Ce frumosi sunt brazii aceia acoperiti de plapuma alba si proaspata a zapezii. Dar cand zapada nu se mai opreste din a cadea peste crengile lor verzi, atunci greutatea poate deveni coplesitoare. Si bradul se va rupe sub greutatea ei si va cadea la pamant, unde incet, va muri.

Un sentiment asemanator imi dadea si mie tarcoale in ultimele 2 luni. Zapada a fost minunata pe potecile pe care am umblat iarna asta si m-am bucurat mult de ea – in ciuda efortului marit pe care mi-l cerea tribut uneori. Dar de la o vreme am inceput sa o simt apasatoare, sa simt ca e prea multa, sa simt ca-mi lipseste ceva. Mie, sau poate naturii din jurul meu. Crestele inzapezite si padurile reci, golite de culori, se indepartau cumva de culorile pe care le simteam si le doream in mine. Sentimentul din mijlocul naturii parca se schimbase. Da, voiam sa vina primavara!

Si daca era vorba de primavara si de mijlocul cel mai mijloc al naturii, atunci imediat imi fugea gandul la muntii Vrancei. Acolo am fost cel mai aproape de ea, de o natura intr-o forma cum rar o mai gasesti – mai ales daca nu o cauti.

In plus, dorul de o aventura eliberatoare, dorul de a te sti inconjurat de animale si paduri fara capat, toate faceau sa-mi tresara inima numai gandindu-ma la acesti munti si la momentul cand voi rataci pe cararile lor pustii.

Si dorul de salbaticia muntilor Vrancei crestea in mine ca si dorul de verde, de muzica de pasari, de a vedea animale si a asculta vantul printre frunze proaspete. Mi-am promis ca imediat ce va inverzi natura, voi fugi singur in muntii Vrancei –acolo unde prima oara cand am fost am spus ca nu e un loc unde sa mergi singur. Dar am crescut atat de mult de atunci – desi a trecut doar jumatate de an. Au fost luni atat de pline si rezultatul s-a vazut si m-am bucurat de el – in aceasta excursie si nu numai. O excursie in care am simtit ca revin acasa dupa multa vreme, intr-un loc familiar pe un traseu pe unde nu fusesem niciodata – un loc de care nu stiu de ce, ma simt atat de apropiat.

Poate e doar autosugestie, poate dragostea pe care o simt pentru acesti munti (mai mare decat pentru altii) e una oarba. Ma face sa le atribui trasaturi pe care le caut si le doresc, desi ei poate nu le au si nu au nimic atat de spectaculos de diferit fata de alti munti, incat sa justifice sentimentele mele pentru ei. Eu stiu ca nu e asa, dar poate nu e asa doar pentru mine. Altii poate nu ar simti la fel de intens si placut diferentele si poate nici nu le-ar constata.

Exact ca si in cazul iubirii de oameni – de o anumita persoana. ”Dragostea e oarba” pentru mine inseamna enorm de mult, nu e doar o vorba spusa fara a fi gandita si inteleasa. E vorba  de faptul ca ”ochiul vede ce inima-i spune sa vada” sau ”ce vrea sa vada”, selectiv, si atunci nu poti vedea ceva rau la cineva pe care fara sa stii de ce, il iubesti. Dar e inevitabil, dupa 3 luni ochii mintii se vor deschide iarasi si vederea iti va reveni din ce in ce mai clara si apoi totul se schimba. Nu ar fi mult mai bine sa incepem deja cu ochii deschisi, ca sa nu mai facem atatea greseli? Ca sa alegem mai in cunostinta de cauza ceea ce (sau pe cine) iubim?

Dar acum nu e vorba despre o astfel de dragoste, ci de una mult mai putin complicata sau complexa. Una pentru care nu e nevoie de prea multa ratiune ca sa te bucuri de ea – desi cu siguranta lipsa ratiunii poate reprezenta un mare risc, pe care eu nu vreau sa mi-l asum.

Si daca o calatorie e si o lectie de viata, atunci indraznesc sa scriu un nou capitol in manualul meu de studiu al acestei ”materii”. Si iata cum un jurnal si cateva imagini, pot reprezenta o alternativa atat de accesibila a unei calatorii, pe care nu se poate sa nu ti-o doresti! O calatorie in care isi dau mana zambind corpul si ratiunea, sufletul si cuvintele.

Eu sunt Ioan si va invit sa va asezati comod, lasandu-ma sa va port pasii mintii prin padurile pustii ale muntilor Vrancei. Fiti umbra mea prin poienile cu stane si ascultati zapada sub talpa bocancilor mei. Comparati urmele de urs din zapada cu propria talpa si zambiti plini de multumire cand va voi scoate la lumina, pe un varf golas inconjurat de salbaticie. Opriti-va brusc cand in fata noastra va sta o turma de mistreti, depasiti-va limitele cand simtiti ca nu mai puteti si primiti ca rasplata linistea superba a padurii de fag.

