Intoarcerea la salbaticia muntilor Vrancei. Traversare din Vrancei in Penteleu.

”Have no fear for when i’m alone…”

In prima excursie din muntii Vrancei (facuta cu doar cateva zile inaintea acesteia) am simtit ca muntii astia sunt mult prea salbatici ca sa mai vin vreodata singur in ei. Si daca simteam ca dupa acea excursie voi avea nevoie de o excursie de relaxare in muntii Grohotisului, iata cum lucrurile ”rele” se pierd in multitudinea trairilor frumoase si interesante. Si astfel muntii Grohotisului mi-ar fi parut un pas inapoi, iar dorinta de evolutie, de a invata, de a cunoaste, de a trai intens – m-a impins tot spre muntii Vrancei!

Pentru ca intr-adevar nu mi-as mai fi dorit sa merg singur, am insistat sa mearga fratele meu cu mine – dar el nu e asa, si n-am reusit sa-l conving – desi i-am prezentat o multime de lucruri si trairi care sa te faca sa vrei sa renunti cateva zile la confortul cu care esti obisnuit, si sa traiesti ceva diferit! As fi mers cu el, cu altcineva nu cred ca as fi vrut sa merg in muntii Vrancei – trebuia sa fie cineva in care sa pot avea incredere si cu care sa stiu ca m-as intelege bine, nu cineva cu care n-am mai fost niciodata pe munte, ca sa descopar ca nu ne potrivim – la mers, la ganduri etc. Asa ca pana la urma am plecat tot singur, ca pe mine ma pot baza si pot sa ma alerg prin cate bălării vreau si nu ma plang :))

Ceea ce m-a impins si mai tare a fost faptul ca am reusit sa-mi stabilesc un traseu care mi s-a parut genial! Un traseu care sa ma duca nu doar pe cel mai inalt varf din Vrancei, dar care sa-mi completeze si excursia neterminata din Penteleu, de asta vara. Aveam asadar in plan o traversare de la cel mai inalt varf din muntii Vrancei, pana la varful Penteleu – strabatand astfel si restul de creasta ce-mi ramasese nefacut in Penteleu. Planul a fost super si stiam ca daca mi-ar reusi, bucuria ar fi mult mai mare decat alte dati, pentru ca ar include si bucuria celorlalte 2 excursii facute in aceasta zona. Excursii pe care as fi simtit acum ca le completez si le inchei cu bine. Simteam nevoia unei impacari cu mine, cel de atunci. Parca imi datoram asta cumva.

Si astfel, dupa 4 zile de cand ma intorsesem din muntii Vrancei, am pornit iarasi spre ei – pregatit sa profit de zilele frumoase care se anuntau, infruntand singuratatea si salbaticia pe care crestele impadurite aveau sa mi le puna in cale.

Traseu:

Ziua 1: Covasna – varful Lujeru (1547m) (dormit la stana)

Ziua 2: varful Lujeru – varful Lăcăuți (1777m) – varful Goru (1785m) – valea raului Bâsca Mică – varful Fagul Oii (in Penteleu) (dormit la stana).

Ziua 3: Fagul Oii – Fagul Alb – vf Curuiul (1608m) – vf Penteleu (1772m) – sat Varlaam

Perioada: 29 – 30 – 31 octombrie 2010 

Participant de onoare: Ioan si atât.

Ziua 1: de la statia de metrou Lujerului pana pe varful Lujeru din muntii Vrancei.

Daca data trecuta am abordat muntii dinspre est, dinspre Vrancea, acum am inceput sa urc dinspre vest – dinspre Covasna. Ca sa ajung in Covasna am luat mai intai un tren pana in Brasov – de unde exista microbuze spre Covasna (11 lei, sunt vreo 60 de km). Pentru a castiga insa timp, am acceptat oferta unui baiat cu masina care mai “agatase” vreo 3 persoane, si pentru 15 lei am ajuns in Covasna mult mai repede decat daca as fi stat dupa microbuz.

Oraselul statiune Covasna mi s-a parut tare dragut, mai ales ca am avut ocazia ca pe drumul meu sa traversez si o parte marginasa, cea cu aspect de sat, plina de case batranesti printre care curge limpede un raulet. Apoi am iesit la soseaua Mihai Eminescu, cea care merge spre iesirea din oras, spre Comandău.

De la hotelul Clermont am parasit soseaua, mergand prin incinta hotelului, apoi pe malul unei ape, spre est. E de fapt o alee pietruita, cu bancute, facuta special parca pentru cei care vin in statiune pentru diferite tratamente. Chiar m-am intalnit cu un batran care se plimba pe acolo si care m-a intrebat daca am venit la spital. Nu eram venit nici la bal nici la spital.

Undeva era si un panou care atentiona ca zona este frecventata de ”ursi periculosi”. Oare si aici e un fel de Sinaia?

Pentru aceasta portiune a traseului, harta cu muntii Vrancei pe care o aveam printata nu imi era buna – pentru ca nu cuprindea aceasta zona. Asa ca printasem si o imagine din satelit, alb negru si greu de descifrat – dar suficienta pentru mine. Cand aleea pe care ma aflu face o curba mare spre stanga imi dau seama ca trebuie sa merg la nimereala o portiune, prin boscheti. Din fericire am gasit un fost drum forestier, ascuns pe sub crengi, care s-a dovedit a fi foarte util – si chiar dragut!

Afara e  soare si destul de cald, iar eu urc cu viteza pentru ca in jur nu vad nimic din cauza crengilor dese, a tufisurilor, a malurilor drumului. E salbatic drumuletul asta, asa ca incep deja sa vorbesc singur, chiar daca sunt inca asa aproape de sosea, de oameni.

Varianta aleasa de mine pentru a ajunge la varful Lăcăuți e una mai complicata. Pentru a ajunge direct acolo exista o varianta mai usoara, mai sigura – pe drumul forestier pe unde urca si cei ce lucreaza la statia meteo de pe varf. Dar eu am preferat  varianta mai salbatica si mai cuprinzatoare – sa simt si sa cunosc cat mai mult din potecile si crestele muntilor Vrancei.

Cand am ajuns la marginea unei paduri, 2 caprioare au sarit speriate din poiana si au fugit spre varful dealului. S-au oprit insa destul de aproape si au stat cuminti sa le si pozez! Eu n-am putut sa nu ma intreb cum de nu m-au simtit, ca doar faceam galagie! Daca ele nu m-au simtit… ei, dar ursul are mirosul mult mai fin.

Parasesc de aici imitatia mea de drumulet si incep sa urc abrupt prin padure. Un pic anevoios, printre copaci cazuti si crengi uscate – dar cel putin e la marginea padurii si padurea e rara. Si bate si soarele, asa ca locul e luminos. Pastreaza totusi o tenta salbatica, din cauza vegetatiei abundente ce iti da de inteles ca oamenii nu prea trec pe acolo. Si deja vazusem doua caprioare!

Mi se pare fantastic ca am lasat atat de departe in urma orasul Covasna, si am ajuns asa sus asa repede. Prin oras mersesem doar vreo 30 de minute, de la hotelul Montana – unde m-a lasat baiatul cu masina, pana la hotelul Clermont – unde am parasit soseaua. Iar de acolo pana aici am ajuns in circa o ora. Dar timpul nu prea mai inseamna nimic cand privesti in vale si vezi cat de departe sunt cladirile orasului.

Ajung inaintand cu greu prin desis, sus intr-o culme. De unde vad in departari pe unde ar trebui eu sa merg. Se aude  pe culmea de vizavi in  departare si un camion, un sunet placut cand esti singur in salbaticie. Sub  mine e o vale foarte mare, impadurita, deci ca sa ajung pe culmea de vizavi trebuie sa fac stanga – urmand ceea ce pare a fi o poteca pe culmea pe care ma aflu.

Ce desis de crengi, dar nu e chiar ca prin padure pe munte – arata mai mult a zona de deal, imi aminteste de dealurile de la tara, unde ma strecuram cu placere printre crengi fara nicio grija. Dar acolo stiam unde sunt si unde duce poteca, aici trebuie sa fiu atent la directia de mers si sa gasesc calea cea mai usoara si sigura sa ajung unde vreau.

Bucuria e mare cand ies din desis si ajung intr-o poiana intinsa, foarte larga, cu privelisti spre departari. Gasesc chiar si un drum forestier mai evident, pe care il urmez tot mai convins de faptul ca este drumul cel bun – care urmeaza crestele vazute pe google earth si ajunge in cele din urma la varful Lujeru – unde speram sa ajung si eu in prima zi.

Mersul rapid vine insa si cu un pret, si am mai constatat asta si alta data. Poate ca acum nici nu eram complet refacut dupa cealalta excursie, si de aceea am simtit niste dureri musculare la picioare – ca si cand ai face efort fara sa te incalzesti inainte (ar trebui pe viitor sa tin cont de asta mai mult). Reusesc sa le depasesc mergand insa mai departe – dar ar trebui poate sa-mi gasesc un ritm mai echilibrat, cu mai putin efort in prima zi de exemplu. Sau macar sa impart efortul in mod egal intre zilele de mers, nu sa merg foarte tare in prima zi, ca apoi a doua zi sa merg inevitabil mai incet, si eventual in a 3-a zi deja sa am bataturi la picioare de atata mers rapid si sa nu mai pot sa merg aproape deloc. Mai am de lucru la gestionarea energiei si a fortei, nu e de ajuns sa apesi la podea pedala de acceleratie stiind ca ai 1001 CP,  fiindca la prima curba e posibil sa iesi in decor…

In poiana cu iarba galbena si inalta (cum imi place mie) gasesc asadar un drum forestier ce pare sa mearga in directia mea. Deci il urmez. Si mare imi este mirarea cand, dupa putin timp, zaresc pe un bustean uscat, un marcaj! Punct albastru, marcaj turistic, si nu pare vechi! Cum harta mea e incompleta, nu pot sa verific exact ce e cu el in aceasta zona, dar imi dau seama imediat – pentru ca il zaresc pe harta aproape de intersectia crestei mele cu creasta principala ce duce la Lacauti. Nu stiam exact de unde vine acel marcaj cand l-am vazut pe harta, dar acum ca l-am gasit, nici nu mai conteaza! Oricum, am aflat mai tarziu ca el urca din localitatea Zăbala (in apropiere de Covasna) pe care o vedeam si eu spre nord-vest, in vale.

