Un colt umed si retras

„Saracia reprezinta cea mai dura forma de violenta” – Mahatma Ghandi

 

Aveam un vis candva… “vis” cu sensul de “dorinta”, nu vis inconstient pe care nu tu il controlezi, pentru ca dormi. Un vis de genul “mi-as dori sa merg la Paris”, sau “mi-as dori o casa mare” sau “o masina puternica”. Visul meu era sa aduc acasa oameni de pe strada. Oameni batrani, care stau tacuti intr-un colt retras, sprijiniti de vreun zid umed, asteptand mila catorva trecatori care sa le asigure poate ceva de mancare. Ma gandeam asa, ca as putea sa vorbesc cu un astfel de om… si sa il aduc acasa sa ii ofer ceva cald de mancare. Probabil un piure sau o supa instant, nu as avea nici eu mai mult. Poate si o baie calda. Si i-as cauta niste haine pe care nu le mai imbrac, si i le-as da. Si i-as asculta povestea… pe care cu siguranta o are. Si as incerca sa vad de ce-ar avea mai mult nevoie, si cum as putea sa il ajut mai mult. “Da-i unui om un peste si il hranesti pentru o zi. Invata-l sa pescuiasca si il hranesti pentru toata viata”. Poate ca nu de bani are cel mai mult nevoie, ci de cineva sa il asculte… cineva care sa-l faca sa planga ascultandu-i povestea, pentru ca prin lacrimi, ar elibera sentimente adunate de multi ani intr-un gol dureros lipsit de orice bucurie. Si poate pentru putin timp, s-ar simti mai bine. Poate ar zambi! Ce realizare! Sa faci un om care sufera sa zambeasca! E mai usor sa faci un om care zambeste,  sa sufere. Sau poate ar recapata o speranta pierduta de mult, speranta ca ceva bun i s-ar putea intampla…si atunci ar merge mai departe altfel. Si el mi-ar multumi, crezand ca i-am facut un bine, si eu poate as plange, crezand ca mai mult bine mi-a facut el mie…  Prin ceea ce-a trezit in mine, prin ceea ce ma ajuta sa devin.

 Sunt multe moduri in care poti ajuta pe cineva. Sigur, banii uneori sunt mai la indemana, si poate chiar sunt de folos. Si ne fac si pe noi sa ne simtim multumiti de noi insine, ca am facut ceva bun. Si-apoi mergem mai departe bucurosi, ne-am facut datoria de cetateni, iar noua nu ne lipseste nimic. Sau poate ne lipseste, dar vazand lipsurile mai grave ale altora, ne gandim ca totusi nu o ducem asa rau, si multumim in sinea noastra pentru asta. Dar daca asta nu e de ajuns? Daca atunci cand vezi pe cineva care sufera, tu nu poti doar sa te gandesti “ce bine ca nu sunt in locul lui”? Daca te face sa te simti si tu atat de prost, atat de mic, de nemultumit de tine insuti si de ce vezi in jurul tau, incat asta sa trezeasca in tine o dorinta puternica de a schimba ceva? La acel om, la toti oamenii, la tine… O dorinta de a face lumea mai buna, sau… doar frustrarea ca ea nu este asa, cand ar trebui sa fie? Poate doar frustrarea ca nu poti sa o faci tu mai buna. O dorinta ce pare atat de greu de realizat, dar care uneori se simte mai puternic decat orice dorinta de a avea case si masini si a vedea orase mult prea poluate si sarace in bunatate. O dorinta care sa te faca sa plangi de dorul realizarii ei… o dorinta ce ti-ar aduce atat de multa implinire si bucurie in suflet, ca iti dai seama cum dintr-o data… totul paleste. Cum certurile cu parintii sunt o bataie de joc, cum colegii invidiosi sunt o pierdere de timp, cum banii pentru intretinere, pe care poate nici tu nu ii ai, ii poti face cumva, si-atunci de ce atata stres? Pentru lucruri infime, rusinos de mici. Sunt lucruri uriase pe care le-am putea face si le-am putea simti, si noi pierdem timpul gandindu-ne la… dar fiecare stie pentru el.

