„Saracia reprezinta cea mai dura forma de violenta” – Mahatma Ghandi

… 

Aveam un vis candva… “vis” cu sensul de “dorinta”, nu vis inconstient pe care nu tu il controlezi, pentru ca dormi. Un vis de genul “mi-as dori sa merg la Paris”, sau “mi-as dori o casa mare” sau “o masina puternica”. Visul meu era sa aduc acasa oameni de pe strada. Oameni batrani, care stau tacuti intr-un colt retras, sprijiniti de vreun zid umed, asteptand mila catorva trecatori care sa le asigure poate ceva de mancare. Ma gandeam asa, ca as putea sa vorbesc cu un astfel de om… si sa il aduc acasa sa ii ofer ceva cald de mancare. Probabil un piure sau o supa instant, nu as avea nici eu mai mult. Poate si o baie calda. Si i-as cauta niste haine pe care nu le mai imbrac, si i le-as da. Si i-as asculta povestea… pe care cu siguranta o are. Si as incerca sa vad de ce-ar avea mai mult nevoie, si cum as putea sa il ajut mai mult. “Da-i unui om un peste si il hranesti pentru o zi. Invata-l sa pescuiasca si il hranesti pentru toata viata”. Poate ca nu de bani are cel mai mult nevoie, ci de cineva sa il asculte… cineva care sa-l faca sa planga ascultandu-i povestea, pentru ca prin lacrimi, ar elibera sentimente adunate de multi ani intr-un gol dureros lipsit de orice bucurie. Si poate pentru putin timp, s-ar simti mai bine. Poate ar zambi! Ce realizare! Sa faci un om care sufera sa zambeasca! E mai usor sa faci un om care zambeste,  sa sufere. Sau poate ar recapata o speranta pierduta de mult, speranta ca ceva bun i s-ar putea intampla…si atunci ar merge mai departe altfel. Si el mi-ar multumi, crezand ca i-am facut un bine, si eu poate as plange, crezand ca mai mult bine mi-a facut el mie…  Prin ceea ce-a trezit in mine, prin ceea ce ma ajuta sa devin.

 Sunt multe moduri in care poti ajuta pe cineva. Sigur, banii uneori sunt mai la indemana, si poate chiar sunt de folos. Si ne fac si pe noi sa ne simtim multumiti de noi insine, ca am facut ceva bun. Si-apoi mergem mai departe bucurosi, ne-am facut datoria de cetateni, iar noua nu ne lipseste nimic. Sau poate ne lipseste, dar vazand lipsurile mai grave ale altora, ne gandim ca totusi nu o ducem asa rau, si multumim in sinea noastra pentru asta. Dar daca asta nu e de ajuns? Daca atunci cand vezi pe cineva care sufera, tu nu poti doar sa te gandesti “ce bine ca nu sunt in locul lui”? Daca te face sa te simti si tu atat de prost, atat de mic, de nemultumit de tine insuti si de ce vezi in jurul tau, incat asta sa trezeasca in tine o dorinta puternica de a schimba ceva? La acel om, la toti oamenii, la tine… O dorinta de a face lumea mai buna, sau… doar frustrarea ca ea nu este asa, cand ar trebui sa fie? Poate doar frustrarea ca nu poti sa o faci tu mai buna. O dorinta ce pare atat de greu de realizat, dar care uneori se simte mai puternic decat orice dorinta de a avea case si masini si a vedea orase mult prea poluate si sarace in bunatate. O dorinta care sa te faca sa plangi de dorul realizarii ei… o dorinta ce ti-ar aduce atat de multa implinire si bucurie in suflet, ca iti dai seama cum dintr-o data… totul paleste. Cum certurile cu parintii sunt o bataie de joc, cum colegii invidiosi sunt o pierdere de timp, cum banii pentru intretinere, pe care poate nici tu nu ii ai, ii poti face cumva, si-atunci de ce atata stres? Pentru lucruri infime, rusinos de mici. Sunt lucruri uriase pe care le-am putea face si le-am putea simti, si noi pierdem timpul gandindu-ne la… dar fiecare stie pentru el.

