Pe urmele lupilor, singur in Leaota.

Nu sunt doar brazii din padure si nici poteca serpuita. Nu sunt doar varful sau doar norii, ascunsi in povestea mea. Nu-s doar varfuri albe peste tot si peisaje minunate si nici macar o aventura. Nu-i doar o excursie pe munte, dar nu-i nici cu totul altceva. Si mai sigur decat asta, nu-s doar cuvinte fara sentimente si nici ganduri fara ratiune. Caci o excursie pe munte e o lectie de viata, cand poti datorita ei sa privesti mai mult si-n tine, si-apoi abia si imprejur…  

 …

 (link catre poze la finalul textului) 

 Sambata 16 ianuarie 2010 era anuntata ca o fereastra cu soare intre multe zile innorate, si deci o zi minunata pentru munte. Un munte unde nu am mai fost, dar suficient de aproape ca sa nu fiu plecat mai mult de 2 zile (maxim 3). Si iata-ma coborand din trenul personal la Fieni (10 lei), judetul Dambovita. Ora 9 dimineata, o ora invaluita in frig si ceata, cu linia de mocanita ce duce spre munte inghetata parca in aerul umed. Gasesc rapid un microbuz (2,5 lei) si ajung astfel in satul Runcu, undeva la circa 7 km de Fieni. Am scutit in felul asta o buna portiune de mers pe jos si am castigat cam o ora si jumatate, ceea ce e important, avand in vedere ca e ziua scurta.

Dar sa va spun unde merg. Destinatia mi-era clara de ceva vreme, doar traseul l-am stabilit pe ultima suta de metri, tot analizand harti si descrieri de trasee, cu posibilitati de intoarcere in sate care mai de care mai neauzite. E vorba de masivul Leaota, aflat in vecinatatea muntilor Bucegi si aproape de culuarul Rucar – Bran. Mai pe intelesul tuturor, daca urci din Sinaia la cota 2000 si cobori dincolo la Padina, apoi de-acolo se poate urca in Leaota. De fapt asta era si planul meu initial, de a traversa Bucegii, de a ramane o noapte undeva in Saua Strunga de deasupra cabanei Padina si apoi pe creasta care leaga Bucegii de Leaota pana pe varf. Am ales insa o alta varianta, pentru ca prin Bucegi am tot fost, vroiam sa vad cat mai mult din Leaota.

Din satul Runcu urmez drumul nemodernizat si inghetat (dar destul de bun) pe valea raului Ialomicioara. Marcajul ar trebui sa fie banda albastra, dar nu l-am intalnit decat de vreo 2 ori, sters si prapadit pe cate o stanca acoperita de turturi mari de gheata. Dupa ce se iese din comuna, pe partea stanga se face un drum spre satul Brebu, marcat cu indicator. Drumul nostru se strecoara insa printre livezi si gradini ce par inghetate, pana cand lasa in urma, in ceata, si ultimele case ale satului. Apoi se afunda intre coline impadurite, ce ies in evidenta datorita albului pudrat parca pe varfurile copacilor. Nu dupa mult timp incepe sa iasa si soarele, si un cer albastru contrasteaza de minune cu frunzele portocalii ce imbraca pamantul din padure, si parca bucuria e mai mare cand simti ca totul pare sa te indemne sa mergi mai departe. Un soare bun are puterea sa faca asta…

Ma opresc la o masuta cu umbrela de metal si scaunele din beton, undeva intr-o margine umbrita de padure, si mananc ceva. Rucsacul cel nou (Ferrino Haute Route 75) deja incepe sa-mi dea dureri de umeri, dar ma gandesc ca e de la faptul ca nu sunt inca obisnuit cu el. Adica nu poate sa fie atat de prost. Pe drum mai intalnesc oameni, cu caruta sau cu masina, veniti la adunat lemne uscate din padure. Asa ca nu ezit sa-mi confirm faptul ca sunt inca pe drumul cel bun. Lucru foarte folositor la un moment dat, cand am ajuns la un pod unde as fi facut stanga conform hartii, desi trebuia mers inainte. Noroc ca a fost cineva in zona si mi-a zis drumul corect spre cabana Leaota. In principiu, trebuie mers drept pana ajungi la o intersectie unde se trece pe un pod la stanga, si unde se gasesc doua cladiri. Cantonul Intre Vai si cantonul Marginea Domneasca (aici am si intrat, posibilitati de cazare daca sunati inainte – 0731.560.175). Intersectii mai sunt si inainte, dar abia la aceste cantoane drumul nostru face stanga. In dreapta drumul intra pe valea raului Vaca.

De la cantoane nu mai mergem mult si ajungem la manastirea Adormirea Maicii Domnului (erau pe drum si indicatoare catre manastire). Si aici se face un drum la dreapta, pe valea raului Frumuselul, dar noi ocolim gardul manastirii pe la stanga, si ajungem la un indicator ce ne indruma spre cabana Leaota. Tot aici exista si un panou cu informatii despre muntii Leaota. Spre cabana se face dreapta, in urcare, pe un drum si mai forestier decat cel de pana acum. Mult mai salbatic si frumos. Ah, inainte de a incepe urcusul (pana aici s-a mers drept, circa 8 km), alimentati cu apa. Pe drum nu mai e apa decat in apropiere de cabana Leaota (cam o ora si jumatate de urcat).

Incepem si castigam altitudine rapid, si reusim sa vedem in partea dreapta si manastirea pe langa care trecusem (si care de la drum nu se vedea). De acum incep sa mai scot cate o vorba, cate un chiuit, pentru ca padurea te face sa te simti tot mai singur si mai aproape de natura, astfel incat trebuie avut grija sa nu dai nas in nas cu “natura” chiar acum… Am mentionat ca sunt singur? Sunt singur. (cand folosesc pluralul, gen “incepem si urcam”, ma refer la “noi”, cei care mergem citind acest text).

Urcusul e destul de obositor, mai ales din cauza greutatii mari pe care o am in spate. Dar padurea cu tulpini gri de fagi te lasa sa o patrunzi cu privirea, si faptul ca esti pe un drum, nu pe o poteca, nu te face sa te simti asa “inghesuit” printre crengi. Asa ca ma bucur destul de mult de drum. Mai ales cand ajung la o portiune… furata dintr-o poveste. Drumul e alb si merge orizontal, drept, lejer, special ca sa iti dea timp si suflu sa il si admiri cum se cuvine. Crengile acoperite de un strat subtire de alb pufos se apleaca peste el creand un culoar prin care sa treaca frumos razele soarelui… si eu. E atat de liniste, si albul zapezii (dar si al tulpinilor catorva mesteceni) fac totul sa para atat de calm si de curat… O portiune minunata de drum. Pe astfel de drumuri si-n astfel de momente sa tot fii.

Apoi incepem iar sa urcam anevoios, si padurea pare sa nu se mai termine. Mi-era teama ca voi ramane fara apa, dar apoi am dat de un izvor rece care se prelingea peste frunzele ude. E greu sa umpli sticla cu apa cand apa nu curge decat la nivelul solului, si e micuta, dar improvizez… mai sap in partea de jos, mai asez o frunza pe post de jgheab, pun putin intr-o sticla apoi vars in alta pana o umplu pe cea din urma si tot asa. De aici insa ajung imediat si la cabana, unde se gaseste de asemenea apa.

Cabana (sunt de fapt mai multe cladiri) e pazita de cativa busteni asezati vertical si vopsiti sa semene a monstri sau indieni sau papusi colorate. Cabana este inchisa, asa cum stiam. Dar una din casutele de langa are usa deschisa, si intru sa privesc putin inauntru. Sunt doua paturi dragute si o soba ce pare functionala, un loc primitor in caz de nevoie. Dar e abia ora 13:25, mai am timp sa merg. Chiar daca cele 4 ore de mers cu rucsacul in spate se simt deja, si paturile acelea te imbie sa le incerci. Macar pe unul din ele.

De la cabana pornesc mai multe drumuri, dar marcajele sunt destul de proaste si tablitele indicatoare sunt ruginite (daca sunt). Eu urmez drumul spre creasta, pe marcaj banda albastra si triunghi rosu, pe care le gasesc pe un copac la reintrarea in padure.

Drumul coboara pana intr-o sa, si de aici urca spre iesirea din padure. Un loc unde ne intampina un indicator pe care scrie “atentie, caini rai”. Jos la cantonul Marginea Domneasca intalnisem deja doi caini rai care m-au latrat, si apoi pe tot drumul de acolo si pana la cabana, mersesem pe urme de caine imprimate in zapada. Ma gandeam ca sunt caini, dar puteau la fel de bine sa fie lupi.

Urmele insa merg spre stana de la iesirea din padure, si ma gandesc ca poate erau cainii de la stana… veniti acum iarna intr-o criza de dor pentru locuinta lor de vara. Stana e mare, cu mai multe “camere” si un “living” spatios, cu masuta si bancuta. Una din camere are amenajate cateva priciuri si e destul de curata. Doar geam ii lipseste, si plasticul acela nu-i poate tine locul. Un alt loc primitor care ma cheama sa raman la el, dar sunt inca prea departe de varf, eu ma gandeam ca ajung de astazi pe varful cel mai inalt. Incep sa-mi dau seama insa ca nu am cum, si ma gandesc ca timpii estimati in descrierea traseului (6,5 h din Runcu pana pe varf) sunt calculati pentru traseu de vara, cu greutate mai usoara in spate. Urc putin mai sus de stana, pe un delusor, in directia mea de mers, ca sa fac acolo o pauza de masa, admirand pentru prima oara peisajul ce se deschide in urma mea. Dealuri impadurite ce sunt inghitite de nori, si dincolo de ele, o mare intinsa, uriasa, de nori ce acopera campia. Plafonul de nori e atat de uniform asezat peste sate si pare sa mearga pana la Bucuresti. E o imagine minunata, cu soarele iesind uneori din norii de altitudine, dand caldura si o lumina placuta norilor de sub mine.

Deja incep sa ma simt obosit, umerii ma dor si nu e durerea cea care ma deranjeaza in primul rand, ci gandul ca rucsacul pe care abia mi l-am luat, nu e bun! Trebuia sa-mi schimb rucsacul vechi, era vai de el, ma cocosa de fiecare data, dar nu vroiam sa trec din lac in put. Ulterior am constatat insa ca rucsacul nou Ferrino nu era de vina pentru durerea mea.

 Urmeaza o portiune de urcus pronuntat si obositor, si drumul trece pe langa ultimii brazi si ultima portiune de padure. O padure cu barba alba, crengi ce atarna atat de greu sub zapada ce le acopera, dar nu e o zapada alba… ci una mai… cenusie putin. Batuta de vant, inghetata si dezghetata, brazii stau lipiti unii de altii si par sa formeze un zid care sa nu te lase nici sa vezi ce e dincolo de ei, dar sa mai si intri in padure! O rafala de vant mai puternica scutura o creanga plina de zapada si fulgii se imprastie dragut zburand rapid catre pamant. Apoi o alta scena de poveste, cu braduti mici mici, puieti, si cu o zapada stralucitoare si cer albastru pe fundal.