De acum si drumul merge destul de lin si ma bucur si mai mult de el stiind ca am parte si de marcaj – care merge unde vreau sa ajung si eu! Asta usureaza mult lucrurile si ma mai elibereaza pe mine din functia de omul-busola.

 Uneori drumul trece prin paduri intunecoase, de brazi acoperiti de un strat subtire de zapada ce pare inghetata. Acolo sunt si balti inghetate pe drum, e atat de divers peisajul din aceste portiuni umbrite, comparativ cu cel din afara lor – unde e lumina calda a soarelui si tufisuri nenumarate si braduti mici – peste care poti vedea in departari.

Ajung intr-o culme mai principala, la o intersectie de trasee aparent, unde e si o stana dar si o casuta incuiata a vreunui ocol silvic – pe care e o poza cu munti pe care scrie ”vii ca turist, pleci ca prieten”.

 Aici gasesc si un om, care cum ma vede isi cheama cainele si il prinde in lesa. Foarte bine a facut, pentru ca 5 minute cat am stat de vorba, cainele m-a latrat furios non stop – nici nu ne puteam auzi bine din cauza lui. Avea sange de caine de stana in el, si se pare ca nu era foarte obisnuit cu oamenii inca – fiind destul de tanar.

Am ajuns aici dupa circa 3 ore de cand am parasit soseaua la hotelul Clermont – dar am mers repejor. Ah, si de aceasta data am luat un rucsac Quechua de 40 de litri – si nu rucsacul meu de 70. A fost de ajuns pentru 3-4 zile, iar ca greutate a avut cam 13kg – mi-am luat acasa cantar special pentru asta. Acum ramane doar sa imi dau seama cum pot face, stiind greutatea, sa o reduc! Oricum, 13 kg pentru 3 zile mi se pare destul de putin.  Sigur, pe parcurs el se mai usureaza – mai ales ca incep prin a manca lucrurile mai grele, lasand supele instant si batoanele de cereale pentru la final.

Daca tot am zis de mancare, trebuie sa mentionez un lucru care a devenit foarte important pentru mine: incepand cu aceasta excursie, am hotarat ca macar cand merg pe munte (dar voi incerca si acasa) sa cumpar si sa iau cu mine numai produse romanesti: fabricate in Romania! Mezeluri romanesti, cascaval romanesc, branza topita, legume, fructe, sucuri energizante, biscuiti, ciocolati, bomboane, supe, piure, conserve, iaurt  – toate sa fie made in Romania!

Desi sentimentul de bucurie stiind ca iau ceva facut in tara mea e mare, ideea de baza pe care incerc sa o promovez si  sustin e aceea ca in felul asta putem contribui si noi cumva la dezvoltarea economica a tarii. Ca iau eu produse romanesti poate nu va face nicio diferenta, dar mi se pare inacceptabil sa cumperi de exemplu mere turcesti, cand taranii nostri nu au bani sa-si mai cultive livezile – si merele noastre sunt mult mai bune si mai sanatoase! Asta e valabil pentru foarte multe produse, si nu prea sunt lucruri de neinlocuit fabricate in alta tara, pe care sa nu le producem si noi – chiar daca biscuitii aia cu crema de portocale de la Milka sunt extrem de buni! Prefer cu mandrie ciocolata ROM sau Fagaras, pentru ca sunt roman – si mi se pare un gest incredibil de usor pe care fiecare dintre noi l-ar putea face, care ar putea duce catre o schimbare. E la mintea cocosului ca trebuie incurajata productia romaneasca si reduse importurile, dar pentru asta e nevoie ca si consumatorii sa aiba o anumita educatie in acest sens. Oricum, e democratie,  fiecare e liber sa cumpere ce vrea si nimeni nu are dreptul sa-l judece pentru asta. Dar poate n-ar strica daca in aceasta democratie ar exista si putin patriotism si o gandire care sa vada putin mai departe de propriile nevoi de moment.

E drept ca pierzi poate mai mult timp la magazin, analizand etichetele (ce-mi plac produsele care au steagul Romaniei undeva micut pe ambalaj), dar eu oricum le analizam ca sa gasesc produse cu cat mai multe calorii.

Cat despre echipamentul de munte, deja am o gramada de lucruri care nu sunt facute in Romania, dar pe langa un polar Sport Virus si vesta Nahanny – made in Romania, in viitor o sa incerc sa apelez si pentru aceste lucruri la produse romanesti – atat cat exista, si daca pretul si calitatea ma multumesc.

Am incheiat paranteza. Dar ea ramane deschisa pentru fiecare dintre noi…

De la aceasta rascruce de drumuri simt ca incepe de fapt muntele meu, traseu de munte – si nu drum de pamant undeva deasupra orasului. De aici parca las in urma si ultimul semn de civilizatie si orice sansa de a mai intalni vreun om pana la Lacauti.

In stanga pe poiana e o stana maricica si un cal negru ce ma priveste insistent.

Varful Lăcăuți se vede chiar in fata si singurul lucru ce-i tradeaza identitatea e antena de la statia meteo. Altfel ar parea un simplu varf impadurit, destul de plat – pare mai mult o culme decat un varf.

Drumul presarat de pete de zapada trece printr-o padure intunecoasa de brad, mergand insa destul de lejer. Padurea nu tine mult si ies intr-o alta poiana mare, la poalele unui varf golas. Un drum urca pe acel varf, dar altul merge spre dreapta (est) pe curba de nivel, pe la poalele lui – si pe acolo merg si eu.

Marcajul il pierd cand poteca inierbata face stanga urmarind conturul dealului – unde sunt mai  multe poteci pe diferite nivele. Eu o urmez pe cea aflata mai sus, unde sunt si mai putini copaci – si ma gandesc ca marcajul a ramas  pe poteca de sub mine. Ajung intr-o noua poiana cu o noua stana, unde gasesc si cativa stalpi colorati infipti in pamant. Mai tarziu aveam sa aflu si ce-i cu ei, pentru ca nu pareau stalpi pentru marcaje turistice.

Reintrarea in padure imi da putin de gandit, pentru ca nu mai aveam marcaj si aici drumul iar se bifurca. In plus, padurea capata aspectul acela intunecos de padure de conifere, care abia asteapta sa te prinda intre crengi cand se lasa seara. Pe jos prin zapada gasesc si urme de animale – lupi sau caini, nu mi-am dat seama prea bine – dar orice ar fi fost nu voiam sa aflu chiar atunci!

 Am fost tentat sa urmez drumul cel mai evident, care mergea spre est  – stiind ca spre est trebuia sa merg. Din fericire am analizat mai mult zona pana am regasit marcajul – trebuia de fapt mers intai putin spre nord, unde am gasit si un izvor (singurul pana aici), apoi era o sageata albastra pe copac ce arata spre dreapta.

Pe aici am inceput sa cant mai serios, pentru ca eram prea pe la intuneric, nu aveam vizibilitate prea mare din cauza configuratiei terenului si a copacilor. Melodia pe care am reusit sa o cant cel mai usor – adica depunand cel mai putin efort (avand in vedere ca eram in urcare) a fost melodia aceea cu ”hei tramvai – cu etaj si tras de cai”. Asa ca baga despre bunici, monoclu, pantaloni soiosi, ce-mi mai aminteam si eu – nici nu conta ordinea. La coborare repertoriul e mai bogat :))

Dupa vreo 35 de minute petrecute in intunecimea de gheata a padurii am iesit la lumina. Unde, spre bucuria mea, am gasit si o stana. Imediat mi-am dat seama ca este vorba de stana pe care o asteptam, cea de pe varful Lujeru, asa ca ma bucur sa stiu ca am gasit un loc unde sa dorm si ca am ajuns pana la el – atat de departe atat de repede. Era ora 16, dar intr-o ora soarele avea sa dispara.

Ce mi s-a parut cel mai interesant la stana unde am ramas a fost faptul ca era foarte stramba! Parea ca la prima adiere de vant va cadea – dar evident ca am incercat sa o imping cu toata forta – era de fapt foarte stabila! Si pentru că ușă nu avea si ”camerele” de la parter nu erau prea primitoare, m-am instalat frumos in podul ei de lemn, dand la o parte multimea de conserve goale si ruginite.

Pentru ca sosetele imi erau ude le-am pus la uscat pe o barna, si am stat descult in bocancii umezi, ca sa nu ud si sosetele cu care urma sa dorm. Apoi pune-te pe facut poze! Din pacate peisajul nu e foarte complex, e destul de… plat. Dar culorile apusului sunt frumoase, completate de petele de zapada, de o balta inghetata si de Bucegii ce se zaresc in departare.

Se vedea chiar si varful Ciucas – pe care mi se pare incredibil sa-l recunosc printre copaci. Si curand soarele dispare…

Noaptea s-a lasat repede, si multitudinea de stele nu ma pot tine prea mult afara in frig.

Nu stiu ce s-a intamplat de ma luase o durere ingrozitoare de mijloc, ca nu mai puteam nici sa ma aplec! M-am gandit ca o fi intrat frigul la oase cat m-am schimbat de haine, ca doar greutati nu ridicasem! Asa ca am pus repede vesta de puf Nahanny sa-mi tina de cald la spate. Nu ma deranja atat de mult durerea cat gandul sa nu cumva sa fie ceva mai grav. Dar m-am bagat in sacul de dormit gandind pozitiv, ”sigur pana dimineata imi trece!”. Si mi-a trecut. In picioare mi-am pus sosetele Wigwam de lana, pe care nu prea le-am folosit dar care mi se par ideale pentru dormit – ca sunt calduroase. Am dormit cu vesta pe mine pentru ca eram cu sacul de 3 sezoane. Oricum n-a fost chiar asa frig pentru perioada asta.

