Dansul frunzelor din mine

Aţi văzut vreodată un râu de ciocolată? E minunat. E ceva care îţi înveleşte tot corpul de căldură şi dulceaţă când te scalzi în el. Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine. Mângâindu-te ca un sărut luminat de ultima rază de soare, o rază ce ajunge pe pământ cu întârziere de 8 minute, special ca tu să te poţi bucura mai mult de ea.

Un râu de ciocolată, aşa se simte dragostea dacă aşa eşti tu. O ciocolată care nu îţi face rău, o ciocolată care te iubeşte pe tine mai mult decât iubeşte albia prin care curge, o ciocolată ce poate face bine atâtor oameni, oferindu-le o linguriţă. Dar să mănânci cu linguriţa din râul plin de ciocolată, nu e la fel ca şi scăldatul ce face să răsune pădurea toată de voioşie şi minune. Şi tu eşti singurul din râu! Şi atunci… Dacă iubeşti enorm, uriaş de mult ciocolata, şi mai exact… ACEA ciocolată, din râul acela, atunci ai găsit casa din care să nu vrei inima să plece niciodată. Căci doar acolo ciocolata curge infinit şi nu mai e nevoie de nimic altceva în afară de ea, nici ca să trăieşti dar nici ca să fii fericit. Să vă cânt!

Mergi prin pădure, soarele străbate atât de cald şi bun printre crengi şi auzi un zgomot. Te opreşti. Te uiţi atent în jur căutând sursa sunetului, dar niciun animal nu pare să mişte în apropiere. Te linişteşti, gândind că poate nu a fost nimic, doar un gând. Dar iar se-aude. Ca şi când cineva calcă pe frunzele uscate urmărindu-te de după copaci. Eşti singur… pădurea e mare şi nu-i nimeni să te-ajute dacă ceva s-ar întâmpla, dar mergi mai departe. Drumul spre înapoi îl ştii deja, nu-i acolo fericirea ta, doar de acolo ai plecat! Nu ai plecat de prea mult bine. Şi mergi înainte. Înapoiul ar fi poate mai sigur, dar înaintele ar fi mult mai plin de fericire.

Dar apoi iar se aude şi atunci iarăşi te opreşti. Priveşti cu ochii mici orbiţi de soare tot ce-ar putea să mişte-n jur. Si atunci… într-o rază de lumină, undeva printre copacii înalţi şi fără crengi până spre vârf, observi minunea: nu sunt paşi, sunt aripi! Parcă mii de fluturi zboară în jurul tău căzând dinspre cer înspre pământ şi nu se ştie cum, tu le auzi bătaia aripilor colorate ce taie drum prin aerul din jur. Fluturi… Fluturi? Dacă sunt fluturi… de ce coboară toţi atât de lin către pământ? Unde e zborul haotic ce-i face minunaţi, unde e viaţa scurtă trăită în zig-zag, şi-n sus, nu doar la stânga şi la dreapta, în jos fără să lupte căzând cu siguranţă la pământ?

Te uiţi atent la ceea ce-ai crezut că-s fluturi, şi vezi acum. Sunt… frunze? Cad frunze uscate dinspre cer şi tu le simţi în suflet atât de-adânc zborul încât îl poţi şi auzi? Porneşti din nou, privind de-acum spre sus, spre frunze, şi gândul îţi e confirmat! Auzi frunzele cum cad şi în căderea lor fără speranţă, crează atât de plin un dans. Frunze căzătoare? Sunt frunze dansatoare în pădure şi parcă niciodată înainte sunetul căderii lor nu era muzică în tine şi niciodată n-au dansat cu-atâta dragoste de bine.

Zâmbeşti adânc. Adânc, nu larg, căci mărimea zâmbetului o măsori în adâncime, nu în suprafaţa ocupată pe o faţă ce oricum se ofileşte. În suflet zâmbetul transformă frunzele-n aripi şi culorile în elixir. Formula tinereţii nu-i ceva ce se găseşte în farmacii, dar se găseşte undeva. Mai caută!

Urcam, condus de glasul frunzelor mele ce-mi făceau drumul scenă şi mersul dans, privind printre galben uscat un cer albastru ca cerul, acela pe care poate cândva l-ai văzut şi tu. Haide, măcar o dată, nu se poate să nu-l fi văzut! O singură dată, plin de culoare, plin de suflet, plin de tine… o singură dată? De ce, unde a dispărut apoi?

Şi drumul urca spre un vârf pe care îl ştiam atât de bine şi ştiam drumul până acolo dar şi priveliştea din vârf. Și mă-ntrebau florile din cale de ce mai urc atât efort, când nu-i nimic nou să m-aştepte şi nici eu nu sunt aici! “Dar cum să nu, eu sunt aici”, le spuneam şi tot urcam, dar de la o vreme-n sus, se schimbă ceva în jur.

