7 zile in Apuseni

Textul descrie o excursie de 7 zile (cu cortul) pe care am facut-o in Apuseni – o parte absolut incantatoare a tarii noastre! Desi excursia a avut loc in august 2009, abia acum (ianuarie 2011) am reusit sa termin de scris textul – pe care l-am scris pe bucati, in zile si luni diferite. Desi e foarte lung, este impartit pe zile si obiective importante vizitate (scrise ingrosat) – astfel incat cei ce vor ajunge pe aceasta pagina sa citeasca ce-i intereseaza. Si daca cititi si gasiti ceva interesant sau util in acest text, as aprecia sa-mi spuneti si mie 🙂

Ioan, 28 ianuarie 2011.

Apuseni – o parte de tara!

Nu ar trebui sa existe o varianta “scurta” a acestui text. Pentru ca ceea ce el descrie, cele 7 zile petrecute in Apuseni, este mult prea plin de frumusete, sentimente, rasete, nervi si aventura, pentru a lasa sa se piarda. Din pacate insa, au trecut multe luni de atunci, dar voi incerca, atat cat imi amintesc, sa desenez in scris un film… un tablou al locurilor vazute, un scenariu al zilelor petrecute, o poteca pe care pasii nostri ne-au purtat. Undeva, intr-un colt absolut minunat al tarii noastre.

Am plecat din Bucuresti pe 21 august 2009 cand afara era inca intuneric. Adica foarte devreme. Masina era plina ochi, cu pungi de pufuleti, dulciuri, mancare, haine, fete, conserve, izoprene, saci de dormit si alte nenumarate produse mai mult sau mai putin folositoare.

Am mers pe Valea Oltului, un traseu pitoresc intr-o dimineata friguroasa, oprindu-ne undeva pe un pod ce traversa Oltul pentru ca Maria sa-si salute primii fani din zona.

Echipa este formata din 5 persoane. Eu, Ioan, se presupune ca sunt liderul de grup – poate datorita experientei pe munte si in excursii, sau poate doar pentru ca sunt singurul care stie sa citeasca o harta… Bine, bine, poate nu eram singurul. Dar eram cel mai inalt! Ba chiar cel mai in varsta! Eram singurul baiat! Meritam sa fiu considerat lider de grup! Bine domne, gata, fiti voi lideri…

Apoi, in ordine alfabetica (dar nu prea), Maria, Irina, Claudia si Darmina. Irina si Maria imi sunt surori de gradul 1, Claudia e un fel de… sora prin autoproclamare, iar Darmina… in ceea ce priveste gradele de rudenie, ea e frumusica si atat. Si-ar dori desigur sa fie si ea sora noastra, dar nu cred ca va reusi.

Dar sa revenim la traseu.

Pe traseu, ceea ce merita amintit referitor la pauzele pentru dezmortit pe care le faceam din 100 in 100 de km cred, este Maria. Nu Sibiul, unde soarele a inceput sa ne friga, nu Sebes sau Alba Iulia sau alte orase mai mult sau mai putin interesante. Maria, cu fanii ei. Stand pe marginea soselei, se intampla sa treaca pe langa noi tot felul de vehicule conduse de tot felul de indivizi. Dar sa amintim doar de Tir-uri. In  regulamentul de ordine interioara pe care conducatorii de tir-uri trebuie sa il invete, scrie clar: “claxonati orice persoana de sex feminin pe care o intalniti pe traseu, aratandu-va astfel profundul respect pentru pro-fundul respect pe care acestea il au… pentru voi”. Desi celelalte 3 fete faceau abstractie de claxoanele doveditoare de “respect”, Maria era cea mai fericita la auzul acestora: se intorcea repede si facea cu mana, ba chiar trimitea pupici soferilor, strigand “va iubesc fanii mei!” Sa nu mori de ras? Dar vom mai reveni la fanii ei pe parcurs.

Ah, dar sa amintesc putin si de fanii Claudiei. Conducea Irina, cand, pe Claudia o suna (iar) un baiat pe care nu il cunostea si despre care nu stia de unde are numarul ei. Incerca si el ceva, ce sa-i faci. Claudia era serioasa, ca “cine esti?”, “de unde ai numarul meu”, dar apoi am preluat eu controlul! Ce rau imi pare ca nu am inregistrat convorbirea… am pus telefonul pe speaker si m-am prefacut ca sunt o prietena a Claudiei. Mi-am subtiat putin vocea, era tare urata J si am inceput sa vorbesc eu cu baiatul. Acum nu mai stiu foarte bine ce ziceam, ca inventam pe loc, dar stiu ca in masina era un ras general si inca mor de ras cand ma gandesc! “Eu sunt Ioana… tu cine esti? Uite noi suntem aici 5 fete, suntem in  masina si suntem cam lesinate de caldura… ne-ar trebui un barbat puternic asa ca tine sa ne revergoreze…” (asta pentru ca tot radeam de filmuletul ala de pe youtube, “balci de balci”). “Dar ce voce naspa ai” zice el… dar nu apuca sa zica prea multe, ii inchideam gura de fiecare data “pai m-am intimidat pentru ca vorbesc cu tine… si eu abia am trecut de pubertate, vocea inca nu mi s-a format complet” Nu apuca sa spuna nimic, imi ieseau o gramada de perle, una dupa alta si nu stiu cum reuseam atunci sa ma abtin sa nu rad, ca acum nu pot. Saracul baiat s-a intimidat complet, se vedea ca nu mai stia ce sa spuna si nici ca a mai sunat de atunci. Pacat. Noi ne gandisem sa-l sunam seara din cort, dar am lasat-o balta, trebuia sa economisim bateria la mobil cat mai mult.

Si am inceput sa ne apropiem de zona noastra de destinatie.

Nu aveam foarte clar stabilit de acasa un traseu, desi analizasem cele doua harti cumparate (una cu zona mare a Apusenilor, alta cu muntii Bihor). Stiam din auzite cam care ar fi cele mai importante obiective si eu personal as fi vrut sa ajung la cat mai multe dintre ele. Altii ar fi preferat sa doarma pana la 11 (whisteling). Unii, cand au auzit ca e vorba de o excursie de 7 zile, au zis ca e prea mult, ca sa mergem doar 3 zile, pentru ca deh, dragostea de Bucuresti si-ar fi facut simtita prezenta in  mod chinuitor pentru persoane care si-ar fi lasat fanii singuri… J Pana la urma aveam sa ne orientam si la fata locului, ca doar eram liberi sa facem ce vrem.

Aveam asa, ca plan general, sa mergem intai sa urcam pe Muntele Mare, unul din cele 3 varfuri de peste 1800 metri din Apuseni. Apoi, continuand valea Ariesului, sa ajungem in muntii Bihor, unde sa facem trasee cateva zile, vizitand cele mai importante obiective turistice naturale din zona. Apoi, daca era timp, sa urcam si in masivul Vladeasa, sau pe Cucurbata Mare, cel mai inalt varf din  Apuseni.

Am inceput insa cu altceva. Ne-am indreptat spre Cheile Turzii, gandindu-ne ca asa putem strabate mai mult si din valea Ariesului (unde eu fusesem cand eram mic). Inainte sa ajungem la Cheile Turzii, ne-am invartait putin pe langa noua super mega lunga autostrada in constructie, ca sa ajungem si la mormantul lui Mihai Viteazu, aflat in apropiere.

Fetele s-au asezat pe mormant sa il jeleasca pe Mihaita, iar eu cantam plin de tristete “de ce-ai plecat Mihaieee? De ce-ai plecaaaaat? De ce-ai plecat, de ce-ai plecat? Ai plecat  in noapte, fara niciun cuvant… mi-a ramas in minte, doar chipul tau plangand…” (trecand de la ritmul de bocet la cel de rap, cu dat din cap in ritm de hip-hop). Cert e ca Mihaita ne-a intristat si bucurat in acelasi timp, chiar daca nu prea era acasa (am inteles ca acum se afla la Targoviste cu totul, nu doar capul).

Cheile Turzii

Apoi ne-am apropiat de Cheile Turzii, care se vad de la distanta. Avand in vedere ca e o zona destul de joasa, despicatura aceea stancoasa care se vede in dealul din departare iese usor  in evidenta. Am urcat cu masina pana intr-un punct unde era o parcare mare (pana aici drumul  era parca asfaltat). Apoi, desi unii mergeau pe jos de aici, noi am continuat pe drumul  prafuit, la vale, pana intr-o alta parcare, unde  lumea statea la iarba verde, gratar si kurtos. Plini de emotia descoperirii (desi nu aveam la noi oua de ciocolata) am intrat in paduricea joasa si verde pe un traseu despre care nu aveam habar cum ar putea sa fie.

Nu mergi mult si ajungi la o casuta de lemn, acolo unde se plateste biletul de intrare si unde poti cere informatii. Noi eram  teoretic doi adulti si 3 studenti/elevi, dar nu mai stiu ce ne-a venit noua asa in minte sa ne trecem ca suntem ba studenti desi nu eram, ba copii sub nu stiu cati ani… Maria si Darmina chiar se prefaceau ca isi impletesc codite, ceea ce ar face probabil copiii de gradinita. Eh, nu a prea mers, s-a uitat nenea crucis la ele J Ne-a facut parca totusi o reducere, dar acum imi dau seama ca uneori nu e cazul sa faci astfel de economii. Banii sunt folositi pentru intretinerea zonei si nu e vorba de o suma mare (parca 3 lei).

Primii pasi prin paduricea aceea luminoasa m-au facut sa compar zona cu o gradina botanica… dar mai frumoasa. (Biletul ca sa vizitezi Gradina Botanica din Bucuresti e mai scump).

Parca ar fi fost puse acolo unele  plante, desi ele sunt acolo de la natura. Poteca e lina, merge orizontal, si umbra aceea racoroasa prinde tare bine- avand in vedere caldura pe care o lasasem cu masina in parcare. Apoi ajungem  la primul pod de lemn (sunt mai multe astfel de poduri ce trec  poteca de pe o parte pe alta a raului). Si incepem sa avem si vedere spre peretii de stanca imensi ce ne inconjoara. Se merge pe ambele parti ale raului, dar cand suntem pe partea stanga, peretele din dreapta se vede atat de  inalt, de abrupt, de ascutit, de spectaculos… Cateva parapante rosii plutesc pe cerul albastru si copacii verzi crescuti pe perete la baza acestuia creaza o imagine superba! Te gandesti ca de sus, de pe varful acela ascutit de stanca, privelistea trebuie sa fie magnifica! Dar nu ne plangem de ceea ce vedem nici de-aici de jos.

Ne oprim pentru poze si langa apa, unde Irina gaseste un trunchi de copac gros, gaurit pe interior, astfel incat poate sa intre cu totul in el si sa scoata capul printr-o scorbura aflata undeva mai sus. Apoi observam diferite cuvinte scrise pe peretele de stanca si, observand pitonii infipti in el ne dam seama ca e vorba de numele date traseelor de alpinism de pe perete. Sunt foarte multe. Undeva langa un astfel de perete  observam insa si o victima a acestuia.

Un om e cazut pe pamant, acoperit de un bolovan mare, cazut probabil din  varful muntelui. Nu vedem decat casca omului si cizmele acestuia, care ies in afara bolovanului. Dar nu ezitam sa incercam sa-l ajutam, astfel incat fetele se chinuie sa clinteasca bolovanul, tragand omul in acelasi timp de picioare… Nu se  misca. Eh, data viitoare sa fie mai atent cand se catara. Bine ca a avut casca totusi! Putea sa se loveasca la cap daca nu avea.

Vegetatia devine mai rara de la un punct incolo si astfel ramanem inconjurati de stanci inalte si de apa. Poteca e ingusta si uneori merge  pe portiuni strampte, sapate in stanca, acolo unde ajutorul  unor lanturi fixe e binevenit.

Mai traversam podete, mai observam o multime de oameni, care mai in papuci care mai in sandale sau adidasi (desi traseul nu e tocmai ca o alee din parc, poti sa aluneci, sa-ti scrantesti piciorul etc), mai unguri, mai romani. De fapt si eu eram in sandale, dar din alea speciale pentru munte.

Apoi ne dam seama ca mergand asa o sa ajungem in partea cealalta, asa ca intrebam pe cineva cat mai e de mers. Cu timpul nu stateam foarte bine, trebuia sa fim atenti si la asta. Nu mai era chiar asa de mult de mers pana la un punct unde exista o terasa (genul cu bere si sucuri, asa  am inteles). Asa ca ne hotaram sa urmam o potecuta ce urca abrupt pe partea dreapta, pana la o pestera, apoi sa ne intoarcem.

Nu  ne sfiim sa intram in ea, mai ales ca este prima pestera pe care o vedem in aceasta excursie, asa ca suntem chiar entuziasmati. Intrarea este larga, dar accesul se face pe undeva pe sub spartura aceea mare. Pestera pare naturala, dar la intrare are bucati de zid construit de om, semn ca pestera (de fapt intreaga zona) era folosita ca adapost in cazul unor invazii sau razboaie.

La  inceput pestera e mare, larga. Apoi se micsoreaza, pe jos  incepe sa fie umed, iar noi aprindem frontalele  sau lanterne sau ce mai aveam. Mie mi s-au cam consumat bateriile la frontala acolo, erau destul de vechi. Dar ne-am descurcat sa ajungem pana in punctul in care nu mai puteai sa inaintezi decat in patru labe. In patru membre. De ce le zice labe, ca nu avem labe noi oamenii? Desi nu doar din punctul asta de vedere ne comportam uneori ca niste animale…

Am iesit  apoi inapoi la lumina si la caldura. Era o zi atat de  senina si insorita, acum, cand scriu aceste randuri, afara sunt vreo 0 grade si zapada fleoscaita… asa ca seninul acela ma bucura tare mult –  poate acum mai mult decat atunci.

Pe Valea Ariesului si Muntele Mare

Apoi ne-am  indreptat pe acelasi traseu inapoi spre masina. De unde am pornit pe valea Ariesului, spre Muntele  Mare…  si satul Posaga de Jos. Harta cea mare arata cateva trasee si drumuri forestiere si poteci din zona, dar nu era o harta detaliata a Muntelui Mare. Analizand-o insa, am hotarat sa urcam cu masina pana in Posaga de Sus, de unde incepeau cateva trasee marcate si sa ne orientam la fata locului. Dar inca nu am ajuns la fata locului pentru ca suntem tot in masina.

Ariesul isi face loc  linistit si limpede printre copaci desi care il umbresc si zona este intr-adevar minunata. Maria nu stiu ce-avea de vorbit ca ii tot atrageam atentia sa se uite pe geam sa vada raul, dar probabil o incomoda vreo punga de pufuleti sau un bocanc ce ii tot veneau in cap.