Desi puteam sa stau intr-un coltulet putin mai izolat al podului, am preferat sa stau chiar la marginea  lui, ca sa pot sa privesc  spre intrarea in stana. Acolo asezasem frumos niste scanduri, lemne lungi, care sa faca galagie in caz ca un urs ar vrea sa intre. Iar hainele insirate peste tot aveau rolul sa transmita cat mai bine ursului ca in interior sunt oameni (ursul are mirosul foarte fin).

Emotiile din noaptea linistita (afara) au existat ca si alte dati – cu treziri dese pentru a asculta linistea sau zgomotele din jur. Aveam un bat de  trekking asezat langa mine, cu varful pe niste conserve metalice – astfel  incat facea un zgomot metalic destul de puternic daca-l miscam, si frontala in stand-by pe cap.

Podul acela a fost tare dragut si primitor, dar m-as fi bucurat mai mult de el daca ar mai fi fost  cineva cu mine.

Ziua 2 – spre varful Lacauti si Goru, apoi mai departe spre Penteleu.

Rasaritul nu schimba peisajul din jur, desi lumina cade alfel acum – dar culorile imi plac de fiecare data.

Am pornit de la stana la ora 7, spre marginea padurii unde speram sa intalnesc marcajul banda rosie. Eram oricum bucuros de faptul ca… intrasem pe harta! :)) Adica ma aflam chiar la marginea vestica a hartii.

La marginea padurii regasesc marcajul meu, punct albastru, dar si banda rosie – si urmez drumul forestier spre dreapta, spre sud, prin padure. Padurea e atat de interesanta in intunecimea ei, zapada si gheata o fac diferita de padurile pe care le-am vazut data trecuta in muntii Vrancei. A trecut parca asa mult timp de cand n-am mai vazut padurea cu pete de alb. Doar din aprilie de fapt.

Pe harta marcajul punct albastru se oprea la acea intersectie, dar pe teren el a fost refacut si merge pana la varful Lacăuți, impreuna cu banda rosie. Asa ca probleme de orientare pana la Lacauti nu sunt, mai ales ca e un drum forestier destul de evident. Care e in principiu mai mult in urcare, doar sunt vreo 200 de metri diferenta de nivel intre cele doua varfuri (cel unde dormisem si cel cu statia meteo).

In apropiere de varf, pe urcusul final, regasesc in padure cativa stalpi din aceia colorati, cum vazusem si in prima zi intr-o poiana. De data asta observ ca ei au in capatul de sus 3 led-uri, si deasupra, un mini panou solar. Pe care il verific acoperindu-l cu mana, si functioneaza: led-urile se aprind! Si sunt rosii (noaptea cred ca poti sa te sperii linistit de ele).

M-am gandit ca au fost puse ca sa ghideze spre varf, aici vegetatia de ienupar fiind parca mai deasa si poteca putin mai greu de urmarit.

Asadar, dupa o ora si jumatate de cand am plecat de la stana (am mers repejor), ajung la marginea padurii, si mai am foarte putin pana pe varf. Deja de aici peisajul incepe sa se deschida superb in toate partile, si ma bucur sa vad ca de fapt varful nu e chiar asa impadurit cum parea de la distanta. De fapt e spatiu gol destul, ai de unde sa admiri peisajul in toate partile!

Trec mai intai pe langa un indicator ruginit care arata spre izvor (spre est) si ma apropii de statia meteo. Unde imediat ma iau in primire, ca niste gazde ospitaliere, cei doi caini furio… adica dragalasi! Vin spre mine zambind si dand frumos din coada, ca si cand ar astepta un biscuit… Ei, dar pe cine pacalesc? E de fapt vorba de doi dulai ca aceia de stana, care vin latrand cu putere si anuntandu-ma ca pe-acolo nu se trece. Dar cum sa nu se treaca, doar vreau sa ma asez frumos la masuta de pe poiana sa mananc si eu ceva… si-apoi nu-i problema, merg mai departe. Dar tot pe acolo voi trece!

Strangand mai tare un bat de trekking in mana si punand cealalta mana pe spray-ul cu piper aflat la piept, ma opresc sa-i infrunt. Spray-ul cu piper e la a doua folosire – prima oara l-am folosit mai mult de proba pe o jagardina micuta din Sirnea care s-a dat la mine. Atunci vantul batea puternic, astfel incat din raza de actiune de 2 metri a sprayului nu a ramas decat 1 metru – care nu a fost suficient sa ajunga pana la caine, mai ales ca el s-a ferit cand am inceput sa apas pe buton. Chiar vedeam jetul cum merge drept un metru, apoi face curba brusca spre dreapta. Dar, desi vantul batea din lateral, deci solutia de piper nu venea inapoi spre mine, tot m-am trezit dupa 5 minute ca ma ustura ingrozitor fața. Probabil m-am atins cu mainile si evident ca pe mana se pune piper cand tragi. Eram deci dezamagit de acel spray amarat, imi parea rau ca nu luasem unul mai scump, care sa bata la 5 metri macar, si zisesem ca pe munte  nu-l voi mai lua. Dar apoi mi-am zis… hai sa-l iau macar in muntii Vrancei, ca acolo nu se stie.

Asa ca iata-ma pregatit sa-l testez pentru a doua oara. Cainii, unul alb, mare si latos si unul negru un pic  mai mic, nu par sa isi apere teritoriul, par ca vor sa ma manance! Mai ales cel alb, care pare mai batran, e atat de inversunat si vine atat de aproape incat pentru prima oara chiar simt ca ar vrea sa ma muste. De obicei ii vad ca ma latra furios, de foarte aproape, dar nu le vad intentia de a ma musca. Asta parca era mai pornit ca toti de pana  acum. Am reusit mai intai, in incercarea de a nu-l lasa se apropie la mai mult de juma de metru, sa-l lovesc cu batul de trekking peste bot de fix 3 ori – dar nu tineam batul in mana cum trebuie, ca pe un topor, ci asa cum il tii cand mergi – ceea ce inseamna ca nu aveam mare forta in mana aia (care era si stanga) si chiar mai mult, am simtit ca ma doare incheietura, ca e data peste cap. Cainele nu a avut absolut nicio reactie, nicio tresarire atunci cand il atingeam cu batul – il priveam in ochi si ma gandeam ”frate, tu esti de fier? Sperie-te, ca te-am lovit!” Nimic.

Deci profitam de al doilea instrument. Si dai si apasa Ioan pe buton! Direct in față i-am pulverizat, de la jumatate de metru, jet continuu aproximativ 5 secunde! Abia dupa 5 secunde, in care am avut timp sa ma intreb ce se intampla de nu are efect – ca doar il vedeam cum ajunge direct pe fața lui, abia atunci cainele s-a dat brusc inapoi cu vreo 5 metri si a inceput sa-si dea cu laba pe la nas, facand in acelasi timp si pipi – probabil tot un efect al spray-ului. M-am bucurat sa vad ca are efect, dar nu a tinut mult. Dupa un minut era iar langa mine si ma latra in acelasi fel – poate doar putin mai timid. De data asta insa a iesit un baiat de la statia meteo, care pana la urma a reusit sa-l lege pe cel alb la cotetul lui. Ala negru ”nu musca” imi spune, si oricum nu-mi mai faceam griji.

Cu aceasta ocazie spray-ul aproape s-a golit (deci tine cam 15 secunde de jet continuu cred), si m-am gandit ca stropul care a mai ramas in el e bun de pus pe mancare, sa-i dea gust. M-am spalat repede pe maini, pentru ca, desi aveam manusi, tot am simtit riscul de a fi afectat si eu de spray-ul de pe ele. Ulterior m-am gandit ca efectul a fost intarziat si din cauza blanii cainelui, care ii acoperea in mare parte ochii – era destul de lățos. Dar ce faci cu un spray din asta micut daca vin 5 caini de stana si e si vant puternic si haotic? Eu imi voi lua oricum un spray mai mare, macar unul de 40 de lei care bate la 5 metri.

Ei, dar acum ca m-am indepartat putin pe poiana, pot sa ma bucur de peisaj. Care este absolut splendid!

Inspre vest se vede depresiunea Brasovului, se vad Bucegii, Piatra Mare, Postavaru, Piatra Craiului si chiar Fagarasul! E un senin de zile mari, asa cum multi probabil au remarcat daca au fost pe munte in acele zile.

Si putin zoom pe Ciucas…

Spre sud, cel mai mult iese in evidenta varful Penteleu, ascutit si frumos si atat de departe, iar putin mai la stanga, varful Goru. Intre ele, o bisericuta…

Spre est se dezvaluie cel mai bine si mai cuprinzator – muntii Vrancei. Cu crestele pe care le-am strabatut si eu data trecuta si cu Magura Odobesti departe si bleu…

Incep apoi traseul spre varful Goru. Marcajul (cruce albastra) e vechi si destul de sters, dar exista – si e util. Dupa o scurta portiune de padure urmeaza o poiana, apoi ajung intr-o sa. Un drum de TAF coboara spre dreapta spre Basca Mica, si pe acolo voi cobori si eu. Dar momentan incep sa urc mai departe pe cruce albastra, pana ies in poiana de sub Goru – la stanele din Goru. Care e doar una :))

Acolo las rucascul intr-o camaruta si plec spre varf usurat de greutatea din spate. Dar putin emotionat de faptul ca stiu ca de acum voi intra in rezervatia naturala Muntele Goru, ”rezervatia carnivorelor mari”.