Pe George, un om la 60 de ani, cu o barba gri, lunga, si ochi albastri si limpezi, l-am vazut prima data in fata la Cora. Mi-a atras atentia pentru ca, desi sezonul trecuse, el canta un colind. Oamenii au impresia ca doar in preajma Craciunului se canta colinde, si doar atunci trebuie sa fii bun. Dupa ce Craciunul trece, e momentul sa redevenim mai rai, mai reci, mai nepasatori. De data asta insa nu mai canta. Poate pentru ca ploaia ii facea pe oameni sa treaca si mai grabiti pe langa el, si nimeni nu l-ar mai fi auzit. Am stat 5 minute in ploaie, ascuns dupa o florarie, sa ma gandesc ce-as putea face pentru el.

Unii batrani au o expresie incredibila pe chip, care tradeaza sinceritate, dar si neputinta, dorinta ca cineva sa le intinda o mana, dar cumva… si neincrederea ca oamenii o vor face. Au si motive sa simta asta, doar o stiu din experienta. Cei mai multi trec nepasatori.

Nu pot sa il duc acasa, stau cu chirie si proprietarul nu ar fi incantat sa se trezeasca in casa cu un om strain. Imi atrage atentia si cand mai vine fratele meu pe la mine, sa am grija pe cine bag in casa. Nu e casa mea, asa ca trebuie sa respect anumite reguli. Altii au casa lor si bani mai multi… degeaba.

M-am gandit ca am niste haine pe care nu le mai folosesc, si as putea sa i le aduc. Dar m-am dus mai intai la el sa il intreb daca are nevoie. M-am bucurat ca am facut-o, statusem asa, pe picior de plecare acele 5 minute de gandire. Imi venea sa plec, sa spun “lasa ca vorbesc cu el alta data”, dar “alta data” sau “candva”… e mult prea tarziu!

Il cheama George, dar el isi spune Gheorghe, ca sa fie mai apropiat cumva de sfantul cu acelasi nume. Nu a fost nevoie sa-l intreb nimic la inceput, a inceput sa-mi vorbeasca, poate obisnuit ca oamenii sa-l intrebe ce-i cu el, sau poate doar dornic sa spuna asta cuiva. Cand l-am intrebat de haine, mi-a spus ca lumea ii mai da haine… dar colorate. Si el ar vrea haine negre, daca as avea… Pentru ca “eu sunt crestin ortodox, si incerc sa traiesc aici, in oras, dupa regulile de la manastire…” L-am intrebat daca e calugar, pentru ca aspectul pare acela al unui calugar. Dar nu.  E doar un om simplu, care crede in Dumnezeu, si incearca sa traiasca de la o zi la alta cu problemele cu care se confrunta. Nu are pensie, pentru ca nu are inca varsta necesara ca sa se poata pensiona.  A muncit 25 de ani, pana in 92. A incercat sa se angajeze, dar din cauza varstei si a durerilor de spate, nu a reusit. De cand si-a lasat barba, i-a fost si mai greu. Cel putin a incercat.  Si la biserici, sa ajute la lumanari, sa curete ceara, orice. Dar sunt oameni peste tot care sa faca asta. “Mai cant colinde… am cantat si in corul scolii cand eram elev, am vazut ca am voce… si cant langa biserica… dar stau si la slujba, merg mereu la slujba! Si apoi stau afara undeva si mai cant… dar sunt multi tigani acolo care se imbulzesc, si ei iau toti banii… pana ajunge omul la mine, ca eu stau mai retras, sa nu deranjez, s-a terminat maruntisul… Dar nu-i nimic, cat de putin daca se strange…”, spune el, zambind putin si trecand parca de la importanta de a merge la biserica, la bucuria de a primi un banut de la cineva. Pentru ca nu vrea sa ceara nimic nimanui, si nu vrea sa deranjeze pe nimeni. Si de aceea oamenii trec pe langa el grabiti, “dar mai sunt si oameni milostivi…  La biserica cel putin nu sunt atat de reci, nu trec pe langa asa nepasatori ca aici…”

 Asta imi aminteste (nu ca as fi uitat) de ce nu incurajez cersetoria, si de ce nu-i suport pe cei care cer in mod insistent, pe fata,  cu tupeu! Acestia, de multe ori, castiga o gramada de bani (cum sunt cei de la metrou), in timp ce oamenii care chiar ar avea nevoie de ajutor, pentru ca nu reusesc sa se mai ajute singuri, raman si sufera in tacere…

L-am intrebat de ce nu merge la o manastire, sa stea acolo. Dar trebuie sa aiba grija si de mama lui, care are 80 si ceva de ani. “Nu pot sa o las singura, ar insemna sa-i scurtez viata… nu s-ar descurca singura, si ar suferi mult. Daca nu ar fi fost ea, as fi mers la manastire…”.