Am uitat sa spun, urmele acelea de “caine” nu s-au oprit la stana, si astfel merg pe drumul acoperit de zapada calcand pe urmele a ceea ce incep sa cred tot mai tare ca e un lup si nu un caine. Lucru pe care mi l-am confirmat cand am constatat ca toata creasta e brazdata de astfel de urme, si cainii nu au ce cauta acum acolo. Erau si urme de pui pe langa urmele mari, si oricat de dragut ar fi sa stii ca mergi pe urme de lup, lucrul asta imi da de gandit in privinta posibilitatii de a monta cortul pe creasta. Asa ca ma indrept spre o stana pe care o zaresc pe harta, undeva sub varful Frumuselul.

Dupa ce am coborat o vale mare, pe care a trebuit sa o urc la loc in partea cealalta, drumul incepe sa devina mai lin, urmand curba de nivel pe partea dreapta a muntelui. Oferind astfel privelisti spre Bucegii inzapeziti, unde recunosc rapid cota 2000 din Sinaia si Varful cu Dor de langa ea. In vale, padurile de brad par inghetate, si norii raman undeva mai jos de ele, pe vaile raurilor. De acum cel putin e soare, si asta e un factor pozitiv si pentru psihic si pentru fizic. Sunt sub 0 grade afara, dar in mers nu le simt. Si am doar tricoul si geaca pe mine. Tricoul X-bionic e drept.

Sunt din ce in ce mai epuizat, zapada pe drum e cand moale cand inghetata. Initial nu era zapada prea mare si pusesem parazapezile mai mult ca sa mai usurez rucsacul. Dar acum e nevoie de ele, desi cel mai mult am simtit lipsa unor rachete de zapada. Care te ajuta sa nu te afunzi cand calci, usurandu-ti astfel mersul. Am incercat sa calc pe urmele de lup, gandind ca zapada e mai batatorita acolo, dar sa fim seriosi :))

In fata mea se ridica varful Frumuselul (1750m), pe care am impresia ca vad… o haita de lupi! Chiar pe varf, mai multe mogaldete cenusii stau parca la sfat. Mi-am dorit sa-mi fi cumparat un ochean din ala de la Decathlon, dar in lipsa de asa ceva, folosesc zoom-ul cel mic al aparatului foto pentru a ma asigura ca e vorba de stanci si nu de lupi, apoi merg mai departe mai linistit. Si ajung in dreptul zonei unde ar trebui sa fie stana mea. Undeva in partea dreapta, unde porneste o mini coama inzapezita. Parasesc asadar drumul si fac dreapta. In partea stanga in vale observ un alt drum ce pornea din drumul meu, si care duce probabil exact la stana. Dar nu mai cobor pana la el, prefer sa merg pe culmea aceea ingusta, cu zapada mai mare ca cea de pe drum, uitandu-ma atent cand intr-o parte cand in alta pentru a-mi zari adapostul. Si ajung in capatul culmii, acolo unde ea incepe sa coboare, si de unde ma astept sa vad in vale, la marginea padurii, la 50 de metri mai jos, stana. Obosit mort, ud, flamand, cu gandul la lupi si la frigul ce va fi la noapte, stana aceea o asteptam ca pe o salvare atat de importanta… imaginea ce mi se arata insa nu e cea pe care o vroiam: stana zace imprastiata pe pamant, distrusa de cine stie cand. Ma incearca un sentiment interesant, nu unul de dezamagire neaparat, nu unul de plangere de mila, desi e putin trist sa te gasesti in situatia asta. Mie gandul acum imi este insa la un plan B. Dupa o secunda sau doua de impact negativ la vederea barnelor ce zac ravasite pe zapada, incep sa ma gandesc ce-i de facut. Sigur, cu putina teama in suflet (mai aveam maxim o ora de lumina), cu gandul ca nu pot sa ma bucur linistit de o supa calda si de un adapost ferit de animale si de vant, cu sentimentul de a fi abandonat in pustiu de cineva nevazut. Simt astea si mult mai multe, dar important e sa nu las ceea ce simt sa-mi influenteze ratiunea, si atunci analizez optiunile: stana pe langa care trecusem mai devreme, la iesirea din padure. E insa prea departe inapoi si in mod clar nu mai ajung pe varf in felul asta. Analizez apoi harta in cautarea urmatoarei stani, pe care o vazusem si mai devreme, undeva dincolo de varful Leaota. Acolo as fi vrut sa dorm daca ajungeam pe varf de astazi. Dar asa, acea stana e mult prea departe ca sa mai merg pana la ea in starea in care sunt. Ramane desigur si cea mai comoda varianta, sa raman la stana darapanata. Sa pun cortul pe creasta nu prea mai e o optiune, cu toate urmele de lup flamand de pe poteca.

Las rucsacul in zapada si incep sa cobor spre stana, pentru a o inspecta mai bine in cautarea unui coltisor ramas inca primitor si sigur (cat de cat). Zapada e inghetata pe valea cea abrupta si alunec putin, traversez drumul acela ce merge spre stana dar care ocoleste acum prin partea dreapta, facand cateva serpentine, si ajung. Pare… un schelet de dinozaur! Barnele se sprijina unele pe altele ca niste coaste pe coloana vertebrala ce ar fi tinut candva acoperisul in picioare, si in partea dinspre care am coborat eu are un “cap”, o zona mai intreaga, mai putin rasfirata. Sigur, e o comparatie exagerata, dar mi-o permit pentru ca asa mi-a trecut atunci prin minte.

Cred ca de cum am ajuns langa ea si am vazut-o mi-am dat seama ca asta e, aici raman. Si nu pentru ca am descoperit ceva sigur si primitor. Ci pentru ca, desi in cea mai mare parte era daramata, fiind practic doar barna langa barna (la distanta de 1 metru una de alta si cazute peste alte barne), avea totusi un coltisor… unde sa poti sta. Un coltisor cu 3 pereti stabili, o camaruta de 2 pe 2 metri cred, al carui tavan rupt in cea mai mare parte te lasa sa vezi cerul prin acoperisul ce lipseste cu desavarsire.

Ma gandesc ca as putea sa blochez locul unde lipseste al 4-lea perete (si pe unde ar putea intra animale) cu niste barne, cu siguranta pot improviza ceva. Nu mai stau mult pe ganduri si ma intorc dupa rucsac. Se va intuneca in curand. Am timp totusi sa ma bucur cateva secunde de apusul inflacarat ce se zareste printre nori, facand sa straluceasca zapada pe drumul pe care am venit, si sa coloreze in portocaliu crestele cele mai sudice ale Bucegilor. Apoi ma intorc la stana si incep sa ma gandesc. Chiar daca e putin probabil sa vina un animal peste noapte (simtind miros de mancare), si chiar daca ar veni, ar veni pentru mancare si nu pentru mine (deci sansele sa fiu intr-un real pericol sunt mici), nu-mi place sa ma simt vulnerabil. De-aia am inceput sa prefer stanele in locul cortului uneori (depinde de cat de aproape de padure sunt de exemplu). Si aici sunt inconjurat practic din 2 parti de padure, care e chiar aproape.

Inainte insa de a trece la amenajarea unui adapost, ma asez pe un bustean cazut in camaruta aceea ce devine din ce in ce mai intunecoasa (chiar daca e practic in aer liber), pentru a-mi pregati la primus o supa calda. O supa si un ceai la care visasem toata ziua… De fapt chiar asa era, tot drumul (si cand apa era putina, sau prea rece, si cand mancarea nu prea imi facea pofta), gandul imi statea la o ciorbita calda, si un ceai cald. La 1 litru.

Asa ca scot racheta de buzunar (MSR  pocket rocket), primusul adica, pregatesc craticioara, scot doua pliculete de supa instant, un pliculet de ceai si o canita, sa fie totul pregatit, si dau drumul la foc. Dar ce, e prost sa plece asa usor pe frigul asta? Racheta de buzunar merge cu gaz, si asta nu e foarte practic pe timp de iarna (citisem eu asta inainte, dar acum constatam pentru prima oara). Asa ca nu reusesc sa aprind cu amnarul si sunt nevoit sa scot un chibrit. Noroc ca nu e vant. Apoi presiunea e foarte mica, e drept ca si butelia e pe terminate. Dar incet incet apa se incalzeste, si cu ea, si mainile mele putin, care stau amarate deasupra oalei cu apa… E totusi o senzatie minunata, sa fii acolo… asa.

Supa a fost tare buna, si ceaiul la fel, desi mult prea putin si fara zahar. Apoi, cu forte noi, m-am intors la urgenta numarul doi: unde dorm la noapte?

Am dormit la -10 grade, practic in aer liber.

Constat ca barnele de pe jos sunt destul de grele si inghetate, si mi-ar fi greu sa le misc. Ma urc atunci in “pod”, adica pe barnele care au mai ramas in pozitia initiala, deasupra “camarutei” unde mancasem. Tavanul nu prea exista, adica intre barne sunt niste sipci, scandurele micute care ar fi tinut loc de tavan, dar sunt rupte si dezmembrate in mare parte. Oricum, nu se poate calca pe ele, se rup imediat. Barnele par insa rezistente, unele din ele, cele mai groase. Pe ele se sprijina si cateva barne inclinate, ce formau candva acoperisul constructiei. Sunt bune ca mai ma tin de ele, sa nu las toata greutatea pe barnele pe care stau, sa nu se rupa. In partea stanga mai exista o parte din vechiul acoperis, un perete din scandurele de lemn putin inclinat, care e mai jos la coltul casei, si urca apoi spre varful ei. Care nu prea mai exista. Ma gandesc ca e bun sa ma apere de vant din acea parte, si as putea sa-mi fac un culcus lipit de el. Imi dau seama usor ca pot folosi folia de cort pentru a-mi crea un acoperis care sa ma apere de vant, asa ca trec la treaba. Norocul a fost ca am gasit pe jos 3 scanduri de 1 metru jumate lungime, perfect drepte, parca special lasate acolo ca sa creezi un pat stabil si drept in pod. Asa ca incep cu ele. Le asez una langa alta, langa marginea aceea de acoperis, peste barnele din tavanul camarutei. Sunt destul de lungi ca sa ajunga sa se sprijine pe vreo 5 barne solide din plafon, deci e o platforma destul de stabila, mai ales ca greutatea se distribuie astfel pe o suprafata mai mare, scazand forta de apasare.

Apoi scot din husa cortul. Initial ma gandeam ca voi folosi doar folia exterioara, ca pe un tavan si perete, dar apoi de ce sa nu profit de tot ce am? Iau folia de sol si o pun jumatate peste scandurile-pat, si jumatate o fixez de marginea acoperisului din stanga. Se formeaza astfel un L , cu partea stanga izolata (unde e si acoperisul acela plin de gauri), si scandurile pe care voi dormi, acoperite. Apoi trec la folia exterioara a cortului, pe care trebuie sa o asez tot in forma de L dar invers, de fapt in forma de 7, formand astfel un tavan si un al doilea perete, in partea dreapta. Astfel incat L + 7 = L7 (adica un adapost cu doi pereti si acoperis). Ma chinui putin sa fixez carligele cu care e dotata folia, agatandu-le de scanduri sau de cuie existente in lemnele din jur, dar planul imi pare din ce in ce mai bun. Folia e destul de mare, va inchide oarecum si zona din spate, spre marginea acoperisului, acolo unde vor sta picioarele. Acolo unde barnele acoperisului se unesc cu barnele tavanului. Deci folia exterioara va sta inclinata, pornind de la picioare unde va fi mai jos, si urcand apoi in zona capului (urmand marginea acoperisului cel rupt si cea mai apropiata barna inclinata ce urca spre varful casei). In partea stanga, acolo unde cele doua folii se unesc, totul e in regula. Sunt fixate bine ambele. Acum ramane doar sa trec folia visinie peste prima barna inclinata, ca sa o fac sa stea dreapta, intinsa deasupra “patului”, si sa o cobor apoi pentru a inchide si “peretele” din dreapta. Din pacate, faptul ca barna e inclinata spre in sus, face ca folia sa nu mai ajunga pana jos in partea dreapta, in zona capului. Nu mi se pare chiar asa grav, oricum e mai izolat de vant decat ma gandeam ca va fi atunci cand am hotarat ca voi dormi aici.