…

Inainte de munte.

…

Era chiar ziua dinaintea Invierii, sambata, 23 aprilie 2011. Drumul cu acceleratul pana la Focsani si microbuzul pana la Nereju mi-a fost plin de ganduri contradictorii. Se anuntau zile superbe pentru mers pe munte si acea zi nu facea nicio exceptie. Nu-mi pasa ca voi fi singur de Paste, nu cred ca in functie de data si sarbatorile din calendar trebuie sa fim mai buni, mai calzi, mai aproape de cei dragi. Ci in functie de ce simtim noi. Orice zi e la fel de buna pentru orice, nu am nevoie de pretexte impuse de altii. Singura diferenta ar fi cea religioasa, doar intr-o anumita zi se sarbatoreste nasterea sau invierea lui Iisus Hristos. Asta mi se pare singurul motiv pentru care as considera aceasta zi diferita de altele.

Dar poate sa iti pese de acest lucru in felul tau, care nu trebuie sa fie neaparat acelasi cu cel al altor milioane de oameni care merg la biserica doar pentru ca ”asa se face”. ”Bucuria Invierii” nu inseamna nimic pentru mare parte din acesti oameni, mai ales comparativ cu masa bogata de a doua zi sau bauta de dupa slujba. De aceea eu nu m-as regasi deloc acolo, in mijlocul acelei multimi, si nici pe Dumnezeu. De care insa as putea sa ma simt mult mai aproape undeva pe munte, in singuratatea padurii si a mintii.

Totusi, un sentiment neplacut m-a urmarit in drumul spre munte. Poate un fel de vinovatie, poate pentru ca era prima oara cand nu aveam de gand sa merg la slujba de Inviere, sau poate lipsa de intelegere din partea cuiva apropiat. Asa ca am apelat la o varianta ajutatoare: suna un prieten.

Cand am coborat prima oara din muntii Vrancei, m-am intalnit pe valea raului Zăbala cu doi baieti si un nene. Am dormit la ei la coliba in noaptea aceea si m-au adus a doua zi cu camionul de lemne pana la sosea, in Nereju. Am pastrat numarul de telefon al lui Romica, asa ca l-am sunat – daca tot eram in satul lui, puteam macar sa-l salut.

Acasa la el era toata familia, care ma stia de data trecuta – si, aveam sa constat surprins, nu numai de atunci! Madalin, baiatul mai mic (fratele lui Romica) imi analizase pe net toate albumele cu poze si jurnalele de munte, citind fascinat despre aventurile mele din muntii Vrancei, in care aparea si el, dar si din alti munti. Astfel incat si parintii lor ajunsesera sa stie despre mine cat de mult merg pe munte si pe unde, ba si surorile lui imi ziceau ca ”dupa ce ai trimis scrisoarea aceea cu poza, Madalin s-a inchis in camera vreo doua zile cu laptopul sa citeasca despre  tine”.  Asta m-a facut sa ma simt foarte aproape de ei, atat de usor.

Nu eram decis ce sa fac, daca sa urc atunci pe munte (era deja ora 15.00) sau sa mai stau cu ei, sa astept pana duminica dimineata si sa merg in seara aceea cu ei la slujba. Romica imi propune aceasta ultima varianta si pentru ca m-au primit la ei pana a doua zi dimineata, asta mi-a usurat foarte mult luarea deciziei. Asa ca am putut sa ma bucur inca o data de ospitalitatea lor, plus ca m-am putut apropia si mai mult de viata din acele locuri. Ba chiar am facut o scurta excursie impreuna cu Madalin, care m-a dus pe sus pe deal prin spatele casei la niste mici lacuri din padure. Nu mi-a venit sa cred ca acolo traiesc broaste testoase, dar erau (desi eu nu le-am vazut decat miscarea printre stuf).

Si imi parea rau ca nu am timp mai mult sa stau la panda sa vad caprioarele si alte animale cand vin langa lac… Candva imi voi face timp special pentru asta!

Cred ca cel mai potrivit cuvant care ar putea sa descrie familia lui Romica e cuvantul ”gospodar”. Cresteau si multe animale, aveau si gradina si prelucrau si lemnul. O gospodarie prospera si plina de viata, unde toata familia muncea cu spor pentru asta. ”Mai ai timp sa te si joci?” il intreb pe Madalin. ”Duminica ma joc, merg cu baietii la stadion”. In seara aceea am jucat si eu cu ei, batand mingea pe drumul prafuit din fata curtii. Ca in copilarie, cand mergeam la bunici! A fost cumva o dupa-masa petrecuta nu doar departe de casa, ci si departe in timp, un timp de care imi aminteam cu bucurie. ”Sarbatori fericite alaturi de cei dragi”? Daca unele momente si unii oameni te fac sa-ti amintesti de copilul din tine, atunci si intre straini poti simti ”dragul” acela. Si orice zi ar putea fi o sarbatoare in cazul asta.