Drumul forestier inghetat si noroios merge prin umbra padurii, marcajul e cam rar, trebuie cautat cu atentie, si la un moment dat chiar dispare. Trebuia facut stanga intr-un luminis, nu prea iti dadeai seama din cauza crengilor. Eu incepusem deja sa urmez drumul care urca spre muntele Giurgiu, dar fara sa stiu asta am hotarat sa intru direct in padure si sa incerc sa ma indrept direct spre varf. A trebuit sa-mi fac putin curaj pentru asta, pentru a parasi acel drumulet – care iti oferea o oarecare siguranta. Mai ales ca parasindu-l, trebuie sa intru intre braduti mici, tufe si crengi acoperite de zapada. E greu sa gasesti varianta cea mai buna pentru ca nu prea vezi varful, nu ai vizibilitate spre el decat rar, si atunci e nevoie de ceva intuitie si capacitate de orientare.

Sunt foarte surprins insa atunci cand, mergand prin salbaticie spre nord ca sa urc la varf, reintru in poteca marcata. Asta imi creaza putina confuzie, dar doar pe moment – caci imi dau seama ce se intamplase. Drumul pe care il parasisem eu nu era drumul marcat! Nu mai conteaza, ma bucur ca am iesit intr-o poteca si ma gandesc ca de aici trebuie sa fie mai evident pe unde se urca la varf.

Marcajul insa dispare iar (sau nu l-am vazut eu) dar nu conteaza, acolo parasesc si eu poteca pentru a urca spre nord. Si ajung iar la un luminis unde gasesc si un parau si cateva gunoaie langa el – lasate probabil ca sa marcheze intrarea pe traseu, nu pentru ca pe-acolo trecusera niste idioti. Hrr.

De la izvorul luminat incep sa urc destul de abrupt, la inceput printr-o iarba maricica apoi … pe o poteca! Se formeaza clar o poteca si imi dau seama ca nu poate fi decat poteca ce urca la varf.

Dar ce poteca – pe cat de frumoasa pe atat de salbatica! Nu e marcata, dar e destul de evidenta – si se strecoara printre ienupari, braduti rari si tufe de mersior. Pe care gasesc inca fructe, mici si rosii – inca bune!

Pe ultima portiune pana la varf ma ia de mana un sentiment de multumire, chiar si de usurare – ca am trecut cu bine de portiunea cu braduti.

Pe varf sunt ceva jnepeni destul de mari si intre ei gasesc un lemn pe care e agatat steagul Romaniei – pe care il ridic inapoi in pozitie verticala.

Si iata-ma pe cel mai inalt varf din muntii Vrancei, varful Goru – 1785m altitudine.

Cum sa va spun eu despre acest varf si privelistile pe care le ofera, ca sa intelegeti mai bine? Ah, am poze!

Privelistea spre est, plina de culmile muntilor Vrancei…

Privelistea spre vest (sud-vest), spre Bucegi si depresiunea Brasovului…

Privelistea spre sud, spre Penteleu…

Si spre nord, daca urmezi putin poteca printre jnepeni ca sa poti sa vezi mai bine…

Coborarea pana la stana de sub Goru am facut-o pe acelasi traseu. La stana am recuperat rucsacul, am mancat ceva romanesc si am pornit spre valea Bâscăi Mici. Pe culmea Giurgiu (pe unde as fi vrut initial sa merg) am hotarat sa nu mai merg – mai ales ca e in mare parte impadurita.

Coborarea pana la rau se face pe un drum de taf (tractor adaptat forestier) ce porneste din saua Gorului. Nu merge mult ca si ajunge la drumul principal, unde stau tacute si singure baraci muncitoresti si cateva utilaje. Nici macar un caine sambata dupa-masa pe-aici.

Acum urmeaza lungul drum forestier – frumusel, plin de noroi pe alocuri, dar cam prea lung. Pe aici candva circula si trenulet, pe sine cu ecartament ingust – acum a ramas doar o amintire a acestui lucru, un vagonet pe doi metri de sina:

Cand ajung la confluenta raului Giurgiu cu Basca mica hotarasc ca e timpul sa schimb harta. Harta cu muntii Vrancei e mai veche, nu apar toate drumurile forestiere – conform ei, pana aici am mers pe sina de tren, nu pe drum. Pe harta cu Penteleul insa ma orientez de acum mai bine.

Pana sa ajung la cantonul Benedek ma cuprinde o foame minunata, asa ca nu ma abtin si mananc o punguta intreaga de biscuiti Salatini – care mi se par deliciosi in acele conditii. Din urma vine o dacie papuc, dar nu scutesc cu ea decat vreo 600 de metri, pana la intersectia de la Benedek. Baietii nu stiu mai nimic despre trasee, dar se ofera sa ma ia cu ei pana in Covasna. Asta a fost pentru mine un punct important al excursiei: puteam sa scap de oboseala, de stresul ca se apropie seara si nu mai e nimeni prin locurile astea, ca nu stiu unde voi dormi si daca voi nimeri traseul sa urc in Penteleu… Puteam sa aleg iar varianta mai usoara, asa cum am facut si data trecuta in Penteleu, dar si in Vrancei. De data asta insa eram pregatit pentru situatia asta, care ma gandeam ca o sa apara. Si am fost mandru ca am reusit sa fiu suficient de puternic incat sa spun NU. Si astfel am ales sa raman singur in continuare, in mijlocul salbaticiei – chiar daca pe un drum forestier.

Trebuia sa merg mai departe, daca as fi renuntat si acum nu mi-as fi iertat-o niciodata!

Langa cantonul Benedek, care arata foarte bine dar care e inchis, gasesc un locsor unde ma opresc sa mananc. Pentru ca e si un izvor cu apa buna, imi gatesc o supa cu multa fidea, in care pun si bucatele de cascaval cu piper (care asa era el, nu era piper din sprayul anti-caini). Nu stiu ce mi-a venit mie de am luat cascaval cu piper in el, probabil am zis ca e mai gustos – si chiar este! Dar pe munte am constatat ca piperul nu e foarte bun, ca face sete.

In zona mai era o constructie parasita, unde probabil as fi gasit un coltulet sa dorm, dar urmez drumul mai departe. Acest drum duce la Varlaam si Gura Teghii, urmand raul. Acolo vreau sa ajung si eu, dar urmand culmea Penteleului – care de aici e greu de deslusit: in dreapta se vad doar culmi impadurite, nu prea inalte.

Desi mai sunt portiuni unde soarele inca ajunge pe aceasta vale, in mare parte drumul e umbrit de inserare. Urmaresc cu atentie harta pentru ca stiu ca la un moment dat trebuie sa fac dreapta pe un drum – dar nu stiu cate drumuri noi au aparut si ce cantoane au disparut, asa ca trebuie sa fiu atent.

Ajung insa la cantonul Fagul Alb, care e de culoare alba si cam darapanat. Dar, pe langa cei 5 caini care ma latra fara sa indrazneasca sa se apropie, intalnesc si un baiat care statea aici cu niste animale. El stie foarte bine de stana la care vreau eu sa ajung, sus pe Fagul Oii, si ma directioneaza intr-acolo. De aici, de la cantonul Fagul Alb, trebuie facut dreapta pe un alt forestier plin de noroi. Trebuie mers pe el cam 1 km, apoi pe culmea din dreapta se formeaza niste drumuri secundare, de taf. El mi-a spus sa merg pe al 3-lea! E destul de greu sa-ti dai seama care e al 3-lea, dar pana la urma incep sa urc pe unul din ele. Era al 3-lea din acea zona, unde erau niste busteni pe jos – altfel ar fi fost al 4-lea, ca mai fusese unul mult mai inainte – dar ala nu se punea la socoteala.

Baiatul mi-a spus ca pana la stana se face cam o ora si e singura din partea asta de munte – dar imi confirma ca pot sa dorm bine acolo, ca ar fi si pat, si lemne de foc. Si ca de acolo se continua intr-adevar creasta spre Penteleu. Sunt tare bucuros de tot ce mi-a spus, sunt lucruri care sa te incurajeze sa mergi mai departe, sa te faca sa gandesti ca mai ai putin,  ca vei gasi un adapost… Asa ca urc voiniceste prin padurea… de fag. M-am bucurat tare mult ca pe culmea Fagul Oii si Fagul Alb chiar erau paduri de fag – mult mai luminoase decat cele de conifere.

Urc si urc, apoi sunt si cateva portiuni orizontale, dar sunt curbe multe si incep sa-mi fac griji. Apar si cateva intersectii, un drum merge inainte spre nord, altul face stanga in urcare spre vest… Imi dau seama ca de acum depind doar de mine, harta nu ma ajuta prea mult si indicatiile baiatului le epuizasem.

 Mi se pare ca merg prea mult, ma gandesc ca ar fi trebuit sa ajung deja la stana, desi nu trecuse o ora. Mai vin si portiuni cu vegetatie deasa, puieti de fag, si nu-mi place pe aici. Mai imi suna si telefonul, dar nu pot sa vorbesc mult ca sunt in urcare si gafai – plus ca n-am ce sa-i spun decat ca ”inca nu stiu daca voi gasi unde sa dorm, vorbim mai incolo”.

Apoi ies intr-o padure superba de fag, unde drumuletul merge lin si pare ca n-a mai fost calcat de multa vreme (erau frunze cazute pe el si nu pareau deloc miscate, murdare de noroi etc – ca o zapada fara urme). Directia se schimbase iar, mergeam acum spre sud – tare intortocheata zona asta.

Dar, dupa aproape o ora de cand plecasem de la cantonul Fagul Alb, ajung pe marginea unei vai fara padure, o poiana mare si verde ca intr-o groapa, si acolo zaresc si stana. Nu pot sa spun ce bucuros am fost sa o vad, gasisem unde sa dorm! (de la Fagul Alb pana la stana se face mai mult de o ora daca mergi mai relaxat – eu am mers ca de obicei, destul de repede).