Intind izoprenul peste folia de cort de peste scanduri, apoi fac cateva poze cu adapostul meu improvizat.

Este de fapt primul adapost de genul asta in care dorm. Desi aveam cortul la mine, nu vroiam sa fiu inchis in cort fara sa vad ce se intampla afara, cand stiam ca afara e plin de urme de lupi. Si nici in “camaruta” aceea nu mi-ar fi fost prea bine, pentru ca eram la sol, usor accesibil in caz de foame in haita. Pe urma m-am gandit ca puteam sa fac un foc acolo jos, care sa blocheze cumva intrarea in camaruta, dar oricum n-as prea fi dormit. Macar ar fi fost mai cald. De dormit n-am prea dormit oricum.

Dupa ce m-am schimbat in hainele de dormit, m-am descaltat si m-am bagat rapid in sacul de dormit. E in jur de ora 18:30. Afara e deja intuneric, si e frig. Frigul insa nu il simt atunci cand sunt in miscare, pana acum mi-a fost bine. De acum insa avea sa inceapa aventura… Sacul meu nu e sac de iarna. Are limita de confort la -3 si limita extrema la -11. Nu va recomand sa mergeti iarna la -15 grade cu asa sac de dormit. Ceea ce nu inseamna ca nu se poate. Eu stiu ca se poate, dar nici eu n-as mai repeta aventura. O aventura pentru care eram pregatit, cel putin psihic.

Sunt insa imbracat bine. La picioare am pantaloni de polar si pantalonii cu care am urcat, care sunt grosi si caldurosi. Nu am decat o pereche de sosete (desi mai aveam la mine), dar momentan mi-e bine asa. La partea de sus, pe piele am bluza X-Bionic cu maneca lunga, o bijuterie tehnologica in materie de vestimentatie, fara care nu as fi rezistat in noaptea asta. (Apropo de x-bionic, poza cu mine “spiderman” zburand in costumul X-bionic peste varful Lespezi, a fost postata pe prima pagina pe site-ul oficial X-bionic  😀 ). Apoi peste bluza am un polar 50, destul de subtire (n-am fost in stare sa-mi iau unul mai gros, si de cand zic) si peste el, o geaca tip softshell, tip windstopper (de fapt “zero wind”, marca Black Bear, o marca Sportler). E de fapt geaca mea de bicicleta, dar prinde bine si pe munte. In cap mi-am pus o cagula proaspat cumparata de la Himalaya. Iar in maini, manusile Salewa rezistente teoretic la -30 de grade.

Cand m-am intins pentru prima oara in sacul de dormit, sentimentul a fost coplesitor. Pana atunci, tensiunea, gandul de a construi acel adapost improvizat, gandul ca vine noaptea si ca trebuie sa fac ceva, m-au tinut destul de “in priza”, detasat de alte sentimente, cum ar fi frig, foame, oboseala sau altceva. Dar cand nu mai aveam nimic de facut decat sa stau intins si sa simt, atunci m-au invadat o multime de sentimente, un val incredibil aparut din senin, care s-a lasat cu cateva lacrimi si suspine, ba de tristete, ba de bucurie… Sentimentul ca dupa o zi lunga, frumoasa, obositoare si cu dureri de umeri, dupa aproape 7 ore de mers cu rucsacul in spate, dupa momente in care ma simteam singur in pustiu si fara adapost, reusesc acum sa ma odihnesc putin… sa-mi simt spatele usurat si muschii relaxandu-se, sa simt bucuria de a fi ajuns undeva, bucurandu-ma si de drumul pana acolo, dar si de locul unde ma aflu. E o multumire interioara coplesitoare, care te face sa razi si sa plangi in acelasi timp.

Acestea erau sentimente de bucurie, dar ele erau amestecate la un loc si in acelasi timp cu sentimentul de singuratate, cu dorinta de a fi cu cineva, de a strange pe cineva in brate si de a nu-i mai da drumul… Sentimentul ca oricat am incerca sa mascam sau sa umplem golul acela pe care il simtim (uneori) in noi, atunci cand ne permitem sa-l simtim (neignorandu-l), singuri… nu putem sa-l umplem. Decat pe moment. Sau pe bucati. Si majoritatea bucuriilor sunt de moment, si oricat de profund simt bucuria libertatii de a fi singur pe munte, si oricat mi-ar ramane in suflet si m-ar urma in viitor prin ceea ce ma invata sau prin amintiri, cred ca un singur lucru iti poate aduce o bucurie si o implinire care sa fie permanente in suflet, si nu fluctuante, in functie de ce se intampla in jur. Dar pentru mine asta a fost mereu atat de clar si niciodata nu am cautat sa inlocuiesc asta cu lucruri trecatoare, mintindu-ma ca alte lucruri sunt mai importante. Ci doar sa nu las totul sa treaca pe langa mine, in lipsa celui mai important lucru, pe care nu il am. Dar asta ar trebui sa stie fiecare pentru el, ce si cum. Eu stiu ca, desi in momentul acela am plans putin de dorul unei persoane care nu exista pentru mine in viata mea, raman cu bucuria de a sti ca pentru mine, orice durere sufleteasca nu e decat o dovada a capacitatii de a simti ceva bun. Ceva bun pentru care merita sa suferi uneori, daca de asta e nevoie ca sa iti amintesti ca acel ceva bun… exista. Ceva bun pe care daca nu il mai simti in tine sub nicio forma, atunci te pierzi ca om si nu ramai decat o umbra. Una care in primul rand Tie, ar trebui sa iti displaca. Dorinta de a fi un om mai bun in cat mai multe moduri, dorinta de a iubi, de a fi cald, de a oferi cat mai multa iubire si bucurie celor din jur, mi se par trasaturi minunate pe care un om le poate avea. Pacat ca prima dorinta e de cele mai multe ori sa iei examenul ala, sa obtii job-ul ala, sa vizitezi locul ala. Si e trist ca traind in ignoranta intr-o societate care uita sa aiba inima, devenim si noi o parte din ea, uitand ca am putea fi si am putea simti mult, mult mai mult decat acum. Uitand ca am putea sa fim mai buni, si ca vorba asta, nu e de fapt o vorba, ci un sentiment care trebuie sa vina foarte puternic din interior. Un sentiment care, din pacate, lipseste uneori prea mult.

Si-apoi s-a instalat frigul.

Faptul ca nu mai ma misc favorizeaza acest lucru, dar incerc sa ma asez cat mai strategic, pentru a-mi fi cat mai cald. Uneori stau pe spate, intinzandu-mi mainile pe langa corp, pentru a incalzi cu ele zona spatelui (de fapt doar la spate imi era frig). Alteori stau pe partea dreapta, si imi strang genunchii atat cat imi permite sacul de dormit, si strang mai bine gluga sacului ca sa nu fie prea mult loc pe unde sa intre aer rece. In unele zone sacul mi se pare a fi larg, raman spatii goale in interior, si asta nu e bine. Asa ca mai trag de el si-l mai pun sub spate, sa fie cumva mai mulat, il mai tin cu o mana mai strans, am incercat tot ce se putea incerca. Ma gandeam ca ar fi bun un supra sac, mai crestea confortul cu 2 – 3 grade.

Uneori mai aprind frontala (pe care o am tot timpul pe frunte) pentru a privi in jur, in afara stanei, atunci cand aud diverse zgomote care nu stiu de la ce ar putea fi. Cand incepe sa bata vantul, si folia cortului sa fluture si sa faca zgomot, mi-e si mai greu sa adorm. O verific sa fiu sigur ca e prinsa bine, si sta, nu zboara de acolo. Dar nu e nici perfect dreapta, vantul o apasa spre mine ca aproape ma atinge. Si deja condensul format pe ea a inghetat, si pulberea aceea rece n-as vrea sa-mi atinga sacul de dormit. Asa ca mai trag putin de ea sa o mai intind. Ca sa ies din sac trebuie sa-mi scot o manusa, altfel nu pot trage de fermoar. Manusile sunt tare… “robotice”, butucanoase asa, nu prea poti manevra bine cu ele obiecte mici. Desi cu siguranta sunt mai “sensibile” decat altele. Cand scot mana fara manusa afara din sac, simt imediat frigul. Si apoi, cand o bag inapoi in sac, inchid fermoarul parca tremurand, si o pun inapoi in manusa, frigul tot persista aproape un minut… Ma gandesc ca manusile sunt tare bune, dar nu imediat ce bagi o mana inghetata in ele, si nu daca s-ar uda pe interior probabil.

Dar cu tot vantul si frigul si zgomotele din jur, care nu ma lasa sa dorm, mai e ceva ce ma face nu doar sa raman treaz, dar sa tin si ochii deschisi, macar cateva minute… Deasupra mea, printre barnele de lemn rare, vad un cer plin de stele, atat de frumos! Constelatia Orion imi iese prima in evidenta, si mi-e o constelatie atat de draga, adresa mea de mail am facut-o, acum mult timp, cu gandul la aceasta constelatie (de aceea contine cuvantul Orion). Ba de curand mi-am pus acasa, deasupra patului, pe tavan, stelute din acelea fosforescente, in forma de constelatia Orion! Deci as putea sa ma simt ca acasa, daca ma uit la “tavan”. De fapt aici stelutele sunt mult mai multe, si desi si la mine e cam frig, aici sunt -10 grade.

Incerc sa fac cateva poze, dar nu am trepied si mi-e greu sa tin aparatul nemiscat. Si, din cauza ca e nevoie de o expunere lunga, sunt nevoit sa tin mana afara din sac si afara din manusa prea mult timp, ca sa fac prea multe incercari. Apoi m-am si ridicat o singura data din sac, pentru a incerca sa surprind o imagine de ansamblu, spre Leaota si spre Bucegi, care ma gandeam ca s-ar vedea mai luminati, fiind asa senin, dar nu se prea vedeau. Si eu tremuram tot si mainile imi inghetau pe aparat. Dincolo de Varful cu Dor insa, un reflector de discoteca (sau de mall) lumineaza cerul, fiind vizibil si din locsorul meu de la capatul lumii. Ma gandeam glumind ca poate e reflectorul de la noul Mall din Cotroceni, cel mai mare de nu stiu unde. Si lumea sta la caldurica in Mall… ce bucurie J

 Ah, legat Nikon-ul meu… ce sa faca si el, a dormit cu mine in sac. Puteam sa pun doar bateria in sac (pentru a evita descararea rapida din cauza frigului), dar uneori mai imi venea cheful sa fac cate o poza… si-apoi daca venea un lup sub mine, in locul unde mancasem, as fi vrut sa-i fac o poza inainte sa ma rastesc la el. Asa ca aparatul a stat in sac, oricat de mare ar fi el, i-am facut loc. Bateria oricum a inceput sa se descarce rapid. Apropo de inghetat, am pus si una din sticlele cu apa infasurata in geaca, si am pus-o pe post de perna. Ca sa am a doua zi macar putina apa lichida, si nu gheata, si ca sa am si o perna cat de cat. Trebuie sa gasesc o solutie mai buna, nu pot sa dorm fara perna, si pernele alea gonflabile nu mi se par deloc bune, se desumfla prea usor. Cel putin una pe care am vazut-o eu.

