Jungla verde din deșertul dobrogean

Multa lume, atunci cand se gandeste la Venetia, se gandeste la interesantele canale. La poduri, la apa, la stradute inguste si aglomerate, la piata San Marco si la gondole. Poate si la sticla de Murano. Sunt lucruri caracteristice acestui oras care creaza o anumita imagine in mintea oamenilor – chiar daca au fost acolo, chiar daca nu. Iar aceste lucruri pentru multa lume sunt foarte interesante, prin faptul ca sunt diferite de ceea ce gasesti in alte orase.

Dupa ce am vizitat insa de vreo 5 ori Venetia, aceste lucruri nu mi se mai pareau la fel de interesante – ma obisnuisem deja cu ele. Dar am gasit altceva in acel oras ce mi s-a parut fascinant, prin simplul fapt ca nu ma asteptam sa gasesc asa ceva acolo: am gasit strazi (alei) late, marginite de copaci inalti, multa verdeata, gradini, leagane pentru copii si chiar copii – nu ai turistilor, ci ai localnicilor! Nici urma de turisti sau de canale. Capatul estic al orasului e total diferit de partea turistica a acestuia.

Si iata cum ceva poate banal in alte orase, acolo mi se parea foarte interesant – pentru ca ma facea sa simt ca nu sunt in Venetia – nu in aceea pe care o cunosteam. Mi-am spus atunci ca Venetia a reusit sa ramana un oras surprinzator.

In aceeasi idee, la ce se gandesc unii oameni cand aud de Dobrogea? Campie, arsita, uscaciune. Vegetatie putina, apa putina, pamanturi aride. Nu stiu de unde renumele acesta, dar chiar si eu aveam o astfel de idee despre Dobrogea. Cele cateva excursii facute in zona mi-au creat o astfel de impresie generala, de campie arsa de soare, o campie galbena si maro.

Dar e gresit sa judeci dupa aparente cand de fapt cunosti prea putin. Si stiam ca lucrurile nu stau chiar asa, doar ca nu puteam sa-mi dau seama cat de diferite ar putea fi. Cum sa-ti poti imagina ca in acea campie uscata ai putea gasi paduri nesfarsite si verzi, aflate la inaltime pe culmi stancoase si ascutite, sau chiar chei sapate in stanca de raulete ce curg la vale prin cascade? Ei bine, ele exista in Dobrogea in poate cel mai surprinzator loc al ei: muntii Măcin.

Desi mai citisem jurnale si vazusem poze din acesti munti, ajuns la fata locului am simtit ca nu stiam de fapt nimic despre ei, ca nu reusisem de fapt sa-mi fac nicio idee prea cuprinzatoare sau relevanta in privinta lor. Si daca pot folosi cuvantul ”surprinzator” cu gandul la ce stiam despre Dobrogea, as putea folosi cuvantul ”diferit” gandindu-ma la toti muntii pe care am urcat pana acum. Aceste doua trasaturi si-au facut simtita prezenta la tot pasul (oh, si au fost foarte multi pasi!) in excursia de doua zile (si-un pic) pe care am facut-o in Parcul National muntii Macinului.

Cred ca de cel putin 2 luni aveam in minte aceasta excursie in Macin – si ne-am chinuit sa gasim weekendul potrivit pentru a merge. Am amanat de la jumatatea lui aprilie la sfarsitul lui aprilie, apoi la inceputul lui mai, iar acum eram pe cale de a amana iarasi din cauza prognozelor meteo nefavorabile. Dar aceste prognoze nu au facut decat sa micsoreze grupul, pentru ca cei mai Stoenică dintre noi nu mai puteam fi tinuti acasa. Imi trecea prin minte vorba aceea, ”multi chemati, putini alesi” – desi mi-as fi dorit sa am alaturi mai multe din persoanele pe care le invitasem sa ne insoteasca.

Vineri seara (6 mai 2011) am plecat spre Dobrogea cu prima masina eu (Ioan), surorile mele Irina si Maria, Stefan (stefansabin) si Octavian. Sambata dimineata au mai ajuns la locul de pornire si Ionut (johnnutz) si Cătălin, cu a doua masina.

Am ajuns la Braila pe inserat, dar am reusit sa vedem pe partea dreapta a drumului culmile muntilor. Pentru mine era interesant sa le vad ridicandu-se din campie, facand sa creasca nerabdarea de a sti ce se ascunde acolo. Deja aveam o impresie ciudata cum ca acele culmi aparusera acolo peste noapte: ca si cand stiam asa bine ca acolo trebuie sa fie campie, si acum vedeam niste creste de munti. De fapt nu stiam nimic, aveam sa constat(am) rapid.

Aventura a inceput dupa lasarea intunericului, odata cu traversarea Dunarii, pentru care a trebuit sa asteptam bac-ul cel putin 30 de minute. Maria, care termina acum clasa a 12-a, era cea mai fericita de faptul ca urma sa traversam in felul asta, pentru ca in ultima vreme cea mai mare dorinta a ei este sa ia bac-ul. Iata ca a reusit: a luat bac-ul! Chiar daca a trebuit sa plateasca pentru asta, nu mai conta. (18 lei de masina plus 1,5 lei fiecare pasager).

/Macin/dsc_4846.jpg

Din tot grupul, Stefan e singurul care a mai fost in Macin (el fiind din Braila). Analizand doar harta eu ma gandeam la o varianta cu plecare din Greci si urcat pe culmea Pricopanului, ca apoi sa trecem pe creasta principala si sa revenim pe ea in Greci. Stefan a avut insa mare dreptate ca partea cea mai interesanta a culmii Pricopanului este cea nordica, iar varianta dinspre sud ar fi inclus mult mers pe campuri si pe culmi mai banale. Si daca tot fusese prin zona, stia un bun punct de plecare pe traseu, loc bun si pentru pus corturile in acea prima noapte: in apropiere de manastirea Fântâna de Leac, in partea nordica a muntilor.

Am ajuns acolo pe intuneric, dar asta nu ne-a impiedicat din a ne bucura de bancutele de lemn din poiana, de copacii interesanti si chiar de culmile muntelui ce se ridica deasupra acelei padurici – culmi negre profilate pe cerul instelat. Eu eram ca in fata unui ou Kinder, abia asteptam sa descopar, simteam o emotie tare interesanta de a ma afla acolo, simtea deja cat de diferit e totul in jurul meu – chiar daca nu apucasem sa vad mare lucru. Ce ma bucur ca muntii ma pot inca surprinde in felul asta!

/Macin/dsc_4855.jpg

Am montat corturile, am mancat si am incercat fara succes sa alungam cei doi caini, apoi am ”stins lumina” si ne-am culcat. Peste noapte, unul din caini avea ceva de impartit cu celalalt, ca mârâia intr-un fel comico-infricosator. Initial am zis ca sforaie cineva din celalalt cort, dar nu era asta. Oricum, era minunat sentimentul de a sta in cort la marginea padurii intunecoase, fara absolut nicio grija! Si nu pentru ca nu eram singur, ci pentru ca stiam ca in Macin nu sunt ursi! Iar vulpile, sacalii sau cerbii de care mai citisem, nu faceau decat sa creasca dorinta de a dormi in simfonia sunetelor lor.  Asta a fost una din partile importante pentru mine ale excursiei in Macin: sa dormim cu cortul in padure!

Ziua 1, 7 mai 2011. Traseu: Fantana de Leac – culmea Pricopanului – varful Sulucu Mare – traversare spre culmea principala – varful Țuțuiatul – varful Moroianu 2 (dormit la cort).

Dimineata am avut parte de cea mai placuta trezire din toate timpurile! Niciodata deasupra cortului nu au cantat atatea pasari, asa de frumos! Apoi, iesind din cort, senzatia inceputa de cu seara a crescut rapid, cand am vazut culmile stancoase, pline de bolovani, ridicandu-se deasupra copaceilor din zona de la poale.

/Macin/dsc_4864.jpg

Pe la 6 si ceva i-am trezit si pe ceilalti, care n-au prea auzit nicio pasare cantand din cauza oboselii. Octavian a marturisit ca era asa de obosit incat l-a trezit un singur ”tril” (al meu): ”Octavian, trezeste-te!”.  Iar Maria a folosit iar scuza ca ea se trezeste ultima, pentru ca se imbraca si e gata cel mai repede. Chiar si asa, cu trezirea greoaie, au avut aceeasi reactie de uimire cand au vazut deasupra copacilor stancile de pe culme.

In acest timp, Ionut si Catalin veneau pe alta parte, dinspre sud, asa ca ne-am dus cu masina sa-i luam si pe ei – ei lasand masina in satul Cerna ca sa putem sa coboram acolo de pe munte. E o treaba buna sa mergi cu doua masini, sa lasi una aproape de locul de coborare si una la locul de plecare.

Drumul intre localitatea Macin si Cerna a avut si el frumuseti sa ne arate: am putut vedea culmea Pricopanului, varful Țuțuiatul, dar si plantatii de pini care aratau foarte frumos la poalele acelor culmi. Ba chiar si un soim ce scruta orizontul stand drept pe o creanga de pe marginea drumului.

/Macin/dsc_4884.jpg

Planul era sa facem in prima zi Culmea Pricopanului (sub care dormisem) si sa traversam spre culmea principala. Acolo urma sa ajungem pe varful cel mai inalt din Macin, varful Țuțuiatul, dincolo de care sa mergem atat cat ne mai tin puterile, lumina si conditiile meteo. Puteam sa punem cortul fie in padure fie in vreo  poienita, ca a doua zi sa continuam spre sud pe creasta principala si sa coboram in Cerna. Bun plan! Singura problema era ca pentru a doua zi (duminica), asteptam ploi multe. Dar momentan nu ne gandeam la asta.

Dupa ce ne-am strans toti 7 si am terminat de mancat, am pornit spre izvorul de la limita superioara a acelei padurici.

/Macin/dsc_4890.jpg

Poteca e marcata cu banda albastra si copacii ne acopera deja intr-un mod care sa ne bucure. A contat enorm de mult faptul ca eram in luna mai, cand copacii beneficiaza de acel verde crud al primaverii: o adevarata bucurie pentru ochi. Paduricea aceasta de la poale ma duce cu gandul mai mult la o gradina din tari mai calde, din Grecia sau Turcia. Cred ca erau si maslini pe-acolo (daca nu cumva i-am confundat).