Dupa ce am inspectat putin stana, am lasat rucsacul acolo si am urcat pe un varfulet din apropiere, unde e si o cruce mare de lemn, ca sa vad apusul. Frumos apus, si de data asta nu sunt singur pe poiana! In jurul meu sunt vreo 6 caluti, unii cu clopote la gat, altii fara – si asta ma face sa ma gandesc ca ori sunt oameni in zona, ori nu sunt ursi in zona. Altfel cine ar lasa caii singuri pe poiana. Cand am constatat ca nu mai sunt oameni in zona si caii sunt singuri, am fost mult mai linistit in privinta animalelor salbatice.

Intors la stana mi-am pregatit locsorul intr-o camaruta mica, dar curata si cu o usa mult mai buna ca la alte stane, apoi m-am pus pe pozat tot felul de nuante de roz, Ioani si mai apoi stelute pe cer.

Caii au venit dupa ce s-a intunecat, nu stiam daca sa las deschisa usa de la incaperea cea mare, unde ma gandeam ca stau ei, sau sa o inchid sa nu intre altceva acolo. Ca nu stiam daca ei vin de fapt aici sau nu. Cand i-am simtit ca se apropie  de stana, le-am deschis usa, dar ei au trecut pe langa si s-au dus in directia de unde urcasem eu pana aici. M-am gandit ca vor cobori la canton la fagul alb, si am inchis usa la loc. De fapt, dupa vreo 20 de minute ii aud ca se intorc, balanganindu-si clopotele. Probabil au fost la vreun izvor sa bea apa (daca stiam ma luam si eu dupa ei sa umplu sticla).

Dupa ce m-am inchis in camera mea, au inceput si ei sa intre in cea de langa. Ma gandeam ca nu voi putea dormi din cauza talangilor, dar de fapt au fost  ca o melodie, atat de linistitoare incat am dormit mai bine ca niciodata! M-am trezit doar de vreo 3 ori peste noapte, dar nu mai mult de 2 minute, si apoi adormeam iar. Niciodata nu am dormit atat de lipsit de griji pe munte, singur fiind. Asta multumita prezentei calutilor, care insemna ca nu sunt animale salbatice in zona – si daca erau, s-ar fi dus la ei, nu la mine – ca la ei era usa deschisa 🙂

Ziua 3: spre varful Penteleu.

Dimineata ma trezesc zgomotele cailor ce ieseau din stana, dar era timpul oricum si pentru mine. Afara, prima geana de lumina are o culoare incredibil de rosie!

Reglez ceasul cu o ora inapoi si constat ca am castigat o ora! Desi m-am trezit la ora 7 si a durat cam o ora pana am plecat, am plecat de la stana tot la ora 7 :)) Ca si cand timpul a stat in loc pentru mine. Oricum, trebuie sa fiu atent la schimbarea de ora, pentru ca daca ieri apusul a fost la ora 17, acum va fi la ora 16. Si eu am drum lung de facut.

Imi iau la revedere de la caluti si merg in continuarea poienii, spre sud vest.

Dincolo de varful cu crucea urmeaza o valicica mica, apoi iar se urca – spre ceea ce credeam ca este varful Fagul Alb si locul unde voi intersecta traseul marcat banda rosie – care trebuia sa vina dinspre dreapta, din pasul Delusor. Nici urma de marcaj insa. Asa ca intru in padure pe singurul drum forestier pe care-l gasesc sa mearga spre sud, cam pe unde ar trebui sa merg si eu.

E inca intunecata padurea, dar bustenii taiati si pusi gramada ma linistesc putin, imi dau de inteles ca pe-aici vin oameni mai des. Ah, si sa nu uitam, sunt pe o culme de munte unde caii alearga liberi, nepaziti – deci n-are ce sa se intample.

Cand drumuletul meu incepe sa coboare, eu fac dreapta prin padure, la nimereala printre braduti, ca sa ies pe culmea de acolo. Si ajung spre surprinderea mea chiar pe varful Fagul Alb, la 1407m altitudine. Mi-am dat seama de asta pentru ca era cel mai inalt varf din zona, nu avea ce sa fie altceva. Varful asta e super frumos, scaldat de primele raze de soare. E frumos pentru ca e golas, chiar daca e inconjurat de braduti din aceia mici si verzi. In departari insa privelistea e frumoasa, zaresc Ciucasul si Bucegii intr-o parte…

Dar si culmea Giurgiu din muntii Vrancei…

Iar spre sud, un varf impadurit care nu poate fi decat varful Tămășoiul – unde trebuie sa ajung si eu. Pentru ca marcaj nu am, urmez o potecuta ce coboara spre padure, gandindu-ma ca voi urca pana la acel varf pe o imitatie de culme pe care o vad in fata mea.

Bucuria mare a fost cand am ajuns in padure – o padure frumoasa de fag, unde mi-am dat seama ca exista intr-adevar o culme pe care pot sa o urmez. Nu stiu sigur, dar e posibil sa fi nimerit chiar in saua Gaița (care apare pe harta) si cred ca drumul pe care il parasisem adineauri ajungea tot aici – ocolind insa varful Fagul Alb prin stanga (la varf se poate ajunge usor de la stana, trebuie doar urmata culmea despadurita spre sud-vest). Gasesc aici mai multe marcaje forestiere, de toate formele si culorile. Dar predomina un x rosu, asa ca il urmez. E tot mai clar ca pe acea culme urca o poteca, si apar si x-uri albastre, ba si niste dungi rosii sau puncte portocalii – dar nu marcaj turistic, ci forestier.

Urc de acum simtindu-ma iar singur, facand galagie pentru ca ma simt intr-o zona atat de pustie si salbatica…

Padurea isi mai schimba aspectul, poteca devine strampta printre crengile de brad, dar urc aproape fara sa ma opresc pana cand ies intr-un mic luminis. Spre stanga (est) vad culmea Girugiu, si chiar varful Goru mai departe spre nord-est. Nu mai e mult pana sus in culme, asa ca merg grabit mai departe. Si minunea se intampla: ajung la marginea de sus a culmii, de unde ar trebui sa am vedere spre varful Penteleu. Imi dau seama ca pe partea cealalta e poiana, si ma apropii de ”poarta” din fata mea plin de speranta…

Si deodata totul se schimba! O poienita lunga pe marginea unei vai, dincolo de care in departare vad varful Penteleu, si chiar si statia meteo mai in dreapta de el pe culme. Spre dreapta (sud vest) am privelisti fara margini pana la Siriu, la Ciucas, ba si dincolo de el, pana la Bucegi! Desi e la fel de senin ca si in ziua precedenta, acum sunt mai aproape macar putin de acesti munti, si-i vad mai bine.

In plus, acum exista sentimentul de ”iesire din fantana” :)) Adica dupa ce ai mers prin intunericul padurii cu ceva emotii, sa ajungi intr-un loc cu o astfel de deschidere iti ofera o mare bucurie, dar si un sentiment sporit de siguranta. E minunat locul asta, undeva pe varful Tamasoiu.

Urmez culmea spre stanga, pe aceasta fasie ingusta fara padure, dar cu iarba galbena, si ajung intr-o poiana mai mare – unde am bucuria sa gasesc o masuta de lemn cu bancute, o cruce si o sageata ce indica spre un izvor. Boierie! Pot sa mananc linistit un sendvici si o ciocolata Rom, si ma duc si pana la izvor – care nu era chiar in directia sagetii, ci mai spre stanga (est). Am scris eu cu pixul cateva informatii utile pe sageata – ca  eu m-am dus in directia aratata de ea, pe poteca principala, si nu pe acolo trebuia.

De aici se coboara o portiune prin padure, dar nu dureaza chiar asa mult si ajung in zona Bălescu – unde vad si o cocioaba darapanata de lemn. In fata se inalta frumos, golas si galben, varful Curuiul. Poteca il ocoleste prin stanga, dar eu hotarasc sa urc si pe el. Un urcus anevoios dar care merita din plin. E cel mai frumos varf din acesti munti  – ca privelisti pe care le ofera (exceptand desigur varful Penteleu – care se vede in stanga imaginii).

Varful Curuiul (sau Soimul – vad pe harta) are 1608 metri. E destul de bombat, nu e foarte lat (cum e vf Lăcăuti), asa ca dintr-un singur loc, stand pe varf, poti vedea superb in toate partile. Si muntii Vrancei in spate, ramasi deja departe si Penteleul in fata cu restul de creasta ce-mi ramane de parcurs…

…si tot sirul de munti dinspre vest. Hai sa-i repet, ca multi mai sunt: Siriul, Ciucasul, Bucegii (probabil si Baiului dar nu ies prea usor in evidenta), Postavaru si Piatra Mare, Piatra Craiului si chiar si varfurile cele mai inalte din Iezer-Papusa – care se vedeau insa mai bine de pe vf Tamasoiu – aici sunt acoperite de Piatra Mare. Oricum nu se vad decat in poze, nu cu ochiul liber ca sunt prea mici si departe. Si apoi mai la dreapta, inceputul crestei Fagarasului. Un sfert de tara.

Spre est peisajul e mai limitat, privirea nu trece dincolo de cateva culmi frumoase din muntii Vrancei, care sunt dincolo de Basca Mica. Pana acolo insa coboara valea raului Bălescu Mare.

Pentru ca simteam o durere la glezna, pe varf cat am stat mi-am dat cu Diclofenac – un gel care mi se pare ca a si functionat. Sau poate mi-a fost mai bine pentru ca am facut o pauza un pic mai lunga. Mi-am facut si un pliculet de suc energizant de la Redis – a fost tare placut acolo pe varf. Era insa vant puternic, asa ca am stat cam ghemuit dupa rucsac.

Incep apoi coborarea si reintru in poteca principala – care reintra in padure. Poteca e foarte evidenta, nu ai cum sa o pierzi – desi marcaje nu am vazut deloc. Dupa o scurta portiune prin padure, ajung intr-o alta poiana in apropiere de varful Crucea Fetei . Aici exista un izvor amenajat (o bucurie!) si o troita. Crucea a fost inaltata ”in amintirea fetelor jertfite in acest loc”. Am plecat de acolo putin ingandurat, cum adica sa jertfesti fete?? Cine facea asta? Dacii?