Daca tot nu prea adorm, si foame mi se face, mai caut prin rucsacul asezat strategic langa mine pe post de paravan, cate ceva de rontatit. Am luat prea multa mancare cu mine, mi-ar fi ajuns 4 zile, nu 2! Dar gasesc cate un baton de susan cu miere care imi face cu ochiul cu cele 150 de calorii, sau niste curmale uscate taiate in bucatele micute, numai bune de “ciugulit” asa, ca pe seminte… Sau o ciocolata snikers cu multe alune. Chiar daca toate sunt inghetate! Oricum, probabil de-aia nu mananc prea mult pe munte, ca rontai mai mereu cate ceva cu multe calorii, si apoi raman cu mancarea “principala” (paine, cascaval, ceva carne) nemancata. Dar o ciocolata dulce e asa bunaaa!

Ca sa mananc este insa destul de complicat. Am pe fata cagula ce nu are gaura decat in dreptul ochilor. Desigur, daca trag de ea, fiind destul de elastica, pot sa imi descopar si nasul, ba chiar si gura – macar cat sa bag ceva in ea. Dar asta nu e prea comod, cagula e destul de umeda de la faptul ca imi curge nasul, apoi mai si ingheata pe ici pe colo. Cel putin tine cald la urechi si la gat.

M-am mai uitat putin si pe harta, incercand sa stabilesc un traseu de coborare de la varful Leaota. Ma gandeam ca as putea sa fac toata creasta pana in Bucegi, sa cobor la Padina apoi pe jos pe langa lacul Bolboci pana la primul sat, de unde sa iau un microbuz. Dar e cale lunga de mers. As putea ramane o noapte la refugiul din Saua Strunga, sigur mi-ar fi mai bine acolo decat aici, adica as putea sa mai stau o noapte. Voi vedea, in functie de ora la care ajung pe varf.  O alta varianta ar fi fost sa cobor pe o alta creasta pana in satul Stoenesti, pe culuarul Rucar-Bran, de unde sa iau microbuz. Satul Stoenesti imi suna atat de bine ca punct de coborare, avand in vedere ca pe mine ma cheama Stoenica! 

Apoi am inceput sa atipesc. Cu versuri cantate mai tare sau mai incet, cu cate un strigat mai raspicat sa ma auda zgomotul acela de langa stana… Ma mai trezesc apoi si ma gandesc ca trebuie sa fie deja in jur de ora 1 noaptea. Stelele si-au schimbat pozitia pe cer, Orion s-a departat spre sud, dar ceasul imi arata doar ora 22. Ce greu trece timpul uneori, e ceva incredibil. Pai in felul asta ai putea castiga o gramada de timp, daca ti-e frica de faptul ca timpul trece prea repede. Incearca o noapte singur in varf de munte langa padure, la -15 grade, sa vezi ce greu trece timpul J (-15 era anuntat pe freemeteo.ro, termometrul meu breloc in care nu am incredere mi-a aratat -10 la un moment dat, dar pana acum am constatat ca arata mai putin decat e de fapt. Adica atunci cand e frig, arata nitel mai cald, atunci cand e foarte cald, arata ca e nitel mai racoare).

Dar apoi mai si adorm, am si visat chiar. Tin minte, a fost amuzant chiar si pe moment, desi atunci nu puteam sa rad. Am visat ca eram undeva… probabil acasa, si ma spalam pe maini… cu apa calda! Oaa, apa caldaaa… si apoi urma sa fac un dus cald! Dus cald!! Ce vis minunat! Ce bucurie traiam in momentele alea in care stateam cu mainile in apa calda… Era atat de real, incat atunci cand m-am trezit (a fost scurt), m-am trezit la o realitate pe care nu vroiam sa o mai constientizez, care nu vroiam sa fie reala, si mi-am zis, dezlipindu-ma de langa robinetul cel cald din vis si trezindu-ma in adapostul meu improvizat: “nuuu, tot aici sunt?? Credeam ca am ajuns acasa!” J Asta nu era o remarca negativa asupra locului sau momentului in care ma aflam, ci una pozitiva referitoare la posibilitatea de a face un dus cald… posibilitate pe care de obicei o luam ca si cand e ceva normal, si poate nu stim sa o apreciem cum ar trebui. De fapt asta e valabil pentru atat de multe alte lucruri, pe care noi le avem si nu le apreciem, pe care altii nu le au si sufera fara ele. Uneori e nevoie sa treci prin ceva greu ca sa iti amintesti lucruri importante, pe care le ignori in viata ta rapida de zi cu zi. Asta e unul din lucrurile cele mai importante pentru mine in faptul ca merg singur pe munte. Faptul ca trecand prin anumite experiente (incerc sa evit totusi sa fiu naiv, sau prost), reusesc sa dezvolt in mine lucruri pe care in mod normal poate le-as ignora. Lucruri care ma invata enorm de multe, lucruri care ajung sa ma defineasca mult mai puternic, lucruri pe care le inteleg mai bine astfel, decat stand intr-un birou sau intr-un pat (prea putin) confortabil.

Apoi am mai adormit, am mai visat, mai deschideam cate un ochi sperand sa vad ca cerul s-a mai deschis putin la culoare. Dar tot negru il vad, si inca plin de stele, chiar daca uneori mai venisera niste nori in jurul meu. Macar ma gandesc ca ziua urmatoare, duminica, va fi o zi frumoasa. Chiar daca pe net fusese anuntata vreme inchisa. Peste noapte am cam tremurat, la brau mi-am legat fularul sa mai tina si el de cald, ca mi-era frig la spate, si talpile au inceput sa-mi fie reci si sa resimta frigul. Geaca nu am folosit-o pentru ca era cam umeda de la urcus. Aveam folia de supravietuire la mine, dar n-am folosit-o nici pe ea. Am stat la un moment dat si m-am intrebat, daca ar fi sa o pun, cum as pune-o? Peste sac, sau in sac? Probabil mai aproape de corp era mai eficienta, pentru ca se degaja mai multa caldura care sa se intoarca tot la corp. Dar caldura sacului de dormit ar fi fost respinsa de partea aurie a foliei? Peste sacul de dormit ar fi fost de folos doar pentru ca nu mai patrundea frigul asa usor la sac, lucru bun, dar era mai putina caldura de retinut in folie, pentru ca ea era deja oprita de sacul de dormit. Oricum, am supravietuit si fara ea, dar nu imi pare rau sa o car cu mine tot timpul. Puteam totusi sa o si folosesc, macar sa vad daca era vreo diferenta.

Si iar am adormit si m-am trezit si-am mai dormit putin… dar doar putin cate putin.

Ziua 2. Peisaje superbe, un varf minunat.

In cele din urma deschid ochii si vad ca s-a terminat. Noaptea adica. E ora 7 dimineata si pot sa vad fara frontala (de fapt si inainte puteam sa vad forma brazilor si zapada). Cerul devine albastru inchis, stelele incep sa dispara, si barnele acoperite cu zapada par inghetate…in timp. Parca totul e oprit, nemiscat. Acum ca incepe sa se lumineze si parca nici nu mai imi e asa frig, as mai dormi putin, mi-ar fi mai usor, dar ce m-as face eu fara mintea mea cea treaza? As fi un adormit, asta m-as face J Nu pot sa pierd timpul in sac daca vreau sa ajung pe varf si sa si cobor astazi, oricat de mult te imbie caldura sacului sa nu iesi catre frigul de afara. Daca ar fi confortul una din prioritatile mele… cine as mai fi?

Imaginea de care am avut parte dimineata a fost atat de frumoasa si de placuta, incat mi-am zis ca doar si pentru asta, si a meritat sa indur frigul. Soarele se pregateste sa iasa de sub un plafon de nori care se afla mai jos decat mine, pe vaile dintre paduri, si crestele inzapezite ale Bucegilor, si Creasta Lunga din Leaota, se vad atat de limpede si frumos. Sunt momente magice, in care simti ca ai invins, desi nu luptai cu nimeni (poate doar cu tine). Momente in care orice suferinta iti e rasplatita, si bucuria nu e data doar de privelistile din jur, pe care probabil foarte putini ajung sa le vada. E ceva mult mai complex de atat.  

Acum trebuie insa sa ma misc rapid, pentru ca iesind din sac, voi simti  imediat frigul, care inca e foarte puternic. Caut sosetele X-socks si reusesc sa le pun in picioare fara sa las talpile sa imi inghete cat sacul e deschis si ele desculte. Apoi trag mai aproape bocancii Quechua cei “imblaniti” sintetic, si sper sa nu fie mult prea inghetati pentru a-i putea folosi. Dar nu sunt. Interiorul e folosibil, doar pe exterior sunt putin inghetati. Ii strang putin in mana si simt cum se crapa asa o crusta invizibila de gheata. Imi dau seama ca imi vor ingheta picioarele in ei daca nu ma misc, si in podul acela nu prea am unde sa ma misc prea mult. Fiind inca in sac, strang mai intai rucsacul, aparatul foto si ce mai puteam strange, si le cobor din “pod”. Ramane doar sa strang sacul si cortul. Acum ca mi-am bagat picioarele in ei de bocanci, imi simt degetele reci, si ma gandesc ca as putea inainte sa strang cortul, sa cobor sa alerg putin in jurul stanei, cat sa se degaje putina caldura in bocanci. Dar n-o mai fac, ma misc destul de rapid, desfac carligele, strang foliile motocol si le arunc jos pe zapada. Arunc si betele de trekking (pe care le-am avut langa mine), si cratita si cutitul Rambo, sau ce mai ramasese pe-acolo, si cobor.

Nu pot sa las peisajul sa treaca fara sa-i fac cateva poze, stiind ca imediat ce soarele iese din nori, totul se va schimba. Apoi scot de pe mine hainele de la partea de sus, pe toate, pentru ca nu vreau sa urc cu ele. Le pastrez uscate pentru o eventuala a doua noapte pe munte. Pun un alt tricou x-bionic cu maneca scurta si peste el geaca cea rosie, care nu e chiar asa rece cum m-as fi asteptat. Faptul ca sunt complet treaz si ca ma misc, ma ajuta sa nu-mi mai fie frig. Strang totul, strang chingile, verific sa nu fi lasat decat urme in zapada, nu si altceva, si pornesc spre deal, impins de o ceata care incepe sa invaluie stana, odata cu primele raze de soare. E ora 8.10 dimineata. Duminica 17 ianuarie 2010.

Ajung in drumul ce ducea la stana, si il urmez in sens invers pana in drumul de unde coborasem ieri seara. Deja soarele devine puternic si cerul albastru, norii se instaleaza ca la apel, fara sa depaseasca vreunul nivelul padurii, si se intind pana departe, pe vale… Si eu sunt deasupra lor. Se anunta o zi superba!