Ne uitam dupa un drum care sa faca dreapta, spre Posaga. Am trecut de drumul spre Luna de Sus, un sat cu un nume atat de poetic, unde Maria (Mariluna) ar fi vrut sa mergem (sorry Mari, alta data), si am trecut desigur si de drumul spre Posaga, pe care nu l-am vazut. Ne-am oprit sa intrebam o femeie, undeva intr-o zona mai luminoasa, iesita din zona strampta prin care soseaua se strecurase pana atunci. De aici admiram putin muntii Trascaului pe partea cealalta a raului si ne intoarcem, cu gandul ca nu mai dureaza mult si se face seara – trebuie sa ajungem pe lumina sa gasim loc de cort.

Incepem asadar sa urcam pe drumul de pietris si gropi spre Posaga de Sus. Tot ne doream noi sa gasim sate din acelea uitate de lume, in creierii muntilor. Posaga de Jos nu era chiar asa rupt de lume, dar drumul e lung pana la satul de sus.

Ajungem acolo si ne oprim la o intersectie pe care o identific pe harta. La dreapta daca mergem, drumul se termina si apoi incepe un traseu marcat spre Muntele Mare. Dar acest traseu e mai lung. Daca tinem drumul tot inainte, ajungem intr-un alt sat si mai rupt de lume, Sagagea, de unde exista o poteca nemarcata ce duce foarte aproape de varf si e chiar scurta (de la capatul drumului unde am fi lasat masina). Intreb o femeie dintr-o curte despre toate astea, apoi ne sfatuim si hotaram sa mergem cu masina mai departe, pana in Săgagea.

Eu stau atent si la felul in care drumul se prezinta, astfel incat sa nu ramanem blocati pe vreun drum mult prea denivelat pentru masinuta noastra cea super. SuperNova.

Drumul pana la Sagagea este intr-adevar cu denivelari, gropi, pietre, si e in urcare, dar se poate face.

Nu mai stiu unde gasisem pe stanga si o manastire, cred ca inainte de Posaga de Sus. O manastire micuta, cu un zid pe care erau pictati in ordine cronologica mari conducatori ai  neamului… de la Burebista, Decebal, la Stefan cel Mare si Băsescu… ah, nu, asta parca nu era.

In Sagagea, acel sat ce avea sa ne intre bine in amintire si in suflet, intrebam cativa oameni despre un traseu spre Muntele Mare. Vreo doi barbati ne spun cam acelasi lucru, ca masina mai merge pana la un punct, dar apoi devine mult mai denivelat drumul, e doar de tractor. Dar de la drum e o poteca veche, care s-a cam acoperit, care in maxim 2 ore ne duce la varf. Cred ca cineva zisese chiar o ora. Ne bucuram sa auzim asta si incercam sa ne orientam asupra drumului si a unui loc de cort. Ultimul nene pe care l-am intrebat s-a oferit sa ne lase sa punem cortul la el in curte, dar am preferat sa mergem cu masina mai sus, pana unde puteam sa ajungem. A fost  nevoie sa dau fetele jos din masina ca sa pot sa trec peste anumite portiuni foarte denivelate, dar apoi am ajuns…

Era un loc unde casele se cam terminasera, pe marginea drumului curgea un raulet, iar mai sus drumul devenea noroios si denivelat. Ne oprim aici, avem loc pe partea dreapta sa lasam masina si ne uitam in jur. Pe stanga, dincolo de rau, o poienita inconjurata de salcii, salcami si alti copaci, ne face parca semn sa venim. O capita e asezata si ea cu mot si pare ca am gasit locul de cort. Poiana e intr-o vale, pe malul raului, dar e spatiu drept destul pentru cort. Apoi, dincolo de capita, poiana urca un delusor, pana la o gradina cu fasole sau porumb, nu mai stiu, si undeva mai sus incepe si padurea.

Prevazatori (sau tematori) am intrebat satenii si de ursi si au zis ca mai sunt, dar nu fac probleme… Da, stim teoria, eu sunt multumit de ea. Locul e aproape de sat, aproape de masina, de apa, ferit de vant, e superb!

Nu mai stiu ce am facut mai intai, daca ne-am schimbat, daca intai am mancat, daca am pus cortul, dar am facut pana la urma toate astea. Ba am pus si trepiedul sa ne faca vreo 2 poze tuturor impreuna, mancand kurtos si rosii pe iarba verde.

Soarele a apus si ne-am bagat in cort la caldurica. Seara la munte si vara e racoare. Ba poate sa fie chiar frig, mai ales cand nu esti imbracat corespunzator.

In cort tin minte ca nu auzeam decat raul, care curgea parca navalnic la vale. Apoi s-a auzit si un tractor, care a trecut la vale pe langa masina noastra, tragand dupa el niste busteni foarte lungi.

Apoi s-a facut noapte. Probabil am mai glumit, am mai vorbit, apoi am scos capul pe “geam”. Un cer plin de stele, senin, superb, te scoate rapid din cort! Cred ca eram tare entuziasmat atunci, ne-am imbracat si am iesit cu totii sa admiram. “In Bucuresti sunt doar cinci stele” cred ca am spus. Mi-au iesit si cateva poze dragute, dar e incredibil cum se vedea Calea Lactee si constelatii si stele si… e minunat ca vorbesc ca si cand n-as mai fi vazut cerul asa niciodata, desi l-am mai vazut…

Ziua 2 – Muntele Mare.

Dimineata eu m-am trezit primul. La prima raza de lumina (nu neaparat de soare). Era cred in jur de ora 6 (cand sunt cu cortul, ceasul biologic ma trezeste mai mereu in jur de ora 6). Fetele dormeau si nu aveam chef de scandal si miorlaituri chiar asa de dimineata, asa ca le-am lasat sa mai doarma o ora. Ora in care eu am iesit afara, sa intampin ziua cea senina si frumoasa ce se apropia.

M-am dus desigur si la raulet, unde m-am spalat si m-am schimbat, apoi, pe la ora 7 m-am dus sa dau trezirea. Dar nu oricum, ci… ca in vestul salbatic! Adevarul e ca era o zona destul de salbatica acolo si eram in vestul tarii. Asa ca am inceput sa alerg in jurul cortului facand precum indienii din filme: unga unga! Unga unga! Unga unga! Fetelor nu prea le-a priit, asa ca dimineata urmatoare le-am trezit cu muzica.

Planul pe ziua de azi era ca in vreo 3-4 ore sa fim inapoi la masina, ceea ce ne-ar fi dat suficient timp sa ajungem in zona pesterii Scarisoara apoi. Dar mai intai trebuia sa-i fac doua poze Mariei, care avea pe cap in toiul verii (de fapt era sfarsitul verii) o caciula de… Craciunita. Maria Craciunita, cadoul ideal pentru fanii ei. Care cu siguranta erau si pe acolo prin satul acela, dar nu se trezisera inca. Sau poate erau deja la treaba.

Dupa ce ne-am echipat si am mancat ceva, am luat cu noi doar strictul necesar si am pornit spre prima aventura din aceasta excursie. Am urmat drumul forestier vreo 200 de metri, acolo unde el facea o curba mare spre dreapta. De acolo, conform indicatiilor, noi am inceput sa urcam pe o alta poteca, spre stanga, pe o pasune superba si abrupta marginita de padure. In urma noastra, primele imaginii cu satul rasfirat pe vale si dealurile acoperite sau golase din imprejurimi ne fac sa simtim pentru prima oara cu adevarat frumusetea Apusenilor.

Tot acolo gasim un om care coseste, asa ca ne oprim sa-l intrebam de poteca spre varf. Sigur ca nu am inteles chiar tot ce spunea, dar un cuvant ne-a ramas in minte: taf! Trebuia sa ajungem “pe taf” sau “la taf”. Deci stiam unde trebuie sa mergem. Ramanea doar sa ne dam seama ce este acela un “taf”. Ulterior ne-am hotarat ca poate n-am inteles noi bine si era de fapt vorba de un “vataf”, despre care oricum nu stiam prea bine ce inseamna, dar acest cuvant a devenit oarecum simbolul acestei zile. “Mai e mult pana la vataf?” “Nu stiu, inca nu-l vad…”

Mai sus putin intram iar intr-un drum de tractor, care incepe sa urce abrupt o portiune extenuanta, aflata direct in bataia unui soare puternic. Nu aveam asa multa apa la noi, dar teoretic urma sa intalnim un izvor mai sus, dincolo de “taf”.

Portiunea aceasta insa, abrupta, cu drumul arid si uscat, cu iarba mare pe margini si lacuste multe… cu fluturi si flori si ganduri ce zburau spre dealurile de la Slanic (unde mergeam “la fan” cand eram mici), a fost ceva… fantastic! Urcam din greu, dar de fiecare data cand ne opream si priveam in urma… era un sentiment atat de plin de frumos, ceva incredibil!

Dealuri inverzite, casute risipite si vechi, casute din acelea cu acoperisuri de paie, ca in muzeul satului, era asa o atmosfera de genul… “aici mi-ar placea sa stau cu persoana iubita si sa nu avem nicio grija in lume… doar sa ne iubim”. Genul asta de sentiment il trezea locul ala, pe care l-am considerat destul de usor ca fiind “la vataf”. Si asa i-a ramas numele. Unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut. La vataf!

Desigur, am inceput sa ne alegem parcele de teren in zona (un fel de ”stop a mea!” cum faceam cand eram mici la masini). Eu voiam in varful dealului din fata, unde era si un copac langa casuta, Claudia a zis ca vrea mai la vale, ca nu poate sa urce pana in varf mereu si eu am zis ca o sa-i cam rupem gardul iarna cu sania… Nu era problema, a zis ca-si face o poarta in partea de sus si una jos, ca sa trecem prin curte cu sania fara sa rupem gardul. Ok, atunci nu ajungem la proces.

Parasim vataful si intram in padure. (Abia dupa cateva luni am aflat ce e acela ”taf” – dar locul tot ”la vataf” l-am numit). O racoare binevenita, presarata pe margini cu putina zmeura si mure. Prin padure nu mergem asa mult, desi nu uitam sa facem zgomot pe carare, pentru a ne face simtita prezenta gafaitoare. Apoi ajungem la o zona cu multi busteni culcati la pamant, de care ne spusese un nene. Eu ma bucur sa constat ca suntem inca pe traseul indicat si tot acolo  gasim si un izvor despre care ni se spusese. Ba parca era si o masuta cu bancuta. Tare dragut, desi locul nu ofera o priveliste cine stie ce, pentru ca padurea din fata obtureaza vederea.

De aici insa ramanem “pe drumuri”. Indicatiile, pretioase precum un marcaj turistic, nu ne prea mai sunt de folos. Nu mai stiu daca le uitasem, sau daca terenul nu se potrivea cu indicatiile… cert e ca drumul forestier merge orizontal la stanga si la dreapta. Si noi ar cam trebui sa urcam… drept inainte.

Incerc sa-mi amintesc ce ne spunea nenea si facem stanga. Iesim putin din padure, cat sa mai admiram o vale cu pasuni ce coboara atat de frumos spre alta padure, apoi gasim o imitatie de drum/poteca ce urca perpendicular pe drum, pe partea dreapta. Perfect! Asta trebuie sa fie! Asa ca incepem sa urcam.

Nu trece mult si cararea cam dispare, pierduta pe sub frunze si ierburi, in padurea aceea pe care mi-o amintesc cam joasa (cu crengile la pamant). Genul de padure ce nu te lasa sa o cuprinzi cu privirea pana in adancurile ei…

Iesim apoi la un luminis, o zona putin dezolanta, arata ca dupa razboi. Copaci defrisati, undeva pe marginea unei vai largi,  undeva pe partea dreapta a muntelui. Era o priveliste frumoasa insa spre departari, dupa mersul cel “orb” prin padure.

 In aceasta zona am gasit afine nenumarate si nu am putut sa nu ne oprim putin pentru asta. Fetele nu au pierdut ocazia pentru a-si face buzele cat mai vinete cu putinta, desi Irina era suparata ca ea, care incerca special sa se murdareasca cat mai mult pe buze, era mai putin murdara ca Maria care manca “normal”.

Am mai urcat apoi la nimereala pe ceea ce parea o poteca si inca aveam sperante ca poteca ne va scoate in creasta, de unde ne va fi mult mai usor sa ajungem in varf. Era o zona draguta, cu pietre mari acoperite de vegetatie, cu ferigi si o zona “impaturita” de o iarba moale si mica… adica… era o iarba asa draguta, ca o patura ce acoperea pamantul – dar nu peste tot. Doar in acea zona ce astfel devenea mai speciala…

Poteca urca spre stanga putin, pana cand s-a pierdut intr-un luminis acoperit de crengi uscate si ierburi inalte si inconjurat de padure.  Ce interesant e sa mergi prin padure, sa nu vezi prea mult in jur, sa nu stii clar unde te afli, apoi sa iesi intr-un luminis, sa incerci sa observi cat mai mult in jur. Din pacate, padurea nu ne permitea sa vedem prea mult.

In fata, o vale larga era acoperita de padure si ideea ca trebuie sa coboram nu suna prea bine. Asa ca am urmat marginea vaii aceleia, prin luminis, spre partea dreapta. Spre marginea cealalta a poienii cu crengi uscate. Am  sperat sa gasim continuarea potecii acolo, dar ea nu mai exista. Poteca aceea era facuta sa te aduca aici si atat. Mai departe nu. Asa parea. Am pus mana pe harta si pe busola, dar pe harta, poteca pe care ar fi trebuit sa mergem avea o lungime de doar doi centimetri (incepand de unde lasasem masina!), nu ma ajuta prea mult. Nu imi arata curbe, diferente de nivel, poiana sau padure… era o harta mult prea… de ansamblu. Cel putin puteam sa calculez directia de mers, stiind de unde am plecat si unde trebuie sa ajungem (pe harta cel putin). Am incercat sa ma uit printre copaci, padurea era de acum foarte larga, puteai sa vezi destul de departe in ea (intr-o parte),  si chiar ma gandeam sa ma catar intr-un brad, sa vad ce se vede de sus. Daca s-ar fi vazut varful, am fi stiut in ce parte sa o luam, cu poteca sau fara. Dar mi-am dat seama ca si daca m-as sui intr-un brad, nu as putea depasi ca inaltime ultimele crengi, varful brazilor. Pentru ca nu as fi avut pe ce sa stau, crengile fiind mult prea subtiri in varf.

Asa ca pornim la dreapta, prin padure. De acum incepem serios sa fim atenti la ce e in jur, sa facem galagie, si eu ma opresc destul de des pentru a confrunta harta cu busola.

Nu exista poteca, dar  in stanga e vale mare si in dreapta tot vale. Impadurite desigur. Deci mergem o portiune pe o mini culme acoperita de brazi. Ne oprim la un bolovan patratos sa ne odihnim si facem asa un  mic plan de atac… adica… asta e, mergem la nimereala! Suna bine! Desi imi faceam probleme ca am putea termina mini coama aceea, pe care o foloseam ca pe o directie si am fi putut ajunge sa fim inconjurati de vale din toate partile. Atunci in ce parte am mai fi luat-o, ca in sus nu mai aveam unde?