Urmeaza o portiune cam infricosatoare, in care poteca se strecoara prin zone fara vizibilitate imprejur – printre tufe, crengi, iarba inalta si braduti. Dar ceea ce e diferit fata de alte zone e faptul ca aici e plin de tulpini de arbori uscati, tulpini gri, inalte si uscate ca dupa incendiu. O fi o zona preferata de fulgere…

Din cand in cand mai am vedere spre departari, ba spre Penteleu, ba spre muntii Vrancei…

Apoi intru iar in padure, pana cand ajung la un alt izvor, marcat si de  prezenta unei cruci de piatra.

De aici ies iar intr-o poiana cu iarba galbena, unde ma opresc sa mananc ceva sprijinit pe un bolovan maricel. Daca tot am ”trepied”, imi fac si mie cateva poze x-bionice cu pantalonii in vine! :)) Pai ce, doar ce e la suprafata conteaza? :))

N-am  prea folosit pantalonii x-bionic, cred ca nu le-am gasit situatia ideala in care sa-i folosesc – trebuie cu siguranta purtati pe dedesubt, pentru ca sunt mult prea mulati si ar rade ursii de mine daca m-ar vedea asa. Dar, desi nu era suficient de frig incat sa simt ca-mi fac bine din punctul asta de vedere, i-am folosit pentru ca ofera o sustinere foarte buna a muschilor picioarelor – si asta chiar am simtit-o: exagerand putin, este ca si cand ai avea o mana ce te apuca de picior si te ajuta sa-l ridici, sa-l pui mai departe.

Ies intr-o zona deschisa, unde in stanga ar fi trebuit sa fie Lacul Rosu – dar nu se vede – si din ce-mi spusesera data trecuta cei de la statia meteo, nici nu prea mai exista. Asa ca nu ma abat de la poteca, mai ales ca ar fi destul de mult de coborat ca sa caut lacuri secate.

In dreapta incepe sa urce o culme fara padure, e un urcus destul de abrupt dar cred ca pe acolo se iese in creasta. Poteca pana acum merge pe partea estica a crestei, ocolind varfurile – care oricum sunt impadurite.

Eu aleg sa urmez insa poteca mai departe, dar nu mult – caci ea face stanga pe dupa o culme. Eu merg inainte urcand putin spre culmea din fata. Un urcus destul de abrupt care ma scoate intr-un loc neasteptat: aproape de intersectia cu traseul triunghi albastru, pe unde am urcat data trecuta la varf. Se vede si varful in dreapta – si diferenta de nivel il face sa para atat de masiv si de inalt!

Las rucsacul langa o stanca si urc spre varf pe triunghi albastru, printre tufele de afine pe valea aceea abrupta. Ies mai intai in creasta , unde se deschid privelisti superbe spre nord si vest, si incep a doua portiune de urcus abrupt. Varful arata si de aici tare spectaculos.

Pe varf ajung putin inainte de ora 13 – deci in circa 5 ore de cand am plecat de la Fagul Oii de la stana. Reamintesc, timpii facuti de mine sunt doar orientativi, fiecare are mersul sau, face pauze mai multe si mai lungi sau mai putine si mai scurte. Eu as zice ca merg repede, cu pauze putine, de maxim 5-10 minute. Depinde si de traseu, oricum pana sub varf poteca merge mai mult pe curba de nivel, nu e asa obositor traseul.

 De pe varf privelistile sunt mult mai cuprinzatoare si frumoase decat data trecuta cand am ajuns aici – asta si pentru ca atunci se lasa deja seara, si soarele imi bloca vederea spre vest – chiar unde sunt sirurile de munti.

Peisaje frumoase sunt si spre sud, cu masivul Podu Calului si alte culmi insirate sub cerul albastru.

Iar spre nord, varfurile indepartate din muntii Vrancei nu mai imi sunt straine, ca data trecuta.

Desi as fi fost tentat sa mai raman o noapte undeva in zona, pentru ca nu prea sunt stane pe traseul pe care vreau sa-l fac hotarasc sa ma indrept spre Varlaam. In cele 3 ore de lumina ramase ar trebui sa ajung – desi traseul pare foarte lung.

Am analizat atent harta, privind culmile dinspre est pe unde vreau sa merg. Pentru asta m-am ascuns intr-un fel de groapa de sub varf (pe partea estica), unde esti foarte bine protejat de vant. Nu stiu de ce nu m-am gandit sa dorm chiar acolo, doar cu suprasacul si sacul de dormit – ca oricum nu aveam cort. Oare as fi facut-o daca imi venea ideea? Cred ca era totusi si o dorinta de a ajunge jos, ca sa-mi vad excursia incheiata cu bine.

Am coborat pana la rucsac pe alta parte, pentru ca vroiam sa urc si pe varful Viforata – la care se ajunge mai mult… coborand. E o portiune abrupta spre sud-est pe unde cobor si eu, direct in saua dintre cele doua varfuri.

Apoi urc putin pana pe varful Viforata, un varf cu privelisti la fel de frumoase – dar care are in plus si imaginea monumentala a varfului Penteleu.

M-am gandit ca daca voi organiza candva o tura de 2 zile in Penteleu, aici ar fi locul ideal de pus corturile!

De pe Viforata cobor printr-o vale frumoasa si salbatica, unde apare si un fir de apa, si ajung repede la rucsac. Nu pot parasi insa poiana asta frumoasa de sub varful Penteleu fara sa ma opresc pe malul rauletului pentru a-mi pregati un ceai cald si o supa buna – ca doar nu ma voi opri in padure sa fac asta! E mai frumos aici, la soare!

Apoi ma indrept spre saua Cășeria, unde mai fusesem data trecuta  – cand am urcat pe valea Viforata (vai de mine ce nebun, pe unde am urcat!) De data asta vreau sa urmez traseul marcat cu triunghi albastru pe sus pe culme si sa ies direct in Varlaam.

Dupa ce trec de o scurta zona cu braduti ies iar intr-o poiana mare, luminoasa si cu peisaje frumoase. O poiana… pe culme, la inaltime! Aici trebuie sa fii atent la directie, nu exista stalpi si deci nici marcaje – doar o panglica agatata de un  bradut. Pe ceata exista riscul sa te pierzi pe-aici, dar  in principiu trebuie urmata poiana spre sud, pana cand incepe sa coboare intr-o zona marginita de paduri. Si apoi se intra in padure, unde marcajele sunt bune pentru o vreme.

Pe unele portiuni poteca merge lin, si e destul de larga, evidenta – printr-o padure de fag. Sunt si cateva puncte din care se poate privi spre vest, spre valea abrupta de dedesubt sau spre Ciucasul din departari. Uneori se mai zareste in urma si varful Penteleu.

 Apoi incepe urcusul spre varful Piciorul Caprei, un urcus destul de pronuntat. Pe aici am hotarat sa-mi usurez rucsacul si de rezerva pentru cazuri de urgenta de suc energizant. E de fapt prima oara cand iau o doza de suc energizant, pe care  am pitit-o in rucsac sa o am in caz ca raman fara apa. Pe viitor o sa mai fac asta, dar cred ca voi cauta un recipient si mai mic si voi pune apa, nu suc.

Dupa ce trec de varf (desi e greu sa-ti dai seama care e varful, cand ai trecut de el etc), zaresc in valea impadurita din stanga un acoperis. Asta e un reper bun, pentru ca pe harta apare un canton in poiana Steghiei. Cobor prin padure pana la el, dar e inchis. As fi ramas peste noapte acolo daca era deschis, dar nu are nici macar un pod unde sa ma cocot. Stau insa putin la masa cu bancute si mananc un desert delicios care a rezistat nemancat pana aici.

Pana aici marcajul triunghi albastru incepuse sa se piarda – devenise mult mai sters si rar. Aparuse in schimb si marcajul triunghi rosu, care era la fel de vechi ca si harta mea – deci si el era foarte sters si greu de urmarit.

Teoretic triunghiul albastru ar trebui sa urmeze o poteca ce coboara in valea viforata (spre vest), dar nu am vazut nicio intersectie de poteci, nimic. Nu am mai mers mult ca am pierdut si triunghiul rosu. Pe un panou din Varlaam e o harta chipurile mai noua, si pe ea apare marcajul banda albastra care duce direct la Penteleu. Nu am vazut nicio banda albastra, desi am mers pe traseul indicat pana aici – in zona Poiana Lunga.

( In plus, pe harta aceea scrie ca s-ar face 2-3 ore pana la varful Penteleu. Cam atata se face la coborare in sens invers, deci timpul e gresit, nu exagerat! La urcus se fac cred vreo 5 ore – daca vorbim de turisti normali, cu rucsac in spate, si nu de participanti la maraton etc. )

Nu am vazut nicio Poiana Lunga, in schimb o poteca destul de evidenta imi face cu ochiul spre stanga, spre est. Exista si panglici atarnate in copaci ca sa marcheze traseul (probabil a fost vreun concurs de mtb pe-acolo), asa ca incep sa cobor spre stanga, gandindu-ma ca poteca ocoleste un varf si iese inapoi in creasta mai incolo. De fapt m-a pacalit – doar coboara, nu revine pe creasta. Mi-am dat seama destul de repede, dar nu am mai urcat inapoi sa caut iar poteca buna. Prost am fost! Trebuia sa ma intorc, poteca buna sigur urma culmea, desi vegetatia deasa te facea sa crezi ca pe acolo nu trece nimeni niciodata.