Dupa ce ”am luat lumina”, eu m-am intors la ei acasa pentru a dormi, sa pot pleca dimineata odihnit pe munte. Ei au stat la slujba pana dimineata. Obositi cu totii si infrigurati de racoarea de afara, ne-am luat ramas bun a doua zi cu siguranta ca ne vom revedea curand. Eram deja sigur ca nu voi putea sta prea mult departe de zona aceea.

Si astfel am lasat oamenii sa doarma, multumindu-le pentru tot si am traversat puntea de lemn peste Zăbala. O punte ce facea legatura simbolica dintre alte doua lumi, asa cum fusese si microbuzul ce m-a adus pana acolo.

…

Ziua 1. Duminica, 24 aprilie 2011.

Sat Nereju – vf Laposul de Jos – vf Zboina Frumoasa – culmea Frumoasele – caldarile Zabalei – vf Furu Mic.

…

Nici n-am traversat bine puntea de lemn ce se balanganea periculos, ca doi sateni ce veneau de la slujba ma intreaba unde ma duc. Unul din ei hotaraste sa mearga cu mine pana mai sus putin pe ulita, sa-mi arate pe unde trebuie sa o iau. Pe partea aceasta a dealului mai sunt casute multe, e ca un mic cartier al satului Nereju. Ca sa ajung pe varful Laposul de Jos nu e greu: dupa ce las in urma casele, tin poiana drept in sus spre nord, trec de o portiune de padure si apoi dau iar de pasune. Asa ca incep sa urc voiniceste, ca sa nu fiu prins din urma de turma de oi ce se indrepta si ea spre poiana.

Desi pe drumul spre Nereju am vazut pomi infloriti si totul verde, aici primavara e in intarziere. E mai racoare, nu mai e zona de deal, deja e aer de munte. Dar asta nu ma supara. Iarba incepe incetisor sa-si recapete culoarea verde, baltile formate din topirea zapezii dau viata poienii si chiar daca nu au inverzit copacii inca, ma bucur de  floricelele din iarba si de soarele caldut ce face raul sa straluceasca in vale.

Inspre vest se vad culmile impadurite ale muntilor, dar e greu sa spui care e care. O parte din acest traseu este de fapt parte din traseul pe care data trecuta nu am reusit sa-l termin, doar ca acum l-am inceput in sens invers. Teoretic el apare pe harta ca fiind marcat cu banda rosie, dar nu ma asteptam ca marcajul sa fie bun – si oricum ma gandeam ca-l voi gasi abia la marginea padurii, dincolo de vf Laposul de Jos.

In urma mea in vale satul ramane adancit parca in somnul de dupa o noapte nedormita – iar dincolo de el se inalta alte culmi – pe unde ma gandesc ca voi merge si eu a doua zi.

Ajung si la marginea padurii, iar racoarea ei e binevenita – ba chiar gasesc si-un parau de care ma bucur stropindu-mi fata deja incinsa de efort. Ce minunat e tricoul X-bionic, doar fața simt ca-mi arde, corpul parca nu exista.

Prin frunzisul uscat al unor tufe vad fugind doua ciute si imi amintesc dorinta mea puternica de a veni in muntii Vrancei special pentru a vedea animale. Din mers insa e mai greu, te simt prea usor si fug mult prea repede. In sens opus tie, desigur. Trebuie sa stai, sa te opresti. Nu doar pentru asta e bine sa te opresti uneori.

Portiunea de padure nu dureaza mult si imediat ajung la golul alpin. De unde urc pe un drum destul de clar, cand pe iarba moale si uscata, cand pe pamant. Cateva petice de zapada se scurg in siroaie micute spre vale si vantul anunta apropierea de culmea dealului. In zona sunt mai multe stane, dar oile n-au urcat inca la ele.

Si ajung pe primul varf mai inalt (1245m), in apropiere de Laposul de Jos – de care ma desparte doar o vale.

Privelistea de aici se deschide pentru prima data in toate partile. Ma bucur sa recunosc spre nord muntele Coza, pe care urcasem data trecuta – vad zona La Uluce, zona cu stana Hăuleștenilor, varfuletul pe care am vazut apusul dar si saua dincolo de care era stana unde am dormit. Cel mai inalt este varful Cristianu. Cate amintiri intr-o singura imagine a unui loc.

Putin mai in stanga se vedea un varf singuratic ce pe moment m-a dus cu gandul la varful Goru, dar apoi mi-am dat seama ca era de fapt varful Pietrosu – unde imi doream mult sa ajung. Pentru ca renuntasem la urcusul de sambata, acum el cazuse insa din plan. Voi reveni si pentru tine, nu-ti face griji!