Acum incearca sa stranga bani pentru intretinere, despre care imi explica in detaliu ce si cum. Are o garsoniera unde sta, in Drumul Taberei, si chiar si un ajutor de caldura, dar banii nu ii ajung sa-si plateasca datoriile. “Acum doua luni, cand se apropia termenul limita sa platesc restantele din urma, si eu nu stransesem banii… m-am rugat la Dumnezeu, si nu stiu cum a facut El ca au venit la mine doi oameni, care nu se cunoasteau intre ei… si mi-au dat fiecare cate 50 de lei… am zis ca e prea mult, m-am minunat, dar ei au zis ca stiu ca o duc greu si ca am nevoie de ei”. Se bucura pentru felul in care Dumnezeu l-a ajutat pana acum sa treaca peste greutati, si se roaga in continuare pentru asta…

“Lumea ma intreaba ce mananc… si eu am un mare noroc, ca eu tin post, si cu rugaciune… ajunez… Mai beau cateva guri de apa, ca sa nu ma deshidratez, dar uneori nu mananc nimic pana seara. Ieri mi-a dat cineva doua gogosi din alea micute, pe la ora 1…” Si asa nu trebuie sa cheltuiasca bani pe mancare, ca sa poata strange pentru intretinere…

L-am intrebat daca mai e acolo peste jumatate de ora, si i-am spus ca o sa caut niste haine negre, un pulover, o caciula ceva… si ma intorc sa i le aduc.

Ploua parca mai tare acum decat atunci cand am intrat sub streasina unde statea adapostit batranul. O ploaie care reuseste uneori sa accentueze si mai mult sentimentele din noi, sa scoata la iveala ganduri si suferinti si dorinte aprinse, pe care le mai uiti, atunci cand dai de putin bine… Si le ignori, si-ti vezi de viata linistit, si viata ajunge sa se reduca la atat de putin… la fel ca si tine.

Si-a dorit cineva sa castige la loto, dintr-un motiv total lipsit de egoism? De exemplu… ca sa mearga pe strazi, si sa gaseasca Oameni care sa merite sa fie ajutati, si sa-i ajute… nu lasandu-le niste  bani fara suflet. Ci implicandu-se in viata lor si ajutandu-i, si financiar, dar si spiritual, sa schimbe ceva… invatandu-i cumva sa pescuiasca… “Pescar de oameni” are parca mai mult sens acum.

Dar e de inteles… cand fiecare are grijile si lipsurile lui, cine sa faca asta? Mai ales daca nu a castigat la loto. Si daca ar castiga… probabil altele ar fi prioritatile. Spun de loto gandindu-ma de fapt la ideea de a avea multi bani – o dorinta care apare uneori in mine in astfel de situatii… cand banii chiar ar putea schimba ceva pentru cineva.

Am gasit cateva haine negre, o geaca buna, calduroasa, dar careia nu-i merge fermoarul… un pulover, o caciula si o pereche de manusi. In stare buna, parasite intr-o valiza cu haine pe care nu o deschid niciodata. Poate urmatorul batran nu va avea preferinte in privinta culorii, si voi reusi pana la urma sa golesc valiza aceea.

Am facut un ceai fierbinte si l-am pus intr-o sticluta. As fi vrut sa-i fac o supa calda, dar nu mai aveam plicuri din acelea de o portie. Doar un pachet de biscuiti. Si o iconita cu sfantul Gheorghe. Dar sunt constient ca desi hainele si ceaiul cald i-ar prinde bine, asta nu i-ar plati intretinerea. Asa ca ma gandesc sa-i dau si niste bani. Nu mai am decat 100 si ceva de lei, asa ca ma gandesc ca 20 de lei ar fi potrivit… Daca as fi trecut pe strada pe langa el si canta un colind, probabil i-as fi dat 1 leu, sau cat gaseam prin buzunar. Dupa ce pun ceaiul cald in sticluta si hainele intr-o plasa, ma gandesc ca ceva nu e in regula. Nu sunt irational, desi as fi vrut sa pot sa-i dau toti banii pe care ii aveam. Dar si eu am de platit intretinere, chirie si mancare. Ma gandesc totusi ca mie mi-ar fi poate mai usor sa fac banii aceia, asa ca schimb cei 20 de lei cu o hartie de 50, imi pun pelerina si plec spre el.