Drumul e destul de lejer, chiar daca zapada e cand tare, cand moale, afundandu-ma uneori si ingreunandu-mi mereu mersul. Imi cade cagula pusa la uscat pe gentuta aparatului foto, si nu observ decat dupa vreo 50 de metri, asa ca ma intorc dupa ea sperand ca nu e  prea departe. Nu era departe, dar e asa minunat sa mergi fara rucsac! Ma gandesc ca daca nu aveam rucsacul, m-apucam de trail running pe aici. Insa rucsacul imi sta mai bine ca ieri pe spate, parca nu mai ma dor umerii asa tare. Asta pentru ca mi-am dat seama ce-ar fi putut sa fie: gentuta de la aparatul foto! O puneam intai pe ea, ca sa pun rucsacul peste, sa imi fie mai usor sa scot rucsacul cand fac pauze. Si o asezam doar pe umarul stang, si peste gat, in partea dreapta. De-aia ma durea umarul stang si simteam ca sta cam stramb rucsacul. Acum am pus gentuta doar pe dupa gat, si o tin in fata, ceea ce e mult mai bine. De ea am si bidonul de apa agatat, ca sa nu mai atarne si el in spate.

Nu merg mult si in partea dreapta, in vale, vad un izvor lasand urme prin zapada. E la 15 metri mai jos, intr-o vale destul de abrupta, acoperita de zapada, si batuta de soare. Las rucsacul si incerc sa deschid bidonul rosu. Care nu se deschide, fiind probabil inghetat pe interior, chiar daca in el mai e inca apa lichida. Il dau putin cu capul de “pereti”, si se deschide. Tot nu pot sa ajung insa la interior, pentru ca gura bidonului, destul de larga de altfel, e acoperita de un strat de gheata transparent, pe care nu reusesc sa-l sparg  cu degetul. Eh, dau o gaura cu batul de trekking, iau si sticluta mica si incep sa cobor. Ar fi trebuit sa iau si un bat de trekking, sau ambele, pentru ca pe partea asta zapada e destul de inghetata si alunec. Merg ciudat, infigandu-mi calcaiele in zapada, si uneori nu reusesc sa le infig foarte adanc. De aceea imi pare ca merg pe picioroange, pe calcaie! :)) La izvor reusesc sa improvizez ceva acolo astfel incat sa am un debit de apa satisfacator, care sa-mi permita sa umplu mai usor bidonul. Arunc insa prima apa atunci cand constat ca pe fundul bidonului sunt pietricele si nisip, probabil intrate cand am alimentat ultima oara, in padure. Surpriza insa e ca nisipul nu dispare, el fiind prizonier intr-o crusta de gheata ce acopera bidonul pe interior. Eh, nu-i problema, il umplu asa si gata. La urcus imi sap trepte mai atent, si ajung inapoi in drum.

In partea stanga am acum varful Vaca, iar in dreapta, valea raului cu acelasi nume. Varful din partea stanga insa mi se pare destul de inalt, si sunt mereu cu ochii pe panta ce coboara de la varf spre mine, pentru a observa posibilitatea formarii vreunei avalanse. Cu ocazia asta am invatat (cred), macar putin, ce inseamna zapada de tip pulver, atunci cand am zarit-o pe drumul meu. E un strat de zapada pufoasa, asezat peste stratul de zapada inghetata cazuta mai demult, zapada care abia asteapta sa o ia la vale. Lucru ce se poate intampla atat de usor uneori. Acum insa pare ok, dealul din stanga e acoperit de zapada stabila, iar zapada aceea moale nu e prezenta decat pe drum. Unde imi ingreuneaza mie mersul si ma face sa alunec uneori, odata cu ea. Noroc ca drumul e destul de lat si orizontal, si zapada nu prea are cum sa plece de acolo. Eu incerc sa gasesc traseul cel mai usor, pe la marginea drumului, unde zapada e mai tare si pot merge fara sa ma afund in ea, dar tot merg destul de greu. Asa ca mai beau o gura de apa, mai iau o bomboana cu dextroza si merg mai departe.

Dar sa revin la lucruri mai importante: peisajul e superb! E soare, nu e niciun nor deasupra sau in jurul meu, doar sub mine, si cerul e albastru si totul in jur e alb! O senzatie minunata de a fi intr-o lume diferita de cea cu care esti poate obisnuit. Dupa ce drumul face o curba mare la stanga, imi apare in fata varful Leaota, ascutit, acoperit complet de zapada, cu vai abrupte ce pleaca de la el si gandul ca nu e chiar asa departe… Ei, dar sa fim seriosi!

In dreapta, Creasta Lunga isi face drum spre padurea din vale, si in spatele ei nu mai zaresc decat un coltisor din Bucegi, chiar cota 2000 din Sinaia. Dar ceea ce vad la marginea padurii, undeva pe o coama ce coboara spre dreapta din apropierea mea, ma surprinde: o stana! O stana ce arata chiar bine! Si care pe harta lipseste! Cat mi-as fi dorit sa fi stiut de stana asta, as fi putut ajunge aici ieri, mai faceam cam o ora si jumatate maxim pana la ea. Dar n-am stiut pentru ca nu era pe harta, asa ca nu pot sa ma oftic prea mult. Ar fi fost insa un adapost minunat, mult mai bun decat cel improvizat de mine. Ea se gaseste undeva in dreaptul Curmaturii Tancavei, pe partea dreapta, pe o coama delimitata in partea stanga de Valea Bradetului. Pana la ea merge si un drum de caruta, acoperit desigur de un strat gros de zapada.

Eu ma apropii insa tot mai mult de varf, privind uneori in urma, spre un peisaj de un alb stralucitor fantastic, cu nori luminati de soare pe vaile din padure si doar cu urmele mele pe drum. Ah, si nelipsitele urme de lupi. Ceea ce ma intristeaza putin e faptul ca nu mai am baterie la aparat decat putina, si incerc sa o pastrez pentru cand voi ajunge pe varf. Ar fi trebuit sa o folosesc atunci mai mult, oricum pe varf nu mai avea energie decat sa porneasca aparatul ca sa imi arate ca nu mai e baterie. Eh, nici n-o incarcasem inainte sa plec de acasa, dar daca nu era frigul, mi-ar fi ajuns. Invatam insa pentru viitor.

In curmatura Tancavei am pentru prima oara vedere spre partea cealalta a muntelui, spre vest. Unde masivul Iezer-Papusa isi dezvaluie creasta cea lunga si alba atat de frumos. Norii sunt si acolo mai jos decat nivelul padurii, desi sunt momente in care mai urca spre creasta. Oricum, am ocazia sa o vad in toata splendoarea, sa vad varful Cascoe pe unde am urcat asta vara, varful Papusa, Batrana pe la jumatatea crestei, apoi inconfundabil, “trio-ul” de varfuri, Rosu, Iezerul Mare si Iezerul Mic. Si undeva sub ele, desi nu se vede, refugiul unde am dormit o noapte atat de placuta candva.

Din Piatra Craiului nu zaresc decat jumatate, ea fiind mascata de creasta abrupta ce urca spre varful Leaota.

Vantul devine aici foarte puternic, batand dinspre est spre vest, dorind parca sa te arunce in valea din stanga. Incerc sa-mi pun ochelarii, ca sa ma apere de vant, dar din cauza cagulii, lentilele se aburesc destul de usor, mai ales atunci cand stau pe loc.

Drumul pe care am venit pana acum ocoleste varful Leaota prin partea dreapta, ducand spre Creasta Lunga. Dar se cunoaste, chiar si prin zapada, ca exista o poteca de aici, care urca direct, abrupt, pana la varf. Ma gandesc ca poate e nitel mai scurt, desi mai obositor. Pe drum ar fi fost mai mult de mers, dar mai lin.

Incep sa urc, gandindu-ma ca nu am totusi asa mult de mers. Oboseala apare rapid, cum incep sa urc. Imi pun gluga in cap sa ma apere si ea de vant, si urc incet, afundandu-ma in zapada. Abia astept sa fiu pe varf, sa dau rucsacul jos si sa ma odihnesc. Senzatia asta de oboseala, efortul asta care te face sa te gandesti ca nu mai poti, sunt atat de intense… Iti vine sa te intinzi pe jos, pe zapada, si sa respiri gafaind. Dar nu pot face asta, trebuie sa ajung la varf. Fac pauze multe si scurte, cate 5 secunde, apoi mai urc cativa metri, alte cateva secunde de pauza… e extenuant urcusul asta! Si pe varf incep sa apara urme de nori… probabil vremea buna nu va mai tine mult, si vreau sa prind senin pe varf, sa nu cumva sa se innoreze chiar cand ajung eu, sa nu pot sa vad nimic de acolo! Asa ca incerc sa-mi dau forta, “haide Ioan, you can do it!”, “mai e putin, haide ca poti!”. Din pacate, putinul acela se  tot mareste. Cand ajung unde credeam ca e varful, constat ca de fapt varful e si mai in spate putin, si mai e de urcat inca pe atat. Ce sa fac, urc, fara vlaga, parca tarandu-ma, incercand sa fiu atent si sa nu alunec, si privind mai mult spre stanga, ca sa nu imi bata vantul cel rece in ochisori. Cel putin in stanga imi zambeste creasta inzapezita a Iezerului.

Ajung pe varf dupa vreo 40 de minute de urcat, pe la ora 11:10. Dupa vreo 2 ore de mers de la locul unde am dormit. Pe varf ma intampina o “constructie” din pietre, de fapt o mogaldeata, destul de mare, construita din pietre puse una peste alta. E de fapt cea mai mare mogaldeata de acest fel pe care am vazut-o, in spatele ei am loc suficient sa ma adapostesc de vant, sa las rucsacul si betele de trekking, ba si sa ma asez putin pe zapada cea moale.

Vantul e puternic, dar peisajul e incredibil! Am pentru prima oara vedere catre toata creasta Bucegilor,  vad toata creasta Pietrei Craiului dar si Iezerul! In 3 directii diferite, oriunde ai privi, sunt creste mai inalte decat varful unde ma aflu eu, toate acoperite de zapada alba ce contrasteaza cu cerul albastru. Minunat! Pe varful meu mai se lasa cate un nor, nu tot timpul e senin, si in directia din care am venit, unde pana atunci vedeam marea de nori ce ducea parca spre Bucuresti, acum nu mai zaresc mare lucru. Dar in celelalte parti, norii se mai ridica, si ma lasa sa ma bucur de Bucegi, unde zaresc si Costila, de Piatra Craiului, ce pare o piatra ascutita si lunga, folosita pe post de topor candva in antichitate, de vreun urias. Iezerul e cand in nori, cand peste ei, totul e minunat in jur! Am facut cateva poze cu mobilul si un filmulet, dar frumusetea momentului si a locului ramane in primul rand in mine. (vezi video de pe varf)

In vale, pe diferite creste ce pleaca de la varf, zaresc cateva stane, dar acum nu-mi mai folosesc.