Si mai spre stanga (vest) se vede varful Zboina Frumoasă, punctul cel mai inalt unde urma sa ajung. Acolo se vede mai multa zapada intr-o poienita de sub varful impadurit.

In departare inzapezitul Penteleu, cu varful lui cel ascutit pe care il vad pentru prima oara din aceasta directie. Arata la fel de frumos si impunator!

Mai spre sud, culmi impadurite fara numar sau capat strajuiesc valea raului Zabala. Pe ele ar trebui sa ajung a doua zi. Luna imi face si ea cu ochiul de deasupra lor.

Satul a ramas in urma, iar spre est, o multime de culmi mai joase si bleu ma fac sa-mi aduc aminte de ce am ajuns sa iubesc asa mult zona Vrancei… esti atat de in mijlocul muntilor, atat de departe de orase!

Magura Odobesti arata si ea superb, asa cum mi-o aminteam, si iata turul de orizont de pe varful dinainte de, dar si de pe Laposul de Jos (1250m). Am ajuns aici dupa circa 2 ore de cand am traversat raul jos in sat.

Aici pe varf am facut si pauza de masa, mai ales ca de-acum voi intra in padure si poate nu voi mai avea asa mult chef sa ma opresc sa mananc. N-am fost prea multumit de sendvisurile pe care le-am avut, dar trebuie sa recunosc ca erau foarte consistente – poate de-aia nu prea aveam pofta sa termin unul intreg (erau niste chifle maricele de graham cu salam de sibiu, cascaval si branza topita, facute de mine cu toata dragostea). Asta a fost marea mea masa de Paste, nici macar un ou n-am avut sa ciocnesc… cu vreun animal din padure. Daca mi-ar fi pasat vreun pic de acest aspect, probabil as fi luat mancare mai ”festiva”. Nu era cazul, alte lucruri ma interesau mai mult. Printre care si greutatea rucsacului, care a avut doar vreo 10 kg.

De la acest varf se poate cobori si in satul Vetresti-Herastrau – un alt loc bun de plecat pe trasee, vad pe harta. Sa-l tin minte!

Ma apropii de intrarea in padure, unde gasesc o casuta mica (initial am crezut ca e vorba de o troita) in care vad o masuta si o bancuta. ”Loc de odihna si fumat”, cum am mai intalnit si in alti munti. Desi nu am vazut, sunt sigur ca mai jos undeva era o alta casuta pe care scria ”loc de baut si drogat” si o alta ”loc de odihna si facut sex”. Nu ca ai avea nevoie de un astfel de loc amenajat pentru oricare din activitatile respective si oricum as prefera o poiana cu privelisti frumoase. Dar nici nu beau, nici nu fumez si nici nu ma droghez. Si pentru ca sunt singur prefer sa merg mai departe, dornic sa descopar ce ma asteapta pe traseu.

La intrarea in padure gasesc intr-adevar si marcajul banda rosie, desi nu-mi faceam probleme ca nu as nimeri traseul – e vorba de o culme pe care trebuie sa o urmezi, cat de greu poate fi?

Drumul noroios e plin de urme de roti si portiunea prin padure e scurta – ies rapid intr-o poiana lunga si galbena. Pe partea dreapta e o stana ce pare noua dar eu privesc mai atent spre marginea padurii, ca sa surprind un eventual animal inainte de a fugi speriat spre protectia copacilor. Cand am plecat de-acasa asta a fost unul din lucrurile care m-au impins cel mai mult: dorinta de a vedea animale salbatice.  Si unde ai cele mai multe sanse sa reusesti asta? In muntii Vrancei!

Poiana se mentine pe culme, la fel si drumul. Directia e spre vest, adica spre munti, din ce in ce mai departe de satele vrancene. E o senzatie interesanta de indepartare de Lume, cand stii ca te afunzi tot mai mult in salbaticie si ramai tot mai departe de oameni. Mai ales in acea zi de duminica, nu cred sa mai fi fost cineva prin zona. Nu-mi fac insa niciun fel de griji, desi curand reintru in padure.

Afara e inca soare si asa va fi toata ziua, se vede usor asta daca privesti spre cer. Drumul ma poarta pe la margini de padure, dar traseul ma incanta, chiar daca petele de zapada incep sa fie tot mai multe.

Sunt cateva coborasuri si urcusuri, dar in cea mai mare parte drumul merge orizontal prin padure. Uneori sunt si poieni, cum ar fi pe Laposul de Sus (1455m). Privelistile sunt obturate in unele parti de copaci, dar ceea ce se vede printre ei imi aminteste acelasi lucru ce mi se pare definitoriu pentru acesti munti: nu vezi decat natura, culmi muntoase, impadurite sau putin golase, esti inconjurat de ele si nu se vede nicio urma de civilizatie in jur, nicio casa, niciun sat.