Dar nu coboara. Ceea ce se intampla insa e ca se adanceste foarte mult in padure si padurea pare ca se inghesuie din ce in ce mai mult sa creasca acolo… in drumul nostru. E incredibil cat de repede padurea se transforma, dintr-una prin care poti privi la departare, caci copacii sunt rari si crengile incep de undeva mai de sus, la una… prin care nu mai vezi nimic. Si nu pentru ca nu s-ar vedea ceva neaparat, ci pentru ca nu poti sa mai privesti inainte, ci doar in jos! Ca sa eviti sa-ti intre o creanga in ochi. Brazii devin atat de desi incat e nevoie sa rupem crengutele complet uscate de la poale ca sa ne facem loc! Eu sunt primul si astfel sunt cel mai plin de zgarieturi, dar mi se pare o aventura grozava! Desi atunci aveam ceva emotii, nu-mi placea faptul ca nu pot sa vad un eventual urs ascuns la 10 metri distanta si nici ca nu stim exact unde suntem si nici daca mergem unde trebuie. Desi teoretic directia era buna.

Legat de aceasta portiune de traseu, asta imi amintesc insa cel mai mult: cat de deasa era padurea aceea! Imagineaza-ti ca te strecori printr-o crapatura prin care nu incapi, trebuie sa te atingi si sa te tragi de margini ca sa-ti treaca tot corpul… doar ca aici puteai sa rupi din acele margini, ca erau uscate.

Pe jos nu era iarba, erau doar ace de brad si crengute uscate, si prin griul acela maroniu, isi scotea palaria sa ne salute cate o ciuperca! Una rosie, cu codita alba. Dar nu, nu era doar una, era o intreaga familie! Un sat intreg de ciuperci, pentru ca unele erau mai risipite… pe unele din ele, nu stiu cum reusea dar se cobora o raza calduta de soare, si imaginea aceea mi se pare superba: o ciuperca rosie intr-o  padure gri-maronie, si o raza calda de soare ce face lumina doar acolo, doar pe acea ciuperca… O  lume minuscula in padurea aceea imensa, o lume colorata la poale de brazi cenusii si uscati.

Nu mai stiu cat am hoinarit prin acea padure, dar stiu ca am iesit din ea dupa 3 ore de mers de la masina. Adica in principiu cand noi am fi trebuit sa fim deja pe drumul de intoarcere, conform calculelor facute dupa indicatiile satenilor (ulterior ne-am dat seama ca nu trebuie sa te iei niciodata dupa un satean care-ti spune “aa, se face mai putin de o ora”. Satenii nu au ceas!)

Iesirea din padure a fost un moment deosebit. Era o zona plina de ienupar si alti arbusti lipiti unii de altii, astfel incat daca pana acolo zgariasem bine mainile si umerii si gatul, acum era timpul picioarelor sa fie zgariate. Eu am luat-o putin inainte, dornic sa ajung in varful acela micut din fata noastra, sus, pe niste stanci ce aveau sa imi ofere o pozitie pe harta si o orientare in spatiu cum nu mai avusesem de ceva vreme. De sus le-am urmarit si pe fete chinuindu-se sa inainteze printre tufisuri, dar eu deja eram atat de incantat ca abia asteptam sa ajunga si ele acolo, sa se bucure de reusita!

Iesisem intr-o creasta secundara, de unde, dincolo de valea din fata, se vedea creasta principala, cu drum si marcaj ce duceau in stanga spre varf. Acolo sus era spatiu drept si iarba moale si o priveliste minunata spre inapoi… atat de minunata incat fetele  nu s-au putut abtine sa nu traga un pui de somn pe iarba cea moale si batuta de vant. Am stat cam  mult acolo, dar asta nu facea rau decat programului, ce avea sa fie dat complet peste cap, nu si noua – care ne bucuram sa simtim iarba intre degetele picioarelor desculte.

Eu ma simt extrem de multumit de faptul ca am iesit exact unde ar fi trebuit sa iesim. Adica asa, cu aproximatie, ca o eventuala poteca putea sa iasa mai in dreapta, dar… ca idee, faptul ca am ajuns aici si nu in cu totul alta parte, mult mai departe de varf, mi se pare incredibil. Chiar daca Claudia avea impresia ca am iesit bine pentru ca am avut noroc si nu datorita super-puterii mele de orientare in spatiu. Ce stie ea cata super tehnologie se ascunde in creierasul meu si cate poate el sa debiteze uneori… Deci fara harta si busola (si cu siguranta fara Ioan) am fi facut mult mai mult  pana pe varf. Daca am fi ajuns.

De aici insa mai avem ceva de mers spre drumul forestier din creasta principala, unde zarim si cativa stalpi indicatori. Problema e ca ar fi cam mult sa coboram in valea din fata, ca apoi sa urcam iar, desi asta ar fi cea mai directa cale. Hotaram sa mergem totusi spre dreapta, incercand sa mentinem aceeasi altitudine, facand apoi stanga pe curba de nivel, prin padure, pana iesim in creasta principala. (cele doua creste se uneau intre ele). Si in aceasta portiune am avut de strabatut zone de vegetatie deasa, tin minte ca ne cataram efectiv pe crengile de jnepeni ca sa ii depasim si daca reuseam sa calcam intre tufe, atunci vai de pielicica noastra cea delicata. Mai ales a mea, care e cea mai fina! Serios!

Dupa ce am depasit zona inghesuita, am nimerit intr-o alta piedica naturala, ce ne-a incetinit inaintarea: turba. Nu mai vazusem pana acum cred, dar a fost interesant. O iarba moale, ca niste muschi de copac, imbibata cu apa. Piciorul se afunda cativa cm in ea, si simteai ca mergi pe un burete din acela de baie. Doar ca mai moale si mai frumos. A fost interesant insa si aici.

Apoi am ajuns la un rau, apa buna de baut, cateva mini cascade, o zona superba. Sarim peste raulet, care primeste afluenti din mai multe parti si ma gandesc ca e un munte destul de plin de surse de apa, avand in vedere ca suntem atat de sus si atat de aproape de varf. Varf care nu se vede inca.

Ne mai oprim putin in iarba mare si galbena, unde eu am zarit o prepelita si am plecat la vanatoare cu noul meu cutit tip Rambo…

(nicio prepelita nu a fost ranita in urma realizarii acestei fotografii)

Apoi iesim in drum. Un drum prafuit, cu pietre, dar pe care s-ar fi putut merge si cu masina (nu orice masina desigur). El vine din dreapta dinspre statiunea turistica Muntele Baisorii, unde se poate urca din localitatea Baisoara si merge spre stanga, trecand de Muntele Mare, pana spre Scarisoara. Nu stiu daca mai departe e tot drum sau doar poteca, dar pe harta apare cu marcaj banda rosie. Traseu de creasta superba si lina, de facut candva.

In  drum Maria a zarit o vipera negricioasa, care s-a speriat de noi mai mult decat noi de ea. Apoi am inceput sa urcam pe drum spre varful Muntele Mare. Pe care inca nu-l zarim. Mie imi plac drumurile astea aflate la inaltime, se merge destul de usor pe ele. Chiar daca e soare puternic, in jur privirea iti e libera sa colinde in toate partile, admirand muntii Trascaului in directia din care am urcat si alte dealuri si parti de tara pe care nu le recunoastem, dar pe care le indragim usor. Eu nu mai am rabdare sa stau dupa fete, care se misca mai greu, asa ca merg putin inainte. Drumul e evident, dar el merge  putin spre stanga, lasand partea cea mai inalta a muntelui undeva in dreapta. De aceea ma gandesc ca poate el ocoleste varful, si atunci e mai bine sa mergem direct spre varf. Ceea ce si fac.

Dupa un urcus prin iarba moale si printre balti si izvoare, dupa ce nu mai reusesc sa vad fetele in urma (ramase dupa un delusor, undeva mai la vale), ajung sa imi dau seama care e varful. Zaresc de sus de acolo primele cladiri ale unitatii militare despre care auzisem la un localnic, si totusi ma surprinde sa vad asa un complex mare pierdut aici sus pe munte. Ma intorc si le fac semn fetelor sa vina, apoi ne apropiem impreuna de gardul unitatii.

Inchidem aparatele foto cand observam ca in turnul de veghe se uita cineva cu binoclul la noi si intram inapoi in drum, pe partea dreapta a gardului. Sunt multe cladiri, baraci, un turn pe un delusor si o cupola mare, alba. Imaginea ma duce enorm de mult cu gandul la jocul Comandos (behind enemy lines). Cand ne apropiem de poarta (drumul merge pe partea dreapta, de-a lungul gardului), doi oameni se apropie din interior. Ne salutam, stam putin de vorba, incercam sa fim prietenosi dar nu reusim sa scoatem prea multe vorbe de la ei. Aflam insa ca punctul cel mai cel mai inalt al Muntelui Mare este delusorul de 2 metri inaltime pe care e construit acel turn. In rest, toata unitatea militara e construita pe varf si spatiu in jurul ei este destul. Acum intelegem de ce i se spune “muntele MARE”. Este foaaarte mare, foarte larg. Pare sa aiba aceeasi inaltime pe o suprafata atat de mare, si chiar daca punctul cel mai inalt, oricare ar fi el, are 1826m, tot muntele pare sa fie la peste 1800m. Ar fi loc pentru vreo 2 stadioane… e un platou tare inalt.

Continuam apoi sa mergem pe drum, cu gand sa dam ocol gardului si sa ne intoarcem pe unde am venit. Observam de la capatul gardului si spre partea cealalta, spre Scarisoara, si mi se pare iar o zona atat de frumoasa…

Probabil putin obosite, fetele se aliniaza pe marginea drumului si incep sa faca autostopul, tinand in mana o hartie pe care e scris mare “BUC” si scotand desigur cat mai  multe picioare dezgolite la inaintare. Nu a oprit nimeni sa le ia, dar, asa cum spunea un amic, probabil stateau pe partea gresita a drumului, pe partea ce merge spre Oradea.

Dupa ce reintram in traseul de unde am venit, ne oprim la soare sa mancam cate ceva. Intr-o zona cam batuta de vant si cu multe crengi uscate pe jos (din cate tin minte).

Eu ma gandesc ca la intoarcere putem incerca o mica deviatie, poate reusim sa gasim poteca pierduta. Asa ca dupa ce ne chinuim iar prin zona mlastinoasa care ne incetineste mult, ajungem inapoi la zona cu jenepeni si ienupari. Ne strecuram printre ei pe ceea ce pare a fi o poteca, si ma gandesc ca poate avem noroc de data asta si reusim sa mergem pe ea. Dar de unde, se pierde atat de  usor printre tufisuri si impediat ajungem la marginea vaii, pe unde ar trebui sa coboram. Nu pe aici am urcat, urcasem mai prin dreapta, dar nu trebuie neaparat sa mergem pe aceleasi urme. Asa ca incepem sa coboram abrupt pe aici, printre tufe la fel de dese si zgarietoare ca si la urcus. Trebuie atentie sa nu calci stramb, sa nu te zgarii prea rau, dar in rest e ok. E chiar interesant de fapt, sa simti ca esti primul care trece pe acolo. Incercam totusi sa nu lasam urme in aceasta privinta. Si ajungem apoi la zona cu brazi, la fel de desi si cu crengi la fel de uscate la poale. Inaintam la fel de greu, dar cel putin acum e de coborat, mergem putin mai repede. Ciuperci rosii ne fac inca semne cu bulina dar cred ca ne doream mai mult sa ajungem la o poteca, asa ca nu ne mai opream asa des.

La un moment dat iesim la un luminis si eu ma gandesc ca din partea stanga ar putea veni un drum, asa ca indrept grupul intr-acolo. Irina, mai iritabila uneori, atunci cand efortul o copleseste, se enerveaza dupa ce calca intr-un noroi adanc pe care nu-l vazuse si imi reproseaza ca le-am bagat direct in… o zona murdara. Si degeaba, pentru ca am iesit tot acolo unde am fi iesit daca mergeam pe unde mergea ea. Eu rad zicand ca de fapt pe acolo incercam sa evit acea portiune cu noroi, ce sa-i fac daca n-a vazut-o? Apoi ajungem la un raulet parca, pe care il urmam pana cand iesim intr-un drum forestier ce vine din partea stanga. Il urmam mancand toata zmeura de pe margini, pana cand iesim in acelasi drum pe care l-am parasit de dimineata, drum care in cateva minute ne scoate la acelasi izvor si la zona cu busteni culcati la pamant. De acolo pornim inapoi prin padure pana la Vataf, vazandu-l de acum fara lumina calda a soarelui – si inca ni se pare minunat. Chiar daca seara ne impinge tot  mai rapid spre masina. De fapt nu era chiar seara, era in jur de ora 17, dar pentru ca soarele intrase in nori, totul parea putin mai… inserat.

Coboram drumul cel abrupt, traversam iar o mica portiune de padure si ajungem in drumul “principal”. De unde, in cateva minute, suntem  la masina. Ne echipam, ne spalam la rau, mancam, nu stiu ce-am mai facut dar presupun (adica asta as fi facut) si pornim la vale spre Posaga si apoi pe valea Ariesului spre Scarisoara… desi nu stim inca unde ne va duce drumul.

Ah, inainte de a parasi satul Sagagea (cel superb), ne oprim pentru ca drumul ne este blocat de un camion in care mai  multi oameni incarca lemne. Cobor sa vad ce si cum, sunt multi barbati, mai tineri mai batrani, si eu sunt cu 4 fete dupa mine… e putin ciudat. Dar nu suntem  nici in Bucuresti. Totusi, unul din ei incepe sa vorbeasca, imi pare rau ca nu inteleg mare lucru din ce spune (nu prea avea dinti in gura, vorbea cam stalcit).

Din vorba in vorba noi intrebam si cam cat ar fi metru patrat de teren aici in zona si un nene imi zice ca daca-i dau “o nepoata” din astea care sunt cu mine, imi da el vreo suta de metri de pamant. Ii zic ca nu are suficient pamant ca sa fie targul echitabil si ma ofer sa ii ajut la incarcat. Dar se descurca si chiar se grabesc pentru a ne lasa sa trecem. Tot acolo fetele incep sa vorbeasca cu o batranica iesita la un gard, careia i-am facut si cateva poze in secret. Fetele i-au cerut adresa ca sa-i trimita o scrisoare si cateva poze, cine stie, poate candva ne va gazdui o noapte…  (later edit: dupa multe luni, fetele i-au trimis o scrisoare si cateva poze, iar batranica le-a raspuns. Cu scrisul ca al unui copil de clasa a 2-a, cu emotii si cuvinte simple, o bucurie si pentru noi si cu siguranta si pentru ea).