Mi se facuse foame, dar n-am mai stat sa mananc, am inceput sa ma gandesc pe unde as putea sa cobor, acum ca am vazut cum se prezinta terenul de la fata locului. Creasta de legatura cu Bucegii nu pare asa lunga, dar pare si de urcat si de coborat, si e zapada multa acolo. Nu mai vreau sa urc, si nici sa merg prin zapada! Creasta ce duce spre Stoenesti, pe muntele Raiosul si Cioara, e mult prea lunga, trebuie coborat si urcat destul de mult. Nu mai vreau sa urc. As cobori direct prin valea de sub mine, as ajunge la un rau, si apoi la un drum forestier. Dar nu-i nevoie, spre vest, spre Iezer cum priveam, coboara o creasta ingusta si destul de abrupta. Pe harta imi apare si marcaj acolo, punct albastru. Din pacate, ca sa incapa pe format A3, a trebuit sa tai din harta cand am printat-o, asa ca nu stiu unde exact iese acel traseu. Sun pe cineva :* si pun sa caute harta pe carpati.org, si sa-mi spuna unde mai exact duce drumul ala. Asta asa, ca sa stiu, oricum as fi ajuns intr-o localitate in cele din urma. Partea draguta era ca urcand spre varf, cand aveam vedere exact spre aceasta creasta (atunci complet senina), am vazut si o stana la capatul ei, chiar inainte ca poteca sa intre in padure. De fapt acea stana apare si pe harta. O stana… mi-ar prinde atat de bine, m-as opri sa-mi fac o supa calda, un ceai cald, sa ma odihnesc… Da, pe aici vreau sa cobor. Pare doar de coborat, si chiar daca as fi preferat o creasta pe care sa pot evita mersul prin padure (poteca de pe creasta muntelui Cioara nu intra deloc in padure de exemplu, ajungi direct in Stoenesti), nu mai conteaza. Voi face galagie si voi fi in siguranta, chiar si singur, ca si alte dati. Acum vreau sa ajung cu bine la stana aceea.

Asa ca, dupa vreo 30 de minute de stat pe varf, un varf unde mi-e clar ca vreau sa revin, incep sa cobor. Norii incep sa invaluie uneori creasta pe unde vreau sa cobor, mai ales acolo unde ea se apropie de padure, dar momentan e inca bine. E inca soare, si chiar daca vantul e puternic si zapada adanca, ma descurc. Cu grija insa, pentru ca terenul devine inselator. Sunt stanci mari, multe, chiar sub varful Leaota, si zapada acopera uneori gaurile dintre ele. Uneori ma afund pana la genunchi, ceea ce poate fi chiar periculos, daca dai cu genunchiul de o piatra. Cobor intai spre vest o portiune, apoi trebuie sa incep sa cobor spre sud, pe creasta cea ingusta. Arata superb, dar destul de infricosator, cu nor pe partea dreapta, unde e prapastie, si vant dinspre partea stanga, care sa te impinga acolo!

Sunt stanci si aici, iar poteca nu exista, pierduta fiind pe sub zapada. E dificil sa-mi dau seama pe unde e mai bine sa merg. Pe partea stanga, unde bate soarele, zapada e mai mare si mai moale, gata sa o ia la vale si sa ma adanceasca in ea pana la genunchi uneori. Pe partea dreapta, zapada e mai inghetata, as putea merge mai bine pe ea, dar acolo e nor si vantul m-ar sufla direct spre valea aceea pe care nu o vad prea bine, dar stiu ca e acolo. Asa ca prefer sa merg pe partea stanga, acolo unde vantul nu are unde sa ma impinga, desi sufla puternic. Ma opresc putin observand cum zapada ridicata de pasii mei, e suflata cu putere spre prapastia din dreapta. Asa ca ridic intentionat cu piciorul niste bucatele de zapada, si e ca atunci cand servesti la tenis: arunci intai mingea usor in sus, apoi ii dai cu forta si ea pleaca orizontal… asa si aici: zapada se ridica usor in sus cand o imping eu, apoi imediat vantul o trimite spre dreapta, intr-un hau incetosat ce pare fara scapare. E minunat!

In spate, varful Leaota ramane tot mai in urma, si pe el se vede cum vantul viscoleste zapada.

Undeva aici insa am vazut pentru prima oara un fenomen despre care citisem de curand pe internet. Nu mai stiam cum se cheama, dar a fost surprinzator si placut sa il vad! E vorba de “fenomenul Gloria” sau spectrul din Brocken. Ce inseamna asta? Pai, eu ma aflu pe creasta. In partea dreapta, aproape de creasta, sub mine, e ceata, nor. Soarele bate din partea stanga, ceea ce inseamna ca umbra mea se reflecta pe norul din partea dreapta. Acolo unde observ minunea: in jurul capului umbrei mele, apare un curcubeu rotund. Ca o aureola colorata care imi inconjoara capul! O aureola de curcubeu! E  minunat! Mi-a parut rau ca nu pot sa pozez, si mobilul il stinsesem ca sa mai am baterie. Ar fi trebuit sa astept sa-l deschid. Dar nu-i nimic, poze exista pe net, aureola aceea era doar a mea. Si cat de putina lume vede lucrul asta… Si nu era un semn divin, desi se mai gasea cate cineva cand eram mai mic sa-mi spuna “Ioan Botezatorul”, ci un fenomen natural care sa-mi aduca un zambet in inima chiar si acum… Aureola de curcubeu din jurul capului meu.

fenomenul Gloria - spectrul din Brocken. (fotografia am facut-o in alta excursie)

Portiunea aceasta de creasta a fost tare palpitanta, din cauza vantului puternic, a zapezii inselatoare, a cetii in care incepeam sa intru. A fost atat de frumos… Am mers insa extrem de atent la locul unde puneam piciorul, incercand de cele mai multe  ori sa calc pe stanci si nu in zapada (sub care nu stiam ce se ascunde). Mi-am dat seama ca e mai bine pe stanci atunci cand am calcat intr-un loc unde sub zapada erau jnepeni, si piciorul mi s-a afundat printre crengi pana peste genunchi. Apoi in alte parti se vedeau crapaturi in zapada, prin care reuseai sa vezi ca sub crusta de la suprafata e o gaura mai mare, un fel de mini crevase. Dar nu am patit nimic, a fost bine. Apoi am intrat in ceata, si m-am oprit, pentru a ma orienta. Vroiam sa ajung la stana, care ar fi trebuit sa fie la capatul crestei. Dar desi pana acum creasta a fost ingusta, si nu aveai unde sa mergi in alta parte, de acum pare ca poti merge si la dreapta si la stanga, iar pe mijloc se formeaza o vale. Braduti micuti apar in ambele parti, si incerc sa-mi dau seama unde ar trebui sa merg. Analizez harta, dar nu ma ajuta prea mult, nu e vorba de vreo curba importanta, ci doar de faptul ca zona de creasta se largeste si spre stanga si spre dreapta, cu o vale maricica la mijloc. Deci daca o iau la stanga si trebuia la dreapta, as avea de coborat si apoi de urcat iar, n-ar fi tocmai placut.

Stau putin jos si astept sa vad, poate se ridica norii macar putin, sa zaresc traseul. Dar pentru ca nu se ridica, ma ridic eu si pornesc mai departe. Spre stanga, hotarand sa merg dupa urmele de lup prezente, urme care pana acum nu m-au dezamagit, au mers exact pe traseul meu :)) Imediat imi dau seama ca intr-adevar pe stanga trebuie sa fie drumul cel bun, pentru ca daca stana ar fi fost mai in dreapta, ea ar fi fost mascata de creasta de pe care am coborat, si nu as fi putut sa o vad atunci cand urcam spre varf! Mi se pare ciudat ca nu m-am gandit la asta inainte, dar ma bucur ca am ajuns la o concluzie logica, asa ca reincep sa cobor. Incepand de acum sa fac si galagie, pentru ca nu mai am vizibilitate prea buna si padurea e din ce in ce mai aproape, si pe stanga si pe dreapta. Cobor din ce in ce mai abrupt, prin zapada  moale, si scot sunete care mai de care mai ciudate. Ba versuri inventate, ba chiuituri, cert e ca vocea mea rasuna destul de tare. Noroc ca am o voce frumoasa, sa nu daunez totusi unui eventual animal.

Coborarea pare sa nu se mai termine, initial nu imi parea asa lunga creasta asta, dar fie. Trebuie sa ajung la stana in curand. Si, cantand ceva de genul “stanulitaaa unde eeeestiii?”, apare si stana  jos in vale, cu un om in prag care se uita  la mine crucis de la distanta :)) Ma intreaba ceva dar nu inteleg, pentru ca zapada prin care calc face zgomot, dar ajung imediat langa el. Ma intreba daca sunt singur. Pai… sunt singur.

Sunt un baiat si o fata, undeva pe la 30 de ani, echipati mai ceva ca mine (mi-au sarit in evidenta si hainele, coltarii, de fapt cam tot ce era). Ma gandeam ca puteam sa-mi iau si eu macar pantalonii Mammut, sa se vada! :)) Dar nu ar fi fost la fel de practici pentru excursia mea, nu sunt la fel de caldurosi. Altfel… chiar ca nu pare ca as fi echipat cine stie ce. Sigur, ce e pe dedesubt nu se vede, si incepe cu litera X! Adevarul e ca nu trebuie neaparat sa iasa in evidenta numele marcii, ci sa fie produse care sa-ti fie bune, folositoare. Si, desi o geaca mai tehnica chiar mi-ar trebui, una care sa respire mai bine, eu sunt multumit. Mai ales daca stau sa ma gandesc cum mergeam acum cativa ani, cand am inceput sa merg singur. Ma intreaba de bocanci, daca nu-mi intra zapada in ei, pentru ca ii vede cam subtiri (cred), si chiar ma gandeam ca s-au comportat minunat! Sunt de fapt speciali pentru zapada (quechua inuit), imblaniti pe interior, rezista teoretic la -8 grade cam 25 de minute stand pe loc (era o chestie pe prospect), eu care am mers toata ziua prin zapada la – 10 grade, nu am simtit absolut deloc rece la picioare! Poate nu par ei la fel de solizi ca niste bocanci mai tehnici, dar daca ii luam pe cei tehnici cu Gore-tex si Vibram, fie ei si La Sportiva, cred ca as fi simtit mai rece…

Ei sunt din Campulung, si el cunoaste Leaota foarte bine. Imi zice ca nu se astepta sa gaseasca oameni in Leaota acum, dar nici eu nu ma asteptam. De fapt, pe varf ma gandisem ca n-am vazut  nicio urma de om toata creasta, desi urmele de  lupi erau destul de vechi, si ma gandeam ca e posibil sa fiu primul om care a ajuns pe varf in 2010. Poate a mai urcat cineva totusi acum mai multe saptamani, s-ar fi acoperit urmele, nu stiu.

Dau drumul la primus sa imi fac  un ceai,  dar pana sa fie gata, mi se ofera un pahar de ceai de la termos, un ceai tare bun si un gest frumos. Apoi el face un foc acolo in stana (eu de ce n-am facut acolo unde am dormit??), vorbim despre traseu, despre mersul pe munte sau cu bicicleta, despre colindatul de nebun… Imi zice ca el prefera sa nu faca galagie cand merge pe munte, sa fie intalnirea cu animalele mai naturala, mai emotionanta. Eu nu am prea avut de-a face cu animale salbatice pe munte, chiar daca am vazut si eu un lup pe poteca sau un urs la cota 1500 in Bucegi :)), si de aceea nu ma simt inca suficient de dornic sa schimb asta fara voia mea. Adica dand nas in nas cu un animal, fara sa ma astept la asta sau fara sa-mi doresc. Dar il inteleg perfect, si eu ma gandeam ca voi merge candva special pentru asta, pentru a vedea si poza cateva animale salbatice, caz in care e nevoie sa stai tacut. Diferenta probabil ar fi data de faptul ca as fi mult mai atent dupa ele, si nu dupa un traseu de urmat, si as merge mult mai incet, dandu-mi timp sa le observ din vreme, astfel incat sa pot ramane in afara vreunui pericol.

