Dupa o zi in care ne-am luptat cu ploaia pe Giumalau, si dupa o seara cu o masa buna la manastire, somnul peste noapte trebuia sa fie  adanc si neintrerupt… Dar, pe la ora 4 dimineata, m-am trezit si eu impreuna cu Irina si Maria ca sa mergem la slujba de noapte, macar ultimele doua ore. Apoi, la 6 dimineata deja era lumina afara, si vremea era destul de buna, cu putin soare printre nori. Asa ca ce-am propus? Haideti acum pe Pietrele Doamnei si pe Rarau! Irina stiam ca nu prea vrea sa vina, dar Maria nu urcase niciodata pe Pietrele Doamnei, asa ca am insistat putin pe langa ea. Nici pomeneala! Inapoi la camera, inapoi in pat. Eu, ce sa fac? As fi plecat singur fara probleme, dar… aveam o problema. Nu aveam ce sa mananc la ora aceea matinala, si nici de unde sa cumpar  – iar sa ma duc la bucatarie sa cer ceva, nu prea-mi venea. Masa de dimineata/pranz era la ora 11, asa ca am hotarat putin dezamagit sa astept, si sa plec dupa – daca nu cumva incepe vreo furtuna. Nemancat si fara nimic la mine n-as fi plecat.

Pentru ca la ora 12 era inca vreme frumoasa, am plecat singur, cu o sticluta de apa, un polar si o pelerina de ploaie in rucsac, spre munte. Ah, si cu o ciocolatica Snikers si o felie de paine pe care am zis ”hai s-o iau si pe asta, ca cine stie!”. La dus am mers pe un traseu pe care l-am facut si anul trecut impreuna cu Irina, pe Munceii Raraului – marcaj banda albastra (pana in creasta se poate urca pe un drum forestier care pleaca din curtea manastirii – eu am urcat abrupt prin padure).

Nu mai descriu traseul pe portiunea asta, e descris in textul de anul trecut (Prin codrii seculari spre Rarau). Spun doar ca de data asta padurea cea frumoasa era cuprinsa de nori, si mergeam prin  o ceață umeda pe care o indragesc  – da o atmosfera misterioasa padurii, te face sa te simti si mai singur decat  esti, pentru ca nu vezi mare lucru in jur – iar imaginea tulpinilor negre profilate pe griul ceții parca e desprinsa din filme de groaza. Dar de ce sa fie, hai mai bine sa asociem aceasta imagine cu o excursie minunata pe munte!

 Dupa ce-am iesit din padure si-am ajuns la drumul forestier ce merge spre Rarau, a iesit si soarele. De fapt aici cred ca a fost mereu, pe partea asta (sudica) a muntelui. Pietrele Doamnei se vedeau acoperite de nori, dar cat am stat putin pe iarba la soare, au disparut si norii – asa ca am plecat grabit sa urc pe ele cat e senin.

Urcusul pana sus pe stanci e frumos, abrupt, plin de vegetatie – cu portiunea finala in care trebuie sa te ajuti cu mainile ca sa inaintezi – mai ales ca pietrele cam aluneca. Am ajuns sus dupa circa 2 ore si jumatate de cand am plecat de la manastirea Pojorâta. Privelistea e obturata spre departari de nori cenusii, dar altfel e destul de senin. Asa ca ma pot bucura de vaile pline de conifere, care se intind parca la picioarele mele in aproape toate partile. Uneori se vede si varful Giumalau, dar spre muntii Bistritei nu reusesc sa revad varfurile acelea ascutite de la inceputul crestei… Ma bucur in schimb de stancile pe care ma aflu, pe care ma mut cand intr-o parte, cand in alta, pana hotarasc sa ma asez putin jos ca sa mananc ciocolata snikers – deja mi se facuse foame, si o astfel de ciocolata prinde tare bine. 

Puteam sa ma intorc la manastire ca si anul trecut, pe acelasi traseu pe care am urcat – dar nu-mi doream deloc asta! Ma atragea foarte mult ideea de a cobori spre Slătioara, prin codrii seculari cu acelasi nume – dar de acolo as fi avut cam mult de mers pe drum forestier pana in Campulung Moldovenesc, as fi ajuns prea tarziu la manastire. M-am gandit ca macar sa urc pe varful Rarau, unde anul trecut cand am ajuns pe Pietrele Doamnei am hotarat sa nu mai urc, din cauza antenelor si turnurilor de metal care-i cam strica aspectul.