Nu mai stiu in ce moment mai exact am strigat pentru prima oara ceva ce mi-a ramas puternic in minte. Poate a fost cand am iesit intr-o astfel de poiana inconjurata de culmi muntoase, poate a fost in primul desis de padure ce parea sa nu fi mai vazut oameni de multa vreme, poate prima oara am spus-o pe Zboina Frumoasa. Nu conteaza cand. Era vorba de o concluzie puternica si atat de  cuprinzatoare (pentru mine). Era strigatul de lupta din filmul cu cei 300 de spartani, adaptat insa la locul in care ma aflam eu: THIS – IS – VRANCEAAAAA!!!! Era bucuria de a retrai sentimentul de datile trecute, un sentiment pe care il regaseam atat de asemanator, atat de specific acestor munti.

Diferenta majora era ca acum puteam sa ma bucur de el chiar si acolo! Datile trecute el a fost mult prea puternic intr-un mod care ma facea sa simt mai mult teama decat bucurie. Poate era teama de acel necunoscut salbatic de care acum ma simteam atat de aproape si pe care mi-l doream atat de mult… cert e ca ma simteam mult mai impacat cu prezenta mea acolo decat datile trecute.

Dupa ce am coborat intr-o noua sa, dincolo de varful Laposul de Sus, am intalnit si marcajul banda albastra – care vine din Herastrau si ar trebui sa mearga exact pe unde voiam eu sa cobor. Nu ma asteptam sa mai existe acest marcaj, dar momentan el pare foarte bun.

Am inceput asadar urcusul final spre Zboina Frumoasa, urmarind cele doua marcaje si inaintand cu greu prin zapada inca mare din padure.

Daca tot era zapada prin padure, atunci un alt aspect ce trebuie amintit e ca niciodata nu am mai vazut atat de multe urme de animale, atat de diverse. Urme de ursi la tot pasul, urme mari de copite la fel, parea ca toate vietuitoarele padurii se trezisera la viata pentru ca iarna se sfarsise.

Padurea e atat de linistita insa, doar pasarile se aud ciripind. Iar razele soarelui ce-mi incalzesc urcusul sunt cumva in armonie cu zapada cea alba. Pe-aici am simtit ca pot spune in sfarsit despre aceasta tura ca este ”ultima tura de iarna, intaia tura de primavara”. Pana acum am sperat asta in privinta ultimelor 3 ture, care din ”prima tura de primavara” – asa cum speram sa fie, se dovedeau a fi ”ultima tura de iarna”. Dar niciuna nu fusese ultima. Acum insa am simtit ca sunt intr-adevar la granita, am simtit ca primavara e mai puternica si iarna nu mai poate face nimic in acest sens. Chiar daca imi ingreuna mie mersul pe acest urcus destul de lung.

Ajung si in punctul in care cele doua marcaje se despart. Daca nu ar fi fost sageti pe copaci, ar fi fost greu sa-ti dai seama de asta, desi drumul e destul de evident (ar fi si mai evident daca nu ar fi acoperit de zapada). Banda rosie ocoleste Zboina Frumoasa prin dreapta (nord) si iese in Poiana Cășăria – un traseu pe care mi l-as fi dorit, dar la care am renuntat pe moment. Iar banda albastra urca spre varf si coboara apoi spre Căldările Zăbalei pe culmea Frumoasele – pe unde vreau si eu sa merg.

Dupa circa 2 ore si vreo 10 minute de la Laposul de Jos, ies din padure in poiana de sub vf Zboina Frumoasa (1657m). Cat iubesc iesirile astea la lumina, dupa mult mers prin padure, sa vezi ”poarta spre lumina”, spre peisaje, spre orizont… E ca si cand ai deschide un cadou surpriza, nu stii ce se ascunde dincolo de acei ultimi pasi.

Varful ramane undeva in dreapta si nu mai urc pana la el pentru ca e cam impadurit, plin de tufe de ienupar si inconjurat de conifere. Zboina Frumoasa e cea mai inalta din cele 3 Zboine ale Vrancei – alte doua (Zboina Neagra si Zboina Verde) aflandu-se in zona nordica a muntilor.

Eu intru zambind in poiana insorita cautand un loc unde sa ma opresc, de unde sa ma bucur mai mult de peisaj. Greu de facut acest lucru, cand intr-o parte vezi la departare Penteleul si toata creasta lui…

Bucegii, Piatra Mare si chiar Ciucasul – inca albi din cauza inaltimii lor – si pe care reusesc sa-i scot mai bine in evidenta cu ajutorul filtrului de polarizare…

Muntele Giurgiu, o culme poate chiar mai salbatica decat cea pe care ma aflu, foarte lunga si probabil putin umblata…

Iar in partea opusa, culmile domoale din directia satului Nereju…

Am vazut chiar si o pasare cam grasuta ascunsa in iarba deasa, care si-a luat insa zborul rapid printre tufele de pe margini. Ma gandesc ca putea fi un cocos de munte, n-am apucat sa-l vad prea bine.