Ne-am asezat si am mancat ceva, am baut de la ei si o gura de visinata buna dintr-o sticluta draguta Jack Wolfskin, chiar daca eu nu beau alcool si prefer ceaiul… apoi mi-am pus langa foc sticlele cu apa jumate lichida jumate gheata, ca sa nu car gheata dupa mine la vale, mai ales ca in padure ma gandesc ca voi gasi apa. De fapt apa se gaseste abia cand ajungi jos la drumul forestier. Eh, din neatentia mea, au inceput sa se topeasca sticlele. Si nu mi-era de cele de plastic pe care urma sa le arunc, dar mi s-a topit putin si bidonul cel rosu si dragut. S-a dovedit insa destul de rezistent, desi are o parte topita binisor, nu s-a gaurit, deci poate fi inca folosit. Doar curelusa capacului s-a rupt, si deci nu-l mai pot agata de gentuta aparatului foto ca pana acum. Eh, asta sa fie singura paguba.

Aici e frig si ceata, nici n-ar parea ca pe varf era soare si senin. Am ajuns aici dupa circa o ora si ceva de coborat de la varf, nu mai stiu exact cat pentru ca fara aparat foto, nu prea am cum sa tin evidenta timpului. Mai jos am mai facut cateva poze cu mobilul special in acest scop. Am stat cam o ora cred, dar timpul incepe sa ma preseze. E duminica, si duminica circula mai putine microbuze, iar eu vreau sa ajung in Bucuresti in seara asta.

Ma intreaba daca am coltari la mine, si ii spun ca nu (i-am lasat acasa, nu ma asteptam sa am nevoie de ei, si nici n-am avut). Dar imi spune ca in padure urmeaza o portiune foarte abrupta, mai abrupta decat pe creasta, unde o sa cam alunec. Eh, ma gandesc ca nu stie el cat de abrupta era creasta pe unde am coborat… adica… in padure cat de abrupta poate fi o poteca?

Ne luam la revedere apoi, si plec mai departe, cu forte noi, dar pe terminate.

De fiecare data  mi se pare minunat sa intalnesti oameni pe munte. Nu generalizez, dar ma gandesc ca cineva care urca pe munte cu rucsacul in spate atata efort, si nu in zone unde ar merge oricine, trebuie sa fie cineva cu care sa iti faca placere sa stai de vorba. Pentru ca trebuie sa fie cineva care stie sa aprecieze natura, muntele, aventura, si stie in acelasi timp sa le si respecte.

Am avut mare noroc ca i-am intalnit pe ei aici, altfel nu stiu daca as fi nimerit corect traseul. Acum pot merge pe urmele lor imprimate in zapada, ghidandu-ma astfel pe drumul cel bun. De la stana, trebuie urcat mai intai delusorul despadurit din stanga ei (drept inainte daca nu te opresti la stana), si apoi se intra intre brazi. In partea stanga e o vale mare, impadurita, valea Vijei. Mi-e tot mai clar ca daca nu erau urmele lor, nu as fi nimerit niciodata poteca pe aici! Se coboara printre brazi inzapeziti si inghesuiti, prin zapada mare si curbe stranse si abrupte, asta inainte de a intra in padure. Acum am inca priveliste la departare, in partea stanga, spre valea abrupta si imensa de acolo. Acoperita de ceata uneori. Marcajul nu se vede, ar trebui sa fie punct albastru. Se coboara destul de abrupt la inceput, si e greu sa-ti dai seama pe unde. In principiu se merge pe marginea vaii din stanga. In dreapta nu stiu daca era vale, nu prea vedeam de copaci.

Ma surprinde sa vad ca uneori mi-e greu sa urmaresc urmele lor, adica uneori si ele se pierd, pe sub crengi aplecate aproape de sol, pe care trebuie sa le impingi ca sa poti trece. Apoi intru in padure, o padure deasa prin care nu vezi mare lucru, si incep iar sa fac galagie in mers. Fara nicio rusine :)) uneori mai apare cate un marcaj, de acum urmele din zapada nu mai sunt asa evidente, pentru ca in padure zapada e mult mai mica, si urmele sunt asa, doar la suprafata, nu adanci si clare. Coborarea e abrupta, dar nu mi se pare cine stie ce, ma gandesc ca era mai rau pe creasta.

Apoi padurea se largeste, incep sa vad nitel mai mult, dar de-acum si poteca se pierde mai usor. Oricum nu vedeam poteca, dar mi-e mai greu sa-mi dau seama pe unde trebuie mers, mai ales ca uneori urmele nu se mai vad, sau le confund cu unele de lupi. La un moment dat am ajuns intr-o vale, si m-am oprit, pentru ca nu mai aveam niciun semn ca sunt pe drumul cel bun. Si nu mai eram. Ma gandesc ca trebuie sa urc putin inapoi in stanga, pe coama aceea ingusta. Dar nu apuc sa gandesc bine asta, ca gandul imi e confirmat de aparitia unui caine chiar acolo. Noroc ca era maroniu, si mi-am dat seama rapid ca e un caine, ca sa nu ma sperii ca e un lup. Si daca era, era unul singur, nicio problema.

Coboara rapid la mine bucuros parca sa ma vada, si ma gandesc ca trebuie sa fie cu vanatorii despre care imi spusesera cei doi mai devreme. Dar strig si nu raspunde nimeni. Ies inapoi in poteca, acolo de unde venise cainele, si reincep coborarea. Cainele o ia inainte (alte dati am fost urmat in liniste de cate un caine, sau chiar 4, dar asta prefera sa mearga el primul, la distanta mare), dar uneori se intoarce sa vada daca mai sunt pe-aici. Uneori poteca e mai evidenta, alteori ajung in boscheti fara sa-mi dau seama. Mi s-a parut incredibil insa cat de rapid imi dadeam seama ca nu mai sunt pe poteca. Nici nu ramaneam bine fara ea, ca ma si opream. Si nu neaparat pentru ca nu mai vedeam niciun marcaj, care acum incep sa fie putin mai dese (uneori prea putine totusi), ci pentru ca se schimba configuratia terenului, sau pentru ca directia in care merg pare proasta, sau pentru ca ma indrept spre niste crengi mari cazute la sol, si nu se poate trece pe acolo… Oricum mai trebuie sarit peste crengi rupte uneori, sau impins alte crengi alteori, si poteca e tare ingusta. Uneori trebuit sa caut marcajul cu atentie, privind si in urma, sa vad un eventual marcaj pus pentru cei care urca, si asta imi e de folos uneori. Pentru ca prefer sa raman pe asa zisa poteca.

Ajung acum si la zona la care as fi avut nevoie de coltari… nu am mers niciodata pe o poteca atat de abrupta! Cel putin nu la coborare. Sau poate parea asa abrupta din cauza faptului ca aluneca foarte tare. De obicei potecile fac serpentine mai largi, si merg totusi destul de orizontal, doar in curba urci mai mult. Nu, aici nu e nimic orizonatal, totul e inclinat! Atat de inclinat incat, pentru a evita sa alunec pe frunzele umede si pe crengile ascunse sub zapada subtire (pe care oricum am alunecat de cateva ori), incep sa imi dau drumul la vale pe fund. De fapt stand pe vine, ma imping cu mainile si alunec pe talpile bocancilor. Uneori mai greu, alteori mai temator, pentru ca e valea mare si e greu sa ma opresc. Merg cu un picior intins inainte, ca sa pot sa franez, si cu unul strans, pe care patinez. Ma cam incurca rucsacul, dar am mers o portiune si in felul asta, aceea mai abrupta. Cu grija sa nu alunec prea mult, sau sa nu ies din poteca – aceasta fiind delimitata intr-o parte de o vale abrupta. Pe urma s-a mai domolit putin panta, chiar daca ramane inca foarte abrupta. Ma gandesc ca la urcus trebuie sa fie tare obositor…

Dar in felul asta cobori foarte rapid, si dupa o ora si un sfert (el aproximase o ora jumate, super tare), ajung la drumul forestier, coborand pe langa zidurile unei case neterminate. E aproape ora 15.

Aici se unesc si apele Raiosului si Vijei, din care beau apa proaspata si umplu jumatate de bidon. Un drum se continua si la stanga, pe valea Vijei, desi pe harta  nu apare, apoi el traverseaza un pod si intra in drumul principal. Care, surpriza, nu are capatul aici, merge si la stanga si la dreapta. Trebuie sa fi fost obosit, caci pentru o secunda mi-am pus intrebarea care e directia cea buna… Dar nu poate fi directie mai buna de mers spre “civilizatie” decat cursul raului… urmandu-l in sensul lui de la deal la vale, nu invers. Asa ca pornesc spre stanga.

Ma incearca un sentiment de reusita minunat! Simt ca de acum n-are ce sa se mai intample rau, am ajuns bine la drum, imediat voi ajunge la sate, apoi la sosea si apoi la Bucuresti (desi de mersul cu microbuzul mi-e cam frica, unele nici n-au centuri de siguranta!!) Asa ca merg rapid, incercand sa nu alunec pe drumul extrem de inghetat si… poleios :)), strigand din cand in cand catre maidanezul ce m-a ajutat la un moment dat sa gasesc drumul cel bun. Mie nu-mi plac cainii, dar pe asta l-am rasplatit cu ceva de mancare, ca era prietenos si-mi prindea bine in singuratatea padurii – chiar daca o lua inainte de nebun. M-am intrebat insa fara raspuns ce cauta un caine in mijlocul padurii inghetate… Si ma intreb daca avea nevoie de mine ca sa coboare de acolo, sau se descurca singur? Parea ca stie drumul…

Dupa vreo 25 de minute de mers trec pe langa un canton ce pare inchis (probabil cantonul Fagetel, il vad pe harta), si dupa inca aproape o ora ajung la primele case din satul Valea Badeni. Ah, fata de la stana ii spune prietenului la un moment dat, “nu-i spui de comunitatea de tigani?” (drumul pe care aveam sa merg trecea printr-un sat de tigani), si el spune “si ce, tiganii nu sunt oameni si ei?” Super tare! Daca n-o zicea el, as fi zis-o eu! “o sa se uite la tine ca la urs, da nu-ti fac nimic…” asa ma gandesc si eu. Si-apoi ca la urs se uita multa lume, cand te vad cu ditamai rucsacul, cu bete de trekking, eventual si singur. Dar apoi… cainii latra, ursul trece… sau cum era?

Intamplarea a facut insa ca inainte sa intru in sat, a oprit langa mine, venind din sens opus, un vanator intr-o dacie papuc. Care ma intreaba daca am vazut niste oameni mai la vale, in fine. Dupa doar cateva minute, s-a intors din drum si mi-a facut semn sa ma urc in masina. Am pus bagajul in spate si am scutit astfel vreo 3 km obositori, ajungand direct in satul Stoenesti… Pe drum insa am aflat (sau “reaflat”) ca:

–         urmele de pe creasta sunt intr-adevar de lupi.

–         ursii (masculii) mai ies si iarna dupa hrana.

–         ursoaicele hiberneaza pentru ca sunt gestante, si la primavara cand ies flamande din barloc au si pui cu ele (atunci e cel mai periculos).

–         toate animalele se sperie si fug de oameni.