Apoi am inceput sa coboram.

La sosea, pe intuneric deja, nu mai stiu de unde si pana unde ne-a venit ideea si am facut stanga la Salciua de Jos, spre “sub Piatra” si spre Huda lui Papara. Drumul pana la Huda pare modernizat, asfaltat, macar o portiune, dar e asa intuneric incat devine putin infricosator pentru unele persoane. Nu e absolut niciun beculet, pare pierdut in mijlocul salbaticiei. El urmeaza cursul unui rau facand serpentine printre stanci si paduri si munti, pana ajunge la o intersectie cu indicator. Acolo gasim si loc de parcare, in fata unei pensiuni de unde se aude muzica si de unde bate lumina, asa ca ramanem acolo.

Merg in inspectie putin mai sus, la dreapta, pe drumul inaccesibil pentru masina ce merge spre Huda lui Papara (despre care nu stim prea bine ce este). Gasesc o poiana cu fan cosit langa un grajd, aproape de masina, asa ca montam acolo cortul. Cu grija sa nu ne vada cineva care ar putea comenta ceva, desi acum imi dau seama ca n-ar fi avut nimeni niciun motiv sa ne zica ceva. Am mancat pe iarba pe langa cort, la lumina frontalelor, apoi eu cu Darmina am mers in recunoastere pana mai sus, sa gasim macar intrarea in Huda. Care trebuia sa fie la vreo 200 de metri. Am tot mers noi prin intuneric cu frontala, am trecut de un pod suspendat, de niste casute, dar drumul incepe sa urce prin padure si pare sa nu duca nicaieri… asa ca ne intoarcem. A fost o iesire draguta totusi.

Peste noapte, Irina a auzit un zgomot ciudat afara, era sigura ca a fost un marait, asa ca m-a trezit pe mine speriata sa vad ce este. Am scos capul usurel, am inceput sa vorbesc nitel si nu era nimic. Am ras de ea pe urma ca a sforait si s-a speriat de propriul sforait, dar ei nu i-a prins prea bine sperietura. Pe urma insa am dormit destul de bine pana dimineata…

Ziua 3. Huda lui Papara, Pestera lui Ionele, Izbucul Tăuzului, satul Casa de Piatra.

Ca de obicei, m-am trezit primul. De data asta am lasat indienii in pace si am trezit fetele cu muzica de la mobil. Ca sa fie trezirea mai dulce… nu mai stiu ce melodie am pus. Desigur, asta s-a intamplat dupa cel putin jumatate de ora, timp in care le-am mai lasat sa doarma, cat eu am iesit putin in inspectie. Apoi am strans rapid cortul, cu gandul la nenea care vine sa-si stranga fanul si nu poate de noi. Nu a venit insa nimeni. Am risipit la loc fanul sa para ca n-a fost nimeni aici, am mancat si am strans ce era de strans, apoi ne-am dus la masina.

Acolo am intalnit un baiat, care dormise peste noapte in masina si care venise la o casuta din apropiere… dar pe care nu a mai gasit-o pe intuneric, sau nu mai stiu care era faza. Cert e ca fetele erau putin ofticate de faptul ca baiatul vorbeste doar cu mine si pe ele nu le baga in seama. Am ras si eu de ele, ca nu stiu sa se bage in seama cu lumea… De fapt, cand am facut cunostinta cu baiatul respectiv, am facut doar noi doi, apoi cand s-a intors spre fete a zis ceva de genul “eh, oricum nu conteaza cum va cheama ca tot nu va tin minte pe toate”. Si fetele iar s-au suparat, ca de ce baietii ma prefera mai mult pe mine decat pe ele – pai daca eu am ceva de spus si nu ma rusinez sa spun!

Drumul pana la Huda este tare dragut, ca un tunel sapat printre crengi de copaci ce-l acopera, cu cate un grajd sau o casuta pe o parte si pe alta. Exista si marcaj, cruce albastra, dar inca nu stim unde duce. Nu mergem mult si ajungem la un pod suspendat, pe care eu si Darmina il traversasem si in seara precedenta.  E dragut, se balangane, si spre stanga vedem si ceea ce pare a fi intrarea intr-o pestera.

Dupa ce trecem podul facem stanga si ajungem la casutele unde venise baiatul acela. Nici el nu stie exact ce-i cu Huda asta, asa ca parasim drumul marcat si mergem pe o potecuta la stanga, printre casutele de lemn, spre stancile acelea in care pare sa se piarda raul. Un podet de lemn cu cateva trepte ne ajuta sa mergem putin pe deasupra raului, pe langa un perete de stanca, astfel incat sa putem privi in pestera… in despicatura aceea de unde iese raul. Dar poteca se termina si nu mai putem inainta, pentru ca de aici nu se mai poate merge decat prin rau. Ne uitam in interior si vedem ramasitele unor pasarele, scari de metal, si ne gandim ca acolo trebuie sa fi fost tare interesant…

Pacat ca nu se mai poate inainta. Dar pare totul prea parasit si neingrijit, asa ca ne gandim ca trebuie sa mai existe o intrare, undeva mai pe sus. Doar era si marcaj pe poteca principala. Asa ca pornim la deal, prin padure, privind spre stanga spre stancile cele mari. Drumul insa urca si se departeaza de stanci, pare ca le ocoleste, dar padurea devine tare frumoasa. Larga, cu frunze cazute pe jos dar inca verde. Eu zic sa urcam pana sus pe creasta, de acolo macar putem admira peisajul… dar urcusul e greu se pare si trebuie motivatii bune uneori ca sa mergi mai departe.

Asa ca sun la salvamont sa intreb ce-i cu poteca asta si unde e intrarea in Huda. Nu stiam alt numar asa ca am sunat la numarul principal, 0-salvamont, de unde mi-au facut legatura unde trebuia. Am vorbit cu un nene care mi-a spus ca jos acolo era intrarea in Huda si ca e cam dezafectata, dar ca poteca pe care suntem merge pe creasta si de acolo se poate ajunge la un balcon dragut amenajat de ei (de care parea tare mandru). Un loc unde exista o cascada inalta, locul pe unde apele raului intra in stanca, iesind apoi jos la Huda. Pai… suna bine, si cum nu e mult de mers, incepem sa urcam.

Pe mine ma bucura de fiecare data iesirea intr-o creasta, intr-un spatiu deschis, cu priveliste. Si aici privelistea era incantatoare! Semana asa bine cu un deal de la Slanic, cu iarba buna de cosit, flori colorate, cativa copaci… si apoi am iesit in  “creasta”, de unde sa avem vedere si in partea cealalta. Un loc superb aici, acum daca stau sa ma gandesc, era poate chiar mai complex si mai frumos decat vataful de la Sagagea. Doar ca aici era mai aproape de sosea, si deci de “civilizatie”.

Dar ce vedem?

In spate, vedem in vale locul unde am lasat masina. Cele cateva pensiuni, iar in dreapta, pe un delusor, manastirea “Sub Piatra”, pe care o zarisem si dimineata cand ne-am trezit. Pare asa departe acum… 

Sigur ca se vad  siruri de dealuri si ceea ce intuim ca este valea Ariesului, pe unde am venit cu masina seara trecuta. Peste vale, dealuri mai inalte si, desi eu nu am crezut la inceput, undeva in departare, spre stanga, se vede cupola aceea alba de pe Muntele Mare! Adica locul unde fusesem ieri! Eu nu am crezut ca poate sa fie, pentru ca era mult prea la stanga si noi venisem dinspre dreapta! Dar analizand harta, era corect. Lucru confirmat oricum de zoom-ul de la aparatele foto.

Apoi, ce se vede in partea cealalta a crestei unde ne aflam? O vale mare, cu cateva casute tip grajd, cu copaci si cateva vacute… vale ce duce spre niste stanci inalte unde trebuie sa se afle si cascada noastra. Si apoi alte culmi de dealuri pe care iti vine sa mergi si sa nu le mai cobori. Mie cel putin. Uneori.

Nu mai tin minte exact indicatiile primite la telefon, asa ca facem stanga pe ceea ce pare a fi o poteca. Ajungem langa una din casutele pe care le vedeam, unde gasim doua babute (cate diminutive, asta imi aduce aminte de Mariuca) si le intrebam cum ajungem la casca…duta. Nu si in cat timp, pentru ca in privinta timpului am invatat sa nu mai ne incredem prea mult in localnici. O luasem putin gresit, nu trebuia mers pe curba de nivel la stanga ci coborat pe poteca drept la vale. Ceea ce si facem, prin iarba putin umeda de la roua diminetii, admirand razele soarelui ce se inalta de peste munte. Era in jur de ora 9.

Lasam asadar in urma troita din varful dealului si coboram spre stancile cele mari. Sarim un parleaz (sau poate era o poarta) si intram in umbra muntelui. In dreapta in vale se zareste un laculet cu o apa colorata si transparenta, tare dragut, dar poteca tine putin stanga, asa ca o urmam, printr-o zona in care devine tare ingusta, pe marginea unei vai abrupte ce se deschide spre dreapta. Nu trece mult si ajungem la balconasul de lemn din padure, tare frumos, pe care ne oprim.

Sub noi, o prapastie maricica, iar in fata noastra un perete de stanca, pe care curge grabita apa raului, intr-o cascada formata din doua parti si destul de inalta. Subtirica, dar inalta. Cel mai interesant lucru la ea ni s-a parut (si mie, dar mai ales fetelor), laculetul care se formeaza la jumatatea cascadei. E ca o caldare micuta, ca o cada, ca un jacuzzi romantic in care se scurge apa primei cascade si din care porneste a doua cascada. Am fi vrut cu totii sa facem baie in el, desi nu am fi incaput toti odata, dar cu siguranta apa era extrem de rece si oricum nu se putea ajunge acolo. Cel putin nu de aici si nu foarte usor.

Mai in dreapta, peretele de stanca devine cenusiu spre negru, pare afumat… de apa. Dar e dragut. Un panou ne informeaza in privinta locului si a cascadei, dar si a pesterii prin care se strecoara apa prin munte. Din pacate nu reusim sa citim chiar tot, pentru ca hartia de pe panou e destul de rupta. Locul e insa atat de frumos si balconasul de lemn ne bucura atat de mult, incat imi vine sa sun iar la salvamont sa le multumesc pentru acest balconas. Dar cum bateria la mobil cand esti pe drumuri este un lux, preferam sa o economisim pe cat posibil. La cort nu prea avem priza, si chiar, nimeni n-avea incarcator de la bricheta masinii. Pai asa plecam noi la drum? Tz tz tz.

La intoarcere ne-am oprit putin la o casuta din aceea grajd, chiar inainte sa iesim inapoi la troita din deal. Era cu usa de lemn (de fapt toata era din lemn), cu acoperis inalt si triunghiular din paie si crengi negre si cu multe sparturi in el… am intrat, mai mult din curiozitatea de a vedea daca se poate dormi intr-un astfel de grajd in caz de nevoie. Dar in caz de nevoie se poate dormi oriunde. Si inauntru aici e destul de curat, nu au fost tinute recent animale, e praf si fan si pamant si soarele patrunde tare cald si frumos prin sparturile din acoperis. Legat de locul asta, imi place mult o poza pe care mi-a facut-o Irina chiar cand intram. Pare asa… ca exploram un loc pierdut de cine stie cat timp… unde nu a mai fost nimeni de si mai mult timp. Imi plac locurile de genul asta. Poate de-aia imi place mai mult la tara decat la oras.

De la troita din varful dealului am mai zarit un loc ce mi s-a parut fantastic. Cum priveam spre locul unde lasasem masina, spre manastire, in dreapta, pe creasta dealului, am zarit o casuta. Tot genul asta, tip grajd, dar avea o pozitie care mi s-a parut absolut fantastica! Era pe o poiana ce parea izolata de niste stanci si de padure, la marginea unei prapastii. Din pacate aparatul meu nu are zoom prea mare, dar am incercat totusi sa o prind intr-o poza. Era un loc ce parea atat de ascuns de oameni si atat de greu accesibil… minunat! Sa te tot pierzi acolo o vreme…

Coborarea prin padure a fost rapida apoi si am ajuns inapoi la masina, pe un soare arzator. Nici n-am plecat bine insa, ca din cauza drumului cu pietre multe si ascutite, facem pana. Cauciucul din spate de pe partea dreapta e desumflat complet, asa ca trag masina cat mai langa gard, lasand loc sa mai treaca o eventuala masina pe langa si ma pun pe treaba… Mai intai trebuie scotocit printre bagaje dupa cric, apoi desfacut surubul de la roata de rezerva, care e sub portbagaj.

Un nene dintr-o gradina ne intreaba daca avem ce ne trebuie, ii spun ca da si ca ne descurcam… apoi nu mai stiu ce a zis de fetele mele, care se duceau intre timp sa ia apa de la rau. Dar a fost o faza ca in filme, ceva gen… el: “nu mi-ar strica si mie una din fetele astea” (sau asa ceva). Eu (mai in soapta): “nici mie nu mi-ar strica fiica dumneavoastra”. El: “ce?” Eu: “am zis ca nu ar strica sa aduca niste apa…” El: “da, pai e raul jos in vale…”. Ma rog, ceva de genul asta.

M-am chinuit putin sa scot roata desumflata, suruburile care o tineau erau fixate bine, a trebuit sa ma sui efectiv in picioare pe … habar n-am cum se cheama, pe chestia aia care desface suruburile… Eram ud leoarca, tin minte doar ca Darmina se minuna cat de calm sunt… Apoi am plecat prudenti spre vale, pana am iesit la asfalt.

De acum putem admira si valea pe care am venit noaptea trecuta pe intuneric si observam pe malul raului cortul pe care il zarisem pe intuneric ieri, si despre ai caror proprietari ne-am zis ca sunt nebuni sa puna cortul in vagauna aia. Sigur, vagaunile arata altfel cand afara e ziua: sunt mai primitoare.

Ne-am oprit apoi sa mancam undeva pe iarba, la o mini intersectie cu o poteca pe care curgea un firicel de apa…

Pentru ca era duminica (23 august), nu am gasit pe valea Ariesului nicio vulcanizare deschisa. Nu ca am fi gasit foarte multe inchise. Satele sunt multe, dar par asa saracacioase si lipsite de unele facilitati pe care unii oraseni le-ar considera indispensabile: nu tu mall-uri, nu tu benzinarii cu supermarket, nu tu vulcanizare. E o zona tare frumoasa valea Ariesului, ma gandesc ca merita facuta pe bicicleta – sa poti sa te bucuri mai mult de casele vechi, de raul stralucitor, de dealurile din jur.

Trecem de Baia de Aries si de Lupsa, localitati putin mai mari, dar tot fara vulcanizare deschisa, si ajungem la Campeni. Eu propun sa mergem o fuga si pana la Rosia Montana, ca nu e deviatia mare, sa vedem si noi ce si cum.