Pe George, un om la 60 de ani, cu o barba gri, lunga, si ochi albastri si limpezi, l-am vazut prima data in fata la Cora. Mi-a atras atentia pentru ca, desi sezonul trecuse, el canta un colind. Oamenii au impresia ca doar in preajma Craciunului se canta colinde, si doar atunci trebuie sa fii bun. Dupa ce Craciunul trece, e momentul sa redevenim mai rai, mai reci, mai nepasatori. De data asta insa nu mai canta. Poate pentru ca ploaia ii facea pe oameni sa treaca si mai grabiti pe langa el, si nimeni nu l-ar mai fi auzit. Am stat 5 minute in ploaie, ascuns dupa o florarie, sa ma gandesc ce-as putea face pentru el.

Unii batrani au o expresie incredibila pe chip, care tradeaza sinceritate, dar si neputinta, dorinta ca cineva sa le intinda o mana, dar cumva… si neincrederea ca oamenii o vor face. Au si motive sa simta asta, doar o stiu din experienta. Cei mai multi trec nepasatori.

Nu pot sa il duc acasa, stau cu chirie si proprietarul nu ar fi incantat sa se trezeasca in casa cu un om strain. Imi atrage atentia si cand mai vine fratele meu pe la mine, sa am grija pe cine bag in casa. Nu e casa mea, asa ca trebuie sa respect anumite reguli. Altii au casa lor si bani mai multi… degeaba.

M-am gandit ca am niste haine pe care nu le mai folosesc, si as putea sa i le aduc. Dar m-am dus mai intai la el sa il intreb daca are nevoie. M-am bucurat ca am facut-o, statusem asa, pe picior de plecare acele 5 minute de gandire. Imi venea sa plec, sa spun “lasa ca vorbesc cu el alta data”, dar “alta data” sau “candva”… e mult prea tarziu!

Il cheama George, dar el isi spune Gheorghe, ca sa fie mai apropiat cumva de sfantul cu acelasi nume. Nu a fost nevoie sa-l intreb nimic la inceput, a inceput sa-mi vorbeasca, poate obisnuit ca oamenii sa-l intrebe ce-i cu el, sau poate doar dornic sa spuna asta cuiva. Cand l-am intrebat de haine, mi-a spus ca lumea ii mai da haine… dar colorate. Si el ar vrea haine negre, daca as avea… Pentru ca “eu sunt crestin ortodox, si incerc sa traiesc aici, in oras, dupa regulile de la manastire…” L-am intrebat daca e calugar, pentru ca aspectul pare acela al unui calugar. Dar nu.  E doar un om simplu, care crede in Dumnezeu, si incearca sa traiasca de la o zi la alta cu problemele cu care se confrunta. Nu are pensie, pentru ca nu are inca varsta necesara ca sa se poata pensiona.  A muncit 25 de ani, pana in 92. A incercat sa se angajeze, dar din cauza varstei si a durerilor de spate, nu a reusit. De cand si-a lasat barba, i-a fost si mai greu. Cel putin a incercat.  Si la biserici, sa ajute la lumanari, sa curete ceara, orice. Dar sunt oameni peste tot care sa faca asta. “Mai cant colinde… am cantat si in corul scolii cand eram elev, am vazut ca am voce… si cant langa biserica… dar stau si la slujba, merg mereu la slujba! Si apoi stau afara undeva si mai cant… dar sunt multi tigani acolo care se imbulzesc, si ei iau toti banii… pana ajunge omul la mine, ca eu stau mai retras, sa nu deranjez, s-a terminat maruntisul… Dar nu-i nimic, cat de putin daca se strange…”, spune el, zambind putin si trecand parca de la importanta de a merge la biserica, la bucuria de a primi un banut de la cineva. Pentru ca nu vrea sa ceara nimic nimanui, si nu vrea sa deranjeze pe nimeni. Si de aceea oamenii trec pe langa el grabiti, “dar mai sunt si oameni milostivi…  La biserica cel putin nu sunt atat de reci, nu trec pe langa asa nepasatori ca aici…”