Am uitat iconita cu sfantul Gheorghe acasa, dar ma bucura sa vad cum tine sticla fierbinte in mana, ca si cand ar vrea sa se incalzeasca. Imi spune ca are manusi, dar acum nu mai e asa frig, si e mai bine sa te obisnuiesti cu frigul… Ah, i-am cumparat si o paine de la un magazin, desi imi pare rau ca nu-i pot oferi ceva mai consistent si mai… cald. Avea cu el vreo 3 plase, de aici urma sa mearga la mama lui, care sta undeva pe la stadionul national, in partea cealalta a orasului. Si m-am gandit ca i-ar fi greu si cu plasa de la mine. Asa ca am convenit sa ma intorc cu geaca si puloverul miercuri, sa i le dau atunci. Poate reusesc pana atunci sa repar si fermoarul de la geaca.

 Cand i-am dat si banii, nu a vrut sa primeasca, “deja mi-ati dat asa multe”. Dar aveam sentimentul acela… ca desi ai si tu lipsurile tale, altcineva are nevoie mai mare de ceea ce nici tu nu ai. Dar tu ai macar putin mai mult… suficient cat sa poti sa mai dai cuiva. Si ma gandesc cum o fi sa ai foarte mult… dar sa nu simti asta in tine? Sa nu simti o frustrare ca tu ai si nu-ti foloseste la nimic, si altii nu au si le-ar prinde bine atat de putin. Sa nu simti o dorinta de a aduce bucurie in inimile oamenilor, nu pentru ca faci ceva ce “ar trebui” sa faci, si dai cuiva niste bani – fie ei si foarte multi. Ci pentru ca ceea ce dai, dai cumva… din suflet. Cu putin din sufletul tau, pentru ca te face sa zambesti sau sa plangi in interior in cel mai sincer mod cu putinta. “Va rog sa-i luati, nu am nici eu mult, dar aveti nevoie mai multa decat mine acum…sper sa va fie de folos.” Citesc din reactiile lui un sentiment care spune “as vrea sa nu fi fost nevoie sa vi-i iau…” Dar apoi eu ce bucurie mai aveam? Si-mi multumeste crezand ca i-am facut un bine, si insistand ca-o sa se roage pentru mine… Si ma intreb poate plangand, cine are de fapt mai mult de castigat? El, pentru ca-i va fi mai usor sa plateasca datoriile, sau eu, care ma lupt cu mine insumi sa schimb ceva la mine, pentru-a deveni mai bun?

Ioan, 21 februarie 2010

(Nu ma intereseaza parerea oamenilor in legatura cu ce am scris/simtit/facut eu. Cel mai bun lucru pe care ar putea cineva sa-l faca ar fi sa incerce sa schimbe ceva in bine la el insusi. Orice. Despre cersatori, bani, oameni, greutati, Ioan, se pot vorbi multe. Nimic insa nu ar fi mai constructiv decat sa te uiti in propriul “colt umed si retras”)

Ps: mi-a amintit de acest text statusul cuiva de pe deviant art: ”tu ce faci pentru altii?”. Buna intrebare…

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Un colt umed si retras

  1. danushka zice:

