta 🙂 acum e martie 2010. Am recitit textul si am vazut ca n-am apucat sa scriu nimic la final, asa, niste concluzii. Pai ce sa spun? Ca orice as spune nu va face pe nimeni sa simta ce am simtit eu in aceasta excursie… Poate ce e de castigat din acest text, e o dorinta de a merge si tu… (si eu mai mult). De a iesi din casa, de a pleca undeva – pe bicicleta, cu trenul, pe jos, nu conteaza. Singur! Nu neaparat, dar singur sunt atat de multe avantaje… libertatea de a fi doar tu cu gandurile tale, cu sentimentele tale – posibilitatea sa te concentrezi pe ele, pe ce e in tine dar si pe ce e in jur – natura, peisaje, cer… posibilitatea sa te descoperi pe tine, mult mai mult decat in viata de zi cu zi. Cand esti cu altcineva, tendinta e sa te concentrezi mai mult pe acea persoana, sa vorbesti cu ea, poate sa ai grija de ea… ceea ce e minunat deasemenea! Dar diferit. Cred ca trebuie incercate ambele variante.

In decembrie am facut si un accident pe bicicleta, despre care puteti citi aici. Ca sa nu uitati sa purtati casca de fiecare data!

Alte texte despre excursiile mele pe munte, mai gasiti aici:

Multe zile se uita, multe trec fara rost.


Ioan, 17 iulie 2009 (moama cat a trecut pana sa termin textul asta, deh, am mai fost plecat)

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la 350 km pe bicicleta

  1. Marius zice:

    Super tare! Bravo!
    Te exprimi foarte bine, ai reusit sa transmiti cat se poate de bine ce ai simtit in excursia asta. Mi-ai starnit niste amintiri foarte frumoase…pana acum vreo 3 ani nu exista zi in care sa nu ma plimb cu bicla, in unele mergeam asa de mult incat, cand ajungeam acasa, efectiv nu-mi mai simteam picioarele(sigur cunosti senzatia). Eu nu am avut cursiera ci o bicla de munte deci nu prea aveam nici o problema cu drumurile, cu posesorii de dacia si nu numai am patit-o si eu, iar maidanezii ma tratau la fel :)), eram nevoit uneori sa urc picioarele pe cadru ca sa scap netaxat :))
    Nu crezi totusi ca ar fi fost mai frumos sa mai fie cineva cu tine? Sa fiti macar doi?
    Mie unul nu cred ca mi-ar fi placut sa merg singur atata drum, cand sunt mai multi parca e o alta atmosfera, faci cu randul la trena, mai glumesti plus ca se iveste o situatie ca aia cu ala care spuneai ca ti-a zis daca ii dai lui bicla si daca se lua dupa tine era cam nasol singur.
    Poti sa-mi spui cat ai dat pe bicla daca nu e secret:P, ca m-ar tenta sa-mi iau o cursiera..
    Felicitari inca o data!

    Apreciază

    • Hello hello..

      Multumesc pt comment, ma bucur cand lumea care citeste se si exprima, si lasa o urma a trecerii pe aici – mai ales cand scrie mai mult decat ”felicitari” sau ”super”.

      Despre mersul singur vad ca scriam ceva si la finalul textului. Uneori prefer singur, alteori cu siguranta ar fi mai bine in doi (cred ca nu oricare doi). Experienta nu mai e insa la fel, e diferit. Depinde ce preferi la un moment dat – desi cu siguranta sunt momente, atunci cand mergi singur, cand ti-ai dori sa mai fie cineva… (asta insa o simt mai mult atunci cand merg singur pe munte).

      Despre cursiera… inainte de ea am avut o bicicleta obisnuita, de oras – am facut si cu ea cateva ture lungi, am fost pana in Bulgaria si inapoi pe ea, am fost la tara la Slanic sau la Breaza, dar diferenta e enorma. Daca pe acea bicicleta faceam pana la Slanic cei 100 de km in 9 ore (!) cu foarte multe pauze, pe cursiera fac aceeasi distanta in 5 ore, cu o singura pauza (si nu pt ca am mai mult antrenament). E o diferenta enorma, plus ca nu ajungi acolo la fel de epuizat. Se merge mult mai bine pe cursiera la drum lung, dar iti trebuie si ceva antrenament. Eu acum mi-as dori insa o bicicleta de munte, as face o multime de trasee pe crestele muntilor.

      Eu pe a mea am dat cam 700 de euro, acum vreo 4-5 ani – dar pentru ca am luat-o iarna, am reusit sa iau in pretul ei si ceva echipament – adidasii speciali, pedale speciale, computer de bord, bidon etc. Acum nu mai stiu care sunt preturile, dar stiu sigur ca oferta e mult mai mare. Cand am luat-o eu nu am reusit sa gasesc decat vreo 2 locuri unde vindeau un singur model de cursiera, maxim doua. Acum sunt mult mai multe, probabil si mai ieftine.