Zona e draguta, ca orice alta zona din aceasta… zona. Drumul pare asfaltat recent si ajunge dupa cateva serpentine in centrul localitatii. Unde cel mai interesant mi se pare ca sunt cel putin 3 birouri de informare diferite, in 3 cladiri diferite.

Ar fi multe de spus despre experienta noastra la Rosia Montana, dar nu prea imi vine sa ma apuc de povestit. Sau cum s-ar spune, “nu ma ating de asta nici cu o prajina de 10 metri!” S-a lasat cu galagie, dar macar am ramas de-atunci cu o vorba de duh: “aurul cine il ia, aerul?!”

Nu am mai prins deschis la galeriile dacice, deci n-am prea vazut mare lucru.

Dar am facut o fotografie care reda foarte fidel toata aceasta zona!

De aici am plecat spre Garda de Sus, cu gand sa mergem la pestera Scarisoara. Unde eu mai fusesem cand eram micut.

Ajunsi in intersectia cu drumul nostru spre Scarisoara, ne oprim mai intai sa cumparam cate ceva din piata aflata pe marginea soselei. Adica un pepene si cola, daca tin bine minte (vai de noi ce combinatie!). Am intrebat si cativa localnici despre traseu, despre ursi (in caz ca punem cortul prin zona) etc. Femeile din piata se uitau cam ciudat la noi.

 Intre timp incepuse sa picure. Drumul spre Garda Seaca, un sat aflat mai sus pe valea raului, nu e asfaltat. De undeva de acolo se poate urca pe jos pana la Scarisoara intr-o ora. Dar mai exista un drum de masina, tot neamenajat, care duce pana la pestera. Lumea nu ne prea sfatuieste insa sa mergem pe el, fiind destul de accidentat. Si avand in vedere si noroiul cauzat de ploaia ce incepuse, imi dau seama ca trebuie cautate alternative.

Momentan ne oprim la capatul asfaltului, undeva la cateva sute de metri departare de soseaua principala, acolo unde se face un drum la dreapta. Spre pestera lui Ionele, conform indicatoarelor. Accesul cu masina este teoretic interzis, nu stiu de ce, asa ca lasam masina undeva pe margine (chiar daca drumul e destul de ingust). Si pornim fara bagaj mai departe, pe drumul orizontal ce se strecoara printre munti, pe marginea unui raulet. Cheile Ordîncușei. Mai vin masini de sus, dar si oameni si ii intreb daca se poate ajunge la Scarisoara pe aici. Nimeni nu pare sa stie sigur, dar am inteles ca drumul se termina undeva mai sus, deci nu se poate ajunge (cu masina).

Pe partea stanga gasim o semi-pestera, adica o adancitura inalta in stanca, dar nu foarte adanca. Ne gandim ca ar putea sa fie asta, dar daca nu e? Asa ca mergem mai sus si nu dupa mult timp ajungem la indicatoarele spre pestera. Ploaia nu ne impiedica sa ne bucuram de treptele umede din lemn si din pamant, care urca pe langa o zona cu aspect de jungla. Si ajungem in fata gurii imense a pesterii lui Ionele.

Il strigam sa ne deschida, dar nu raspunde. Probabil nu era acasa. Asa ca intram nepoftiti pe ”usa” larg deschisa a pesterii. O cavitate mare, inalta si larga si pustie. In interior, in partea stanga se continua galeria, dar inaintarea e oprita destul de curand de un perete inclinat pe care nu se poate urca si care nu te lasa sa treci mai departe. Decat daca chiar vrei neaparat sa incerci. Cineva (?) a adus in acest sens un bustean, pe care l-a lasat sprijinit ca pe o scara undeva la marginea zidului natural. Asa ca incerc sa ma urc pe el, ca sa ajung in partea de sus. E destul de alunecos, Claudia cred ca tine de el sa nu o ia la vale si reusesc cu greu sa ajung sus. De unde un nou orizont se deschide! Pestera se continua destul de mult, dar eu nu merg pana in capat. De fapt incepea si un lac parca si asta mi-ar fi ingreunat inaintarea. Oricum, era tare interesant acolo sus.

Dar ce urca trebuie sa si coboare se spune si asta-i partea dificila uneori. Locul pe care stau, calcar sau ce era, aluneca foarte tare si busteanul de pe care m-am suit e undeva mai jos, nu ajung direct la el cu piciorul. Trebuie mai intai sa alunec putin ca sa il ating. Am stat cu emotii ca nu mai pot sa cobor de acolo, ma gandeam ca as putea incerca sa cobor ca pe tobogan, alunecand direct, dar era destul de riscant. Pana la urma, cu ceva emotii si murdarindu-ma binisor am reusit sa ajung cu piciorul pe bustean si de acolo inapoi jos. In timpul asta fetele se prosteau cu trepiedul meu facand cateva poze, si tin minte ca am incercat cateva imagini folosind frontala pe post de sursa de lumina. E incredibil ce efect da imaginilor daca expunerea e lunga si mișc frontala de colo colo, ca sa acopar toti peretii de lumina.

Dar cea mai frumoasa imagine din pestera era cea spre iesire. Spre gura cea mare, inalta, a pesterii. Dincolo de care, contrastand cu negrul interiorului si cu griul albicios al peretilor inalti, padurea parea sa aiba un verde aprins incredibil de frumos! Parea o iesire spre Jurassik Park, spre o lume naturala si salbatica! Facand desigur abstractie de stalpii de curent electric pe care ii intuiam printre copaci.

Ajunsi inapoi la masina ne continuam drumul spre Garda Seaca. Pentru ca ploua si e in jur de ora 16, ne gandim ca am putea sa continuam drumul pana spre satul Casa de Piatra, unde sa punem cortul, si sa lasam Scarisoara pentru la intoarcere, cand va fi vremea mai buna. De la Casa de Piatra am ajunge destul de usor in zona principala cu trasee din muntii Bihor – zona cetatilor Ponorului, zona Padis. Dar pana acolo mai avem.

Drumul e bunicel, chiar daca stau cu emotii pentru ce va urma mai sus, asa ca mai opresc din cand in cand sa intreb cate un om pe marginea drumului despre starea acestuia. Lumea zice ca se poate merge cu masina, dar sunt cateva portiuni mai accidentate… eh, speram sa trecem si de ele. Desi ploua, drumul mi se pare superb. Pe stanga zaresc o imagine superba, cu rau, capite, dealuri inverzite si nori cenusii (pe care i-am recuperat ulterior pe computer ca mie mi-a iesit cerul complet alb).

Pana sa ajungem in satul Casa de Piatra zarim un indicator ce ghideaza spre izbucul Tăuzului. Nu stiam ce-i cu el si nu mai vazusem un izbuc niciodata – nici nu mai stiu daca stiam ce e acela un izbuc. Asa ca am oprit si am inceput sa coboram pe poteca ingusta si impadurita, marcata cu punct albastru.

Am ajuns langa rau si l-am urmat in amonte, ascultandu-i apele cum susura printre pietre. Deodata insa… liniste! Ca si cand râul s-a oprit din a  mai curge! Stiti sunetul acela de apa curgatoare, cand mergi din piatra in piatra pe langa rau. Ei bine, ceva s-a intamplat si a disparut sunetul! Ceea ce am descoperit in acel loc de o frumusete incredibila ne-a ramas in minte ca unul din cele mai frumoase locuri pe care le vazusem pana atunci (dar si dupa ce am terminat excursia). Ajunsesem la capatul de sus al raului, acolo unde aveam sa vedem pentru prima oara un izbuc! Adica un fel de lăculeț de o culoare superba, atat de limpede si linistit, inconjurat de pereti de stanca. Acolo râul se termina, pentru ca de fapt intra sub stanci in galerii subterane. Un izbuc este in principiu locul unde apa iese la suprafata dupa ce in prealabil a trecut prin galerii subterane, pesteri etc.

Peisajul de la acest izbuc e foarte natural si salbatic, in ciuda apropierii de drum. Ulterior am vazut si o emisiune cu Bear Grylls, care la finalul ”peripetiilor” din Apuseni, ajunge pe marginea stancilor sub care se afla acest izbuc si se arunca de la inaltime in el.

Ne-am intors apoi la masina si ne-am continuat drumul spre Casa de Piatra. Satul pare dragut, desi nu am vazut prea mult din el pentru ca nu am parasit drumul. Le-am mai dat jos pe fete la unele denivelari ca sa pot sa trec mai usor – mai ales ca trebuie sa fim atenti pentru ca nu mai avem roata de rezerva. O batrana pe care o intrebam de ursi ne spune ”ei, dar cine v-a speriat? Nu sunt ursi maica…” – o bucurie! Dar ala negru ce e??

Am trecut de sat in incercarea de a ajunge la capatul drumului forestier – cat mai aproape de zona Padis. Dar ne-am oprit intr-un loc mai deschis, unde era si o masa cu bancute, langa rau. Dincolo de o fasie de padure, pe deal, era o poiana mare plina de grajduri de lemn. Le-am inspectat si pe ele, Irina ar fi preferat sa doarma acolo (probabil de teama ursilor), dar noi ceilalti am preferat sa montam cortul langa masina. Ceea ce am si facut. Oricum, ulterior am considerat acest loc cel mai salbatic loc unde am pus cortul in aceasta excursie – fiind aproape de capatul drumului forestier, inconjurat de padurea intunecoasa.

Am aprins si un foculet intr-un loc unde mai fusese facut focul si inainte, am mancat si apoi ne-am bagat in cort – simtindu-ne atat de departe de lume, atat de in mijlocul padurii, al naturii salbatice.

Ziua 4. Prin Lumea Pierduta spre Glavoi.

De data asta  fetele s-au trezit primele si eu am mai dormit pana la ora 10. Da, ca si cand ar crede cineva asta! :)) In ora cat le-am mai lasat pe fete sa doarma eu m-am plimbat putin prin zona, facandu-mi si cateva poze in care sa arat ca si cand nu stiam ca imi fac singur poza.

Deh, cine sa-mi faca si mie doua poze?

Daca pana acum nu ne-am departat chiar asa mult de masina, acum calculasem ca o vom parasi pentru circa 3 zile. Rucsacii au fost mai grei de data asta, cu saci de dormit, mancare si haine mai multe si in cazul meu si cortul de 5 persoane  – ca restul de 4 persoane sunt prea domnisoare ca sa care parti din cort. :))

De unde am lasat masina exista o poteca marcata cruce rosie care traverseaza dealul si iese direct la cabana Cetatile Ponorului. Padurea e deosebita, inalta si verde – de fag. Nu e chiar asa mult de urcat, apoi urmeaza o portiune orizontala si pe urma se coboara spre un drum forestier pe Valea Seaca.  Pana sa ajungem insa la drum mergem vorbind prin padure.

La un moment dat pe traseu apare o mare mocirla de noroi – dar destul de camuflata. Eu, fiind primul, o ocolesc prin lateral si fetele ma urmeaza. Doar Darmina e mai cu mot si intreaba ”de ce nu mergem direct pe-aici?” – in timp ce continua sa mearga drept inainte cu incredere, crezand ca a descoperit o scurtatura practica – afundandu-si astfel bocancii in noroi. Ma intorc si-i raspund razand: ”uite de-aia!”

Ajunsi la drumul forestier de pe Valea Seaca, pe cine credeti ca am vazut trecand? Cine credeti ca trecea prin Valea Seaca? Ioan cu hangerul fara teaca! Ei bine cutitul meu tip Rambo are o teaca vai de ea, s-a gaurit la varf din cauza ca e  foarte ascutita lama… Oricum, pe aici alte melodii le cantam fetelor, in italiana! (giovanotti)

Noi nu am stiut si am mers direct inainte pe drum, pana am iesit la cabana Cetatile Ponorului – dar daca stiam faceam dreapta pe un alt drumulet marcat ce trecea prin ”Lumea Pierduta” si iesea tot la cabana – un traseu mult mai frumos. Eh, pentru ca n-am stiut dar ne doream sa ne pierdem prin acea lume, am lasat rucsacii la cabana si am pornit in sens invers pe traseu.

Pe harta apar si doua izbucuri langa drum, asa ca le cautam dornici sa ne clatim ochii cu apa limpede de izbuc. Din pacate, izbucul Tăuzului pe care il vazusem in ziua precedenta ne-a lasat o impresie mult prea buna, astfel incat izbucurile gasite aici nu ne mai impresioneaza asa mult. Poate doar numele unuia, ”izbucul ursului” – pe care eu si Claudia l-am redenumit repede ”izbucul iepurasului”, ca sa nu isi faca Irina griji in privinta ursilor pe-acolo prin zona.

Pe-aici ne-am intalnit si cu o familie din Bucuresti, sot, sotie si doi copii – pe care am mai intalnit-o prin coincidente ciudate si in alte parti in zilele urmatoare.

Am intrat astfel pe o potecuta salbatica, in Lumea Pierduta. Cred ca aceasta zona se numeste asa pentru ca a fost descoperita destul de recent. O zona cu paduri superbe unde singurul lucru care pare sa lipseasca sunt dinozaurii. Arata ca in Jurassik Park, te astepti sa sara dintr-un tufis nu un urs, ci un T-Rex. Apoi ajungem si la celebrele avenuri (avene?) – gropi adanci in pamant, ca niste fantani naturale si largi. Mai intai avenul Acoperit – unde intram printr-o crapatura dintre stanci.

In interior gaura se continua in jos si marginea stancilor ne ofera o priveliste parca fara fund.

Apoi urmeaza un alt aven, mai mare si mai salbatic – napadit de vegetatie, cu o arcada ce pare intrarea spre o lume paralela.

E vorba de Avenul Gemănata, unde Irina se chinuie sa ne aseze pentru o poza, dar pentru ca nu prea pricepem ce spune (ea fiind pe malul celalalt), nu prea o ascultam. Asa ca Irina se supara pe Maria si o impinge in prapastie – dar doar din vorbe :))

(mie-mi place tricoul Irinei – doar eu i l-am luat! 😀 Pe fata scrie in chineza iar pe spate e traducerea, care se incheie cu ”i’m alive”)

Dupa o noua portiune destul de relaxata prin lumea dinozaurilor ajungem si la avenul Negru, care nu ne impresioneaza prea mult. Oricum, gropile acestea sunt super interesante, formate probabil prin prabusirea ”acoperisului” unor pesteri.

De aici incepem coborarea spre drumul forestier pe unde venisem de dimineata, apoi parcurgem aceeasi portiune pana la cabana Cetatile Ponorului –unde recuperam rucsacii.