Stefan ne spune ca el cand a fost pe-aici prin septembrie a gasit izvorul secat, dar noi ne bucuram acum de apa lui rece. Chiar daca pentru a ajunge la sursa principala trebuie sa te bagi cumva in constructia de ciment. Eu am intrat ca omul normal, cu capul inainte. Maria a stat putin pe ganduri si parca ne-a si intrebat cum trebuie sa intre, cu capul sau cu fundul inainte? Apoi a venit Irina, care, nereusind sa-si dea seama cum e mai bine sa intre, s-a dus sa-si umple sticla de la firul de apa ce curgea pe pietre undeva mai sus :))

/Macin/dsc_1709.jpg

Dupa ce-i asez pe toti pentru una din primele poze de grup, pornim pe cararea bine conturata, cuprinsi de o dorinta puternica de a vedea cat mai mult. De la stanga la dreapta: Ioan, Irina, Octavian, Catalin, Maria, Stefan si Ionut.

/Macin/dsc_4901.jpg

Poteca se strecoara prin zone pline de bolovani ce par cazuti din varful muntelui, iar in vale peisajul se arata din ce in ce mai vast – cu manastirea Fantana de Leac in apropiere.

/Macin/dsc_4902.jpg

Pentru ca ni se pare ca poteca ocoleste cam mult pana sa iasa in creasta, noi scurtam direct spre varful Caramalău. Urcusul este destul de abrupt, dar e spectaculos prin faptul ca se desfasoara printre si peste stanci, dar si pentru campia ce se intinde fara capat in valea de sub noi.

/Macin/dsc_4910.jpg

Printre stanci isi fac aparitia si floricele de toate culorile, dar parca mie ochii imi fug de data asta mult mai mult spre departari decat spre ce e la picioarele mele.

/Macin/dsc_4930.jpg

Acest urcus ne duce cu gandul la munti mult mai inalti, asemanarea cu varfurile pline de lespezi ale Retezatului fiind destul de puternica. Difera doar culoarea stancilor.

Atata timp cat privesti doar inainte (spre creasta), impresia e ca te apropii de varfurile unei creste greu de ajuns. Parca ai fi la capatul unui traseu de multe ore si acum in sfarsit vei iesi in creasta. Dar nu! Abia am pornit pe traseu si imediat vom iesi in creasta. Parca am sarit peste niste etape si ne-am ales doar cu cireasa de pe tort – ceea ce poate fi foarte interesant (mai ales pentru cei carora urcusul li se pare de obicei foarte obositor).

/Macin/dsc_4927.jpg

In urma noastra la distanta zarim cum ne urmaresc cei doi caini, dar pentru ca nu vreau sa am iar parte de mârâiturile lor, incerc sa-i alung. Pe moment am reusit.

Ne gasim usor drum printre stanci si ajungem dupa circa 40 de minute in saua de sub varful Caramalău. Acum… nu stim exact care din cele doua varfuri purta aceasta denumire. E posibil sa fi fost cel din stanga – iar noi am urcat pe cel din dreapta, cu o cruce de lemn pe el. Poate galatenii ma pot lamuri in aceasta privinta 😀

/Macin/dsc_4940.jpg

Desi varful are o altitudine de doar 277 (!) de metri, diferenta de nivel de peste 200 de metri fata de campia de la poale, precum si abrupturile acestui varf, fac sa nu conteze deloc altitudinea intr-un mod negativ. Ba chiar suntem placut surprinsi ca un varf atat de ”micut” poate sa fie atat de spectaculos.

Asa ca lasam rucsacii si ne grabim sa ne cataram pe stancile mari pentru a ajunge la punctul cel mai inalt – acolo unde e si o cruce de lemn.

/Macin/dsc_4943.jpg

Urcusul se face cu ajutorul mainilor, pentru unii mai usor, pentru altii mai greu – dar ajungem in cele din urma cu totii acolo.

/Macin/dsc_4959.jpg

Din varf privelistea iti permite sa-ti faci o prima idee mai clara despre locurile unde te afli – mai ales in ceea ce priveste directia din care am venit. Spre vest si nord vest se vad campii intinse, se vede Dunarea si insula Mare a Brailei, vedem orasele Macin si chiar Braila.

/Macin/dsc_4948.jpg

Spre nord, culmea Pricopanului se continua cu cateva varfulete la fel de stancoase, cu aspect sfaramat – măcin…at! Spre est sunt vai acoperite de paduri ce par tinere, de copaci plantati ordonat, iar spre sud-est se continua drumul nostru marcat cu banda albastra, spre varful Vraju.

/Macin/dsc_4951.jpg

In valea de unde am venit (spre vest) vedem manastirea, precum si un microbuz alb si un grup de persoane imbracate colorat care incep sa urce spre munte. Ma intreb daca or fi si ceva ”carpatisti” printre ei, dar zoomul de la aparatul foto nu-mi permite sa-mi dau seama decat ca e vorba de oameni trecuti de 40-50 de ani.

Ajungem repejor si pe varful Vraju, de unde ne bucura privirile partea sudica a culmii Pricopanului. Reusim sa ne dam seama ca varful cel mai apropiat, de care ne desparte doar o sa adanca, este varful Piatra Raioasa. Iar in departare spre sud e varful cel mai inalt din aceasta parte a Macinului, Sulucu Mare.

/Macin/dsc_4985.jpg

Cat a avut de patimit acest varf din cauza noastra, saracul: ne-am chinuit toata excursia sa le facem pe fete sa-i retina numele, dar nu am reusit: Sulcanu, Solcanu, Suculul si alte denumiri care sa-ti scranteasca limba.

/Macin/dsc_4974.jpg

Ne oprim pentru o pauza de soare undeva sub acest varf. Tot acolo gasim si prima broscuta testoasa, pe care ne grabim sa o fotografiem din toate pozitiile, pentru ca nu-mi amintesc sa mai fi vazut vreuna pe munte pana acum. Saracuta, cred ca am speriat-o rau de tot, dar am avut grija de ea.

/Macin/dsc_4995.jpg

Ar fi putut sa se simta ca o vedeta cu atatea camere indreptate spre ea.

/Macin/dsc_4998.jpg

Stefan a plecat si-n cautarea Sfinxului, o stanca in forma de chip de om aflata in apropiere – iar Ionut l-a urmat. Semnele pe care le facea de la distanta nu erau strigate dupa ajutor si nici semne de ghidaj pentru aterizarea vreunui avion.

/Macin/dsc_5006.jpg

Noi restul am inceput sa coboram in continuare pe marcaj, facand putin stanga pe drum si ajungand in saua dintre varful Vraju si Piatra Raioasa – un loc verde la margine de padurice, unde gasim si o masa de lemn cu bancile lipsa.

/Macin/dsc_5007.jpg

Incepem urcusul abrupt si rapid ne prind din urma si cei doi baieti. Pe versantul de vizavi, unde tocmai fusesem, isi face aparitia si cainele acela alb, care se pare ca nu voia sa se dea batut asa usor. De la distanta la care eram i-am strigat de cateva ori sa stea pe loc, ba si un ”mergi la oi” spus in gluma. De data asta chiar a functionat si cainele s-a intors din drum. Se pare ca pot fi foarte convingator uneori!

/Macin/dsc_5011.jpg

Ajungem sus in culme si diferentele de peisaj sunt uimitoare. Intr-o parte, aceea de unde venisem, ies in evidenta multitudinea de stanci prabusite parca din cer. Desi chiar era o cariera de piatra in zona de la poale, aspectul per total al muntelui e natural – ceea ce-l face deosebit, pentru ca te duce cu gandul la asa ceva: la zone prabusite, explodate, sfaramate – dar naturale! De fapt totul este rezultatul unui proces natural si foarte indelungat. Doar este vorba de cei mai vechi munti din Romania, munti care in trecut aveau inaltimi mult mai mari.

In partea cealalta, spre est, ne uimesc din plin vaile si culmile domoale acoperite de paduri verzi si dese. A avut o influenta pozitiva faptul ca a fost prima excursie din acest an in care am putut sa ne bucuram cu adevarat de verdele padurilor, dar si faptul ca ne simteam undeva deasupra lor, foarte sus, desi eram in munti atat de scunzi. Imaginile acestea cu paduri nesfarsite, combinate cu gandul ca suntem in muntii Macin, a fost ceva foarte interesant si neasteptat. Cu totii ne simteam din ce in ce mai surprinsi de frumusetile din jur, dar si de faptul ca niciunul din noi nu banuia sa gaseasca asa ceva acolo. Eu abia asteptam sa intram in padurile acelea!

/Macin/dsc_5019.jpg

Suntem pe varful Piatra Raioasa, la 346 de metri altitudine. Diferenta se simte fata de primul varf, suntem mult mai sus! Asa ca ne oprim si privim in urma spre zarea cea verde…

/Macin/dsc_5027.jpg

Pe deasupra noastra apare in zbor si un convoi de avioane de lupta, foarte silentios, dar cam dezordonat – cel putin in prima faza. La inceput am crezut ca sunt berze din cauza culorilor, dar apoi ne-am amintit ca berzelor li se vad picioarele lungi in spate atunci cand zboara. Acum ca am vazut mai bine pozele, sunt sigur ca era vorba de pelicani. Oricum, ceva deosebit!

/Macin/dsc_5031.jpg

/Macin/dsc_5028.jpg

Apoi profitam de vantul puternic si de prapastia de sub noi pentru a o admira pe… Maria – intr-o dezlantuire de impresii artistice.

/Macin/dsc_5054.jpg

Tot aici am observat ca eu si Maria avem sosete la fel, acelasi model, aceeasi culoare. Am zis sa fim atenti seara la cort daca vrem sa ne scarpinam in talpa, sa nu nimerim piciorul celuilalt din greseala.

Ne indreptam spre varful Sulucu Mic, apoi spre Sulucu Mare. Sulucu, nu Solcanu! Culmea prezinta destul de multe diferente de nivel, vai adanci intre varfurile destul de abrupte. Dar efortul de a le parcurge e dat poate doar de rucsacii grei – altfel, distantele nu sunt asa mari si fiecare urcus iti ofera o multime de satisfactii.

/Macin/dsc_5047.jpg

Peisajele se schimba rapid datorita acestor urcusuri si coborasuri repetate si parcurgem distante mari destul de repede. Altitudinea joasa e un mare avantaj din punctul asta de vedere: e ca si cand te-ai plimba prin Fagaras, dar cu efort mult, mult mai mic. Sigur, diferente sunt destule, dar cu siguranta diferenta de altitudine nu prezinta (cel putin pentru noi) deloc un dezavantaj.

/Macin/dsc_5061.jpg

Ne strecuram printre formatiunile stancoase pe care iarba verde le pune si mai mult in valoare. In spate ramane varful Piatra Raioasa si noi urcam spre Sulucu Mic.