Privesc in jur si ma minunez de ziua frumoasa si locul superb in care ma aflu. Asa ca nu-mi ramane decat un lucru de facut: THIS – IS – VRANCEAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!

Am stat vreo 40 de minute pe iarba moale, sprijinit de rucsacul ce ma apara de vant sau mergand de colo colo. Ascultand pasarile si respirand… respirand adanc. O frumusete de poiana, atat de linistita, atat de departe, de naturala, de libera. Aici da, loc de odihna si facut… dragoste.

Oare cum poti descrie cuiva care n-a fost niciodata intr-un astfel de loc sau moment, senzatia de a te afla acolo? Cum sa inteleaga ce te impinge catre creste, daca nu a trait pe propria-i inima bucuria de a fi acolo sus? Nu, pentru mine nu e vorba doar de ceea ce vezi in jur… e poate chiar mai mult vorba de ceea ce poti sa vezi in tine! Te descoperi pe  tine intr-un mod in care in viata de zi cu zi nu ai putea – o viata pe care o lasi clar in urma, o uiti – macar pentru cateva minute sau chiar ore. Cu grijile si problemele ei, neintelegeri sau certuri, suferinte si stres. Te detasezi de toate printr-o plutire deasupra padurii si a vietii anoste, te eliberezi de ceea ce te tine prizonier din a simti viata din plin.

Acolo parca nimic din ce e rau nu mai conteaza, esti prins intr-un moment egoist, ce te vrea doar pentru el – desi tu ti l-ai dori pentru toata lumea. Ca un orgasm, o clipa de nepasare in care doar ce e bun are relevanta si orice altceva paleste. Diferenta e ca pe culmea aceea de munte poti ramane cat vrei tu, ea nu scade fara sa o poti opri dupa cateva secunde. Si daca e adevarat ca de multe ori foarte rapid ”un orgasm  transforma un barbat intr-un porc”, ceea ce ramane in tine dupa trecerea ”orgasmului” din varful muntelui are o putere mult mai mare de a te face mai bun! Si nu mai rau. Dar asta depinde mult de fiecare-n parte, de felul tau de-a fi si ceea ce-ti doresti. La fel de usor e sa nu simti absolut nimic si sa te-ntorci la fel de gol ca si-nainte.

Cu greu pornesc mai departe, incaltand iar bocancii uzi de la zapada si lasati la soare sa se usuce. Nu-mi venea sa plec cand ma gandeam ca de acum incep deja coborarea, dar de  fapt aceasta coborare nu am simtit-o deloc ca pe un final – pentru ca nici nu era asta! Si portiunea urmatoare, chiar daca avea sa ma duca la drumul forestier principal de pe vale, am simtit-o ca facand parte tot din traseul salbatic pe care mi-l doream asa mult cand am plecat de acasa. Era o culme pe care o zarisem pe google earth, parea atat de salbatica, de impadurita, de ingusta si frumoasa! Nici nu mi-a venit sa cred cand am vazut pe harta ca pe-aici a fost candva traseu marcat – dar cel putin asta mi-a dat incredere ca se poate face, ca exista o poteca – si nu voi nimeri in vreo fundatura.

Asa ca am reintrat in padure prin zapada cea mare, punand si ochelarii de soare pentru ca lumina ma orbeste. Marcajul banda albastra nu l-am mai vazut, am banuit ca el merge mai prin dreapta pe vreo curba de nivel, dar eu am preferat poiana ingusta marginita de paduri, aflata chiar pe culme. Foarte interesant sa merg pe urme mari de laba de urs, urme in care se vedeau atat de bine unghiile lungi ale animalului.

A fost o portiune in care am mers mai atent parca decat pana atunci, pentru ca vizibilitatea imi era destul de redusa de padurea de pe margini si de soarele ce-mi batea in ochi. Dar n-a tinut mult si am iesit pe marginea unei alte poieni, care coboara spre o stana – unde am regasit si marcajul. Peisajele sunt si de aici frumoase, mai ales spre Penteleu si Bucegi.

Stana e in stare buna, un adapost ascuns la margine de padure pe care il inspectez ca si cand vreodata am sa revin la el si sa stiu la ce sa ma astept. Sau poate ca sa stie altii. Chiar ma gandeam ca o varianta mai lejera pe acest traseu ar fi cu oprire in zona Zboina Frumoasa si continuat a doua zi. Aceasta stana e numai buna pentru asta, dar pe timp de vara probabil e ocupata si ea.

M-am gandit mult in aceasta zi (mai ales in prima partea a traseului) ca as putea organiza o tura pe-aici, si cautam variante cat mai usoare de acces in creasta si locuri de innoptat. Candva cine stie, voi purta si pasii altora prin salbaticia muntilor Vrancei. Sunt curios daca i-ar simti la fel, sau daca eu i-as mai simti la fel. Singuratatea are avantajele ei cu siguranta, dar daca as veni cu altii atunci nu as merge pentru mine.