Era in jur de ora 15.30 asa ca am fi avut timp destul sa mai facem vreun traseu. Intreb deci la cabana despre traseul prin Cetatile Ponorului – despre care nu stiam absolut nimic. Cabanierul (cred) se opune vehement ca noi sa parcurgem acum acest traseu, pentru ca e foarte dificil, ca nu avem loc cu rucsacii astia mari prin pestera, ca e un traseu lung (noi voiam sa mergem apoi si prin Cheile Galbenei si Ghetarul Focul Viu etc) si ca mai bine ramanem in zona si mergem a doua zi. Mie mi se parea pierdere de timp sa ne oprim deja si mi se parea exagerat ca ”e traseu de 12 ore”, cand eu citisem undeva ca s-ar face vreo 8 ore. Oricum, nu ziceam nici da nici ba, mi-as fi dorit sa mergem dar pur si simplu ceream informatii ca sa stiu ce e mai bine de facut. Domnul acela era insa obisnuit probabil cu turisti in adidasi care se aventureaza de nebuni pe trasee lungi si dificile, asa ca nu poate decat sa concluzioneze destul de nervos ca ”treaba voastra, o sa va scoata salvamontul de acolo!”

Eu nu am fost deloc impresionat sau afectat de ce spunea, incercam sa fiu rational. Dar Claudia atat a trebuit sa auda incat sa nu-si mai doreasca sa porneasca la drum.

Ne asezam pe un bustean si mancam cate o conserva de paste cu carnita, gandindu-ne ce sa facem.

Un indicator anunta  ca pana la Cetatile Ponorului s-ar face 45 de minute (punct albastru), asa ca hotaram sa mergem macar pana la intrare sa vedem ce si cum, apoi sa ne intoarcem si sa mergem spre Glavoi, unde sa punem cortul.

Coborarea e destul de anevoioasa, pe pamant umed, alunecos, cu radacini de copaci pe post de trepte si cateva cabluri ajutatoare inainte de coborarea finala. Mie imi place enorm sa merg pe astfel de trasee, dar pentru fete e un pic mai dificil – mai ales ca stancile sunt si umede. Insa privelistea spre vale e spectaculoasa! Peretii de stanca uriasi, grota imensa de la intrare, parca ai cobori spre centrul pamantului si pestera aceea e poarta de trecere! Superb!

Nu mai stiu pana unde am ajuns, dar hotarasem ca vom face acest traseu ziua urmatoare, asa ca ne-am intors. Ce coboara trebuie sa si urce si ar fi ideal pentru unii daca pe munte s-ar putea merge doar la vale – dar aici nu se poate, iar urcusul inapoi spre drum e destul de obositor.

Pana sa ajungem in zona de campare Glavoi ne depasesc doi baieti pe biciclete. Ai zice ca n-apuci sa vezi bine un om doar in acea secunda de trecere in viteza, dar nu! Pentru fete e suficient ca sa inceapa sa vorbeasca despre cat de dragut era primu si ce bine arata al doilea, ba chiar despre cum unul din ei parea sa fie neamt sau ceva  :)) Asa ca dupa ce am montat cortul fetele s-au pus pe iarba privind lung spre cei doi baieti.

Ah, dar sa amintesc si despre montarea cortului. Campingul de la Glavoi era plin de corturi, iar noi eram printre ultimii sositi la ora aia – asa ca aveam senzatia ca toata lumea se uita la noi sa vada ce facem. Poate si pentru ca erau 4 fete in grupul de 5, nu conteaza. Asa ca ce zicem noi, ”bai, hai sa nu ne facem de ras cu montatul cortului, sa spuna lumea ca suntem bucuresteni care n-au stat niciodata la cort. Hai sa le aratam cum se face!” Eram deja la a 4-a noapte din excursie, deci ne obisnuisem cu montatul cortului si ne descurcam foarte bine. Asa ca ne-am ales fiecare cate un colt, ne-am sincronizat si… start! Cortul a fost montat in timp record, impecabil! Cu o mica greseala la final: incercand sa dau ocol cortului sa verific daca totul e fixat cum trebuie, m-am impiedicat de una din sfori – lucru ce mi s-a parut pana si mie amuzant, ca noi incercam sa nu ne facem de ras si iata ce se intampla. Daca tot era amuzant, am completat si eu destul de tare si raspicat: ”voiam sa verific daca e fixata bine sfoara asta. E foarte bine, buna treaba!” :))

A urmat un piure bun facut la primus langa cort apoi eu m-am dus sa vorbesc cu proprietarii unui Husky Flame 2 (cort ce-mi facea de ceva vreme cu ochiul). Baietii ne-au invitat sa venim mai tarziu la ei la foc, sa cantam si alte cele – ei erau acolo cu un cort improvizat foarte mare, erau locuitori semi-permanenti – adica stateau vreo 2  luni acolo. ”Muncim 10 luni, ne luam concediu 2 luni si stam aici… e cel mai bine asa!” Fiecare cu filosofia lui, important e sa te faca fericit!

Peste noapte cerul a fost super instelat, iar Claudia s-a bucurat cel mai mult de el. Pentru ca a iesit sa vorbeasca la telefon – sunata fiind de o multime de admiratori: incepuse deja sa fie “ziua ei de nastere”. La multi aaani! Si noapte buna!

Ziua 5. Cea mai interesanta zi din excursie. Cetatile Ponorului, Cheile Galbenei, Focul Viu, Padis.

Dimineata ne intampina cu o ceata umeda prin care pornim agale spre Cetatile Ponorului. Nimeni nu pare sa mai plece pe traseu in conditiile astea, asa ca avem drumul si padurea doar pentru noi.

Am lasat cortul montat si sacii de dormit inauntru (sperand sa-i revedem pe seara) si am plecat astfel fara bagaj. Mai putin Maria, care a avut rucsacul mare in care ne-am bagat toti cate ceva, haine, mancare etc. Ah, stati, ceva nu e in regula… ah, da, rucsacul cel mare era la mine, nu la Maria! Deh, tot imi dadusem eu cu parerea ca se poate trece prin Cetati si cu rucsac mare (in ciuda a ceea ce spunea omul ala), asa ca fetele mi-au oferit ocazia sa verific teoria. Multumeeeesc! 😀 

Cetatile Ponorului

Vorbisem cu cativa oameni despre traseul din Cetatile Ponorului dar tot nu pricepusem prea bine cum vine. Se putea trece si pe niste scari de metal, pe langa cetati – ca sa iesim apoi la niste balcoane suspendate (care nu mai exista), dar se putea trece si prin galeria subterana, oarecum prin apa.

Dupa aceeasi portiune prin padure facuta si in ziua precedenta, ajungem iar la coborarea cu lanturi, pe unde ne miscam cu atentie sa nu alunecam.

Zidurile acelea de piatra sunt superbe si imediat ajungem si noi intre ele – fiinte marunte intr-o lume a uriasilor.

In stanga se zareste o grota mai mica, unde apele unui rau patrund zgomotos printre bolovani.

Noi urcam insa pe o panta de grohotis chiar in fata noastra, cautand un marcaj care sa ne indice pe unde se continua traseul. Urcand acea panta iesim intr-un loc fantastic, care chiar ma duce cu gandul la o cetate! Sunt ziduri super inalte in toate partile – ca un amfiteatru – iar la baza lor parca ar fi o gradina salbatica, invadata de plante acum milioane de ani. Sunt copaci catarati pe stanci iar verdele lor superb contrasteaza foarte placut cu griul stancilor.

Acest loc este insa o fundatura, mai departe nu se mai poate trece – desi noi am urcat pana la baza stancilor – de unde in  stanga am zarit o alta grota ce parea sa duca spre un gol infinit de negru si adanc. Nu se putea intra, era prapastie dincolo de gura grotei dar si pana la ea.

Ne-am intors in partea de jos, la intrarea de sub podul de piatra.

 Ne-am gandit ca trebuie sa continuam traseul prin pestera aceea de la intrare, pe unde se scurge si apa – dar bolovanii mari nu te lasau sa treci dincolo de ei – ar fi fost prea inalt si abrupt ca sa cobori de pe ei sa intri in pestera. Am gasit insa intrarea secreta! Mai mult ca sa verific daca se poate, am intrat fara rucsac printr-un fel de tunel format de doi bolovani cazuti unul peste celalalt – o crapatura pe unde am coborat si am reusit sa trec dincolo! De unde mi-am dat seama ca intr-adevar pe acolo se trecea – era cea mai usoara varianta, doar ca de sus parea mult mai dificil de trecut decat era de fapt. Au trecut si fetele si de aici a inceput calatoria ”cu trenuletul” prin pestera secretelor…

Desi mai vizitasem  pesteri si fusesem in diferite grote, acelea erau fie electrificate si amenajate, fie prea mici si prea putin salbatice. Asa ca acest loc devine instantaneu – superb! Captivant, salbatic, e un loc ce ne incarca imediat cu o dorinta imensa de a-i explora adancurile si o bucurie de a ne afla acolo. Esti cu adevarat intr-o lume diferita, iar pentru cineva care nu a mai fost in aceasta lume, descoperirea poate fi socant de frumoasa!

Ne asteptam sa fie portiuni unde sa trebuiasca sa trecem prin apa – dar am incercat sa stam cat mai uscati cu putinta – sarind din piatra in piatra pe bolovanii alunecosi. Lumina frontalelor e indispensabila, pentru ca daca o stingem nu mai vedem pe unde sa mergem. Vedem insa cum intra prin diferite sparturi ce ies la suprafata, raze albastre de lumina. Locul arata superb!

Eu eram cu sandalele de munte, deci nu evitam deloc mersul prin apa – dar fetele mergeau mai prudent. Pentru Irina a fost mai greu pentru ca nu avea frontala (si parca nici lanterna) si nu mai stiu daca ea sau Maria a scapat in apa una din piesele de la o lanterna (un capac protector sau ceva). Uneori stingem special luminile ca sa ne bucuram de peisaj. Peisaj? Ce interesant suna, ce  peisaj ai putea sa vezi pe intuneric intr-o pestera?

Raul face o curba spre stanga, apoi observam undeva sus (tot pe stanga) si iesirea noastra. Un mal abrupt de grohotis urca pana la o deschizatura din stanca, pe unde se iese inapoi la lumina. Noi mai mergem putin pe firul apei sa vedem ce mai e mai incolo – pestera se continua mult. Fara echipament special insa nu se ajunge prea departe de aici, asa ca incepem sa urcam spre iesire. Eu m-am oprit sa-mi schimb incaltarile – cu sandale pe grohotis nu m-as fi simtit prea in siguranta.

Am iesit sus in traseul care ocolea grota, apoi l-am urmat  spre balcoanele de lemn de deasupra. Din balcoane nu a ramas decat platforma, dar locul e suficient de inalt si salbatic incat sa fie frumusel – si eu la fel! Stiu ca poza e prea mica sa va dati seama, dar credeti-ma ca asa este! Va rog sa ma credeti! :))

De aici se poate merge inapoi la Glavoi, sau se poate continua ”circuitul galbenei” – ceea ce facem si noi. Marcajul este punct galben si merge prin padurea inalta spre cheile Galbenei. Pe drum pana acolo fetele se gandesc sa stranga si cateva surcele, crengute, ca sa avem sa facem focul cand se lasa seara. Sau poate auzisera ca se anunta o iarna grea…

Ajungem si la avenul Bortig – care era parca la cateva minute de poteca principala. Acest aven e diferit de  celelalte si prin faptul ca pe fundul lui zarim gheata – adica un ghetar permanent – al doilea ca marime de la noi din tara, dupa cel de la Scarisoara.

Nu se poate cobori pe fundul avenului decat cu echipament special de alpinism, asa ca facem cateva poze si continuam sa coboram spre cheile Galbenei – dornici de noi descoperiri interesante, dar putin neincrezatori ca ceva ar putea sa ne mai impresioneze mai mult decat Cetatile Ponorului.

Cheile Galbenei.

La un moment dat ajungem intr-un fel de intersectie, pe o culme. Culmea se continua in fata, dar o poteca merge spre stanga, coborand mult in vale. Turistii pe care i-am intalnit aici n-au stiut sa ne spuna pe unde se continua traseul, dar era destul de evident ca izbucul Galbenei este jos, acolo in vale. Asa ca incepem sa coboram panta destul de abrupta de pamant.

Izbucul Galbenei este un laculet verzui, nu la fel de transparent ca izbucul Tăuzului – dar destul de salbatic si natural pozitionat acolo intre stanci. Este locul unde apa intrata in Cetatile Ponorului iese la suprafata, dupa ce a parcurs o distanta destul de mare prin galeriile subterane.

Nu ne-am dat seama pe unde se continua traseul prin chei, asa ca am inceput sa urcam inapoi spre acea intersectie, cu gand ca trebuie continuat pe culmea aceea. Acum daca stau sa ma gandesc a fost stupid sa nu-mi dau seama, doar traseele prin chei urmeaza firul raului, pe vale, nu pe culmi. Cred totusi ca atunci m-am gandit ca e posibil ca pe firul raului sa se blocheze si sa nu se poata trece – asa ca, neobservand marcajul pe malul apei, am urcat inapoi. Numai ca sa aflam acolo ca de fapt trebuia mers pe firul apei  – ocazie buna ca fetele sa-mi sara in cap ca le-am facut sa urce inapoi degeaba. Am hotarat (din fericire) sa ne intoarcem la izbuc si sa incercam iar – si bine am facut! Daca am fi ales sa mergem pe culme am fi ratat una din cele mai frumoase atractii ale muntilor Bihor.

Poteca marcata mergea pe malul stang al raului (noi venisem dinspre dreapta), de aceea nu ne dadusem prea bine seama – mai ales ca malul acela era destul de abrupt. Ca sa nu mai ocolim pana la capatul raului (ce chestie, sa ocolesti un râu pe la capat!), am coborat abrupt pana la rau si am sarit din piatra in piatra pe malul celalalt.

Bolovanii de pe firul apei sunt acoperiti de plante verzi si ude, dar cu grija se putea traversa foarte bine. Din urma noastra apar si cei doi baieti pe care ii vazusem in ziua precedenta cu bicicletele, facand acest traseu pe jos insa. Le atrag atentia fetelor ca daca nici acum nu se baga in seama… e vai de ele! :))

Continuam pe potecuta frumoasa pe malul raului si totul in jur capata un aspect incredibil de natural si de salbatic.

Raul prezinta cataracte micute, laculete in trepte, stanci acoperite de vegetatie sau arbori cazuti la pamant, e fantastic! Si cand pare ca nu poate fi mai frumos de atat apare o pestera, sau un tunel de piatra pe sub care trebuie sa treci, apar flori sau stanci pe care sa te cateri cu grija… E superb!

Cineva ne spusese ca exista si aici o galerie subterana prin care se poate trece, asa ca asteptam cu nerabdare a doua pestera de pe traseu. Si nu s-a lasat mult asteptata! Am coborat spre gura aceea intunecata a stancilor si am intrat in ea… transformand astfel gura… intr-un ochi!