Am inceput sa cobor asadar, destul de rapid pentru ca padurea pe aici e atat de pustie si tacuta incat nu vreau sa stau prea mult in ea. Ce stiam eu ca de fapt o sa merg o ora prin ea, cu tot cu mersul meu foarte rapid. Se coboara mult destul de repede, mai intai printre brazi, apoi apar si fagi… poteca se transforma in drumulet pe unde nu pare sa fi trecut nimeni de curand (frunzele uscate sunt la locul lor)

Cu galagia mea reusesc sa sperii un cerb (cred) care fuge repede dintr-un luminis si se afunda in padure si ajung si la un raulet – dar la lumina tot nu mai ies.

Am profitat de prezenta panglicilor din copaci, ca daca mai rataceam si pe aici drumul, atata imi trebuia. Desi reusisem sa-mi dau seama cam pe unde ma aflu (pe harta) si nu aveam ce face decat sa urmez un fir de apa – in cele din urma as fi ajuns la Bâsca Mică. Speram doar sa nu ajung prea departe de sat.

Am iesit deci din padure dupa o ora, pe la 16.45. Soarele nu mai ajungea pe partea asta a dealului si mai era putin pana sa se intunece.

M-am chinuit 10 minute sa traversez raul ca sa ies pe drumul forestier, dar pana la urma am reusit – noroc ca bocancii Quechua Inuit sunt inca impermeabili.

Am iesit pe drum in zona numita Vadu Oii, cam la 5 km de Varlaam. Mi-a parut asa rau de toata chestia asta, daca nu m-as fi grabit sa cobor acolo unde am pierdut marcajul, as fi putut sa merg mai departe pe un traseu mult mai frumos, as fi terminat culmea Monteoru si as fi iesit direct in sat! Cei 5 km de drum forestier i-as fi facut pe o poteca frumoasa sus pe culme – poate uneori as fi avut privelisti spre departari, spre apus… Desi exista si riscul sa ma prinda noaptea prin padure pe acel traseu, cred ca as fi preferat totusi varianta aceea.

Acum insa ma apropii de sat, si stiu ca am un autocar direct spre Bucuresti la ora 4 noaptea. Trebuie doar sa gasesc un loc unde sa stau pana atunci. Cand am ajuns in sat era deja intuneric, si dupa ce am intrebat cativa oameni de autocarul respectiv m-am oprit in centru, chiar in statie. Am intrat intr-un magazin si mi-am luat niste struguri – imi era tare pofta. Apoi am intrebat vanzatoarea daca nu stie pe cineva care ar putea sa ma gazduiasca pana la 4 noaptea, un batran care sta singur sau cineva…

Ei, nu-mi ramanea decat sa bat din usa in usa, acolo unde vedeam o lumina aprinsa, si sa intreb. In niciun caz nu m-as fi dus sa dau 100 de lei la pensiune sau si mai mult la hotel. Nu aveam nevoie decat de un pod cu fan, un grajd, un sopron – un loc unde sa-mi intind sacul de dormit. Ma gandeam ca ma voi duce sa-l rog pe preotul satului, dar preotul locuieste in alt sat.

Intru pe o ulita secundara si bat la o usa. Ii explic femeii ce-i cu mine, ca am fost pe munte 3 zile, ca m-a prins noaptea si ca autocarul e abia la 4 noaptea, si o intreb daca nu are cumva un grajd, un pod ceva, sa pot sa stau si eu – nu am nevoie de caldura sau altceva, ca am sac de dormit, doar sa nu stau pe marginea drumului…

Apare si barbatul ei, se uita unul la altul si apoi ma invita in casa: ”ei, ce grajd, doamne fereste, haide, intra la caldura”.

Eu m-as fi asezat intr-un coltulet undeva, sa ocup cat mai putin spatiu si sa deranjez cat mai putin, dar nu s-a putut. Dupa ce m-am schimbat de haine si m-am spalat putin, m-au invitat la masa! Ciorba cu carnita, gratar, varza calita, mamaliga, muraturi si-un pahar de gin sa ma incalzeasca. Am mancat mai mult decat mananc de obicei acasa, si lor tot li se parea ca nu am mancat nimic: ”mananca flacau, mananca!”

Cat am mancat am mai vorbit despre munte, el stia zonele binisor – ea in schimb, desi lucreaza la Ocolul Silvic, se teme de mersul pe munte si i-ar fi frica prin padure. Au si ei un baiat putin mai mare decat mine, cred ca s-au gandit la el cand m-au primit in casa lor. Nenea s-a bucurat, pentru ca a avut motiv sa bea si el un pahar de vin – ca altfel nu prea bea.

Tanti s-a dus pana la magazin sa ia o sticla de apa si vanzatoarea o intreaba daca a apucat-o setea la ora asta? Si ea ii spune ca nu, ca are un baiat venit la ea… La care vanzatoarea: ”aa, la tine a venit baiatul ala? L-as fi luat si eu la mine, dar nu e bărbată-miu acasa, unde sa bag eu om strain singura in casa?” Ne-am amuzat putin, dar avea dreptate. In general oamenii sunt reticenti, uneori exagerat de prevazatori – nici macar nu stau sa asculte ce are omul de spus.

Ei dormeau de obicei in camere separate, dar cu ocazia asta au dormit impreuna ca sa pot eu sa dorm intr-una din camere – unde era facut focul si era un pat mare si primitor.

Le-am multumit de o mie de ori, apoi am stins lumina si m-am bagat in pat – desi era abia ora 8 seara. Sentimentul pe care l-am avut cand am pus capul pe perna si mi-am simtit muschii relaxandu-se a fost minunat! Aproape coplesitor, genul acela de sentiment care te face sa plangi de bucurie.

Dar motivul nu era acela ca terminasem cu bine excursia, nu era vorba ca gasisem un loc bun unde sa dorm – ca eram pregatit sa-mi intind sacul de dormit undeva langa drum daca nu gaseam alta solutie – sau chiar vazusem undeva o troita in care as fi incaput! Nu, sentimentul de bucurie si multumire era dat in primul rand de bunatatea pe care am gasit-o la acei oameni. De fapt, ca sa disec si mai in profunzime sentimentul, era vorba de bucuria pe care o poate provoca bunatatea oamenilor in general – faptul ca realizam inca o data ca oamenii au in ei ceva minunant si bun – chiar daca din pacate la prea putini se manifesta aceste calitati.

Ramai cu siguranta in minte cu gandul ”neaparat trebuie sa fac si eu asta pentru cineva candva!”. Dar nu trebuie sa treci tu prin asta mai intai, gandul asta ar trebui sa-l avem mereu in minte: atunci cand poti sa faci un bine cuiva, fa-l! Uneori e chiar mai usor  si mai la indemana decat am crede. In plus, am ramas in minte si cu gandul ca trebuie sa fac cumva ca pe viitor, excursiile mele sa includa mai multe intalniri cu oameni din zonele respective.

La 4 fara ceva m-am trezit, m-am echipat, apoi am batut la usa lor sa-i anunt ca plec. Pusesera si ei ceasul sa sune, ea vroia sa-mi faca si o cafea – dar eu nu beau cafea. Am imbratisat-o plin de multumire si am iesit afara in noapte, unde am admirat in frig luna plina si luminitele colorate de la usa casei lor. Luminite ce ma duceau cu gandul la faptul ca acolo, spiritul Craciunului nu asteapta luna decembrie ca sa se manifeste.

Autocarul pleaca la ora 04.15 si se umple pe parcurs. Pana sa ajung la Valenii de Munte s-a luminat afara, iar eu am mers pana la Bucuresti cu capul lipit de marginea scaunului privind spre departari. Cu un zambet obosit dar plin de sentimente frumoase, de multumire, minunandu-ma de ceata deasa ce cuprinsese soseaua. Imi intregisem excursia din Penteleu, ajunsesem pe varful Goru din muntii Vrancei, statusem 3 zile singur prin munti salbatici si pustii si intalnisem oameni cu trasaturi pe care ar trebui sa le avem mai mult si noi.

Pe strada in Bucuresti mergeam mandru cu fruntea sus, cu un zambet increzator si fermecator, de genul ”stiu sigur ce numere vor iesi la loto maine, acum ma duc sa-mi iau bilet!” Un zambet care tradeaza un secret pe care nu se poate sa nu-ti doresti sa-l cunosti. Un secret pe care eu il descoperisem si care ma facea atat de fericit.

Ioan Stoenică, noiembrie 2010.

 Mai multe poze, mai mari si cu descrieri sunt in albumul de pe picasa.

Daca ati trecut pe-aici, spuneti-mi si mie ceva 🙂  

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Intoarcerea la salbaticia muntilor Vrancei. Traversare din Vrancei in Penteleu.

  1. Vali zice:

    Foarte frumoasa excursie…
    Intr-un fel sunt invidios pe tine pentru toate excursiile pe care le faci din simplul motiv ca serviciul nu ma lasa:)) Dar ma fac eu mare…
    Totodata sunt de 10 ori mai mult bucuros de faptul ca pot prin intermediul tau sa vad minunata tara numita Romania.

    Cu oamenii din satele de munte care sunt mereu la fel. Cred ca asta-i adevaratul roman. Din satul de la munte. Care si-a pastrat traditiile din izvoarele istoriei, de la strabunii nostrii DACII „cei mai viteji si drepti dintre traci”.

    Legat de traseul tau… era un drum forestier care urca din Covasna pana in satul Comandau, dar nu stiu daca intra in traseul tau. In Comandau am fost cu ocazia zilelor comunei si a fost tare frumos. M-am plimbat cu mocanita…:)))

    Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, Ioane, ca sa poti sa faci drumetii ca acestea si-n continuare, ca tare frumos povestesti si multe usi deschizi in sufletele oamenilor.

    Apreciază

    • 🙂 Multumesc mult, ma bucura sa aud asta!

      Initial vroiam sa urc incepand din Comandau, dar pentru ca din Covasna nu prea sunt microbuze care ajung acolo, as fi pierdut prea mult timp pe sosea – asa ca am preferat sa incep sa urc mai devreme.