      Daca te intereseaza una second hand, fratele meu vinde una in stare super buna, mi se pare cu vreo 700 de lei. Nu stiu daca a pus-o pe okazii.ro inca, dar cand o pune poti vedea poze etc.

      Okidoki

      O zi frumoasa

      Ioan

      Apreciază

  2. IankeY zice:

    foarte tare.bafta…!!

    Apreciază

  3. Bolundul zice:

    Imi place la nebunie minunatul mod in care te exprimi.Si eu sunt un ciclist care prefer singur, sunt momente asa cum ai spus in care ma simt mai aproape de creator ma simt liber.Calatoresc singur din mai multe motive, ritmul e greu sa fie la amandoi acelas.Cand unu vrea sa se odihneasca celalalt atunci ar trage mai tare, cand unu vrea apa celalalt nu are probleme.Apreciez si am citit cu sufletu la gura aceasta excursie pe care ne-ai detaileato.Succes in continuare si sa auzim de bine

    Apreciază

  4. George Catalin zice:

    Foarte tare, acum 2 saptamnii am facut si eu o parte din traseul tau. Am plecat cu trenu din Ploiesti pana la Maneciu si de acolo pe bicicleta pana la Brasov.

    Bicicleta obisnuita ( mtb ) luata acum o luna din Carrefour la 280 lei cu suspenise fata-spate. Bicicicleta cumparata special pentru a face naveta cu ea din Vest pana in Est la serviciu dar si pentru cate un drum de munte in timp liber pana ce voi putea sa-mi cumpar una mai scumpa de 700 lei.

    la 10:30 am plecat de la gara din Maneciu spre Cheia iar la 12:00 eram in centrul statiunii. Iau o poauza de 20 de minute sa mananc si sa ma racoresc un pic si dau iar la pedale pana sus la limita judetelor. Nu m-am mai uitat la ceas ( avand telefonul cu o singura liniuta ) urcand pana sus in virf cand pe bicicleta cand pe langa ea.

    Nu stiam drumul era o premiera nici cu masina nu mai fusesem vreodata, parca o data intr-o excursie cand eram in I-IV dar is multi ani de atunci.

    Incepe coborarea, stau cat mai aplecat sa prind viteza trec de Babarunca, trec si de Bradet si de baraj si ajung in Sacele, o iau pe ocolitoare ajung apoi la Dirste iar dupa ce trec de gara Dirste vad si trenul de 15:40 care pelcase de vreo 4-5 min din Brasov spre Bucuresti asa ca imediat zic e 15:45. la 16:00 eram in piata sfatului.

    o ploaie scurta de primvara incearca Brasovul , ma pitesc pe aleiele de sub tampa pana trece , uda doar un pic asfaltulmai dau cateva tura prin Brasov prin toate cartierele frumoase iar la 19:00 sunt la gara. LA 20:05 aveam trenul P 3028 Brasov-Ploiesti.Sud. Se gareaza trenul ma urc in el bag bicicleta in compartiment, astept sa treaca nasul apoi somn ca ursul pana la Ploiesti. Dupa ce pleacatrenul din Buda vine nasul si ma trezeste iar la prima la PL.Vest cobor si o iau calare 5 min pana acasa.

    Frint, obosit infometat ma bag imediat la dush apoi fac unb sandwich urias si ma bag la nani.

    Nu stiu exact cati km am parcurs in acea zi tinand cont ca la 07:10 am plecat de la locul de munca dupa tura de noapte pana acasa aproximativ 10 km , apoi pana la gara de nord sa fie maxim 15 km dimineata in Ploiesti, apoi mai sunt cei 60 km din Maneciu si pana la Brasov , vreo 20 km in Brasov total vreo 95 km si nu eram asa obosit daca nu eram de noapte. dar fie a meritat tot traseul , toata ziua , toata adrenalina mai putin ofataturile mele pe serpentine pana sus la limita judetelor.

    cu o saptamana ianinte plecasem la 18:10 din Ploiesti sa ma duc pana la Seciu dar pe drum m-am razgandit si am zis sa fac o premiera pe un traseu nou si-am luat-o incet incet prin Paulesti-Gageni-Cocorasti Mislii-Bordeni-Scorteni-Mislea-Urleta-Banesti-Campina un traseu de aproximativ 45 km iar dupa calculele mele vroiam sa prind personalul de 20:45 din Campina spre Ploiesti , insa la 20:45 eram undeva pe DN1 in Banesti coboram un pic inainte de a face drepata sa intru in Campina asa ca la 21:00 am ajuns in centrul municipiului Campina.