/Macin/dsc_5084.jpg

Dar mergem deja de vreo 3 ore, asa ca hotaram ca pe Sulucu Mare sa facem pauza de masa. Asta ne motiveaza sa urcam acea ultima panta mai cu spor, apoi gasim un loc mai ferit de vant pe partea estica a varfului. Lasam acolo rucsacii si fugim pe varf, langa mica borna ce anunta ca suntem la altitudinea uimitoare de… 370 de metri!

/Macin/dsc_5124.jpg

Dar ce privelisti uimitoare poti avea de la aceasta altitudine, nu te-ai astepta! Sub tine se intind campii nesfarsite…

/Macin/dsc_5117.jpg

…in urma vezi un sir de culmi stancoase si prapastioase…

/Macin/dsc_5122.jpg

…sau un ocean nesfarsit de paduri, intr-un loc unde te asteptai sa gasesti doar pamant sterp.

E o adevarata placere sa descoperi ceva atat de neasteptat de frumos!

Mi s-a parut foarte interesant faptul ca simteam foarte diferit fata de alte excursii in alti munti. Chiar incepeam sa ma gandesc ca ceilalti munti pot fi destul de usor bagati in aceeasi oala (una uriasa desigur), dar Macinul parca nu si-ar gasi locul acolo… era ceva incredibil de diferit care ma facea sa nu pot face o comparatie intre el si alti munti. Ma gandeam ca si Piatra Craiului e un munte foarte diferit de alti munti, si Buila-Vanturarita mi-a placut foarte mult, dar nu am simtit nicaieri o surprindere mai mare decat aici! Era un sentiment fermecator!

De aici putem vedea si creasta principala a Macinului, cu varful Țuțuiatul undeva in departare, deasupra localitatii Greci. Varful Țuțuiatul este un alt varf a carui denumire s-a dovedit a fi prea complicata pentru fetele participante la tura. De la Țimbalul Mare la Țuguiatu, varful parea mai usor de cucerit cu piciorul decat cu vorba.

In pauza de masa ne-a cam suflat vantul si Maria voia sa atenteze la sendvisul meu,  dar ne-am bucurat de iarba moale si de peisajele nesperat de verzi ce se intindeau la picioarele noastre.

Desi culmea Pricopanului se continua spre sud, de la acest varf noi trebuie sa o parasim (si cu ea, si traseul marcat banda albastra) si sa trecem spre culmea principala coborand spre est.

Despre culmea Pricopanului in cateva cuvinte? Acum milioane de ani aici a plouat cu piatra… dar cum pe-atunci totul era mai mare, si pietrele ce cadeau din cer erau mai mari: ditamai bolovanii! Care acum traiesc in armonie cu florile galbene ce cresc printre ei si dau culmii un aspect de varf de creasta a unor munti mult mai inalti. Munti care au fost acoperiti de campii ce au lasat la suprafata doar varfurile, nu si baza muntelui.

Coborarea spre zona mai joasa dintre cele doua culmi a fost presarata cu… broaste testoase. Exagerand putin as putea spune ca trebuia sa fim atenti pe unde calcam, ca sa nu calcam pe ele. Mai micute sau mai mari, mascotele Macinului au binevoit sa ne intampine si pe noi cu carapacele intre-deschise – desi se vedea treaba ca nu le prea plac intrusii de pe teritoriul lor. Am gasit in acea zona vreo 5.

/Macin/dsc_5138.jpg

Din pacate pentru mine, aceasta coborare m-a facut rapid sa realizez ca am facut o greseala sa iau bocancii La Sportiva, pe care nu-i mai purtasem de jumatate de an. Talpile deja incepeau sa ma doara, degetele se simteau cam strivite si un disconfort pe care nu-l mai simtisem de mult si-a facut din senin aparitia. Am regretat ca n-am luat cu mine si adidasii, mai ales ca imediat am ajuns la un drum forestier ce merge lejer peste pasune.

/Macin/dsc_5145.jpg

Intalnim un cioban cu o turma de oi, asa ca il intrebam de traseu. Vedeam si noi cam care ar fi culmea pe unde trebuie sa mergem, dar totul era acoperit de paduri si nu stiam daca vom nimeri. Nenea ne spune insa ca trebuie sa tinem acest drum ca ne va scoate pana pe creasta si apoi pana la Țuțuiatul! Asta nu poate decat sa ne bucure si sa ne usureze treaba noua, celor 5 masculi alpha desemnati de fete ca atare. Deh, in trecut noi am vanat, noi trebuia sa ne ocupam de gasirea traseului ca doar aveam asta in sange.

Ajungem la marginea padurii, unde gasim si o bancuta dar si un marcaj de cicloturism pe copac. Drumul intra in padure si de cum intram si noi, intr-o singura secunda totul se schimba. Parca ne-am teleportat intr-o alta lume! Una pe care o asteptam, dar pe care nu reuseam sa ne-o imaginam asa de frumoasa!

/Macin/dsc_5167.jpg

Acest drum forestier e absolut superb – dar trebuie sa recunoastem ca la asta a contribuit mult si faptul ca eram in luna mai. Verdele copacilor e fantastic, iar ei isi apleaca crengile peste drum, care devine rapid un tunel magic prin padure.

/Macin/dsc_5189.jpg

De fapt drumul chiar se transforma pe o portiune in tunel, avand aspect de partie de bob – cu peretii inalti de pamant. Nici n-am apucat sa intram bine in tunel, ca din spatele nostru se apropie un Aro. Am zis sa fugim spre capatul tunelului, pentru ca nu stiam daca are loc sa treaca pe langa noi. Pana la urma a trecut, dar Irina (care mersese pe deasupra tunelului si n-a vazut faza) se mira cum a avut loc si unde am stat noi ca sa treaca? I-am spus ca ne-am pus toti pe burta pe mijlocul drumului, pentru ca Aro are garda la sol inalta si a putut trece peste noi.

/Macin/dsc_5188.jpg

Cand peretii drumului (e prima oara cand folosesc aceasta expresie) se micsoreaza, putem vedea din nou in lateral, spre adancul padurii. Nu putem vedea insa prea spre adanc din cauza vegetatiei abundente. Parca am fi intr-o jungla incredibil de verde, unde nu doar copacii sunt verzi, ci si pamantul! Iarba e foarte deasa si inalta si e plina de flori – in special unele mov. Cine se astepta sa gaseasca atata verde si atata vegetatie in Macin? Noi nu!

/Macin/dsc_5195.jpg

Ajungem si la prima poienita din padure, undeva pe culmea din partea dreapta. Parasim drumul si urcam prin iarba moale pentru a ajunge in acel punct de belvedere. Impactul e mare, poiana cu flori ne aminteste de Apuseni, soarele iese putin din nori special pentru noi iar in departare vedem varful Sulucu Mare – ce pare sa fi ramas mult in urma. O poiana minunata, dar, desi nu stiam atunci, era doar prima din multe altele pe care urma sa le intalnim!

/Macin/dsc_5205.jpg

Reintram in padure,  pe acelasi drum fermecator. In jurul nostru padurea pare sa fie fara capat si e usor sa-ti dai seama ca nu prea umbla nimeni prin desisurile ei. Drumul acesta parca ar fi o alee dintr-o gradina botanica, nu ai voie sa-l parasesti. Dar adevarata frumusete se ascunde dincolo de peretii format de copacii de pe margini…

/Macin/dsc_5218.jpg

Dupa circa doua ore de mers pe acest drum ajungem intr-o zona unde drumul pare sa coboare. Noi stim ca trebuie sa urcam, dar terenul fiind in mare parte plat, e greu sa-ti dai seama cam unde ar trebui sa faci dreapta sa intri in culme. Ne gandim ca traseul de cicloturism nu urca pe culme ci o ocoleste pe partea cealalta.

/Macin/dsc_5222.jpg

Asa ca parasim marcajul, intrand pe un drumulet secundar ce face dreapta. Frunzisul des ingreuneaza orientarea, dar cand vedem ca acest drumulet incepe sa coboare, iar in partea stanga pare sa urce o culme, hotaram sa mergem intr-acolo. Mai ales ca am gasit niste urme prin iarba care semanau cu un fost drum vechi si nefolosit de multa vreme.

/Macin/dsc_5234.jpg

Urcand insa pe acest drum o portiune scurta, gasim pe un copac un marcaj vechi, banda rosie – marcaj de creasta. Ceea ce ne asigura imediat de faptul ca suntem pe directia buna. Asa ca ma intorc spre Irina si-i strig fericit: eeee? alpha, alpha! 😀

/Macin/dsc_5236.jpg

Urcusul e destul de usor, presarat din cand in cand cu cate o poiana superba. Copacii de pe margini ne sunt straini, par a fi nuci, meri si ciresi – toti salbatici. Specii de stejar sau tei, nu suntem siguri de nimic, dar recunoastem rapid carapacea din iarba ce si-a facut singura o potecuta.

Am regretat cu totii ca nu am nimerit un sezon mai fructos, ne era pofta chiar si de niste corcoduse verzi – dar nu am gasit nimic. Ba si florile din copaci erau pe trecute, asa ca s-a iscat o lupta pentru a stabili cine sa se bucure mai mult de mirosul lor.

/Macin/dsc_5248.jpg

Cand Irina si Octavian se lupta, Ioan castiga…

/Macin/dsc_5267.jpg

In schimb le-am asigurat pe fete ca daca vor fructe, la vreo 400 de metri de la varful cel mai inalt e un aprozar: putem sa cumparam tot ce vrem. Am uitat sa mentionez ca era vorba de 400 de metri diferenta de nivel pana la satul de sub varf.

Reapar si stancile, bolovani de toate formele presarati pe poiana – lucru ce da un aspect foarte interesant acestei culmi, chiar daca lumina data de norii cenusii e putin cam mohorata. Pe fundal se vede culmea Pricopanului, de care ne-am indepartat mult…

/Macin/dsc_5258.jpg

Pe varful Căpușa facem o pauza de ciocolata, asezati frumos pe stancile din poiana. Foarte practice aceste stanci: poti sta pe ele, te poti urca sa vezi mai bine in jur, poti fixa aparatul sa faci poza…

Vedem in continuarea culmii si tinta noastra, varful Țuțuiatul – desi nu suntem siguri care din cele doua este. Stefan zice ca ar fi cel plin de stanci, mie mi se pare ca ar fi primul, acela mai verde…

/Macin/dsc_5280.jpg

Drumul pana acolo e in continuare destul de evident, prin paduri si poieni la fel de frumoase – de care simteam ca nu ne vom satura prea curand. Din cand in cand se mai gasea cate unul din noi sa exclame ca nu se astepta sa fie asa frumos in Macin.

/Macin/dsc_5275.jpg

Cand am simtit ca ne-am apropiat de varful cu pricina, am hotarat sa parasim drumul – pentru ca el ocolea varful prin stanga (sau cel putin asa banuiam noi).