Eu mi-am schimbat iarasi incaltarile, punand sandalele in loc – pentru ca prin pestera curge si apa. Iesirea se vede micuta undeva in fata si frontalele ne lumineaza calea peste stancile alunecoase. A fost o portiune mai greu de trecut, era o stanca mai mare si alunecoasa si trebuia sa o traversam fara sa avem de ce sa ne tinem. Am trecut eu primul cu chiu cu vai, apoi am putut sa le dau mana pe rand si celorlalti, ca sa treaca si ei. Doar Irina si Claudia au preferat sa iasa pe o alta parte, o spartura din partea stanga aflata undeva mai sus, deasupra unui mal prin de grohotis. Mie mi s-a parut ca mai mult s-au complicat pe acolo, era mult mai greu de iesit, mai lung si obositor – ca era de urcat. Dar s-au descurcat bine pana la urma. Noi insa am iesit din pestera chiar deasupra unei cascade – cascada Evantai. Unde era si un mic laculet format pe o stanca si un altul la baza cascadei. De aici am intrat inapoi in traseu.

Continuarea traseului se vede foarte bine de aici – e un tunel intre doi pereti de stanca, dar merge drept – nu e nimic sa-ti obtureze privirea pana mai departe.

Eu intru in laculetul de sub cascada pana la genunchi, dar apa e prea rece sa raman mult. Continuam asadar pe firul apei, din piatra in piatra – cu grija sa nu ne udam – desi cineva a alunecat putin pe o piatra umeda.

Ceea ce iese usor in evidenta pe aici e ca totul e atat de verde pe cheile Galbenei incat ar putea sa te doara ochii de atata verde!

Un mal de pamant trebuie urcat din greu folosind ajutorul unor cabluri metalice fixate pe margine, si ajungem la o mica arcada – pe sub care trecem si noi. Apoi coboram iar spre firul apei.

Urmeaza o parte foarte captivanta, cu niste lanturi montate pe stanca pentru a te ajuta. Ce ni s-a parut foarte interesant la aceste lanturi a fost faptul ca nu erau ca in alte parti, lanturi doar pentru maini. Erau si lanturi pe care sa pui picioarele! Astfel incat treceai pe deasupra apei, suspendat cam la un metru inaltime, mergand cu picioarele pe lanturi care se balangane si tinandu-te cu mainile tot de lanturi! Noi nu mai facusem ceva de genul asta niciodata, asa ca ni se parea tare interesant. Mai putin Darminei, care e mai fricoasa – asa ca ea a prefarat sa profite de faptul ca apa era destul de mica in aceasta perioada si a traversat aceasta portiune din piatra in piatra – fara sa urce pe lanturi.

Eu n-as fi ratat asta pentru nimic!

In capatul celalalt nu mai mergem mult si ajungem la un drum forestier, unde gasim un panou informativ si o sageata care ne indica directia spre Poiana Florilor, unde voiam si noi sa ajungem.

In Poiana Florilor sunt cateva intersectii de drumuri forestiere, dar cu ajutorul hartii si al busolei reusim sa alegem traseul corect in directia ghetarului Focul Viu. Mai intai ne oprim insa ca sa gatim ceva la primus – era aproape ora 4. Pana aici au mers cu noi si cei doi baieti, din care am retinut doar numele lui Stefan – ca pe el l-am mai intalnit de atunci si in Bucuresti si a mai mers cu noi pe munte pe urma. Celalalt baiat insa nu s-a simtit prea bine cu noi, pentru ca fuma si Irina nu se putea abtine sa nu faca misto de el non stop pentru acest lucru. Pentru ca noi ne-am oprit cam o ora, ei au luat-o inainte spre Glavoi – oferindu-le astfel fetelor un motiv sa se grabeasca pe aceasta portiune a traseului :))

Cat am stat sa mancam a venit din urma si familia aceea cu doi copii – pe care o intalnisem prin Lumea Pierduta. Am mai vorbit si cu ei, mirandu-ne de coincidenta de a ne intalni – adica ce sanse ai sa te intalnesti cu aceeasi oameni intr-o ”lume pierduta” in zile diferite?

Poiana florilor e lipsita de flori in aceasta perioada, dar peisajul se dezvaluie tot mai dragut pe masura ce urci spre marginea padurii.

Marcajele erau parca bune prin padure, dar aceasta portiune nu cred ca ne-a mai impresionat asa mult, ca incepea deja sa se simta oboseala.

Ghetarul Focul Viu

Nu am ajuns la cea mai buna ora ca sa vizitam acest loc, dar asa am ajuns si nu ne plangem. Ghetarul Focul Viu e ascuns intr-o pestera interesanta, cu o anumita particularitate (care da si numele locului). La o anumita ora din zi, daca afara e senin, razele soarelui patrund in pestera printr-o crapatura si lumineaza gheata – dandu-i aspectul de flacara, de gheata care arde. E cu atat mai interesant cu cat o parte a ghetarului are forma unui mare turture, ca o lumanare.

De aici urmam poteca prin padurea cu aspect natural si incepem coborarea spre Glavoiul mai putin natural – unde lasasem cortul. Pe drum mai gasim afine si cativa oameni, ba si niste caluti si ajungem la cort pe la ora 19.30.

Cred ca fetele ar fi preferat sa mai ramanem aici o noapte – sa mai poata vorbi si cu baietii (cu care au vorbit oricum – yupiii!!) dar mie mi se parea ca vom pierde prea mult timp a doua zi. Plus ca locul acela nu imi placea deloc, cu o multime de corturi, muzica, fotbalisti si un ”mall”. In drum spre casa am votat toti ca asta a fost de fapt cel mai urat loc in care am pus cortul – alegand dintre cele 6 locuri in care l-am pus in aceasta excursie. Ne-a placut totusi sloganul „Glavoi fara gunoi”.

Asa ca am strans cortul ca sa-l mutam in zona Padis – o alta zona centrala a muntilor Bihor aflata in apropiere, zona unde poti sta o saptamana si nu ai epuiza obiectivele naturale ce merita vazute. Se pot face o multime de trasee de acolo.

Lumea se uita cam ciudat la noi ca plecam la ora asta cu rucsacii in spate, dar noi incepem sa urcam spre Padis, grabiti de lasarea intunericului.

Intunericul ne-a prins oricum pe la jumatatea drumului, dar nu a fost problema pentru ca era vorba de un traseu de circa o ora intre cele doua zone. Ajunsi  la un drum forestier am gasit si o stana, unde ne-am oprit sa cumparam niste branza buna de la niste batrani foarte simpatici.

Putina padure, putina poiana si iata luminile cladirilor de la Padis. Aglomeratie destul de mare de casute, vile – nu prea e pe gustul nostru, dar asta e. Ne oprim la cabana Padis (cred) si mancam o ciorbita buna, ca doar era ziua Claudiei si voia ceva cald si bun. La multi aaaaniiii!

Am pus si telefoanele la incarcat, aparate foto si ce mai aveam – daca tot am dat de curent electric si am carat incarcatoarele cu noi. Primesc un sms care intreba daca am ajuns cu bine la Padis, si imi dau seama ca e vorba de Stefan, baiatul cu bicicleta. Pentru ca nu se semnase i-am raspuns ceva de genul ”in caz ca esti baiatul cu bicicleta, cel despre care fetele spun ca e dragut – si nu doar pentru ca nu fumeaza, da, am ajuns bine…” bla bla bla. Asta ca sa rad putin si de fete ca tot eu facusem schimb de numere de telefon. Nu ca le strica sa afle si bietul baiat ce parere buna le-a facut.

Apoi ne certam putin in privinta locului unde sa punem cortul. Eu as fi preferat mai sus putin pe deal, deasupra caselor si luminilor – pe-acolo pe unde oricum s-ar fi continuat traseul nostru ziua urmatoare. Claudia ar fi preferat mai in vale, langa rau, acolo unde mai erau si alte corturi. Cred ca nu voia sa fie asa aproape de padure in pustiu (mai ales ca privind in acea zona era intuneric bezna) si ar fi preferat sa se simta mai in siguranta printre oameni. Mie nu-mi placea ideea de a sta sa ascult muzica altora sau sa simt fum de gratar, asa ca am inceput sa urc singur ca sa inspectez locul acela din varful delusorului. Mi se parea ideal si pentru ca si celelalte 3 fete au fost de acord, ne-am instalat acolo tabara.

Claudia tot era un pic suparata (ulterior ea a denumit aceasta suparare ca fiind un fel de „criza de varsta a 2-a”  :)) sau ceva), asa ca a preferat sa stea in cort cat timp noi ceilalti am facut ceva ce ar trebui sa facem mai des! Am scos izoprenele pe iarba moale si ne-am intins sa ne uitam la stele. Un spectacol incredibil la un pret foarte bun: gratuit!

Ne-a ajutat faptul ca locul ales era undeva mai sus, iar luminile caselor nu se vedeau in mod direct, ca sa ne obtureze vederea spre cer. A fost un mod perfect de a incheia o zi atat de frumoasa!

Ziua 6. Pestera Coiba Mare, ghetarul Scarisoara, continuare pe Valea Ariesului.

Din zona Padis nu am facut niciun traseu, desi erau multe de facut si de vazut. Dar eram deja in ziua a 6-a (despre care ne gandeam ca e ultima). Urma sa ne indreptam spre locul unde lasasem masina, cu gand sa coboram inapoi spre pestera Scarisoara. Nu aveam traseu lung sau greu de facut, asa ca fetele au putut sa doarma, ca niciodata, pana pe la ora 9! Eu m-am trezit insa pe la 7, am coborat pana la râu sa ma spal si m-am bucurat de iarba galbena scaldata de soare atat de frumos.

Pana sa parasim de tot zona Padis, urmand un drum de tara prin soarele arzator, avem parte de o intalnire… ciudata. Pe poiana sunt vreo 10 cai. Asta nu e ceva neobisnuit, ci faptul ca par a fi implicati intr-un ritual… sacru – sau ceva de genul asta. Sunt asezati doi cate doi, pozitionati unul cu capul la fundul celuilalt, in picioare. Doar pe jos e un singur cal ce ne pare bolnav. Toti ceilalti cai stau nemiscati – nu se apleaca sa manance iarba, nu fac nimic. Ca si cand ar pastra un moment de reculegere pentru calul aflat parca pe moarte. Ne-am gandit de fapt la doua variante posibile: ori aceasta prima, ca e vorba de o intalnire magica, mistica, ceva vrajitorie la mijloc, ori calul de pe jos pur si simplu se odihneste scaldandu-se in praf. Iar ceilalti stau cap la coada ca sa-si faca unul altuia vant cu cozile, pentru a se racori. Dar varianta asta a doua mi se pare total irationala, cred ca mai degraba e vorba de ceva voodoo.

Drumul acela prafos face curba la stanga si coboara spre valea raului Bătrâna si lacul Fîntînele. Noi il parasim si ne strecuram printre constructiile unei stane in cautarea marcajului ce duce spre valea Gârdișoara – unde aveam lasata masina.

La inceput avem putin de urcat si potecile sunt cam intortocheate, dar apoi trecem dealul si incepem sa coboram spre drumul forestier care ne interesa.

Ajunsi la drum trecem si pe langa pestera Coiba Mica (cred) si apoi nu mergem mult si zarim cu bucurie masinuta ce ne astepta, inca intreaga – desi la Glăvoi un nene ne-a zis ca ar fi cazut un copac pe ea (glumind desigur). Aici mai sunt cativa oameni, care ne servesc cu putina slanina buna, sa ne prinda bine inainte de plecare.

Pornim astfel spre vale, dar ne oprim curand pentru a vizita pestera Coiba Mare. Pentru asta trebuie coborat pe o potecuta abrupta si umbroasa, pana ajungem in racoarea pe care pestera pare sa o trimita mult in afara ei. E o zona cu multa vegetatie si aspect salbatic si natural.

Gura pesterii este foarte mare, dar din ea incep cateva galerii secundare mai strampte – unele se unesc intre ele, unele se infunda, prin unele trebuie sa te apleci ca sa poti trece. Nu toate fetele sunt interesate sa exploreze, dar Irina si Maria se afunda cu mine prin cotloanele intortocheate. La un moment dat Irina a vazut ceva tare fioros cred, ca voiam sa-i fac si eu o poza draguta, dar ea parea sa fie traumatizata!

(de fapt Irina seamana cu mine la faza asta, poate face pe cameleonul cand e vorba de poze – astfel incat sa transmita orice stare si-ar dori)

Peretii sunt acoperiti de picaturi care stralucesc in lumina frontalelor si nu ne suparam ca am intrat si in aceasta pestera!

Inapoi la masina ne intalnim cu un grup mai mare de oameni trecuti de 50 de ani, printre care si unul mai glumet: ”ia uite bietul baiat, a plecat cu gradinita dupa el…” (sau ceva de genul, cum ca vai de ele pe ce traseu s-au bagat). Nu ezit si-i spun ca fetele au vazut mai mult din tara asta si au urcat pe mai multi munti decat multi oameni mai in varsta, asa ca nimeni nu mai comenteaza nimic. Asa rau imi pare de mamele celor ce s-au nascut cu bocancii in picioare…

Peștera Scărișoara

Ajungem la Gârda Seaca si lasam masina undeva pe marginea drumului. Gasim repede poteca marcata (triunghi rosu) ce urca spre pestera Scarisoara (circa 1 ora).

Pe aici e o zona tare frumoasa, dealurile sunt acoperite de poieni pline de capite – asezate parca strategic sa te imbie sa te dai cu sania printre ele.

Garduri de lemn, casute vechi si gospodarii saracacioase interesante – e o atmosfera placuta de… Apuseni, iar fetele urca dealul ars de soare…

La pestera Scarisoara trebuie sa asteptam ora de coborare – se coboara in grupuri organizate, cu ghid, la ore fixe. Asa ca avem timp cat stam pe o bancuta sa radem intre noi de oamenii din jur. De fapt nu neaparat de ei, ca nu e frumos sa razi de oameni, dar nu putem ramane nici indiferenti cand vedem cum lipsa gandirii ii face pe unii sa coboare in maieu in pestera unde exista un ghetar permanent (deci unde este foarte frig – temperatura medie a aerului fiind -2grade).

Localnicii sunt insa mai destepti – in loc sa stea cu mainile in san si sa rada facandu-si cruce de ce fel de oameni vin sa viziteze ghetarul – ei au transformat asta intr-o mica afacere. Pe langa clatite sau alte bunatati de-ale locului, ei inchiriaza si pulovere sau geci. Unii isi duceau si copiii dezbracati ca de vara, jos in pestera. Oare chiar nu exista nicio rotita acolo care sa ii faca sa realizeze ca in pestera e foarte frig? (plus ca la intrare era un panou informativ care anunta si acest aspect).