    Acum bicicleta mea arata ca una cumparata acum 2-3 anii la cati km merge zilnic orcium nu ma agit pentru ca am luat ca sa fac naveta cu ea la munca pana in august. in august o schimb cu un mtb dhs adventure alb-albastru la 500 lei, iar la anul sa trec la ceva ce n-am avut toata viata. o bicicleta de munte si de viteza care sa coste undeva intre 1400-1700 lei sa pot sa ma plimb unde vreau pe orice traseu din tara asta frumoasa. In august o iau pe cea de 500 lei pentru ca voi fi in concediu de odihna 3 sapatamanii si vreau sa fac urmatoarele trasee : Valenii.De.Munte – Cislau-Nehoiasu-Siriu-Intorsura.Buzaului-Brasov , Brasov-Bran-Campulung-Voinesti-Targoviste , Toplita-Bicaz-Piatra.Neamt-Bacau , Maneciu-Cheia-Sacele-Brasov ( din nou ) , Predeal-Rasnov-Brasov , precum si coboriri de la Predeal la Brasov , sau Predeal la Campina , sau cota 1000 limita DB-PH pana la Fieni si la tara sa ma duc din PLoiesti la Breaza cu trenu si din Breaza prin Adunati-Costisata-Bezdead-Bucimenii-Pietrosita.

    Foarte frumos repartajul tau si spre ca la anul 2012 sa ne bagam la un traseu doua prin tara sa ma pun la punct cu o bicicleta buna, echipament si antrenament.

    Apreciază

  5. Carmen zice:

    Uaaau, esti foarte tare, bravoo!!! Imi poti zice, te rog, cam dupa cat timp de antrenament poti ajunge sa parcurgi 100 de km de drum aproape drept? Eu detin o cross country si ne plimbam in fiecare weekend cam 50 de km, iar prietenul meu imi zice ca de la 50-60 pana la 100 e cale lunga. Este?
    Felicitari pt curajul de a face asta in Romania:)

    Apreciază

    • Hello, multumesc pt mesaj! Eu prima oara cand am parcurs 100 de km nu aveam niciun fel de antrenament. Aveam o bicicleta mai de oras si am facut cam 9 ore in total, de la Bucuresti la Slanic Prahova (e nitel in urcare). Cu pauze o multime pentru ca oboseam, dar am reusit – pentru ca mi-am dorit foarte mult! Asa ca daca tu mergi regulat cate 50 de km, ai putea foarte bine sa mergi si 100 de km intr-o zi. Nu am inteles insa daca mergi 50 de km intr-o singura iesire, sau insumat in 2 zile. E logic sa vezi intai cum te simti dupa 50 de km de pedalat intr-o zi, in cat timp ii faci – si pe urma sa faci planurile pt 100 de km (desi nr de km n-ar trebui sa fie neaparat un scop in sine, ci poate ceea ce vezi si simti in acele ore).

      Conteaza si bicicleta, eu acum am o cursiera si parcurg aceeasi distanta Bucuresti – Slanic in 4-5 ore – si asta fara sa am cine stie ce antrenament (mult mai mult merg pe munte decat pe bicicleta). Asa ca iti doresc sa gasesti ruta ideala, sa iei un rucsacel micut cu cele necesare si sa pleci la drum. Dar nu acum ci mai la vara! 😀

      Apreciază

  6. Gaby C. zice:

    Salut, mi-a placut foate mult articolul tau, si eu cam 50 de km fac intro tura de weekend, iar in fiecare zi merg la lucru pe bicicleta cam 20 de km, cu un MTB. Ieri am achizitionat o cursiera si vreau sa fac un traseu de 100 de km pe Valea Ariesului( Abrud- Turda). Articolul tau m-a ambitionat sa fac traseul:D

    Apreciază

  7. Marius zice:

    Ioan, de ce nu organizezi si o tura pe biciclete? Ar fi frumos si cred ca s-ar gasi doritori 🙂

    Apreciază

    • Pe carpati.org se mai organizeaza si ture pe biciclete – pe dealuri de obicei. Eu nu am bicicleta pt asa ture, a mea e cursiera. si pe sosea n-am prea mai mers de ceva vreme oricum cu ea, asa ca nu ma gandesc sa organizez. poate cand o sa trec la bicicleta de munte si o sa incep sa merg mai mult…

      Apreciază

  8. Rusea Cosmin zice:

    Am mers si eu cu bicicleta(un mtb) de la București(metrou Brancoveanu) pana la Varbilau si am facut 5 ore si 20 minute cu pauze…mers efectiv cu bicicleta 4 ore 50 minute. ..a fost greu mai ales cu un mtb dar si frumos…

    Apreciază

  9. Socosan Erik Szabolcs zice:

    Domnilor eu am mers 330 km intro singura zi cu o semicursiera de la Lupeni judetul Hd pana ln judetul Bihor comuna Tinca Sat belfir.Am pornit la 06:00 din lupeni si la 22:00 eram in satul belfir,dar sunt sigur ca multi nu ma cred,dar pot face pariu cu oricine.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s