Urcand la nimereala prin padurea luminata de soare, intalnim un baiat si o fata. Desi nu ne simteam deloc rataciti, imi amintesc de gluma aceea:  daca sunteti un grup de bucuresteni rataciti prin padure si dati de niste oameni, nu va grabiti sa va bucurati: e foarte posibil ca si ei sa fie bucuresteni aflati in aceeasi situatie! :)) Desigur, asta e mult mai valabil in Bucegi. In acest caz lucrurile au fost doar partial asa: doar unul din cei doi era din Bucuresti, dar cautau cu harta in mana un traseu de coborare de la varful cel mai inalt… traseu ce nu prea avea ce cauta pe-acolo.

Am mers impreuna apoi pana pe varful Țuțuiatul, care a fost punctul cul… a fost un nou punct culminant al acestei zile. Peisajele de pe cel mai inalt varf (467m) sunt superbe, iar noi am ajuns aici dupa circa 8 ore de cand am plecat de la izvorul Fantana de Leac – adica pe la ora 16.45.

Prapastia dinspre vest e imensa si coboara pana in satul Greci…

/Macin/dsc_5312.jpg

…culmea Pricopanului se vede incredibil de departe – si noi de acolo am venit, iar in prim plan e drumul ce coboara spre Greci…

/Macin/dsc_5306.jpg

Spre nord, Varful Căpușa pare un guguloi acoperit de livezi transformate in paduri…

/Macin/dsc_5317.jpg

Iar stancile din jur pe poiana insorita sunt… ei bine, sa tot stai acolo o zi intreaga!

/Macin/dsc_5322.jpg

Desi vreo doua din fete ( :)) ) ar fi preferat sa ramanem cu cortul chiar acolo, o parte din baieti stiam ca e mult mai practic sa mergem mai departe, astfel incat a doua zi sa avem mai putin de mers prin ploaie. Sigur, exista si varianta ca a doua zi sa coboram direct in Greci daca chiar ploua rau, dar ar fi fost o mare risipa sa nu facem nimic. Stiam oricum sigur ca deja la 100 de km de noi ploua cu galeata.

Intre timp, eu si Stefan am coborat pana la un izvor sa umplem toate sticlele cu apa – acesta fiind singurul izvor gasit de cand am plecat de la masina. Voiam sa avem apa si pentru gatit dar si pentru a doua zi.

Coborarea pana la izvor nu e lunga, dar diferenta de nivel e maricica. Frumosi sunt insa copacii in lumina calda a soarelui…

/Macin/dsc_5324.jpg

Urmarind marcajul triunghi albastru (ce duce in Greci) am ajuns la Izvorul Italienilor, pe care l-am recunoscut rapid ca atare stiind ca el a fost refacut cu ajutorul Asociatiei Montane Carpati – si citisem despre asta.

Daca tot era izvorul italienilor, mi-am tras si eu un look cat de cat italian si mi-am facut o poza – asta dupa ce m-am spalat nitel cu apa rece. Nu de alta, dar cand merg si cu alti oameni (si nu singur) am mai putine poze cu mine :))

/Macin/ioan_la_izvorul_italienilor.jpg

Am urcat apoi inapoi la varf si dupa nu multa vreme am inceput sa coboram in partea opusa, cu gand sa continuam drumul pe creasta principala. Mai intai insa am urcat si pe varful Ghinaltu (422m), care se arata foarte prapastios si atragator.

/Macin/dsc_5320.jpg

Am lasat rucsacii in saua dintre cele doua varfuri ca sa putem merge mai usor. De pe acest varf avem privelisti si spre est, pe unde s-ar continua creasta principala – si ne intrebam pana unde am putea sa ajungem in aceasta seara.

/Macin/dsc_5347.jpg

Pana in capatul acestei culmi nu ne-am mai dus toti, desi de-acolo s-ar fi vazut frumos valea spre Greci. Eu incerc sa ma bucur in liniste de peisaj, dar cand nu te astepti mai sare cate un cap de dupa vreo stanca…

/Macin/dsc_5362.jpg

Cautand variante de traseu, am vazut o poiana draguta pe o margine de prapastie pe partea opusa a vaii de sub noi – era o varianta buna pentru pus cortul. Si mai in spate se zarea alt varf golas, iar aceasta era o alta varianta – daca fetele mai aveau chef sa mearga si pana acolo. Eu cu talpile care ma dureau de juma de zi ce sa mai zic? Hai sa mergem! Numai putin insa, vad ca pe rucsacul meu s-a găinățat o pasare. Noroc ca n-au trecut iar pelicanii aia pe deasupra. Gata, am curatat, acum putem pleca!

Seara se lasa peste padure, dar frumusetea ei nu dispare din cauza asta. E doar mai greu sa faci fotografii in lumina slaba, mai ales fara obiectiv cu reducere a vibratiilor. Ne descurcam insa cu ce avem (eu adica).

/Macin/dsc_5385.jpg

Gasim curand si niste indicatoare, dar nu prea ne ajuta. Noi incercam doar sa ne mentinem pe culme urmand drumul. Marcaje nu prea mai exista. La un moment dat ne atrage atentia ceea ce am crezut ca este… un arbore de cauciuc.

/Macin/dsc_5396.jpg

Asta, impreuna cu faptul ca drumurile arata foarte natural, invadat de vegetatie, ma face sa ma gandesc ca de cand aceasta zona a fost infiintata ca Parc National (in 1998), n-au prea mai trecut masini pe-aici – si nici copaci nu s-au mai taiat. Chiar am simtit in jur beneficiile pe care natura le-a avut (probabil) datorita transformarii acestor munti in Parc National.

Eu cu Stefan si cu Ionut ne uitam mai atenti dupa drumulete secundare ce ar putea sa urce spre dreapta – nu stiam sigur daca acest drum iesea in poiana pe care o vazusem sub varful Moroianu. Am facut insa bine sa ramanem pe drum pentru ca ajungem la un moment dat chiar in saua dintre varfurile Moroianu 1 si 2. Am ajuns aici dupa circa o ora de cand am plecat de la varful Ghinalțu. Era aproape ora 20.

Poiana arata super, sunt cativa copaci inca infloriti, iarba inaltuta, loc numai bun de pus corturile – mai ales ca eram deja de mult pe drumuri si abia asteptam sa ne oprim intr-un loc dragut.

/Macin/dsc_5400.jpg

Dar de ce sa stam acolo unde peisajele in jur nu prea se vad, cand am putea urca pe unul din varfurile de langa noi? Asa ca cei 3 care ne ocupam de orientare si aveam bataturi in talpi si corturi in spate mergem in recunoastere pe varful Moroianu 2 (de data asta fara rucsaci).

De cum am ajuns pe varf am stiut ca acolo vreau sa stam! M-a cuprins o bucurie uriasa sa vad ce frumos e totul in jur, cat de largi sunt peisajele in toate partile, cum se vede un ocean de padure in unele parti sau campia in altele. Era superb acolo pe varf – chiar daca seara se lasase deja.

/Macin/dsc_5403.jpg

Am strigat sa-i chemam si pe ceilalti, care s-au chinuit putin si cu rucsacii nostri – pana am ajuns inapoi sa-i recuperam.

Am gasit rapid si-un loc frumos de cort, sub un copacel inca inflorit si cu privelisti spre sud. Asa ca ne-am pus pe montat. Doi cate doi, iar Catalin a surprins in mai multe fotografii momentele esentiale ale acestui proces interesant si placut: sa-ti montezi adapostul primitor in mijlocul naturii.

/Macin/dsc_1911.jpg

/Macin/dsc_1921.jpg

/Macin/dsc_1934.jpg

In departare spre vest am zarit cateva fulgere, dar norii nu pareau sa vina spre noi. Banuiam ca va ploua, speram doar sa nu fie cu fulgere – pentru ca eram intr-o zona destul de expusa. La nevoie am fi fugit in padurea de pini aflata in apropiere. Padure pe care am inspectat-o cu ocazia mesei de seara – ca acolo era mai adapost de vant si am putut gati mai cu spor.

In alti munti, sa stai sa gatesti la marginea unei paduri ar fi destul de infricosator: e de ajuns sa stingi putin frontala si sa privesti in adancul padurii intunecoase. Acum insa n-aveam niciun stres sa stam cu mancarea langa noi, carne, conserve, supe si piure. Pentru ca animalele din aceste paduri stiu destul de bine ca nu e cazul sa se apropie de oameni si oricum sunt animale mai mici. Chiar ma gandeam acasa ca ar fi tare sa vedem ceva animale, dar aici, mergand prin padure, mi-am dat seama ca din cauza vegetatiei dese si a arealului destul de mare, ar fi practic imposibil.

Am terminat masa un pic grabiti de primii stropi ce incepeau sa cada. Am adunat gunoaiele intr-o punguta si am plecat spre corturi. Cred ca n-au trecut 5 minute de cand am inchis usile, ca a inceput sa ploua.

Si ploua… o ploaie superba, torentiala, in rafale. Sunetul, daca nu cumva are motive sa fie ingrijorator, nu poate fi decat absolut superb, magnific! ”Ca o turma de gazele pe acoperis”. Deveneam tot mai sigur ca nu vor fi fulgere, asa ca ploaia nu putea decat sa ma bucure nespus de mult. De fapt n-am mai prins niciodata o ploaie asa puternica in cort. Chiar eram curios cum se vor comporta corturile. Imi faceam griji de cel in care dormea Irina pentru ca era un cort ieftin de Cora, pe care mi l-a lasat Chris (un turist elvetian) cand a plecat din Romania. De cortul Hannah a lui Stefan, proaspat achizitionat, nu-mi faceam griji, iar cortul meu Quechua s-a dovedit a fi inca foarte rezistent.

/Macin/dsc_5418.jpg

Peste noapte m-am trezit cred o singura data, cand ploaia parea sa bata si mai tare in cort, incercand sa intre. Am scos o mana din sacul de dormit sa verific peretii interiori si erau uscati – ceea ce nu putea decat sa ma linisteasca instant.

Am uitat sa mentionez un lucru important: inca de dimineata ma cam prinsese o raceala enervanta, stranutam din cand in cand din toate puterile. Asa ca acum in cort, unde a fost destul de racoare, mi se mai infundase si nasul. De fapt uneori era infundat ca trebuia sa respir pe gura, alteori curgea ca trebuia sa tin un servetel in nas – deci tot pe gura respiram. Vai dar cat puteam sa iubesc acea ploaie!