    intr-o vineri seara cu multe grade sub minus dintr-o iarna uscata si geroasa ma intorceam acasa. si desi gerul musca, nu-mi puteam lua privirea de la vantul care voia parca sa-i prabuseasca pe rarii trecatori. dintr-o data, in fata mea am auzit un vaiet si cand am privit am intalnit chipul unei batrane care plangea. am mai intalnit oameni care plangeau pe strada… ce m-a lasat muta, pe moment, au fost picioarele ei goale si vinete… pe asfaltul inghetat, pe vantul acela care taia respiratia… am intrebat-o de ce plange, daca poate sta putin ca sa-i pot oferi ceva de incaltat pentru ca era foarte aproape de casa mea… nu s-a oprit. urmatorul lucru ce mi-a venit in minte a fost sa sun la salvare. am si sunat… insa batrana nu se oprea din mers asa ca am urmat-o. al doilea moment cand am ramas muta in seara aceea atat de trista a fost cand am primit raspunsul doamnei de la salvare… „e probabil o cersetoare si nu intervenim in asemenea cazuri”… cu batrana nu stiu ce s-a intamplat… nu a vrut sa se opreasca… oricat am rugat-o, nu s-a oprit. mi-amintesc ca ma gandeam ingrozita ca pe strada nu mai era nimeni, doar eu si ea si ca sigur va muri daca nu va primi cat mai curand ajutor si deja ne departasem atat de mult de blocul meu… am plecat de acolo plangand si intrebandu-ma daca nu cumva eu eram omul ce trebuia s-o ajute… omul care a esuat… amintidu-mi vorbele tatalui meu atunci cand imi cumpara carti de colorat sau banane sau orice altceva cand eram o copila… „aminteste-ti ca mereu exista copii care nu au atat de multe cate ai tu. sau chiar nimic din ce ai tu. imparte cu ei tot ceea ce primesti!” si eu aveam haine calduroase si un loc unde sa ma duc si multe altele… si-apoi m-am pus in locul femeii aceleia… care nu avea nimic. nici macar mila unei doamne de la salvare…
    uneori avem nevoie doar de un indemn in a privi mai mult in jur. pentru a ne (re)aminti. si randurile de mai sus au facut exact lucrul acesta. ma bucur ca le-am citit. si ca au fost scrise. multam.

    Apreciază

  2. danushka zice:

    sa schimbi ceva. orice. la tine insuti/insati e cea mai mare provocare pe care-am aflat-o pana acum. e mai usor sa faci lucruri mari, cu-adevarat mari, uitand de ceva mic. dar vital.
    dar nu e imposibil. si e chiar incurajator cand mai aflu, pe drum, un asemenea text.
    ps: ma bucura ca l-am gasit. mult.

    Apreciază

  3. GabiR zice:

    Hm, clar buna intrebarea! Cu greu mai descoperi altruism in ziua de azi cand lumea e atat de sceptica in ceea ce ii privesti pe cei din jur. Si aici ma gandesc, evident, la partea frumoasa si buna a societatii… Ma iau de exemplu pe mine, care sunt destul de miloasa din fire si consider ca a ajuta pe cineva trebuie facut neconditionat, e ca un dar in schimbul caruia nu trebuie sa te astepti la altceva. Insa, exista persoane (de ex unii cersetori) care se folosesc de bunatatea celorlalti si au un fel de agresivitate in comportament, mai ales atunci cand nu le dai ceea ce vor. Pe de alta parte, de multe ori ma gandesc ca saracia ii aduce in aceasta situatie, in starea de a fi parsiv cu ceilalti care poate incearca sa le intinda o mana de ajutor. Pana la urma nu stii peste cine dai. Important e sa faci ceea ce faci din suflet si sa nu te astepti nici macar la vreun „Multumesc” (poate ei nu au fost invatati sa spuna asa cand cineva ii ajuta). Cred ca ajutandu-i pe altii, te ajuti pe tine sa fii un pic mai bun si te face in primul rand pe tine sa te simti mai bine, mai … usor cumva. Sunt persoane care au o anumita sinceritate, sa ii zic, in priviri. Si care se vede ca intr-adevar au o suferinta profunda. Si pe care ii ajut din tot sufletul. Atat cat pot. De obicei batranii mi se par mult mai impresionabili decat copiii… nu imi dau seama de ce, desi multi spun ca ei si-au trait viata…etc.. mi se par chiar mai neajutorati decat copiii. Poate tocmai ca au trecut prin atatea in viata si automat au suferit mult mai mult. Era de ex un batranel undeva in parcarea unui magazin, care mereu statea pe acolo fara sa cerseasca efectiv. Imi amintea de bunicul meu si instantaneu cand il vedeam ma napadeau sentimente de duiosie si de mila. L-am ajutat cum am putut, nu suficient, bineinteles, tot timpul e loc de mai mult, si ajutorul meu nu putea compensa suferintele prin care trecuse poate. Dar ajutandu-l m-am simtit impacata cu mine insami ca am dat un pic din ce aveam eu, din acel ceva ce poate ca mie in acel moment nu neaparat ca imi prisosea, dar nu imi trebuia neaparat. Alta data am vrut sa ajut in alt mod un alt batranel, dar nu a apreciat ajutorul meu si mi-a aratat bastonul foarte indignat. Pe moment am fost nitel contrariata si pot spune indignata de gest, dar acum imi vine chiar sa rad de acea intamplare. Poate saracia si nevoile il adusesera in acea stare deplorabila. E atat de usor sa judeci oamenii… si mie mi se intampla, pana la urma nimeni nu e sfant, e mai greu insa sa iei totul asa cum e si sa incerci sa faci tu un bine chiar daca celalalt nu iti poate raspunde cu aceeasi moneda. Cred ca tocmai asta e ideea… 🙂 Si totusi… ma mai gandesc…. ca nu exista bunatate si altruism in starea cea mai pura… pana la urma si faptul ca vrem sa ne simtim mai bine ajutand e un fel de recompensa pentru noi, deci nu e tocmai gratuit. Cred ca sta in firea umana, dar putem face un pas spre „mai” bine oferind un pic din noi, din suflet.