Cand am coborat de pe stanca am intrat putin in ceata – si a inceput sa fie si mai racoare. Dar eu urc abrupt spre varful Rarau, pe marcaj punct albastru. Ies mai intai intr-un alt varfulet pierdut in ceata, unde dau nas in nas cu un dulau de la stana din zona. Dormea pe iarba undeva in stanga mea, nici nu l-am vazut cand am ajuns pe varf – dar s-a miscat si m-am intors putin speriat sa vad ce e. M-am mirat ca nu m-a latrat deloc, mai ales ca dupa 10 minute, vreo 5 amici de-ai lui m-au latrat cu spor, desi ma departasem de ei cu vreo suta de metri deja.

Pe varful Rarau (1649m) nu am deloc vizibilitate in nicio parte, asa ca cea mai interesanta imagine pe care o vad e in sus – unde e un stalp de metal inalt, cu forma de piramida. Parca m-as catara nitel pana-n varful lui – poate acolo e mai senin, dar ma abtin. Mai merg putin spre nord, pe poiana de langa un alt varf marginit de stanci prapastioase, dar si aici e ceata – nu vad decat stalpii de pe varf. Ma gandeam ca pe-acolo ar trebui sa fie un alt traseu, mai scurt, spre Campulung, dar  analizand mai bine harta mi-am dat seama ca nu de-acolo pornea. Ci dintr-o sa pe unde trecusem mai devreme, unde era un indicator ruginit ce anunta ca se fac circa 4 ore pana in oras, prin Moara Dracului.

Mai aveam o alternativa ”de urgenta” pt traseul de intoarcere, si anume drumul forestier pe care am urcat cu o zi inainte spre Giumalau, cu Aro. De ce? Pentru ca as fi vrut sa ajung in saua Fundu Colbului, de unde am inceput noi traseul spre Giumalau, pentru ca acolo si-a pierdut Maria o bentita – si i-as fi facut o surpriza placuta sa apar seara cu bentita ei pe cap 😀 Asa ca as fi renuntat la bucuria de a face un traseu nou pe munte, pentru a gasi bentita Mariei. Din nefericire pentru ea insa, cand am inceput sa cobor inapoi spre drum, mi-am dat seama ca as putea totusi sa ma intorc pe alta parte. Un drum de vreo 13 km ce duce in Campulung Moldovenesc, pe unde se mai circula si cu masina – traseu punct rosu. Dar, ma gandeam eu, de undeva din zona Valea Seaca, as putea face stanga la nimereala, sa ies direct in creasta de unde am inceput traseul.

Asa ca fac dreapta si incep sa cobor lin pe un drum luminat de soare. De cum am inceput sa merg pe acest drum, starea de spirit mi s-a schimbat mult in bine. Ma simt foarte bine sa simt ca merg pe undeva pe unde n-am mai fost niciodata, imi revine pofta si bucuria de a fi singur prin padure (mai ales ca e soare), si nici nu trec 10 minute, ca un alt lucru imi face ziua mai frumoasa! Aproape de drum, pe partea dreapta, o caprioara bea apa dintr-un parau. Ma vede si fuge in padure, dar se opreste suficient de aproape incat sa-i pot face cateva poze. Nu prea m-am intalnit cu animale salbatice pe munte (odata am dat peste o turma de mistreti cu tot cu pui in Piatra Mare), probabil pentru ca merg mereu facand galagie – special pentru a le indeparta  (pe alea mai periculoase). Dar de data asta am hotarat clar: niciun sunet! E clar ca in padure sunt caprioare, cerbi, vulpi, nu m-ar deranja nici ursi daca ar fi – la cat de bine ma simteam sa merg pe acel drum, as fi dat nas in nas cu ursul zambind, simtind ca el nu e acolo sa-mi faca rau, si nici n-ar avea motive pentru care sa faca asta.

Poteca marcata mai scurteaza drumul, taind serpentinele prin padure. Marcajul e foarte  bun – cel putin punctul rosu. Pe langa el se mai zaresc mai sterse si marcajel e triunghi galben si triunghi albastru – care duc tot in Campulung M dar pe alte parti. Pe mine ma intereseaza mai mult triunghiul albastru, care merge pe Valea Seaca – de unde as putea face stanga sa ies in creasta de unde am pornit, undeva in dreptul varfului Prasca (pe unde am mai fost candva in anii trecuti). Dar deocamdata traseul  e comun, asa  ca nu-mi fac grii in privinta asta, si ma bucur de frumusetea padurii. Sunt unele zone ce par tare salbatice, pare ca nimeni nu trece vreodata pe-acolo, desi se mai gasesc urme ale ”civilizatiei” umane (lipsa). M-am tot gandit eu sa incerc sa construiesc portretul robot al celor care arunca gunoaie prin padure si pe munte, si cred ca nici n-ar fi prea greu – desi ar fi o descriere destul de larga, cu foarte multe variante posibile. Dar facandu-l, poate as putea pe urma sa gasesc si niste mesaje mai potrivite acelor oameni, mesaje care sa-i faca pe ei in particular sa inteleaga de ce nu e bine sa arunci gunoaiele pe jos, si cat de idiot esti daca o faci. Varianta ”nu aruncati gunoaie in padure” mi se pare un pic la fel ca si pistele de biciclete din Bucuresti – facute mai mult de ochii lumii – un fel de ”las-o ba ca merge asa”. Dar nu prea merge.