 Asta imi aminteste (nu ca as fi uitat) de ce nu incurajez cersetoria, si de ce nu-i suport pe cei care cer in mod insistent, pe fata,  cu tupeu! Acestia, de multe ori, castiga o gramada de bani (cum sunt cei de la metrou), in timp ce oamenii care chiar ar avea nevoie de ajutor, pentru ca nu reusesc sa se mai ajute singuri, raman si sufera in tacere…

L-am intrebat de ce nu merge la o manastire, sa stea acolo. Dar trebuie sa aiba grija si de mama lui, care are 80 si ceva de ani. “Nu pot sa o las singura, ar insemna sa-i scurtez viata… nu s-ar descurca singura, si ar suferi mult. Daca nu ar fi fost ea, as fi mers la manastire…”.

Acum incearca sa stranga bani pentru intretinere, despre care imi explica in detaliu ce si cum. Are o garsoniera unde sta, in Drumul Taberei, si chiar si un ajutor de caldura, dar banii nu ii ajung sa-si plateasca datoriile. “Acum doua luni, cand se apropia termenul limita sa platesc restantele din urma, si eu nu stransesem banii… m-am rugat la Dumnezeu, si nu stiu cum a facut El ca au venit la mine doi oameni, care nu se cunoasteau intre ei… si mi-au dat fiecare cate 50 de lei… am zis ca e prea mult, m-am minunat, dar ei au zis ca stiu ca o duc greu si ca am nevoie de ei”. Se bucura pentru felul in care Dumnezeu l-a ajutat pana acum sa treaca peste greutati, si se roaga in continuare pentru asta…

“Lumea ma intreaba ce mananc… si eu am un mare noroc, ca eu tin post, si cu rugaciune… ajunez… Mai beau cateva guri de apa, ca sa nu ma deshidratez, dar uneori nu mananc nimic pana seara. Ieri mi-a dat cineva doua gogosi din alea micute, pe la ora 1…” Si asa nu trebuie sa cheltuiasca bani pe mancare, ca sa poata strange pentru intretinere…

L-am intrebat daca mai e acolo peste jumatate de ora, si i-am spus ca o sa caut niste haine negre, un pulover, o caciula ceva… si ma intorc sa i le aduc.

Ploua parca mai tare acum decat atunci cand am intrat sub streasina unde statea adapostit batranul. O ploaie care reuseste uneori sa accentueze si mai mult sentimentele din noi, sa scoata la iveala ganduri si suferinti si dorinte aprinse, pe care le mai uiti, atunci cand dai de putin bine… Si le ignori, si-ti vezi de viata linistit, si viata ajunge sa se reduca la atat de putin… la fel ca si tine.

Si-a dorit cineva sa castige la loto, dintr-un motiv total lipsit de egoism? De exemplu… ca sa mearga pe strazi, si sa gaseasca Oameni care sa merite sa fie ajutati, si sa-i ajute… nu lasandu-le niste  bani fara suflet. Ci implicandu-se in viata lor si ajutandu-i, si financiar, dar si spiritual, sa schimbe ceva… invatandu-i cumva sa pescuiasca… “Pescar de oameni” are parca mai mult sens acum.

Dar e de inteles… cand fiecare are grijile si lipsurile lui, cine sa faca asta? Mai ales daca nu a castigat la loto. Si daca ar castiga… probabil altele ar fi prioritatile. Spun de loto gandindu-ma de fapt la ideea de a avea multi bani – o dorinta care apare uneori in mine in astfel de situatii… cand banii chiar ar putea schimba ceva pentru cineva.

Am gasit cateva haine negre, o geaca buna, calduroasa, dar careia nu-i merge fermoarul… un pulover, o caciula si o pereche de manusi. In stare buna, parasite intr-o valiza cu haine pe care nu o deschid niciodata. Poate urmatorul batran nu va avea preferinte in privinta culorii, si voi reusi pana la urma sa golesc valiza aceea.