    P.S. Cand am citit intamplarea aveam ochii carpiti de somn si m-a impresionat tare. Acum am simtit nevoia sa si scriu ceva…

    Apreciază

    • Ma bucur ca ai simtit si sa te exprimi – mai ales ca nu era vorba de un subiect despre care lumea sa vrea sa vorbeasca prea mult.

      Nici eu nu prea ii suport pe oamenii aceia agresivi, insistenti – care mai mult imi dau impresia ca au gasit metoda perfecta de a fraieri oameni milosi (sau naivi), decat impresia ca au intr-adevar nevoie de ceva. La multi e vorba de fapt ca nu vor sa munceasca, pentru ca ar insemna mai mult efort pe bani mai putini. Unii castiga foarte bine din cersatorie.

      Si pe mine ma intristeaza mai mult sa vad batrani in situatii disperate, decat copii – poate in ideea ca batranii chiar nu prea mai au ce face sa schimbe ceva… Asta e unul din lucrurile care-mi displac cel mai mult la ce se intampla in jur: faptul ca exista batrani (si copii) care nu au unde sa stea, care nu au ce manca sau chiar cu ce sa se imbrace intr-o iarna geroasa. E trist ca exista astfel de cazuri, dar atata timp cat si noi putem face ceva, mai exista speranta…

      Apreciază

  4. mihaela zice:

    Rănile lumii sunt multe şi te dor atunci când devii conştient de ele şi de senzaţia de neputinţă şi deznădejde care te încearcă de fiecare dată. Însă dincolo de toate, un lucru e cert: binele se propagă cum nici nu bănuieşti. Şi orice astfel de gest pe care îl facem, mai devreme sau mai târziu se va multiplica. Şi nu mă refer la acea formă de răsplată pe care o primeşti sub forma unor bucurii ulterioare neaşteptate (despre care te poţi întreba cum şi de unde au venit) pentru că într-adevăr, binele se poate întoarce asupra ta înzecit. Nu la asta mă refer pentru că în mod evident, nu acest gen de răsplată a contat în semnificaţia gestului tău. Vreau să spun că forţa binelui e mare iar mai devreme sau mai târziu vor ajunge şi alţii să înţeleagă că verbul care ne defineşte întreaga existenţă este „a dărui”. E drept că uneori mai obosim şi ne poate cuprinde deznădejdea uitându-ne în jur însă dacă nu ai credinţa că gestul tău contează câtuşi de puţin, atunci totul e pierdut. Şi aşa cum bine spui şi tu, de multe ori, nu contribuţia materială e cea care contează. Poţi dărui o vorbă bună, un zâmbet sau o anumită parte din timpul tău. Cred că de aici ar trebui să pornim cumva, de la credinţa că indiferent cât ni se pare nouă de banal sau nesemnificativ, fărâma de linişte pe care o poţi aduce aproapelui tău e mai importantă decât crezi. Mulţumindu-ţi pentru împărtăşirea acestei emoţionante experienţe, închei cu un fragment – parte dintr-un dialog recent cu unul dintre copiii aflati într-un centru social:
    ” – Tudor, ce vrei să îţi aducă Moş Crăciun? E ceva ce ţi-ai dori foarte mult?
    – Nu. Nu ştiu.
    – Ce îi vei spune lui Moş Crăciun care va veni în curând să participe la serbarea voastră de Crăciun?
    – Vrei să te joci cu mine? „

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s