      Imi doresc si eu sa ajung in cat mai multe locuri din Romania, sa o cunosc mai bine si, prin intermediul jurnalelor si fotografiilor, sa o aduc si altora mai aproape!

      Te-ai hotarat pentru bannerul de pe site-ul tau? Eu n-as putea sa aleg o fotografie, deci alege tu si anunta-ma 🙂 Banner-ul va fi fix, sau vor fi mai multe in functie de pagini? E si asta o varianta buna cred, eu iti stau la dispozitie si cu mai multe poze daca ai nevoie. 🙂

      Apreciază

  2. Vali zice:

    Salut,
    Apropos de ce spuneai cu produsele romanesti… sunt 1000% de acord cu tine. Avem produse de calitate dar noi, romanii, sau o parte din noi, suntem snobi si gomosi.
    Cum e posibil sa dai un pret de dumping pentru branza din Bulgaria, cand branza noastra este mult mai gustoasa si hranitoare? Si asta este numai un exemplu.

    Legat de site, astazi voi primi informatia legat de dimensiunea la care ar trebui pus banner-ul. M-am gandit si la posibilitatea sa pun mai multe fotografii dar sa vedem ce implica asta dpdv al productiei.

    Apreciază

  3. Salut Ioan, nu am mai dat de mult pe aici dar am intrat azi din curiozitate sa vad ce mai faci.

    Prima mea iesire pe munte cu adevarat a fost in Penteleu. Se intampla prin august 2007. Am plecat din satul Varlaam pe la 8 dimineata iar pe la 16:00-17:00 eram la stana de sub varful Penteleu. Acolo am petrecut cu ciobanii si am si dormit. Concluzia ca nu sunt animale salbatice in zona e falsa, in noaptea aceea au fost 7 atacuri de urs la stana iar un ciobanesc imens a fost ucis, erau 6 sau 7 in total.

    Privelistea de pe varful Penteleu nu o voi uita niciodata. Pe varf batea un vant care te dobora efectiv, nici unul dintre noi nu a rezistat mai mult de 10 min in picioare.

    Felicitari pentru tura si tot respectul meu pentru curajul de a merge singur pe munte, mai ales in zone mai putin umblate.

    Apreciază

    • Salut! Palpitanta aventura ta din Penteleu! Cred ca la vara voi vorbi si eu cu niste ciobani sa ma primeasca la stana, poate vad si eu un urs asa…

      In zona Penteleu – muntii Vrancei e plin de animale salbatice, nu degeaba am zis ca e mai bine sa nu mergi singur pe-acolo. Pana acum la mine a functionat ideea ca animalele evita oamenii – asa ca mi-am facut simtita prezenta cat mai bine pe poteca in acest scop 😀

      Cred ca la primavara sau la vara o sa organizez o tura pana pe varful Penteleu, caz in care esti binevenit! 🙂

      Apreciază

  4. Mi-am varat si eu nasul si am tras cu coada ochiului si la acest jurnal care m-a captivat si nu mi-a mai dat drumul pana nu l-am citit pe tot! E de prisos sa iti mai spun si eu cat de frumos ai descris periplul tau in inima naturii si sentimentul ca totusi mai exista si oameni buni, cu suflet mare, asa cum aproape numai la munte pot fi intalniti.
    Mi-au placut f mult pozele, in special Bucegii la apus, Raze in padure, Padure inghetata, Drumuletul prin padure, aproape de Vadu Oii iar „poarta luminis” imi aminteste de iesirea din padure din Ciucas (venind dinspre valea berii spre m rosu). 🙂

    Apreciază

  5. aventura asta pot spune ca a fost pe sufletul calatorului… ai avut de toate (mai putin catarat pe stancarie) si ai reusit sa-ti dovedesti ca poti sa treci de bariera „confortului propriu” – acolo unde se spune ca incepi sa traiesti viata cu adevarat. sunt si eu pentru aceste ture „de gherila”, pentru ca in astea reusesti sa vezi mai multe decat in cele in care e un grup mare alaturi. daca s-o nimeri vreodata, m-as baga si eu la o tura din asta de pui degetul pe harta unde nu ai mai fost pana atunci… om trai si om vedea. spor la umblat si la pozat/scris !

    Apreciază

    • Salut! Multumesc de comentariu 🙂 Da, multe elemente intr-o astfel de tura. Putin a lipsit sa am parte si de stanci pe poteca (daca nu greseam coborarea de la final, nimeream pe o muchie destul de stancoasa – pe care am fost insa cu alte ocazii).

      Eu sper sa reusesc vara asta sa mai organizez pe carpati.org o tura si in muntii Vrancei (ca am vazut ca e cerere). Si chiar daca nu va fi de genul asta (ca doar nu organizez doar pentru mine :)) ) , ar putea fi o ocazie buna sa mai descoperim cate ceva, sau pe cate cineva.. 🙂

      Apreciază

  6. Vlad zice:

    Frumoasa tura, frumoase fotografii.
    Am gasit acest articol cautind informatii despre starea marcajelor din muntii Bretcului. Sint destul de putin umblati si e o bucurie cu atit mai mare sa constat ca cineva a refacut marcajul punct albastru de la Zabala la Lacauti si macar o parte din banda rosie (de la Vf. Lujeru la Lacauti).
    La Saua Gorului a existat pe vremea caii ferate forestiere un funicular asemanator cu cel de la Siclau (Covasna) care transporta bustenii de-o parte si de alta a muntelui. Ai vazut cumva vreo urma „dubioasa” pe acolo pe sus? Eu am cautat jos, in valea Bisca (de fapt a afluentului ei care se numeste chiar „valea funicularului”) dar nu mai e nici o urma. Numai drumul de taf serpuieste pe coasta dealului, chiar pe vechiul traseu.
    In afara de monumentul vagonet, de balustradele podurilor facute din sina de cale ferata si de niste culee de pod de beton din albia din apropiere, nimic nu mai aminteste de ce a fost pe acolo. In ’89 inca se circula, am fost pe acolo cu o drezina – un camion DAC adaptat pentru calea ferata. Nu stiu daca funicularu mai exista atunci; cred totusi ca fusese desfiintat cu ani mai devreme.

    Apreciază

    • Salut! Nu tin minte sa fi vazut ceva „dubios” in acest sens, dar nici nu eram atent dupa astfel de detalii. M-a surprins doar vagonetul de jos de la drum 😀 Intre timp, multe din traseele din muntii Vrancei au fost remarcate in cadrul a mai multe actiuni de remarcare. Zona ramane insa foarte salbatica chiar si asa, pentru ca traseele sunt lungi si putin cunoscute – ceea ce e super!

      Apreciază

  7. alina.m zice:

    Trasee minunate, peisaje spectaculoase….cu mult cer senin…. toamna cerul este mult mai albastru… Sunt unice trairile si sentimentele din salbaticie….pe care ni le-mpartasesti cu multa caldura..
    Vreau sa te felicit si pt promovarea Romaniei , Peisajele pitoresti …muntii spectaculoasi …dar mai ales cu produsele alimentare! Ar trebui sa fim mai patrioti si mai conservatori…asa cum sunt grecii de exemplu….ei consuma doar produse autohtone…. Asta lipseste…aceasta educatie…Blogurile tale nu sunt doar minunate enciclopedii despre natura…ci au si multe sfaturi simesaje care nu prea le auzim. la tv….
    Pozele sunt superbe….ultima are aerul unei felicitari de sabatori de iarna…
    La cat mai multe poteci insorite cu trairi unice, Ioan!!!

    Apreciază

  8. Cristina Marinache zice:

    Am răsfoit din nou articolele tale și mi-a atras atenția titlul despre Penteleu. Când și când se trezește Buzăul din mine.Dacă YouTube-ul nu pot să-l răsfoiesc mai mult de 15 minute cred( se închide brusc), aici pot sta liniștită. Pot citi de plăcere, ca în vacanțele de demult. Măcar din când în când, că în vara asta voi sta cu burta pe carte, mai rău decât elevii(sper)! Mi-a plăcut să citesc cum ți-ai depășit noi bariere prin locuri frumoase, dar riscante, că ți-ai îndeplinit dorința chiar dacă n-ai avut tovarăș de mers prin „bălării”. Căluții au fost alături de tine totuși. Foarte drăguți „vecini”! Momentul cu pantalonii X-bionic nu i-o fi făcut pe urși să râdă, dar pe mine, da( nu cu răutate)! Încheierea ne încredințează a nu știu câta oară că mai există oameni buni, în ciuda vaietelor că lumea s-a înrăit nemaipomenit de mult. Am regăsit părerea ta fermă despre zilele festive: „Spiritul Crăciunului nu așteaptă luna decembrie ca să se manifeste.”

    Apreciază

  9. Valentin Bucur zice:

    V-am descoperit de curand aventurile la TV pe postul TRAVEL MIX si am fost impresionat. Intamplator (sau poate nu) era un reportaj din Muntii Vrancei pe care mi-ar fi placut sa-i strabat si eu la pas in tinerete (acum nu m-ar mai tine curelele, plus obligatiile de familie si de serviciu). Ca vrancean, provenit dintr-o zona de podgorie, imi face mereu placere sa vad locuri atat de frumoase ale Vrancei (ramase necunoscute mie), dar de care ma simt cumva legat sufleteste (chiar daca de aproape 30 de ani locuiesc in Oltenia).
    Va felicit pentru foto-reportajele atat de reusite, presarate cu multe observatii pertinente si umor de calitate si imi pare rau ca nu mai pot face si eu astfel de ture prin munti (cum faceam cu grupul de prieteni in vremea studentiei).
    Ne-ati dat posibilitatea sa vedem locuri noi, frumoase, unele dintre ele mai putin umblate, ceea ce este cu atat mai remarcabil. Reportajul din zona Muntilor Grohotis-Maneciu a fost realmente senzational!
    Multumiri si mult succes mai departe!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s