Mersul mi se transformă şi dansul plin ce îl dansam, rămase mers, nimic mai mult. “Nu vreau să merg”, m-am speriat, “vreau să dansez şi dansul să îmi fie drum şi frunzele să-mi cânte mult, intrând adânc printr-o ureche, ieşind încet… pe cealaltă?” Ceva se schimbase. Nu mai simţeam muzica!

M-am oprit şi am privit speriat în jur şi nu vedeam muzica! Nu vedeam notele căzând din cer şi nici pe piele nu le mai simţeam. Am început să mă învârt pe loc privind în jur cu repezitorul, ca într-un film în care personajul nu ştie ce se-ntâmpla cu el şi crede că va găsi răspunsul în exteriorul său. Și acolo aveam să îl găsesc şi eu. Undeva mai jos decât mine.

Obişnuit să privesc numai în sus, către cerul de unde cădeau notele muzicale sub formă de frunze colorate, am uitat să văd ce-mi rămânea în urmă. Şi atunci sub mine mare, pădurea… pădurea galbenă de fag, tulpinile gri şi înalte ce nu se mai vedeau şi… frunzele de sub tălpi ce de acum nu mai foşneau. Depăşisem nivelul pădurii şi privind în sus cu disperare m-am întrebat ca orice om “de ce nu mai cad frunze peste mine?? S-a terminat melodia, îngerii au încetat să cânte, le e somn, ce se întâmplă?”

Frunzele nu mai cădeau din cer şi cerul parcă rămăsese gol. Ciudat cum albastrul părea mai şters acum, când nu mai era galbenul frunzelor cu care să contrasteze. “De ce nu mai cad frunze din cer?” Şi cerul mă dezamagise, căci îi ceream altceva decât ceea ce el putea să îmi ofere. Nu era vina lui, micuţul… eram eu prea puţin capabil de înţelegere. Cerul era minunat, avea să mi se arate astfel mai apoi.

M-am aşezat pe un bolovan. Era călduţ. Poate de aceea lângă mine stătea comodă şi o şopârliţă. Una mică, un puiuţ. O şopârliţă… Cu coada subţire şi ghearele mici, m-a surprins prin faptul că nu a fugit de mine când m-am aşezat lângă ea. Parcă aş fi fost doar o frunză uscată ce căzuse lângă ea, şi apoi o frunză n-ar fi putut să-i facă rău, ştia asta probabil. Era obişnuită cu frunzele.

–      Micuţă, mai e mult până la vârf? Am întrebat-o ca şi când vârful ce-l ştiam se depărta de mine pe măsură ce urcam…

–      Dacă mergi în direcţia asta, îmi spuse şi arătă în sus cu una din gheruţe, atunci nu o să ajungi niciodată pe vârf.

–      Dar cum aşa? Vârful e acolo, am fost pe el de-atâtea ori… în vis.

–      Eşti sigur că acesta-i vârful de care spui, din visul tău? Cât a trecut de când ai visat acest vis? O lună? Două? Câţi ani de copilărie, caţi ani de adolescenţă, caţi ani până să ai părul alb? Uneori visele se uită… te trezeşti fără să-ţi mai aminteşti… la 40 de ani.

–      Dar eu îl ştiu bine, am visat clar şi pădurea şi vârful şi pe mine!

–      Atunci eşti pe drumul cel bun! Doar asta vei găsi aici. Pădurea, vârful şi pe tine. Dar nu…

Un bolovan s-a prăbuşit dintr-o stâncă din perete, şi şopârliţa cu gheruţe s-a speriat micuţa şi a plecat fără să-mi spună ce anume nu o să găsesc mergând spre varf pe drumul ăsta. Dar… ce nu voi găsi prea puţin contează, mai important e ceea ce o să găsesc, doar pentru asta urc atât! Pentru ce e înainte, pentru ce nu e înapoi… nu pentru ce nu e nicăieri pe acest drum, nici înainte şi nici înapoi!

Se lăsă ceaţa pe potecă şi frigul începu s-atace. Nu mai vedeam poteca aşa bine, nu mai vedeam la depărtare, dar vedeam pasul unde îl puneam şi pe moment mi-era de-ajuns. Să ştiu unde pun pasul în clipa respectivă, nu unde are să ajungă poteca pe care mergeam. Mergeam prin ceaţă şi oamenii s-ar fi speriat, poţi să te pierzi, să cazi în haos, să-ţi rupi piciorul sau o mână… Ce caraghioşi, cum să le rup dacă pluteam?