Am facut un ceai fierbinte si l-am pus intr-o sticluta. As fi vrut sa-i fac o supa calda, dar nu mai aveam plicuri din acelea de o portie. Doar un pachet de biscuiti. Si o iconita cu sfantul Gheorghe. Dar sunt constient ca desi hainele si ceaiul cald i-ar prinde bine, asta nu i-ar plati intretinerea. Asa ca ma gandesc sa-i dau si niste bani. Nu mai am decat 100 si ceva de lei, asa ca ma gandesc ca 20 de lei ar fi potrivit… Daca as fi trecut pe strada pe langa el si canta un colind, probabil i-as fi dat 1 leu, sau cat gaseam prin buzunar. Dupa ce pun ceaiul cald in sticluta si hainele intr-o plasa, ma gandesc ca ceva nu e in regula. Nu sunt irational, desi as fi vrut sa pot sa-i dau toti banii pe care ii aveam. Dar si eu am de platit intretinere, chirie si mancare. Ma gandesc totusi ca mie mi-ar fi poate mai usor sa fac banii aceia, asa ca schimb cei 20 de lei cu o hartie de 50, imi pun pelerina si plec spre el.

Am uitat iconita cu sfantul Gheorghe acasa, dar ma bucura sa vad cum tine sticla fierbinte in mana, ca si cand ar vrea sa se incalzeasca. Imi spune ca are manusi, dar acum nu mai e asa frig, si e mai bine sa te obisnuiesti cu frigul… Ah, i-am cumparat si o paine de la un magazin, desi imi pare rau ca nu-i pot oferi ceva mai consistent si mai… cald. Avea cu el vreo 3 plase, de aici urma sa mearga la mama lui, care sta undeva pe la stadionul national, in partea cealalta a orasului. Si m-am gandit ca i-ar fi greu si cu plasa de la mine. Asa ca am convenit sa ma intorc cu geaca si puloverul miercuri, sa i le dau atunci. Poate reusesc pana atunci sa repar si fermoarul de la geaca.

 Cand i-am dat si banii, nu a vrut sa primeasca, “deja mi-ati dat asa multe”. Dar aveam sentimentul acela… ca desi ai si tu lipsurile tale, altcineva are nevoie mai mare de ceea ce nici tu nu ai. Dar tu ai macar putin mai mult… suficient cat sa poti sa mai dai cuiva. Si ma gandesc cum o fi sa ai foarte mult… dar sa nu simti asta in tine? Sa nu simti o frustrare ca tu ai si nu-ti foloseste la nimic, si altii nu au si le-ar prinde bine atat de putin. Sa nu simti o dorinta de a aduce bucurie in inimile oamenilor, nu pentru ca faci ceva ce “ar trebui” sa faci, si dai cuiva niste bani – fie ei si foarte multi. Ci pentru ca ceea ce dai, dai cumva… din suflet. Cu putin din sufletul tau, pentru ca te face sa zambesti sau sa plangi in interior in cel mai sincer mod cu putinta. “Va rog sa-i luati, nu am nici eu mult, dar aveti nevoie mai multa decat mine acum…sper sa va fie de folos.” Citesc din reactiile lui un sentiment care spune “as vrea sa nu fi fost nevoie sa vi-i iau…” Dar apoi eu ce bucurie mai aveam? Si-mi multumeste crezand ca i-am facut un bine, si insistand ca-o sa se roage pentru mine… Si ma intreb poate plangand, cine are de fapt mai mult de castigat? El, pentru ca-i va fi mai usor sa plateasca datoriile, sau eu, care ma lupt cu mine insumi sa schimb ceva la mine, pentru-a deveni mai bun?

…

Ioan, 21 februarie 2010

(Nu ma intereseaza parerea oamenilor in legatura cu ce am scris/simtit/facut eu. Cel mai bun lucru pe care ar putea cineva sa-l faca ar fi sa incerce sa schimbe ceva in bine la el insusi. Orice. Despre cersatori, bani, oameni, greutati, Ioan, se pot vorbi multe. Nimic insa nu ar fi mai constructiv decat sa te uiti in propriul “colt umed si retras”)

Ps: mi-a amintit de acest text statusul cuiva de pe deviant art: ”tu ce faci pentru altii?”. Buna intrebare…