Tot coborand eu ba pe poteca ba pe drum, sunt surprins sa ajung la poarta unei manastiri. Pe harta nu apare, asa ca intru in curte, dornic sa aflu ce manastire este. E vorba de Sihastria Raraului, o manastire de care imi amintesc apoi, cand o maicuta imi povesteste putin despre ea. Imi spune ca aici a fost initial icoana facatoare de minuni care acum se afla la manastirea Rarau, si care a fost mutata pentru a fi salvata din calea distrugerii – atunci cand manastirea a fost atacata de nu mai stiu cine cu gand sa fie daramata. Cand imi spune si cine e unul din preotii de aici, parintele Haralambie, imi dau seama sigur ca am auzit de manastire, pentru ca pe parintele l-am cunoscut si eu acum mai multi ani, cand slujea la o manastire de langa Urziceni.

Gasesc apoi si un padurar care imi explica detaliat pe unde sa merg ca sa ajung la manastirea Pojorata – eu as fi vrut sa intru pe Valea Seaca, dar inteleg ca pe-acolo sunt intortocheate potecile si s-ar putea sa nu nimeresc sa ies in creasta (desi ma indoiesc). Imi spune ca trebuie sa fac stanga pe primul drum forestier care se vede mai la vale, acolo unde drumul asfaltat face dreapta. De acolo trebuie urcat pe el pana cand trec de o poiana (unde e si o troita pe stanga, langa padure). De acolo, mai merg 100 de metri si drumul incepe sa coboare spre dreapta, fiind traversat si de un paraias. Tot acolo un alt drum mai mic incepe si urca abrupt spre stanga. Asa ca merg si eu pe el, simtind dupa atata coborare, efortul de a urca.

Ma uit printre copaci atent sa vad orice miscare, si ciudat sau nu, ma gandesc ca poate ma intalnesc si cu vreunul din pustnicii despre care imi spunea maicuta ca ar trai prin zona. Ies apoi din padure, undeva sub varful Gura Plaiului, dupa vreo 30 de minute. Pana in creasta mai am de urcat, dar cel putin se urca prin loc deschis, fara padure – astfel incat pot privi bucuros si in urma! In dreapta zaresc varful Rarau, care pare sa fi ramas atat de departe, desi n-am mers chiar atat de mult! Mai spre stanga se vad dealuri mai molcome si vai presarate cu mici casute, si un colt din orasul Campulung Moldovenesc intr-o parte.

Am gasit cu bucurie vreo 2 fragi, deja mi-era foame, dar cel putin stiu ca nu mai am asa mult pana la manastire. Urcand poteca abrupta, zaresc la marginea padurii din dreapta, mai sus, un cerb  frumos, cu niste coarne mari. De obicei nu tin aparatul la gat, ci in geanta lui, dar acum am avut noroc – si am fost suficient de rapid incat sa apas o data pe buton! Din pacate, setarile nu erau cele mai bune, si poza a iesit foarte intunecata – lucru pe care l-am rezolvat apoi in photoshop – numai bine cat sa se vada fundul cerbului si una din coarne :)) M-am bucurat asa mult sa-l vad, clar de acum voi fi mai atent si la acest aspect, si probabil, spre bucuria unora, voi canta mai putin prin padure :))

Ies in creasta pe poteca marcata banda albastra, dupa mai putin de o ora de cand am plecat de la Sihastria Raraului, si circa 2 ore de cand am inceput sa cobor pe drumul forestier, de la intersectia de sub Pietrele Doamnei.

De aici drumul e acelasi ca la dus, doar ca acum ma bucur de soare, si de raze luminoase ce se vad tare frumos profilate printre nori. Nu  cobor direct spre manastire, prin padurea abrupta pe unde urcasem, ci ocolesc putin, intrand intr-un drum forestier ce incepe  mai din fata. O turma de vaci se opreste din rumegat sa ma analizeze mai atent, si eu ma apropii de intrarea in padure. Sar un gard de lemn care blocheaza drumul, si ma opresc putin pe o poiana plina de flori, pentru a ma bucura de ultimele  raze de soare. Tare placuta poiana aia, cu garofite roz care miros atat de frumos!

De acolo ajung imediat si la manastire, unde ma opresc la un izvor cu robinet ca sa ma spal, dupa care direct la sala de mese – unde-mi gasesc familia cu o oala de ciorba minunata in fata, si un piure tare gustos. Ca sa nu mai zic de painea facuta chiar acolo, in manastire.