Din cand in cand regasesc marcajul pe copaci, dar momentan nu e nevoie de el neaparat. Poteca e destul de evidenta, prin poiana de pe culme…

…apoi prin tunelul din padurea deasa.

Dupa o noua poiana micuta si plina de floricele albastre (viorele), intru intr-o padure un pic diversa. Apar arbori uscati cazuti la pamant, ba si ceva stanci pe marginea potecii. Sunt de altfel pe culmea Pietrele Albe.

Dintr-o mica sa poteca face stanga, dar eu zaresc printre copaci un varfulet ce pare sa ofere privelisti frumoase. Asa ca ma strecor printre arbori si uscaciuni si ies la lumina. Vai, dar unde am nimerit? Pe un varf superb, secret, ascuns in mijlocul muntilor, al naturii salbatice, un varf ce pare sa nu mai fi fost atins de multa vreme de oameni. Poate ultimii care au trecut pe-aici au fost cei ce au montat mica borna de piatra de pe el. Ei, dar nu cred asta si nici nu conteaza. Conteaza senzatia pe care ti-o da prezenta ta in acel loc.

Sunt multi copaci uscati, cazuti, crengi peste care sa sari si o prapastie. O prapastie de pe marginea careia pot vedea toata culmea pe care vreau sa o urmez, dar si culmea de vizavi, cea cu muntele Furu, unde as fi vrut sa innoptez.

La departare se zareste si Penteleul, si nu ma abtin din a face si un mic filmulet, pentru ca simt ca imaginile statice nu pot exprima la fel de bine cat de in mijlocul naturii ma aflam acolo.

Termin de mancat si jumatate de sendivis, despre care nu pot sa cred ca am avut curaj sa-l mananc in acel loc. E genul de loc unde ai impresia ca imediat va aparea un animal din spatele tau. Te face sa te uiti mereu peste umar, spre desisul acela de padure. Parca ce incepusem sa cant pe-acolo? Nu mai stiu. Dar mi-era tot mai drag sa strig THIS IS VRANCEA! Pentru ca exact asta era senzatia pe acel varf!

M-am afundat apoi in padure, incercand sa gasesc marcajul salvator. Am iesit mai intai intr-o zona abrupta acoperita de pamant si pietricele, chiar sub acel varf – cu o deschidere spre Penteleu…

 apoi am intrat iar in padurea deasa, presarata si cu uscaturi dar si cu puiuti de brad.

A fost o portiune unde fara un bun simt de orientare nu cred ca as fi putut gasi traseul. Marcajele nu se vedeau, copacii rupti acopereau poteca, nu mai era o culme evidenta de urmat – erau vai si varfulete impadurite bine. Pe aici am simtit uneori efortul de a trece mai departe, impingand de crengi sau sarind peste busteni. Nu e deloc placut, intre rucsac si tricou e plin de ace de brad care ma inteapa, au intrat si pe sub tricou si nu mai vreau sa spun pe unde! M-am oprit de cateva ori special ca sa le scutur de pe mine, ceea ce nu-mi placea, ca simteam ca pierd din timpul de mers. Iar mainile imi sunt pline de zgarieturi lungi de cand am ramas doar in tricou. Imi venea sa pun windstopper-ul pe mine, e dintr-un material ce s-a dovedit a fi foarte rezistent la zgarieturi, intepari, frecari… dar m-as fi incalzit prea rau cu el.

Ca un bonus mai gaseam prin zapada si urme de urs, dar deja le pierdusem numarul. Nu numarul urmelor, ci al ursilor – pentru ca eram aproape sigur ca nu puteau fi ale aceluias urs. Desi e drept ca ursii au un areal foarte mare si merg foarte multi km zilnic, in Vrancea sunt totusi circa 400 de ursi – iar eu trecusem de pe o culme pe alta si apoi pe alta. Excursia aceasta am simtit-o cumva ca o reeditare (destul de diferita) a celei din Leaota, ”Pe urmele lupilor – singur in Leaota”, doar ca acum eram ”Pe urmele ursilor – singur in Vrancea”.

Urmeaza o noua poienita, pe care ma bucur sa o gasesc – muntii Vrancei sunt in proportie de 80% acoperiti de paduri, asa ca putina lumina si privelisti spre orizont prind tare bine. E intr-un fel si o usurare, parca te eliberezi de greutatea crengilor de brad de deasupra ta.

Reusesc sa-mi dau seama ca aici trebuie sa fie intersectia pe care o observasem pe google earth, dar si de pe varful de mai devreme. Aici trebuie sa urmez poiana spre stanga si sa intru pe culmea Frumoasele. Spre dreapta as ajunge in zona ”La ruptura”, de unde as putea cobori la Lacul Negru – un lac de baraj natural, format prin surparea terenului din zona. Din cauza lui raul Zabala are culoarea maronie in satele de pe vale.