Cortul meu era pus strategic sub un copacel frumos, din care rupsesem cateva crengi uscate ce-ar fi putut sa cada peste el. Al Irinei insa era cam expus, asa ca de vreo doua ori am scos capul afara sa vad in ce stare e. Am zarit unul din colturi ca flutura in voie – semn ca a sarit unul din cuiele cu care era fixat. Dar mi-a fost lene sa ies sa-l refixez. Irina chiar ma intrebase la inceput, ”daca se intampla ceva vii sa ne ajuti, nu?” :)) Pai normal. Dar asta nu era chiar asa urgenta – urgenta ar fi fost daca auzeam ca se apropie tunete – caz in care trebuia sa ne echipam rapid si sa fugim in padure – probabil fara corturi, pentru ca padurea aia era mult prea deasa sa poti monta un cort acolo.

Ploaia nu s-a oprit toata noaptea, dar am dormit destul de bine. Nici macar bocancii lasati la usa nu s-au udat, desi veranda cortului meu e destul de mica.

Irina a avut insa mai mult de suferit. Asta pentru ca de la vantul puternic si umezirea solului, cel putin 3 cuie de fixare sarisera din pamant – ceea ce a dus la ridicarea usii dar si la atingerea foliei interioare de cea exterioara – adica umezeala in cort, pe sacii de dormit etc.

Ziua 2, 8 mai 2011. Varful Moroianu – boschetăring prin padure – cheile Chediului – Cerna.

Dimineata ploaia s-a oprit, si desi cortul meu e destul de luminos si te poate induce in eroare, de data asta eram aproape sigur ca va iesi soarele. Asa ca am lipit un ochi de folia cortului si am reusit sa vad o mica stralucire de afara. Afara era soare! Un soare superb de dimineata, dupa o noapte furtunoasa!

Vantul era puternic si rece, dar nu puteam sa stau in cort cu asa lumina calda! Mai bine sa vad corturile de afara, suflate de vant!

/Macin/dsc_5429.jpg

Am mers mai intai si am fixat 3 cuie sarite de la cortul Irinei, care parea sa fie cel mai fluturat…

/Macin/dsc_5432.jpg

Apoi am urcat in punctul cel mai inalt. Peisajul spre varful Țuțuiatul e mirific, norisori se ridica de pe vaile impadurite, iar verdele coapcilor capata o nuanta galbuie datorita luminii de dimineata. Si umezeala straluceste pe firele de iarba si pe corturi, ce sa mai, a fost o dimineata superba!

/Macin/dsc_5440.jpg

Au mai iesit cativa la facut poze si admirat, era un rasarit umed si racoros, dar atat de frumos!

/Macin/dsc_5460.jpg

Dar apoi am zis sa mai stam vreo ora in sacii de dormit, ca hotarasem sa facem o varianta mai scurta a traseului astazi.

Eu si Ionut ne-am facut la primus un ceai si-o ciocolata calda, in liniste sa nu auda si ceialalti ca n-aveam si pentru ei :))

Cat am stat noi si ne-am bucurat de soare si de poiana, vantul si soarele au uscat si corturile si eventualele haine ude. De fapt era atat de puternic vantul, incat Stefan a incercat sa-l imite pe Alladin si sa zboare peste munti pe covorasul magic…

/Macin/dsc_5481.jpg

Pentru aceasta zi de duminica (8 mai 2011) planul (intocmit la sugestia lui Stefan) suna cam asa: trebuia sa mergem pe drumul de culme pana gaseam o borna cu nr 88 – care, conform unui  jurnal citit de Stefan ar fi marcat locul de unde se poate  cobori spre cheile Chediului. Am fi trecut prin acele chei despre care habar nu aveam cum ar putea fi, pana la baza muntelui. Apoi peste campurile intinse pe care le vedeam spre vest. Dincolo de acele campuri vedeam o culme secundara dar lunga, pe care trebuia sa o traversam ca sa ajungem  in Cerna, unde aveam lasata masina lui Ionut.

/Macin/dsc_5434.jpg

Ne-am gandit o clipa ca am putea sa scurtam spre chei coborand direct de la varful Moroianu 2, acolo unde eram. Pe harta intuiam cu greu unde ar fi aceste chei. Aveam de fapt doua harti, una mai usor de citit dar mai putin detaliata si una tocmai pe dos.

Am hotarat totusi sa revenim in drumul principal, ca sa ne mai bucuram putin si de el si sa incercam sa gasim borna magica – un fel de bila de biliard cu numarul 8, dar de doua ori norocoasa, adica 88. Mai intai ne bucuram insa de norisori pufosi, care nu seamanau deloc cu ploile torentiale anuntate pentru acea zi.

/Macin/dsc_5491.jpg

Cum sa nu alergi printre ei incercand sa prinzi unul de coada?

/Macin/dsc_5502.jpg

Terminam de strans corturile si coboram inapoi in drum. El trece acum printr-o padure parca si mai frumoasa, mai inalta, mai verde si mai salbatica decat cele de ieri. Aceleasi tuneluri de crengi, iarba inalta si drumuletul salvator – dar cam noroios. Foarte greu sa gasim vreo borna in acea iarba, dar din fericire ele sunt trecute si pe copaci. Gasim o borna cu nr 71, ne gandim ca nu mai avem mult.

/Macin/dsc_5528.jpg

Priveam si spre dreapta, dar terenul pare plat, e greu sa-ti dai seama unde anume se ingusteaza terenul si incepe sa coboare ca sa intre prin chei. Asa ca mai bine cautam borna. Gasim insa si alte borne, 40 si ceva, 20 si ceva, nici nu mai stiu, dar erau destul de haotice, asa ca ne cam pierdusem speranta. Eu asteptam mai mult sa simt ca am ajuns la o anumita intersectie de pe culmea principala, de acolo puteam face dreapta la nimereala si poate… nimeream noi.

/Macin/dsc_5532.jpg

Cand am gasit borna cu nr 87 ne-am bucurat, am plecat mai cu viteza inainte, dar borna magica n-a vrut sa apara. Si ce-o mai cautam prin boschetii de pe margini, dar fara succes. Deja ne indepartasem mult, cheile erau mult mai aproape de varful Moroianu, asa ca, putin ofticati de faptul ca n-am gasit borna 88 – despre care unii se gandeau ca Stefan de fapt a visat-o, hotaram sa ne indreptam la nimereala spre vest.

/Macin/dsc_5526.jpg

Dar ce inseamna ”la nimereala”? Intr-o padure cu aspect plat (deci fara prea mari denivelari care sa te ghideze), orientarea e foarte dificila. Daca mai ai parte si de crengi dese si tufisuri care sa-ti obtureze vizibilitatea, atunci mergi practic ca si acul prin carul cu fan (inca necosit). Eu m-am bucurat ca avem sansa sa mergem asa, direct prin padure, direct prin iarba, fara drum! In felul asta puteam sa admiram mai mult padurea, prin zone neumblate (aparent) de nimeni.

/Macin/dsc_5541.jpg

Cu toate astea mai gaseam uneori cate un plastic prin iarba – dar arata ca si cand ar fi pe-acolo de zeci de ani. Mergeam prin iarba inalta ca prin zapada – eu eram primul ca sa fac urme sa poata merge ceilalti mai usor :)) Am facut si o pauza de ascultat padurea la un moment dat.

Apoi, tot mergand asa prin desisuri, am iesit la un drum foarte clar de pamant – dar tot in padure. Era un semn important, dar acum in ce parte sa-l urmam? La stanga sau la dreapta? Pe un copac zarim insa o borna: 71. Octavian parca si-a amintit ca mai trecusem pe langa aceasta borna, dar n-am vrut sa credem pana nu am verificat fotografiile din aparat. Chiar mai trecusem pe aici! Ceea ce mi se parea imposibil, de neinteles! Daca mergi dinspre nord spre sud si la un moment dat faci dreapta spre vest, cum poti ajunge in acelasi drum? Iata ca se poate, pentru ca de fapt drumul facea tot felul de curbe si nu pastra mereu exact aceeasi directie.

/Macin/dsc_5545.jpg

Hotaram sa mergem iar spre vest, daca prima oara asta ne-a dus inapoi de unde am plecat, a doua oara ar trebui sa mearga bine. Dupa o noua runda de mers prin iarba mare (ce frumos era sa faci asta!), se intampla insa acelasi lucru: iesim iar intr-un drum asemanator. De data asta trebuia sa fie un drum nou! Dar nu. Si pe-aici mai trecusem. ALSJGAKLHGSAHGA!!! Adevarul e ca desi zisesem sa mergem spre vest, directia corecta stiam ca e nitel spre nord-vest, pt ca trebuia oarecum sa ne intoarcem, doar ca ne intorsesem prea mult si nimerisem inapoi in drum. Pana la urma n-a fost chiar asa rau, daca am fi continuat prin padurile alea sa cautam cheile la nimereala, era foarte posibil sa le ratam. Asa, am hotarat sa ne intoarcem spre varful Moroianu, pentru ca stiam ca la baza lui trebuie sa fie cheile.

Dupa un circuit de aproape 2 ore prin paduri, am ajuns la o poienita de sub varful unde dormisem, pe care am recunoscut-o rapid. Nu mai urcam pana pe varf, hotaram sa incercam sa intram prin padure pe-acolo. Directia momentan era spre sud-sud-vest, ca apoi sa facem curba mai spre vest. Ca punct de reper, cum am plecat noi din saua dintre cele doua varfuri Moroianu spre sud, drumul a mers o portiune prin padure si apoi a urmat la scurt timp o poiana micuta pe dreapta. De aici am facut noi dreapta prin padure. (acum cred ca era mai bine daca nu incepeam de la poiana, puteam sa mai urmam vreo 5 minute drumul spre sud si abia apoi sa facem dreapta – evitand astfel o portiune de padurice foarte deasa).

/Macin/dsc_5552.jpg

Padurea e asa deasa incat te impinge unde vrea ea. Portiunea aceea de copacei cu tepi si liane ne-a impins putin inspre sud si am trecut destul de greu, apoi am prins un mic sant care mergea mai spre vest. Stiu ca mersul in felul asta prin paduri se mai numeste si ”bălăureală” , dar eu am simtit sa-i spun ”boschetăring”, pentru ca in zona aceea erau mai mult copacei micuti, corni, macesi si ce-or mai fi fost. Lianele au dat insa mult farmec peisajului.

/Macin/dsc_5558.jpg

Apoi am iesit din fericire intr-o poienita draguta, probabil undeva pe partea sudica a varfului Moroianu 2. Ne-am dat seama de asta si dupa prezenta pinilor, pe care ii stiam la poalele varfului.