Coborarea pana la gura pesterii e spectaculoasa, iar eu mi-o amintesc de data trecuta – desi eram micut atunci. Se coboara pe trepte de metal (foarte multe) intr-un aven – iar eu am insistat si m-am strecurat si am reusit sa fiu primul care coboara – astfel incat sa pot face cateva poze spre pestera fara sa am oameni in cadru. Sau avandu-i pe toti.

Apoi se intra in pestera prin deschizatura larga, mergandu-se pe podete de lemn cu balustrada. Podetele fac un ocol al pesterii, mergand chiar peste ghetar. Nu iti dai seama (mai ales daca nu stii) ca sub tine se afla un ghetar de 16 metri grosime si un volum de 75.000 m cubi – cel mai mare ghetar din tara noastra – ce are o vechime estimata la 3500 de ani.

In sala Biserica – poate cea mai spectaculoasa, accesul nu este permis (desi nu era nicio slujba in momentul ala). Dar o putem admira de pe podetul nostru inghesuit.

Desi in „biserica” nu era  nicio slujba, ii auzim pe unii turisti cantandu-i vesnica pomenire ghidului…

Nu stam mult ca turul se si termina si ghidul ne invita spre iesire. Fetelor nu le vine sa creada, se asteptau la mult mai mult si ca timp – si ca spatiu, asa ca sunt putin dezamagite de aceasta pestera. Mie mi-a placut! Si datorita importantei pe care ghetarul i-o da dar si aspectul urias al boltei sau stalagmitele si stalagtitele.

In drum spre iesire, Maria este urmata indeaproape de catre fanii ei.

De la pestera coboram pe acelasi traseu spre masina, apoi coboram spre Valea Ariesului. Nu inainte de a ne opri la un rau, dorinta veche si necesara!

Nu mai stiu cand exact am hotarat sa mai stam o zi, dar ne-a suras ideea. Eu mi-as fi dorit sa urcam si pe varful Cucurbata Mare – care e si cel mai inalt din Apuseni, dar fetelor nu prea le mai suradea ideea. Asa ca nici la Piatra Graitoare nu am fost si am continuat pe sosea spre punctul cel mai inalt. De unde am inceput sa coboram spre partea cealalta, parasind astfel frumoasa vale a Ariesului.

Pe inserat am oprit intr-o localitate si am reusit sa reparam roata sparta si tot acolo cred ca am hotarat sa mergem si la pestera Ursilor. Asa ca am pornit intr-acolo, unde am ajuns pe intuneric. Am gasit un loc de cort frumos, pe malul unui rau, sub niste nuci de pe marginea drumului. Dupa ce am montat cortul ne-am asezat in jurul primusului si am mancat o supica sau ceva, apoi ne-am delectat cu pepene rosu. Eu am aprins si cateva fumigene anti tantari, care mi s-au parut chiar utile.

Din cand in cand mai trecea cate o masina pe drumul acela acoperit de pietre si praf – drum care mai mergea vreo 2 km pana la ultimul sat de pe valea Crăiasa. Dar nu ne-a deranjat nimeni, asa ca ne-am bucurat si de acest loc fara ursi si galagie. Noapte buna! La multi aaaani!! Ah, stai, ziua Claudiei fusese in ziua precedenta. Retrag La multi ani-ul.

Ziua 7 – Pestera Ursilor, inghetata din Deva, Castelul Huniazilor,  manastirea Prislop – lungul drum spre casa.

Dimineata am putut sa ma bucur singur de laculetul din apropiere, de cativa rugi de mure si de soarele bun, de iarba moale sau de un nuc ce ma imbia sa il catar. Apoi s-au trezit fetele si nu m-am mai putut bucura de nimic! :)) Cum de nimic? Adica de nimic in afara de ele! Pentru ca totul in jur palea sub prezenta lor fermecatoare si… nu conteaza, hai sa vizitam pestera!

Pestera Ursilor ne fusese recomandata (parca) de acea familie din Bucuresti pe care o tot intalneam pe poteci in zona Cetatile Ponorului.

Ca si la Scarisoara si aici e foarte multa lume – dar aici pestera e mult mai amenajata, in fata e sosea (deci e mult mai accesibila), sunt tarabe cu o multime de suveniruri, un adevarat balci – dar produsele sunt interesante si dragute.

Pestera e mare, cu mai multe camere, foarte multe forme interesante, tavan acoperit de tepi si picaturi parca inghetate, spagetti si scari si poate cel mai interesant… un schelet de urs de pestera intreg – specie disparuta in urma cu 15000 de ani. Nu degeaba se cheama deci Pestera Ursilor.

Pentru fotografiat trebuie platita o taxa foto – si atentie – printre turisti sunt infiltrati si angajati care urmaresc sa vada cine face poze… Oricum, daca aveti si un trepied la voi, merita sa platiti taxa foto!

Ne-a placut cu siguranta mai mult aici decat la Scarisoara – desi asta e o pestera mai ”de sacrificiu”.

Desi eu si Darmina am mai fi stat o zi, celelalte fete voiau spre casa, asa ca am plecat spre Deva. Am privit de la distanta cetatea de pe deal dar am oprit sa luam inghetata – si am avut parte de una incredibil de buna!

Am vizitat de la exterior si maretul castel al Huniazilor – pe care mi-l aminteam din copilarie. In turn nu se zarea insa nicio printesa aflata la ananghie, asa ca n-aveam niciun motiv sa intru…

A urmat apoi ceea ce am votat ca fiind cea mai frumoasa portiune strabatuta pe sosea in aceasta excursie: Deva – Hateg. Soseaua merge pe dealuri superbe si pustii, prin paduri verzi sau pe deasupra unor sate cu acoperisuri rosii.

La insistentele mele am facut o deviatie si spre manastirea Prislop, unde voiam sa fac cateva poze – pe care sa i le ofer apoi cadou Larisei – o prietena din Grecia la care urma sa merg pentru a urca pe Olimp. Ea era apropiata de aceasta manastire pe vremea cand traia in Romania si a ramas legata sufleteste de acest loc – asa ca eram sigur ca se va bucura de cadou.

Manastirea e pozitionata intr-o zona tare linistita si frumoasa, cu cateva livezi si foarte multe flori in curte, la 13 km de Hateg in apropierea satului Silvașu de Sus. Este manastire de maici si aici se tin si cursurile importantului Seminar Teologic Sfanta Ecaterina. Tot aici se gaseste si mormantul parintelui Arsenie Boca.

Umpluti de linistea si frumusetea locului am plecat cu viteza regulamentara spre Bucuresti. Dupa 7 zile petrecute pe culmile si vaile Apusenilor, in grote intunecoase sau poieni luminoase, in paduri salbatice cu aspect de Jurassik (park), unde am vizitat ape si pesteri si sate si flori. Ne intorceam spre casa cu sufletul plin de bucuria a ceea ce am castigat in aceste zile – intrand in contact cu o parte atat de frumoasa a tarii noastre. O zona unde sa vrei sa revii de cat mai multe ori – mai ales atunci cand esti indragostit.

Aici gasiti albumul cu poze:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/ApuseniOParteDeTara?feat=directlink

Iar aici, jurnalul scris de Claudia – amuzant si usor de citit, cu poze poate chiar mai reusite decat ale mele, ca eu eram la primele utilizari ale Nikon-ului dupa un an de pauza si pozele mi-au iesit cam spalacite si vai de ele.

http://darkclauds.wordpress.com/2009/08/31/ive-been-there-and-loved-it-apuseni-day-one/

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la 7 zile in Apuseni

  1. Dragos Cristian zice:

    Faina excursie ! Am vazut mai demult pozele si in albumul de pe Picasa . O parte de tara de vizitat !

    Apreciază

  2. darkclauds zice:

    Am hotarat sa iti pun comentarii pe masura ce citesc, asa nu o sa uit din idei. Am vrut sa mentionez ca eu eram chestia neagra (pe aici am ajuns cu lectura) si ca mor de ras amintindu-mi de unele faze. E grozav faptul ca pana acum, eu am povestit alte detalii decat tine si istoriile se completeaza. 🙂

    Daaa, in seara aia chiar m-am bucurat de cer si am vazut cea mai frumoasa stea cazatoare. Ce bine ca mi-ai amintit. 🙂

    Ca tot ti-ai retras La Multi Ani-ul, imi amintesc precis faptul ca nici nu mi-ai urat in ziua respectiva. Cred ca te-ai gandit si ai zis: ei lasa, ca o sa ii spun cand scriu jurnalul, peste doi ani. Sau imi spunea Maria din partea tuturor, din 10 in 10 secunde.

    Apreciază

  3. Otto Hauck zice:

    Manastirea in Valea Posagei se numeste Manastirea Izvorul Posaga. In aproapea ei se afla Izvorul Tamadurii. Manastirea este situata deasupra satului Posaga de Sus.

    Apreciază

  4. Otto Hauck zice:

    Banda rosu pe trasea din cabana Baisoara pana la Scarisoara este drumul mare, carosabil cu masina. Timp de mers 20 de ori. Am facut trasea aceasta in doua zile in Julie 2000.

    Apreciază

  5. julie zice:

    e de admirat rezistenta partenerelor tale de drum!

    Apreciază

  6. Irena Raluca zice:

    Aventura Ciresarilor Moderni in Apuseni e de poveste…auzisem de mitul Apusenilor, de frumusetea lor specifica , dar nu aveam cum sa o inteleg pana cand nu am vazut imaginile…f convingatoare . Detaliile surprinse sunt extraordinare.
    Toate pozele sunt faine , dar una rezoneaza cu mine in mod special…cea cu babuta la gard (cam diabolica, ea!!)..si eu, uneori….
    Jurnalul tau e o invitatie la drumetie si e scris intr-un stil f proaspat, placut de lecturat.Am vizitat Bucegii, Retezat, Rarau…stop!!! Cam atat despre cunostintele mele geografice…Apusenii probabil intr-un viitor apropiat (trebuie sa ma duc eu la ei, ca nu vin ei la mine…ca nu sunt Mahomed..).
    Am o nedumerire: ce e kurtos?

    Apreciază

  7. Irena Raluca zice:

    The Ioan, mi-ai dat atatea detalii de pret si distributie, dar nu mi-ai spus pe shleau…din ce sunt facuti colacii aia unguresti? Sunt cu mac, cu pricomide, cu sare,,…cu ce???

    Apreciază

    • Of, bine, nu era cel mai bun link :)) Domne, sunt niste chestii de patiserie care se fac cu orice – stafide, zahar, nuca de cocos, nuca de romania etc… Vrei sa-ti spun si ce alte ingrediente contin si cum se fabrica? Nu ma pricep! :)) Dar mai gasesti pe net informatii. Oricum, sunt niste colaci foarte buni.

      Apreciază

  8. Irena Raluca zice:

    Nu am de gand sa devin bucatar pofesionist…nici amator nu sunt…ce se intampla in bucataria mea sunt experimente…asa le numesc…si daca mi-e foame, testez experimentul…asa ca nu ma intereaza detalii despre colacii unguresti…doar in principiu, sa am o idee…mi-am facut-o…sunt niste colaci cu atitudine, flexibili la schimbare…pot fi asezonati cu orice..colaci moderni care imbina traditionalul romanesc (nuca de Romania) cu arome tropicale….nuca de cocos…integrare mai mult decat europeana, este de-a dreptul internationala.Multumesc pt atentie. Dam legatura cu studiourile centrale de la Bucuresti.

    Apreciază

  9. Florin Coman zice:

    „No, bine aţi vinit, acasă la noi, la moţi.”
    Mă bucur că aţi rămas cu amintiri de neuitat, şi poate odată o să vă reîntoarceţi.
    Primul impuls a fost sa comentez locurile pe unde aţi fost, denumirile, marcajele, amănunte necunoscute.
    Dar parca nu m-a lăsat inima.
    Acest text e unul romantic, al unui explorator nefamiliarizat cu locul, al unui descoperitor de natură sălbatică 🙂 Orice amănunt prea tranşant l-ar face doar o colecţie de informaţie.
    Felicitări pentru spiritul de aventură şi pentru cuvintele frumoase despre aceste locuri.

    Apreciază

  10. Sorin Bumbu zice:

    Salut Ioan.Ti-am citit jurnalul de azi, ca si pe majoritatea celorlalte, si sufletul mi-a ras si -la final- mi-a plans cu emotie. Esti un om deosebit si sunt bucuros ca suntem din acelasi neam.Am multe de invatat de la tine (desi am peste dublul varstei tale) si sunt mandru de asta.Ai un dar al naturaletii greu (pentru mine) de egalat si faptul ca existi e o speranta ca voi, tanara generatie, puteti salva ceva din viitorul acestei tari. Multumesc.

    Sorin Bumbu

    Apreciază

  11. ggl zice:

    Prea mici pozele. Si trebuia sa rupi in bucati articolul. Nu are nimeni rabdare sa citeasca totul dintr-un sut.

    Apreciază

  12. cristina n zice:

    Frumos, ma simt de parca tocmai m-am intors dintr-o excursie de 7 zile in Apuseni 🙂

    Apreciază

  13. Andreea zice:

    super… am dat din gresala peste articolul acesta, imi place cum ai scris despre Segagea.. pana in Muntele Mare. Cunosc zona foarte bine, eu am stat in Segagea si ma duc cu drag acolo de fiecare data. Imi pare bine ca merge cineva si pe meleagurile acelea.
    Sunt extraordinar de frumoase!!!

    Apreciază

  14. Victor Anica zice:

    citit.

    stii ca te intrebasem pe fbk unde vine asta: http://www.youtube.com/watch?v=1wNBKsZaa60
    bine ca am citit textul si am aflat ca e vorba de izbucul mm scroll up Tauzului, asa 🙂

    Apreciază

  15. Anda Ansheen zice:

    Ce fain!
    Am ajuns si eu pe la pestera Focul Viu (de fapt pana la intrare) :)))) (si cu alta ocazie Scarisoara si obiectivele din ziua 7)
    Am urcat special sa vedem faimosul ghetar, dar cand am ajuns in platou n-am mai stiut exact pe unde sa o luam: drumul se bifurca, la mijloc era o stana (dar stapanii nu erau acasa). Am mers la stanga, cand pestera era fix spre dreapta (am aflat ulterior) :)) Si dupa ce ne-am invartit vreo 3 ore pe acolo, am urcat si am coborat mai multe culmi, intr-un final am gasit pestera – adica o deschizatura in stanca, din care iesea o ceata foarte suspecta – si dat fiind faptul ca totul era umed si alunecos, am preferat sa nu ne riscam sa intram. Poate n-am gasit intrarea buna? :))

    Apreciază

    • Cred ca tu ai ceva cu stânele, vezi stâne fantoma peste tot unde mergi :)) Se putea cobori destul de ușor pana la intrarea in peșteră – dar cu atenție, ca parca era un pic abrupt, cu ceva stânci.

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s