Eu iubeam ceaţa. Ştii, când stai undeva pe un deal verde şi plin de flori şi priveşti spre cer. Se văd norişorii aceia albi în formă de oiţă… sau de văcuţă. Şi uneori de Marlin Manson. Ei bine, mie îmi plăceau norii aceia albi şi pufoşi. Îi simţeam ca pe o parte din mine, moale şi albă. Şi acum… eu devenisem o parte din ei! Mergeam prin norişorii albi pe care îi mai văd copiii, şi ei nu ştiu că norii nu sunt doar pe cer, ci uneori şi pe pământ! Să pluteşti pe un nor alb şi pufos e atât de realizabil, dar lumea nu ştie…

Bineee, poate nu erau norii la fel de albi văzuţi din interior, dar apoi nu-i aşa şi Lumea? Văzută de la depărtare o poţi vedea în alb şi albastru, dar dacă intri mai adânc, cine ştie în ce mod sinistru culorile se mai combină… În câtă lume intrasem şi câte combinaţii de culori, în niciuna norii albi nu îşi păstrau culoarea lor originală. Pentru că oamenii pierdeau pe drum din culorile luminii, şi cum să poţi să ai în tine alb, când nu ai roşu ca să îl obţii? Cum să obţii ceva atât de pur şi de curat, când îţi lipsesc şi verdele şi galbenul dar şi albastrul? Doar din gri nu se prea face alb! E nevoie de toate culorile împreună! Şi cu puterea lor combinată, să poată să creeze o rază.

Poate de aceea îmi era gri ceaţa de pe potecă, pierdusem galbenul acolo în pădure, şi albastrul undeva mai sus lângă o stâncă. Toţi ar vrea să ajungă să stea plutind peste un nor, dar când ajung în el şi negrul încet îi înconjoară, fac cale-ntoarsă spre pământ. Păi ce e zborul? Distracţie de weekend sau suflet către cer? Şi ceaţa mă primea în ea căci mă ştia că o iubesc…

Şi-având curaj să merg tot înainte, am depăşit încet şi norii negri care m-au durut. Deasupra lor mai rămânea de-acum doar soarele cel minunat, redându-mi galbenul pierdut, şi cerul liber fără nori, întins fără de sfârşit, redându-mi un albastru ce-am iubit.

Şi-atunci sub mine norii deveniră iarăşi albi, căci nu e negrul la fel de puternic precum culorile ce se combină, când din culorile ce ai în tine, poţi răspândi în jur lumină. Şi eram sus, pe vârful meu, şi priveam lumea de sub mine, mai frumoasă ca oricând, ca de fiecare dată.

Cum faci Doamne aşa minune? Când plec din lume o las parcă mergând din ce în ce mai mult către pieire, o las pe-un drum fără iubire căci de iubire a uitat şi-o las plângând dar nu de fericire, fiindc-a uitat de unde a plecat şi nu realizează că acolo unde vrea s-ajungă, nu-i viaţă, doar aer respirat! Şi-apoi ajung aici pe vârf şi-o văd frumoasă ca nicicând, de fiecare dată mai albastră, de fiecare dată mai iubind, de fiecare dată mult mai plină, de dragoste şi de senin! Cum faci oare-aşa minune? Cum o faci în ochii mei, mereu mai frumoasă decât ştiu, când de fiecare dată-mi spun că mai frumoasă de atât dacă ar fi, ar însemna să-mi schimb inima din mine, să pun una mult mai mare, să poată să încapă şi mai mult!

Dar nu plâng lumea când o văd aşa frumoasă, şi lacrimile ce îmi curg nu-s de la vânt nici de la frig… Îmi trebuie-o inimă mai mare, prea multă frumuseţe iese uneori plângând… Şi nu aş vrea să-o pierd aşa, fără să fie cineva să-mi sărute lacrima de pe obraz şi dintre buze, primind în ea, tot ce e bun din mine şi uneori se pierde dus de vant… Dar nu-i nimic, şi pe un vârf îngheţat şi uitat de lume creşte floarea soarelui uneori. Când e udată cu iubire prin lacrimi care curg topindu-şi drumul spre pământ…

Răsari iubire către mine, căci de acolo ai pornit!

Dar ce-a vrut şopârliţa să îmi spună? Ce oare nu pot regăsi aici, când sentimentul de-mplinire nu-i nicăieri mai plin decât pe acest vârf? E tot aici din visul meu: e drumul plin de suferinţă pe care doar eu îl mai ştiu şi n-am să-l uit, deşi din el am scos în evidenţă doar dansul, nu şi sursa lui.