Din aceasta poiana un pic umbrita ne gasim poteca printre cativa copaci si iesim intr-o poiana si mai mare, mult mai frumoasa si pe deasupra si insorita. Aici gasim si o borna de marcaj cu nr 62 – dar sper sa nu se apuce cineva sa o caute prin padure ca unic punct de reper :))

/Macin/dsc_5563.jpg

De aici avem privelisti minunate spre vaile si campurile dinspre vest dar si spre sud, spre culmea principala – chiar daca ne cam obtureaza vederea copaceii ce dau acestor munti aspectul de livada. Ne oprim pentru pauza de soare si ciocolata Ritter de la Ionut, ca pe urma intram iar in padure si cine stie cand vom mai apuca sa vedem cerul…

In spate in stanga se vede varful Priopcea, dincolo de care si mai spre stanga calculasem noi ca ar trebui sa fie Cerna.

/Macin/dsc_5573.jpg

Inainte sa pornim analizam cu atentie cele doua harti, incercand sa intuim unde mai exact sunt Cheile Chediului – ca nu cumva sa le ratam.

Urmam poiana pana in capatul ei apoi coboram abrupt spre dreapta, printre tufe, spre o vale mai adanca. Din poiana puteam sa vedem vreo 3 vai care se unesc in partea dreapta si una mare in partea stanga – asta daca priveam spre vest, spre campie – pe directia de curgere a raului cu chei.

Coborarea aceea ne scoate dupa nici 30 de metri la un firicel de apa, unde chiar gasim apa – primul pârâu pe care-l intalnim in acesti munti. De-acum e clar! Nu mai putem rata cheile! (desi nu stiam sigur daca e firul de apa care trebuie).

/Macin/dsc_5577.jpg

Sa urmam acest fir de apa nu e tocmai usor, ne mutam de pe un mal pe altul tinandu-ne de crengile din jur si incercand sa nu alunecam pe pamant – malurile fiind uneori abrupte.

/Macin/dsc_5583.jpg

Apoi paduricea se mai largeste si apica noastra intersecteaza un alt parau. Suntem clar pe drumul cel bun, mai ales ca deja putin mai jos incep sa apara si stanci in cale si pe margini.

/Macin/dsc_5604.jpg

Ne oprim la un moment dat pe malul acela salbatic de rau pentru o poza de grup, intr-un loc care te imbie la asa ceva.

/Macin/dsc_5612.jpg

Dupa aproape o ora si jumatate de cand am parasit (pentru ultima oara) drumul, simtim ca am intrat in zona de chei. Malurile din stanga si din dreapta noastra devin din ce in ce mai stancoase si inalte, chiar daca sunt inca acoperite de vegetatie.

/Macin/dsc_5626.jpg

Stancile acelea au varfurile in soare si te cheama sa le cateri – de sus de-acolo ai vedea frumos padurea sub tine. Dar suntem abia la inceput, asa ca vrem sa vedem ce urmeaza pe vale.

/Macin/dsc_5620.jpg

Si ce urmeaza e din ce in ce mai frumos si mai neasteptat, dar si foarte salbatic – senzatie sporita de prezenta unei vegetatii cu aspect luxuriant.

/Macin/dsc_5625.jpg

Ne strecuram printre stanci, apar si primele cascade micute si parca dintr-o data te trezesti intre niste pereti uriasi de stanca. Nu se poate sa ramanem sub crengile copacilor si sa nu ne bucuram de peisaj, asa ca lasam rucsacii acolo si urcam intr-un loc superb, pe niste stanci cu privelisti impresionante.

/Macin/dsc_5652.jpg

De aici vedem si valea pe unde se continua cheile – distanta nu e lunga, imediat pare ca vom ajunge la campurile din vale si la o poiana larga si verde…

/Macin/dsc_5651.jpg

Dar si peretii uriasi de langa noi, privind in directia de unde am venit…

/Macin/dsc_5653.jpg

N-ai spune ca asa peisaje se pot gasi in niste ”dealuri” de nici 500 de metri altitudine.

Am stat mai mult pe stancile astea arse de soare, unde mai zaream si cate o soparlita din cand in cand dar si flori galbene o multime.

/Macin/dsc_5664.jpg

Si daca tot ne-am nimerit astia cei mai Stoenică dintre noi pe aceeasi stanca, atunci sa avem si o poza impreuna…

/Macin/dsc_2039.jpg

Apoi am continuat, pentru ca partea interesanta abia incepea!

Au aparut primele cascade mai serioase, niste zone unde trebuia sa cobori cu atentie tinandu-te de stanci. Iata o prima cascada, unde eu si Octavian incercam sa le inducem in eroare pe fete in privinta locului ideal pe unde sa coboare…

/Macin/dsc_2060.jpg

Apoi una parca si mai mare si mai greu de coborat…

/Macin/dsc_5697.jpg

O varianta cu filtru de polarizare care a eliminat reflexiile urate din muschii imbibati cu apa…

/Macin/dsc_5715.jpg

Si o cascada si mai si! Chiar cea mai cea! Octavian se incumeta sa coboare primul apoi preia si rucsacii nostri, ca sa coboram mai usor.

/Macin/dsc_5722.jpg

/Macin/dsc_5731.jpg

Pe stancile astea mai stateam atent sa nu miste si altceva decat soparle (vipere) dar n-am vazut decat o soparlita verde.

O alta zona abrupta o ocolim pe niste stanci mai prin dreapta si coboram astfel la baza unei noi cascade subtirele, unde ne si oprim pentru o pauza de masa. Ne apropiam rapid de campurile de la poale, asa ca parea mai dragut sa stam sa facem o supa chiar acolo, langa cascada.

/Macin/dsc_5755.jpg

Eu si Stefan avem primusuri, asa ca le aprindem. Apa avem de data asta din belsug, chiar daca e putin colorata de la pamant. Fiecare asteapta cu supa sau piureul in canita, lichidul cald si… transformator.

/Macin/dsc_2084.jpg

De aici nu mai mergem mult, ba chiar mergem de acum pe o poteca evidenta, care ramane pe malul din dreapta undeva mai sus de raulet.

Astfel , dupa 2 ore si vreo 10 minute de cand am intalnit aceasta apa, o parasim, intrand in poiana verde pe care o vazusem de sus. Imediat iesim dintre copacei la un drum de pamant cam arid si iata-ne la marginea campurilor de la poale. In partea stanga la marginea padurii se zaresc niste panouri informative si ma intreb daca de-acolo ai nimeri intrarea in chei, pentru ca panourile sunt puse in alta parte.

Oricum, e mult mai usor sa gasesti cheile venind din aceasta parte, stancile sunt evidente, chiar daca rauletul a cam disparut – nu se stie unde.

/Macin/dsc_5768.jpg

Intrebam doi ciobani pe unde ar fi mai scurt sa ajungem in Cerna. Noi vedeam deja 2 variante: traversand campurile si urcand pe varful Priopcea (pe care l-am tot vazut si de la locul de corturi si de la Țuțuiatul) apoi pe un picior de munticel pana in Cerna, sau, varianta pe care am si ales-o – fiind considerata mai scurta de cei doi ciobani, sa urcam pe culmea aceea cu varful Priopcea undeva mai in stanga, spre varful Pietrele Albe. Si apoi sa coboram dincolo in campurile de langa satul Cerna.

/Macin/dsc_5778.jpg

De cum am intrat pe teren plat, talpile au inceput sa ne doara – pe mine si pe Ionut cel putin. Noi mergeam ca urmare primii, incercand sa ignoram durerea si sa gasim un ritm constant care sa ne permita sa facem asta mai usor.

Drumul are la inceput in partea stanga paduri frumoase, asa ca mergem pe la umbra copacilor. Afara, desi e vant, soarele arde destul de tare. Ne-am oprit si sa ne dam cu crema pe fata, iar eu nu uit sa stranut puternic din cand in cand, ca doar asa e frumos sa te bucuri de caldura: fiind un pic racit.

Apoi parasim adapostul copacilor si intram pe un alt drum, care traverseaza prin arsita campurile verzi. Si aici, unde norisorii trebuie pusi cat mai mult in evidenta, am folosit cu succes filtrul de polarizare.

/Macin/dsc_5796.jpg

In urma vedem varfurile cu stanci, Moroianu si Ghinalțu (cred) mai in stanga.

/Macin/dsc_5806.jpg

Ne apropiem iar de padure, dar mai intai trecem pe langa o stana, asa ca Irina nu ezita sa incerce laptele de capra – care s-a dovedit a fi destul de dulce si asemanator cu cel de vaca.

La intrarea in padure am vazut si primul animal mai serios din aceasta excursie, dar ca orice animal serios, era desigur si foarte timid. Asa ca n-am apucat sa ne dam seama prea bine ce e cu el. Credem ca a fost un șacal – semana si cu un caine dar si cu o vulpe, dar cu siguranta nu era niciunul din cele doua. Ce-a mai ramas?

Intrarea in padure inseamna si reinceputul urcusului – dar cel putin el se desfasoara si aici prin paduri verzi, joase, presarate cu poieni cu floricele. Cam putine floricele oricum, din punctul asta de vedere am intarziat prea mult pana sa facem aceasta excursie. Dar nu regretam deloc acel verde…

/Macin/dsc_5812.jpg

Pierdem poteca asa ca incepem sa urcam la nimereala, sperand sa gasim varianta cea mai scurta spre culmea dealului. In ciuda oboselii, fetele urca inca foarte bine, asa ca ma bucur sa nu am parte de ”mai e muuuullttt??”.

Dar nu mai e mult. Ajungem intr-o poiana ce pare sa fie in culme, de unde vedem si antena de metal de langa varful Priopcea. Iesim insa din padurice pe alta parte si ajungem astfel in culmea dealului, care pe partea dinspre nord (de unde am venit noi) e plina de paduri…

/Macin/dsc_5816.jpg

iar pe partea sudica pare sa fie un camp ondulat spre inaltime. E gol. Doar iarba si pamant. Ceea ce nu ne deranjeaza, pentru ca astfel avem vizibilitate spre departari.

/Macin/dsc_5823.jpg

Ne indreptam pe la marginea padurii spre o culme ce se desprinde din aceasta spre sud. Acolo e si un varfulet de pe care speram sa vedem satul Cerna in vale. Ceea ce se si intampla de cum ajungem acolo.

/Macin/dsc_5830.jpg

Peisajul e frumos, acesta fiind penultimul varfulet pe care l-am avut de urcat – pentru ca de aici mai coboram intr-o sa si mai urcam pe un varfulet. Lucrurile interesante nu se termina insa asa usor, si in ciuda oboselii si a talpilor dureroase de la atata mers, reusim sa admiram si alte elemente noi: un sir de stanci/pietre ce merge uniform spre vale urmand culmea dealului… parca s-a erodat pamantul de-acolo si a lasat sa iasa la suprafata adevarata fata a acelei culmi…

/Macin/dsc_5845.jpg

Iar in valea din stanga vedem un tip de stana cum n-am mai intalnit pana acum. Circulara, facuta poate din pamant, cu aspect de constructii indiene.