…

Daca excursia pe Giumalau a fost mai interesanta prin peisajele vazute, prin aventura de a urca pe ploaie, prin minunea de a avea soare exact cand am ajuns pe varf… excursia din Rarau a fost una mai linistita, ca o plimbare– o plimbare de unul singur, care sa te faca sa zambesti usor, bucuros ca ai avut ocazia si timpul sa-ti intaresti in tine dorinta de a calatori de nebun prin locuri noi… Prin locuri frumoase, salbatice, locuri pline de oameni cu care sa vrei sa stai mai mult de vorba, oameni cu povesti si locuri cu istorie. A fost o excursie ce m-a facut sa simt atat de plăcut faptul ca sunt… călător prin țara mea!

…

Pe drumul de întoarcere spre Bucuresti, pana sa parasim zona minunata in care ne aflam, ne-am oprit si la cateva din manastirile mai mult sau mai putin celebre, pe care orice roman ar trebui sa-si doreasca sa le vada. Mai fusesem la ele si cand eram mai mic, dar acum le percepi altfel, cu propria minte si cu propriul suflet. Voronet, cu albastrul sau cam sters de vreme – facand parte din patrimoniul mondial Unesco! Humor, cu turnul din curte in care m-am urcat de doua ori in trecut, dar care acum era inchis… unde niste americani mi-au luat un mini interviu (cat de bine m-au nimerit!) Agapia, cu frescele interioare pictate de Grigorescu inainte ca el sa se apuce de pictura, Văratec – cu o gradina mare, ca o jungla, plina de flori de toate  tipurile si culorile…  Locul unde s-a sinucis si este inmormantata Veronica Micle.

Dar cel mai mult, pe drumul de intoarcere spre casa, m-a impresionat altceva. In drumul spre manastirea Varatec, am trecut pe langa o gradina cu aspect de jungla, o padure de mesteceni invadata de vegetatie, de tufisuri si de cativa brazi. Poate am fi trecut fara sa o observam, daca langa ea nu era un afis care ne-a atins pe toti intr-un mod tare placut. Pe afis scria: ”Rezervatia naturala Padurea de argint”. Si mai jos, atat de plin de semnificatie, ”pe aici a trecut Eminescu”. Am  oprit doar cat sa fac o poza, de la sosea nu se vedea mare lucru. Dar, ridicand aparatul foto si trecandu-l dincolo de gard, imaginea m-a umplut de bucurie – si inca o face, de fiecare data cand ma uit la ea.

”Padurea de argint” e reala, exista – si e minunata! Pentru ca acolo s-au nascut si au trait atatea sentimente si versuri, tristete, dragoste, bucurie si durere… Si mi-am promis ca atunci cand voi reveni, daca nu voi gasi o poarta, voi sari gardul pentru a imbratisa cativa mesteceni. Vor sti ei de ce.

…

Românie minunata, te iubesc!

…

 Ioan Stoenică, 25-28 iunie 2010.

Albumul cu poze e aici:

Rarău – o parte de țară

PS: Cheltuielile pentru aceasta excursie pentru noi au fost destul de scazute. Dar se poate sa fie si mai scazute, astfel incat scuza ”n-am bani” e doar o comoditate pentru a nu pleca la drum.

Benzina pentru cei aproximativ 1200 km ne-a costat circa 300 de lei (masina noastra SuperNova consuma circa 6 litri/100km). Daca in ea sunt 4 persoane, atunci inseamna circa 75 de lei de persoana. Daca sunt 5 oameni (noi asa am fost), atunci 60 de lei de persoana. Asta sa-si calculeze fiecare in functie de masina lui. (Drumurile prin Moldova sunt chiar foarte bune!)

Cazarea si mancarea pe perioada sederii la manastire nu ne-au costat nimic – si sunt  multe manastiri care pot oferi cazare si masa – gratuit! (cel mai bine trebuie verificat inainte)

Si mai raman cheltuielile facute pe drum – mancare (fiecare in functie de cat si ce mananca), bilete pentru vizitare a manastirilor (la unele – cele din circuitul turistic –  se plateste bilet – o suma mai mult simbolica, dar care prinde bine pentru ingrijirea manastirii).

Deci in principiu… cu 100 de lei poti sa vizitezi o zona superba si indepartata a tarii, poti sa urci pe muntii de-acolo, poti vizita locuri fantastice si obiective turistice celebre. ”N-am timp, n-am bani” sunt doar detalii. O scuza comoda ca nu cumva sa te ridici din fotoliul ala confortabil, crezand ca ”lasaaa, ca am eu timp…”. Nu ai. Iar pe cel pe care-l ai, l-ai putea folosi mai bine!