Nu-i dragut sa vorbesti cu oamenii? 🙂

Cand am iesit la soseaua principala, drumul ce duce in dreapta spre Bran – Brasov si in stanga spre Targoviste sau Campulung, era deja cam tarziu ca sa mai gasesc vreun microbuz. Am intrebat cativa oameni dar nu credeau sa mai fie. Am asteptat totusi vreo jumatate de ora, apoi am facut cu mana unui microbuz mai mic, personal, care a oprit. Am ajuns astfel in Cetateni, si nenea m-ar fi dus pana in Targoviste, ca mergea pana acolo, dar avea jumatate de ora treaba aici. Am zis ca-l astept, daca nu gasesc intre timp ceva pentru Bucuresti. In Cetateni sunt sanse mai mari sa gasesti un microbuz, asa imi spusese cineva, si intr-adevar, chiar unde m-a lasat nenea e o statie de microbuz, capat chiar. E si un microbuz parcat, si ma duc sa vorbesc cu soferul. Nu merge decat pana la Targoviste, spre Bucuresti nu mai sunt directe la ora asta. Il iau pana la Targoviste (7 lei), si de acolo merg cu un alt nene care merge spre Bucuresti, pana la gara. Trenuri nu mai sunt, dar sunt microbuze pana cel putin la ora 7 (15 lei). Asa ca ne suim si plecam spre casa.

Ce nu m-am asteptat insa a fost faptul ca nenea acesta din urma, langa care am stat in microbuz pana la Bucuresti, sa fie un om care sa cunoasca toate crestele Leaotei si sa-mi spuna o multime de lucruri pe care putini le stiu… gen… pe valea pe unde am coborat, valea Badeni, exista o mina de pe vremea lui Ceausescu de unde se extragea uraniu. Acum e inchisa, acolo fiind rezerva de stat de uraniu. Cica si sus pe munte existau candva sonde. Apoi imi spune cum a fost el sus pe Leaota cu un om pentru a-l ajuta sa urce vacile si oile la stana. Omul avea sa ii tina vaca gratuit timp de un an, el trebuia sa-l ajute sa le urce. Au mers toata ziua pana pe creasta, unde i-a prins noaptea. Au strans animalele si au dormit acolo. Noaptea a venit ursul la oi, dar l-au speriat tragand cu pusca in aer. Ceea ce ma face sa ma gandesc ca intr-adevar exista posibilitatea ca ursul sa vina dupa mancare cand esti cu cortul pe-acolo… Dupa mancare, nu dupa tine e drept.

Asta mi-a placut mult la el, faptul ca era un om simplu, “de la tara”, nu vreun turist pur si simplu informat, cum poate sunt eu uneori, el era mult mai mult decat atat! Genul de om cu o copilarie si familie saraca, sau cum a spus el, “chinuita”… care pana nu de mult nu vazuse mare lucru din tara asta, si care atunci cand a ajuns sa vada manastirile din Moldova, a plans de bucuria de a sta fata in fata cu ceva ce i s-a parut atat de maret… Lucru ce i s-a intamplat si cand a vazut hainele lui Stefan cel Mare de la Putna. Mi s-a parut genial! Sa simti in tine o legatura atat de puternica fata de un trecut pe care il stiai doar din carti, fata de oameni care au luptat si au facut enorm de multe pentru tara, fata de cladiri ce reprezinta mult mai mult decat alte milioane de constructii la un loc…

Subliniaza si el ce teoretic parem a sti cu totii, ca lumea nu stie sa aprecieze unele valori, si nici sa le puna in valoare, ca oamenii prefera sa mearga in Bulgaria sau in Grecia si nu si-au vazut tara in care traiesc nici macar in mica parte. Sotia lui i-a spus, ajungand in Moldova noastra: “eu nu credeam ca tara asta e atat de frumoasa…” Dar asta nu inseamna acelasi lucru pentru toata  lumea din pacate. 

Un sudor, pe santiere din Bucuresti si din tara. Un OM, daca reusesti sa treci dincolo de lipsa unei diplome care in ochii unora e cel mai important lucru ce te defineste ca persoana. Ce societate nebuna. Dar ce tara minunata, si ce minunat ca teoretic, oameni suntem inca si noi. Macar undeva acolo, in adancul nostru. Poate ar trebui doar un mic efort, sa incercam sa scoatem asta la inveala putin mai des. Pana la urma… societatea e formata din noi. Din mine Ioan, si din tine…

Ioan Stoenica, despre excursia din 16-17 ian 2010 in masivul si pe varful Leaota.

 Poze sunt aici: Pe urmele lupilor

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Pe urmele lupilor, singur in Leaota.

  1. Sil zice:

    Grozav! Nici n-am respirat in timpul lecturii.. Ma gandesc cat curaj ti-a trebuit sa dormi singur, sub cerul liber, pe varf de munte…

    Apreciază

  2. Felicitari! Imi place foarte mult cum scri. Cititnd povestioara ta ma simteam acolo. Cunosc foarte bine multe din sentimentele pe care le-ai descris tu. In weekend ma duc si eu in Leaota impreuna cu un prieten! Tu ce harta ai folosit? cea gasita pe net nu parea foarte exacta in precedenta calatorie in Leaota.

    Apreciază

  3. Am mers cu harta de pe carpati.org. Mi s-a parut foarte buna, cu exceptia unor stane care pe harta fie nu erau si pe teren erau, fie invers. Dar fiind o harta veche, e de inteles 🙂 Eu am vrut sa urc iar in Leaota weekend-ul care a trecut, dar era zapada mult prea mare ca sa poti inainta, si pericolul de avalansa la fel de mare. asa ca nu am riscat.

    Apreciază

  4. danushka zice:

    1: „Acestea erau sentimente de bucurie, dar ele erau amestecate la un loc si in acelasi timp cu sentimentul de singuratate, cu dorinta de a fi cu cineva, de a strange pe cineva in brate si de a nu-i mai da drumul… Sentimentul ca oricat am incerca sa mascam sau sa umplem golul acela pe care il simtim (uneori) in noi, atunci cand ne permitem sa-l simtim (neignorandu-l), singuri… nu putem sa-l umplem. Decat pe moment.”

    fragmentul asta, comparat cu ce aud in jur foarte des, ma duce cu gandul la o mare diferenta. si anume, aceea ca cei mai multi vor pe cineva ca sa primeasca. nu pentru a darui, care reprezinta esenta iubirii sub orice forma s-ar manifesta.
    si la faptul ca cei mai multi incearca sa umple cu ceva clipele astea de puternica introspectie si… singuratate. din pacate, acel ceva e de cele mai multe ori atat de superficial incat rezultatul e o si mai mare tristete…

    Apreciază

  5. danushka zice:

    2. „Si e trist ca traind in ignoranta intr-o societate care uita sa aiba inima, devenim si noi o parte din ea, uitand ca am putea fi si am putea simti mult, mult mai mult decat acum. Uitand ca am putea sa fim mai buni, si ca vorba asta, nu e de fapt o vorba, ci un sentiment care trebuie sa vina foarte puternic din interior. Un sentiment care, din pacate, lipseste uneori prea mult.”
    e si un principiu de viata, as spune eu. iar sentimentul lipseste petnru ca de fapt inima e atat de pustie… sau pustiita.

    Apreciază

  6. danushka zice:

    3. imi place cum se incheie cugetarea… „Si-apoi s-a instalat frigul.”
    ma face sa-mi dau seama ca un ger domni-va pururea in suflet de uitam de suflet…

    Apreciază

  7. danushka zice:

    4. „dar uneori mai imi venea cheful sa fac cate o poza… si-apoi daca venea un lup sub mine, in locul unde mancasem, as fi vrut sa-i fac o poza inainte sa ma rastesc la el.” funny. imi imaginez cum te-ai fi rastit la domnul lup :)) iata cum: auzi, domule lup, dupa ce ca ma deranjezi in toiul noptii, nici la poza nu stai prea bine. ia, intoarce nitel trufa mai la stanga, sa te pozez mai bine” :))
    si lupul ar fi zis: „dar, domnule, ia vino dumneata jos, sa te vaz mai bine”
    si dialogul poate continua :))

    Apreciază

  8. fata_de_la_geam zice:

    de poveste…..8->

    Apreciază

  9. Foarte, foarte frumos! 🙂 Pe masura ce citeam imi venea cate o idee de comentat, dar am preferat sa nu ma opresc din citit (nici filmele cu pauze publicitare nu imi plac :D) si sa incerc sa le redau la sfarsit:
    – o improvizatie pe care o folosim noi iarna sa nu inghete apa in sticla e o pereche de ciorapi de lana facuti de bunica, pe care ii bagam unul intr-altul si apoi sticla in ei (am testat de 2 ori si a functionat) 🙂 au fost si temperaturi de -17 gr C si viscol de 70km/h (adevarat, nu a fost durata f mare, dar cred ca merge incercat, plus ca ciorapii aceia pot fi folosit la o adica pentru ceea ce practic au fost ei facuti …:D).
    – si eu consider ca dincolo de diplome, de rang, de varsta si de sex toti suntem oameni si ar trebui sa existe un respect reciproc. Iar simplitatea oamenilor de munte, de la tara, mi se pare atat de nepretuita.
    – superbe si imaginile
    – super curaj si tarie sa dormi in acel adapost improvizat; eu cred ca uitam si de stele si de tot :))
    – ce mai era…ah, da, era sa uit – subscriu la ideea ca atunci cand esti departe si treci prin momente mai vitrege gandul te poarta spre anumite persoane dragi cu care ti-ai dori sa te afli in acel moment sau realizezi cat de importante sunt anumite lucruri din viata ta, carora poate in viata de zi cu zi nu le dadeai atata importanta. Chiar mi s-a intamplat o data in viata, cand am trecut prin momente mai grele, sa apreciez mai mult anumite persoane din viata mea sau sa realizez cat de mult tin la ele.
    – ar mai fi: sper sa nu plictisesc : mai stau cateodata si ma amuz ce denumiri originale si haioase de localitati sau vai sau locuri avem in tara …cum era si acest varf, Vaca :)) nu am putut sa nu rad cand am vazut si comentariul tau din dreptul pozei 😀
    P.S. Vroiam mai demult sa citesc despre aceasta excursie dar nu am avut timp, insa articolul din Adev de seara mi-a adus aminte 🙂

    Apreciază

  10. Annelise zice:

    Am citit articolul cap-coada.Interesant si scris cu mult talent.Felicitari!

    Apreciază

  11. criscar zice:

    Inca o aventura care te apropie de TINE si de OAMENI!

    Apreciază

  12. Victor Anica zice:

    L-am mai citit si inainte, acum m-am concentrat mai mult pe partea sentimentala. Fragmentul legat de golul interior e atat de frumos si de bine exprimat incat ar fi putut sta excelent intre paginile unei carti frumoase.

    My song is love, is love, I know
    and I’ve got to get that message home 🙂

    Intr-adevar, alergam prin viata, rar ne „agatam” de cate ceva si cum spui tu, multe se uita, multe trec fara rost.

    Si ,referitor la partea cu ignoranta si societatea, am ajuns recent pe blogul lui Mircea Ordean. Mi-a placut enorm motto-ul : Incep sa inteleg ce mi se intampla. E un pas enorm. 🙂

    Apreciază

  13. Dudian zice:

    Salut,

    Ai cumva idee in ce stare mai e Cabana Leaota? Peste doua weekenduri probabil ca voi ajunge in Leaota si inca nu m-am hotarat de unde sa-i „abordez”. Probabil ca dinspre Dragoslavele, dar inca ma documentez:) Mersi mult.

    Apreciază

  14. andrar zice:

    Ioan, ce fain esti tu , maaai 🙂 Frangi inimile duduilor pe aici

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s