Coborâm tacuti, suportand ”stoeniceste” bataturile si oboseala, pana ajungem la drumul de tara de la poale. De acum raman doar cativa km de drum de pamant si ajungem in Cerna.

/Macin/dsc_5854.jpg

Desi in fata noastra cerul ramane luminos in ciuda orei tarzii (am ajuns in Cerna pe la 19.30), in spatele nostru cerul s-a intunecat complet. Nu de la lasarea serii ci din cauza unor nori negri ce se apropiau cu viteza, nori ce au avut insa bunavointa de a ne lasa soarele pe cer in aceasta zi de duminica – pentru a ne bucura din plin de frumusetile surprinzatoare ale Macinului.

/Macin/dsc_5860_cr.jpg

In incheiere, sunt doua aspecte diferite despre care se pot trage concluzii: excursia noastra si muntii Macinului. Excursia noastra a fost o ”aventura bucuresteana” pe meleaguri straine si indepartate – trecerea Dunarii asemanandu-se parca putin cu trecerea intr-o lume straina – sau cel putin… necunoscuta.

Am fost multumit de atmosfera din cele doua zile dar si de oamenii din grup – mai ales ca uneori le mai ziceam surorilor mele ca nu-mi place cand imi baga oameni straini pe gat. Prefer ori o varianta mai intima, cu oameni apropiati pe care sa-i cunosc, ori una cu 40 de necunoscuti :))

Oricum, surorile mele au mers incredibil de bine, tinand pasul cu noi fara sa se planga (prea mult) de ceva. Au mers cu rucsacul in spate ca si alte dati, dar exprimandu-si parca bucuria mai mult de data asta – ceea ce mi-a placut si mie mai mult: ador cand vad la oameni ca bucuria e atat de mare incat nu o poti tine doar pentru tine, si simti nevoia sa o exprimi cumva.

Irina constata la sfarsit ca a fost prima oara cand ele 2 au fost singurele fete din grup si au fost mai multi baieti decat fete – si regreta putin ca parca nu s-au ”alintat” destul, profitand de acest aspect. Dar nu-i nimic, ca pot sa le ofer eu motive de alint in plus: bravo fetelor, I am proud of you!

Cu Stefan si Ionut mai mersesem si separat in excursii si a fost si asta o ocazie buna sa ne apropiem mai mult. Catalin, desi mai putin activ in privinta mersului pe munte, s-a ocupat sa-si procure echipamentul necesar – ceea ce e de admirat, si in plus le-a facut fetelor mai multe poze (si mai reusite) decat le-am facut eu – ceea ce ne-a facut sa ne amintim ideea de ”Maria si fanii ei”.  Pe Octavian nu-l cunosteam, dar s-a dovedit a fi om cu respect pentru natura si oameni, ceea ce a fost foarte bine.

Iar despre atmosfera aceea placuta de langa corturi nu pot sa spun decat ca… trebuie experimentata cat mai des!

Despre muntii Macin am stabilit cu totii ca cel mai potrivit cuvant pentru a-i descrie este cuvantul ”surprinzator”. As adauga si ”diferit”, pentru ca i-am simtit atat de diferit(i) comparativ cu alti munti. Ce ii face  insa atat de diferiti? Si diferit chiar inseamna ”mai bun”? Diferite pentru noi au fost padurile – cu arbori de toate felurile – fara prea multe conifere insa. Diferite au fost crestele presarate cu stanci multe in mijlocul unor poieni superbe. Diferite au fost campiile fara capat de la poalele muntelui si abrupturile ce te faceau sa te simti chiar deasupra lor. Diferita a fost altitudinea, mai mica decat a unor dealuri – altitudine ce a contribuit atat de puternic la crearea senzatiei de diferit, de surprinzator – de frumos. Diferita a fost senzatia de a merge seara prin padure si a pune cortul la marginea ei – stiind ca nu sunt animale care sa te pandeasca din intuneric. O diferenta draguta a fost sa intalnim broaste testoase si sa le auzim cum expira aer creand un sunet ca un gafait, pentru a ne transmite sa le lasam in pace. Inseamna aceste diferente ca Macinul este mai frumos sau mai urat decat alti munti? Inseamna doar ca merita din plin sa vizitati acesti munti, pentru a va face o parere proprie!

Ca sugestie de traseu pentru cine nu a mai fost niciodata acolo, pot face o mica recomandare:

Prima zi puteti lasa masina in zona Fantana de Leac (ca si noi), pentru a face culmea Pricopanului pe traseul banda albastra. E timp destul ca sa mergeti lejer si sa faceti cate pauze vreti. Seara inapoi la masina – se poate monta cortul chiar acolo, in apropiere de manastire. A doua zi puteti muta masina in zona localitatii Greci pentru a urca pe varful Țuțuiatul (marcaj triunghi albastru) si a parcurge o parte din creasta, cu revenire in Greci la masini. Partea cea mai interesanta ar fi desigur cea sudica, de la varful cel mai inalt sa urcati mai intai pe vf Ghinalțu apoi sa mergeti prin padure pana la varfurile Moroianu 1 si 2. De unde, daca va descurcati sa le gasiti, sa coborati prin cheile Chediului – ca apoi, mergand cativa km pe la marginea campurilor si a padurii, sa ajungeti inapoi in Greci.

Aceasta varianta va scuteste de caratul unor rucsaci grei dupa voi si va ofera mult mai mult timp sa va bucurati de trasee. Noi doar asta am avut de regretat: ca nu am stat mai mult sa ne bucuram de unele poieni, de unele varfuri si de unele locuri pierdute in jungla din padure.

Cred ca cea mai buna perioada pentru a vizita acesti munti e fie luna mai, fie toamna, cand toti copacii vor fi colorati – pentru ca sunt numai foioase si pomi fructiferi ce isi schimba culorile in mod deosebit. Pentru asta trebuie insa prins momentul potrivit. Vara, canicula poate fi o problema majora, mai ales ca sunt foarte putine surse de apa in apropierea crestei.

De la Bucuresti la Macin sunt aproximativ 230 de km – deci distanta nu e chiar asa mare (cu 50 de km mai mult decat pana la Brasov). Asa ca nu strica sa luati in considerare o excursie in aceasta zona, unde eu imi doresc sa revin pentru a ma bucura si mai mult de padurile salbatice (dar mult mai sigure decat alte paduri) si de poienile cu stanci.

România e o tara superba, plina de locuri surprinzatoare care noua reusesc sa ne umple inima de bucurie, dar si de mandria ca ne-am nascut aici si ca suntem români. România nu se rezuma la Valea Prahovei si la litoral, si nici la o cladire uriasa plina de parlamentari dar lipsita complet de suflet.

Ioan Stoenică, mai 2011.

Mai multe imagini sunt in albumul excursiei: Jungla verde din Macin.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Jungla verde din deșertul dobrogean

  1. Maria zice:

    🙂 hihi, am terminat acum de citit.. parca am retrait momentele :X
    Fiindca tot n-am avut timp sa povestesc in jurnalul meu personal despre excursie, cred ca o sa scriu doar linkul de la blog :)) in caz ca o sa imi furi jurnalul sa il citesti, ca atunci cand eram mai mici, o sa te bucuri cand o sa -ti gasesti linkul blogului tau acolo :))
    Sunt tare fericita ca am descoperit suprprinzatorimea (?) acestor munti, ca am descoperit-o intr-o perioada minunata, si ca nu am ramas deloc cu regrete.. nu regret nici macar ca varfului SULUCUL MARE( acum vad ca i-am retinut numele 🙂 ) i-am spus Suculatul de fiecare data :)) .. poate imi era pofta de suc, ce stii tu ? adica sigur imi era.. mereu imi e pofta de cola pe munte..

    Cel mai mult m-a izbit dragalasenia pt. Macin atunci cand am iesit din chei (imi pare rau, dar nu le-am zis niciodata bine pe nume.. poate sa se supere Stefan cat o vrea, dar nu e vina mea ca au denumiri complicate care contin che-uri si ghe-uri si ț-uri si suluc-uri ). Am iesit in poienita, si apoi in .. camp.. dar mi-a placut muult de toot.. atmosfera, lumina, starea optimista a mea , desi eram deja spre sfarsitul excursiei… Offff ce fruuumooos a fost.

    In legatura cu laptele de capra, pe care nu l-am gustat, voi folosi un singur cuvant (cu riscul de a ma certa Irina ca vorbesc despre lucruri de care nu am habar pt ca nu le-am incercat) : VOMIT!

    Multumesc Ioan, Irina, Stefan, Catalin, Octavian , Ionut ! 🙂 am format un grup compact chiar dragut 😀

    Ps: eu chiar sunt gata in 4 minute dupa ce ma trezesc.. ce rost are sa ma trezesc cu o o ra inainte si sa astept pana se lalaie toata lumea sa fie gata ? x(
    Ps2: chiar am luat bacul !!! iiiiieeeeee :X
    Ps3: la noi in masina pe bac la intoarcere s-a cantat la chitara 😀 adica Stef la chitara si tot el si la voce.. acompaniat un pic de mine cand stiam melodiile
    Ps4: Astept comentariu de la florin m cu lungimea comentariului meu, in centimetri. De ce masori doar comentariile Irinei? pai e frumos?

    Macin= surprinzator ! :X

    Apreciază

  2. andrei badea zice:

    Într-adevăr, peisajele îți cam taie răsuflarea, parcă nici că-ți vine să realizezi că te afli la înălțimi sub 500 de metri… Și asta o spun eu, care nu am colindat niciodată Munții Dobrogei, însă voi căuta să schimb acest neajuns la toamnă…

    Apreciază

    • Doina zice:

      Am asteptat cu nerabdare jurnalul cu atat mai mult cu cat v-am auzit si identificat respiratia la cativa pasi de Galati, stiind ca veti fi acolo :)))
      „Numai sa nu ploua !” ai spus inainte…Dar iata…Bine ca ati avut ploaie doar intr-o noapte si peste zi a plouat doar cu buna dispozitie.
      Ma bucur ca nu ati ratat nimic din tot ceea ce au acesti munti de oferit, ati fost la momentul potrivit in locul potrivit.
      Ai scris unul dintre cele mai insufletite jurnale, mi-a placut ideea de „pauza de ascultat padurea”, ca si multe alte lucruri care m-au marcat si pe mine cum ar fi aceea ca sunt portiuni unde pare ca a plouat cu stanci. Felicitari !