Cum să înţeleagă lumea că muzica pe care sufletul meu o produce e cea care îmi face cuvintele să danseze şi nu o dorinţă superficială de-a mă juca de-a dragostea… literară. Cum să înţeleagă când ea nu vede mai mult decât cuvinte, nu sentimente? Şi apoi… de ce aş vrea să înţeleagă, dacă nu pentru binele pe care ar putea să i-l ofere? Şi-atunci ce-ar putea să îmi lipsească pe acest vârf uitat de lume undeva-n mijlocul ei? Un vârf mult mai înalt decât vârfurile de prin jur, mult mai plin de muzică decât oraşul plin de zgomot… ce lipseşte? De ce simt c-avea dreptate, de ce simt un gol în mine, când gol nu e decât împrejur? Sau poate…

Şi am scos geaca de pe mine şi-apoi şi tricoul ud şi am lăsat să mă atingă un frig ce te ajută mult… Şi când îi simţi fiorii reci cum îţi penetrează corpul, când îl simţi dinspre zăpadă cum vine şi-apoi intră-n tine, cum te conduce din afară spre punctul cel mai din adânc… atunci te umple de gândire căci simţi c-ai suferit de-ajuns şi pui geaca peste tine şi-atunci începi să simţi. Minune! O explozie de lumină şi raze ies prin geacă şi te opreşti din tremurat deşi frigu-i tot acolo şi priveşti mirat în tine cu ochii aţintiţi în jur! Şi simţind frigul ce-i în geacă, zâmbeşti adânc, atât de pur şi sari în sus de bucurie şi-arunci geaca de pe tine şi porneşti fugind la vale, sărind ca o capră neagră, din stâncă-n stâncă prin zăpadă şi râzi cu voce să răsune, pădurea toată de sub tine şi râzi şi plângi, căci încă e devreme, momentul când ai înţeles, ce anume n-avea vârful să-ţi ofere…

Ioan Stoenică – 28 septembrie 2008

yellow touches blue

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Dansul frunzelor din mine

  1. felicia zice:

    Fain tare …

    Apreciază

  2. danushka zice:

    sa-si afle odihna in causul palmelor mele fluturii cei cu aripe colorate mi-ar placea… sa cada frunzele… fara speranta? nu… caci speranta lor e zambetul meu…

    Apreciază

  3. Cristina Stroia zice:

    Eu am zis că nu te mai analizez pe tine în textele tale, dar acum voi face o excepție. Am scris și eu odată ceva ce mă emoționa foarte mult și plângeam și scriam și plângeam și scriam… Aceeași impresie mi-o lasă și textul ăsta. E ca o poezie pe care ai ținut-o în tine vreme îndelungată și, la un moment dat, ai explodat și tot ce se zvârcolea în interiorul tău s-a lipit (sub formă de litere) cu o durere – oarecum acceptată și necesară – de foaia de hârtie.

    Apreciază

    • Nu mai stiu exact cum a fost cu acest text, dar unele texte da, au fost scrise asa cum spui 🙂 Oricum, si asta e dintre alea care au curs natural, de undeva din interior, fara sa treaca prea mult prin filtrul gandirii. Ehe, ce vremuri…

      Apreciază

  4. LoveAntique zice:

    Am citit acest text de 3 ori cred…
    Trebuie sa ascultam muzica sufletului pana la capat, iar frunzele colorate sa danseze la infinit, in plutirea lor magica…
    O explozie de sentimente, trairi si amintiri mi s-au perindat in gand ….cata nevoie aveam sa citesc ceva atat de sensibil acum….mi-a creat o alta stare..si da…am invatat ca adevarata fericire e in felul in care urci muntele si pantele abrupte spre varf….
    Sa ne mai incanti, Ioan ,cu astfel de randuri si ganduri….pt ca uneori mai avem nevoie de cate un balsam pt suflet….

    Apreciază

  5. Cristina Marinache zice:

    M-am obișnuit cu „nărav”: să citesc „poveștile” scrise de tine. Deși înțelesul lor e mult mai adânc decât în poveștile tradiționale, eu le percep așa datorită amestecului de copilărie și maturitate și senzației de „vis cu ochii deschiși” pe care ți-o oferă (în sensul bun). Oricum, mie încă îmi plac poveștile, mai ales că periodic le citesc pe cele pentru copii( chemarea meseriei). În urmă cu vreo 20 de ani, am început și eu să scriu „povești”. Pe furiș, la început. Apoi am fost descoperită și soră-mea a devenit criticul meu literar. Norocul meu că mă încuraja să scriu în jurnal și să nu-mi mai fie rușine de ceea ce scriam. E un exercițiu foarte bun. Chiar simt că mI-a fost de ajutor.

    Apreciază

  6. cociorva zice:

    Puțin trist, dar lectura acestui eseu îți curăță sufletul. Nu irosi acest talent ! Cred că sunt destui oameni care să-ți mulțumească pentru ce scrii, la fel cum îți mulțumesc pentru reportajele tale de pe crestele montane…

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s