      Apreciază

  3. IreYn zice:

    Foarte ‘surprinzatori’ acesti munti… nu ma asteptam sa fie asa verzi . In fotografii , ma bucur ca am remarcat prezenta filtrului de polarizare,inainte sa citesc ca l-ai luat cu tine:D Yuhuu, incep sa am pricep la remarcat!:))
    In timp ce am citit jurnalul, mi-a strafulgerat prin cap o idee : Desi Mtii Macin au o altitudine mica,oare exista refugii ?:))

    Imi pare rau ca a ploat peste nopate.Mi-a stricat promisiunea:-< :))
    Deh, macar dimineata a fost mult mai superba:)

    Apreciază

    • Mie nu mi-a parut deloc rau ca a plouat peste noapte, a fost superba ploaia aia! 😀

      Refugii nu cred ca sunt, dar poienite bune de pus cortul sunt peste tot – iar padurea poate fi un refugiu foarte bun – mai bun ca in alti munti! 😀

      Apreciază

  4. alina.s zice:

    Surprinzator cu adevarat! Desi nu am fost niciodata in M-tii Macin, intr-o oarecare masura am simtit ca am fost si eu acum alaturi de voi si am impartit aceleasi peisaje si bucurii.
    Va multumesc pentru asta… si cine stie, poate povestea voastra va fi un imbold pentru mine si voi ajunge candva pe acolo. 🙂

    Apreciază

  5. Aniri zice:

    Asa..

    Si eu ma bucur ca am mers, desi se anuntasera ploi (trebuie sa ii multumim si lui Octavian pentru asta :D), dar asta nu inseamna ca cei care au renuntat au gresit cu ceva, adica.. poate ca si eu as fi facut la fel in locul lor. (plus ca poate nu a fost singurul motiv contra/ de amanare)

    Nu stiam ca prima noapte te-a impresionat asa de mult 😀 a fost prima in padure pt tine? adica.. pt toti?:D

    Mie in prima dimineata nu mi-a venit sa cred.. Peisajul era atat de ciudat. O combinatie intre Ciucas si dealuri, intre Piatra Craiului si padure.. Nu stiu, a fost chiar fermecator sa ies din cort si sa vad crestele alea.. nu inalte, dar „muntoase”.

    Heey, pana la urma in noaptea aia cine a fost la toaleta? :-S sau iar aud voci/sunete?

    Da, si O. spunea mereu cat seamana cu Grecia peisajul 🙂 si te-a sustinut ca aia erau maslini 😀

    Pelicani? Baietii ceilalti ce ziceau ca sunt? ceva cu c.. (nu cocori)

    :))) tare cu scarpinatul 😀

    Pot sa spun cu bucurie ca urcusurile nu au fost dificile deloc (mai putin primul, la care nu esti obisnuit cu efortul si care ti se pare cel mai greu).. :X

    Bineinteles ca altitudinea mica nu e privita ca un dezavantaj.. Era superb! Acum imi dau seama, ca si un lac albastru pe acolo.. ar fi fost… speachless 😀 dar eh, deja prea multe :))

    ” De la Țimbalul Mare la Țuguiatu, varful parea mai usor de cucerit cu piciorul decat cu vorba.” – pai dar?! care varianta e mai importanta? :))

    Hm, n-am stiut treaba cu bocancii.. N-ai zis nimic 😦 sper ca te-ai obisnuit la un moment dat cu ei si ca n-a fost asa dureros..

    :D:D :)) nu credeam c-ai retinut faza cu Aro..; pai cand venea spre noi chiar am avut impresia ca n-avem loc si ne-am catarat repede pe marginea de sus. Voi nu stiu ce-ati facut 😀 v-ati lipit burtile/ spatele de marginea santului?:D

    Hi hi, ce frumusica poza mea cu floarea :X 8->

    Chiar, tare ca v-ati descurcat perfect atunci sa va orientati spre Tutuiatu, facand dreapta din drum.. 🙂 am iesit exact unde trebuia!

    „Specii de stejar sau tei, nu suntem siguri de nimic, dar recunoastem rapid carapacea din iarba ce si-a facut singura o potecuta.” – cum adica? eu si O. recunosteam toate plantele :D:)). Si ce carapace, ca nu inteleg?

    :)) da, asta ca nu erau fructe ma facea si pe mine sa ma mai plang din cand in cand (ca na, in rest nu gaseam de ce :)) ).. corcoduse ar fi fost geniale 😀 acum cred ca cine se duce.. Si bujorii sunt infloriti!!

    Cei doi.. care nu m-au lasat sa le fac poza 😦 ea voia, dar el… uaf uaf!

    Ce frumoasa poza de pe vf Tutuianu (sper c-asa era:)); ah, ba nu.. Tutuiatu! of, m-ai incurcat tu – readucandu-mi aminte de toate variantele :D- ), cu copaci presarati pe culme..

    Eu credeam ca ne oprim pe vf, asa cum spuseserati, dar voi.. nu Batman, nu Batman..
    (merseseram muult, dar mai puteam; era doar ideea ca ajunseseram acolo cu gand de a innopta 😀 oricum, a fost mai bine c-am mai mers, mai ales ca ne asteptam la ploi de dimineata..)

    Maaa, clipu asta pe net?! nu mi-era de-ajuns celalalt? aolica…

    Bai, deci n-as fi mers pan’ la izvoru’ ala….. tulai donie

    Oo, que bello ragazzo!!

    Asa, deci spre vf Ghinaltu asta eu nu mai aveam chef sa urc.. dar Mariuca si O. m-au convins.. a fost dragut si sus acolo 🙂 Mai ales pozele cu noi!! :D:D 8->

    N-am stiut nici de gainat. Recunosc c-am fost un pic preocupata (de altceva) excursia asta.. Tre sa facem mai multe, de pe 9 iunie revin in forta 😀

    =)))) tare cu „arborele de cauciuc”. Eu ma intreb cati l-au vazut (in decursul existentei lui; adica oare.. cati or fi trecut exact pe acolo? ca eram un picut in salbaticie parca). Cine l-a „plantat” trebuie sa fi pus si ceva la radacina 😀 daca ajunge pe aici proprietarul, astept randuri si dovada ca e el! :)) (nu de alta, dar si noi lasam biletele. ma rog… cauciuc, biletele; Sper sa nu afecteze copacul ce-a facut respectivul – sa nu mai aiba loc sa creasca 😀 nu cred, se adapteaza 🙂 aolo, cat trancanesc! se ia mflorin de mine :)) )

    Aa, tare informatia despre Parcul Nat., masini si copaci (ne)taiati 🙂

    Ah, copacelul de la al doilea loc de cort era frumos, dar.. parca si ameninta. Multumim lui Dumnezeu ca ne-a ferit de fulgere! Voi n-ati fost cu noi in cort sa vedeti ce-a patimit O. din cauza temerilor mele :)) eh, nu m-am plans chiar asa rau, dar… ajunsesem sa il intreb daca Ioan n-o uita de noi.. ca doar a zis ca fugim in padure in caz ca. (si era galagie de la furtuna si.. :-S ). Dar a fost bine cu masculul meu mai mult decat alpha 😀 si cu tine spunandu-mi ca nu fulgera :))

    Ce tare a fost si masa din padure :):) prima mancare calda.. prima supa d-aia buna si piure cu branza delice in ea :X ce poti sa vrei mai mult?.. :)) Iar Catalin nu mai termina supa, ca sa-i fur lingura…

    „Deveneam tot mai sigur ca nu vor fi fulgere, asa ca ploaia nu putea decat sa ma bucure nespus de mult.” – trebuia sa-mi spui si mie :)) eh, si O. a fost sigur pe el si ma incuraja.. Dar e tare sa te poti bucura de ea si atat 🙂

    Asta cu „boschetaring” e de la Stefan? pare stilul lui 😀

    Dimineata de duminica m-a trezit si pe mine soarele.. era 6:30 cred, si noi am scos primii capul din cort 😀 Apoi voi ati iesit.. dar noi ne-am culcat, pt ca nu era spectaculos. M-am inselat insa, spectaculoasa e intotdeauna imaginea corturilor in lumina aceea, chiar daca rasaritul nu e cine stie ce..

    Superba poza de dimineata, cu norisori pe culme..!

    Cine e in poza cu aparatul la rasarit? zici ca un strain 😀

    hahaha, auzi ce tradatori! (cu ciocolata calda 😀 aa, dar las c-am facut si pe urma, vai 🙂 )

    am ramas la „Ne-am gandit o clipa ca am putea sa scurtam „. tre sa ma preg pt maine! abia astept si ultima parte 😀

    Apreciază

  6. darkclauds zice:

    Regret si mai mult faptul ca nu v-am putut insoti in Macin desi am fost printre „cei chemati”. M-am gandit la voi tot weeekendul si inca ma gandesc la cat de frumos ar fi fost sa retraim din experientele din Apuseni, de data asta cu mai multi baieti decat fete.
    Mi-a placut ce am citit si ce am vazut si ma bucur ca v-am putut insoti macar prin intermediul istoriei lui Ioan si ma mai bucur si de ce am citit printre randuri, subiect ce va trebui investigat in particular cat de curand 😀

    Apreciază

  7. Valentin zice:

    EXTRAORDINAR este cuvantul potrivit pentru jurnalul si aventura voastra.

    Muntii Macin sunt surprinzatori si anul acesta i-am ratat. Poate in campania de toamna. Insa la anul vreau sa spun prezent la apelul Macin 🙂

    Oricum, avem o tara minunata care trebuie tratat cu respect si admiratie pentru ceea ce ne ofera. Am fost spatamana aceatsa pana la Deva si m-am intors pe la Craiova avdn treaba in zona…. Cuvintele sunt de prisos ca sa descriu peisajele de pe Valea Jiului.

    Multa sanatate si carari cu soare

    Apreciază

    • Daaa, invitatia mea era o ocazie unica… oamenii aia poate se vor mai casatori si alta data, puteai sa lipsesti de la nunta. Dar sa vezi Macinul cu Ioan… e sansa unica in viata! :)))

      Ai trecut prin Craiova si nu te-ai oprit la expozitie? Tz tz tz… lasa ca oricum eu nu eram pe-acolo 😀

      Poate organizam ceva la toamna prin Macin, vedem noi ce-o mai fi 😀

      Apreciază

      • Ana zice:

        🙂 Deci si Valentin a lipsit la apel pentru ca trebuia sa fie prezent la o nunta… Se pare ca n-am fost singura… :))) Ufff…

        Ioan, sunt minunate fotografiile din Macin si muntisorii – absolut SURPRINZATORI!

        Apreciază

  8. adriana nascu zice:

    atat de aproape…si totusi atat de necunoscuti!!!
    frumos jurnal!!!(la fel ca celelalte…) 🙂

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s