Putin mai jos, la marginea poienii, gasesc si o stana darapanata si abandonata de cine stie cat timp si invadata de vegetatie.

Iar prin iarba sunt multe viorele albastre, dar si ghiocei sau chiar branduse uneori. Cu asa soare puternic pe cer nu-i de mirare ca-si deschid si ele petalele spre el.

Si iata-ma intrat in padurea de fag. Ce bucurie! O asteptam, cu mirosul ei de frunze uscate si lumina calda ce patrunde usor printre crengi. E atat de diferita de padurea de conifere, de traseul pe care am mers pana acum… Nu e asa timida, te lasa sa o patrunzi mai usor, sa o vezi, te elibereaza de tensiunea gandurilor si emotiile de a nu vedea, te face sa mergi zambind, vesel pentru locul si momentul in care te afli – si nu atent prin umbrele intunecate sa zaresti din timp o eventuala miscare suspecta.

Totusi, miscarea suspecta s-a petrecut chiar aici, in aceasta padure de fag. A fost de altfel prima oara cand mi s-a intamplat asta, dar nu pot spune ca sunt foarte multumit de felul in care au decurs lucrurile. Voiam mai mult, voiam sa-l vad cu totul, mai de-aproape, voiam acea secunda de blocare din partea ambelor parti, secunda  fata in fata, in care sa nu stii ce sa faci, si-atunci sa stai nemiscat asteptand sa vezi ce face celalalt. Ca apoi, lasand loc ratiunii sa revina in corpul incremenit (dar nu de frica!), sa mergi usor inapoi, lasand ursul sa-si vada de-al sau drum.

Din pacate pentru mine, nu am reusit sa-i vad decat fundul mare si negru fugind printre tufe, doar pentru o clipa – de la circa 50 de metri departare. A fost mai intai sunetul de lemn trosnind care mi-a atras atentia, apoi l-am vazut si imediat a disparut, urmat de alte sunete de crengi uscate pe care le rupea in goana lui nebuna. Ce moment superb!

Mi-am urmat directia linistit, chiar daca si el mersese oarecum intr-acolo. Am urcat pe un varf de delusor si m-am oprit putin langa un bustean.

Am sperat sa revina, sa-l revad, dar probabil era departe. Cat de frumos a fost insa acel sentiment: sa stau singur in acea padure pustie, stiind sigur ca la cateva sute de metri de mine e un urs. Dar mai mult, stiind ca el nu va veni spre mine si eu nu sunt de fapt in pericol.

Nu m-am grabit sa fac galagie, de fapt toata ziua mersesem destul de in liniste – rareori facand cate un zgomot, in locuri unde vizibilitatea imi era mult redusa de crengi sau de altceva. Prefer o intalnire de la distanta, aceea s-ar produce in siguranta – pe cand o intalnire prin surprindere, nas in nas, poate fi riscanta.

Nici acum n-am vrut sa-l sperii si bine am facut! L-am simtit iar. Traversase printr-o mica șa pe unde urma sa trec si eu, si se dusese in partea stanga a delusorului, intr-o vale. L-am auzit ca e acolo, dar nu-l vedeam. M-am sprijinit de un fag cenusiu cu aparatul indreptat intr-acolo si am sperat. Nu s-a aratat, dar nu voi uita niciodata acel sunet. Sunetul de urs care alearga, zgomotul pamantului sub picioarele lui – un tropait puternic, cu crengi care trosnesc. Parca ar fi trecut o turma de cai! A facut doua ture, mai intai spre dreapta, apoi s-a intors spre stanga. Pentru ca incepuse sa-mi para ca se misca haotic, am hotarat sa fac galagie pentru a-l indeparta. Si m-am indepartat si eu, urcand in continuare pe poteca ce ocoleste clar un varf si privind in valea din stanga mea.

Ce multumit am fost de felul in care m-am simtit, de zambetul acela impacat cu ceea ce se intampla in jurul meu… Poate candva mi-ar fi fost frica, poate as fi mers mult mai atent sau facand galagie, stiind ca in apropiere e un urs. Nu… eu am mers linistit mai departe, stiind ca nimic rau nu se poate intampla. Stiind ca animalele nu sunt acolo sa-mi faca rau, asa cum nici eu nu voiam asta pentru ele. Candva in decursul ultimelor luni am facut un pas foarte mare se pare si sunt bucuros de acest lucru. Poate nu va sti omenirea de pasul meu mare ce ei i s-ar parea mic, dar pentru mine el va aduce cu siguranta multe schimbari in bine. Sunt sigur insa ca si altii se vor bucura cumva de ele.

Am pierdut marcajul pentru cateva minute si l-am cautat prin mai multe parti. Dar directia corecta e sud-est, asa ca nu se poate sa nu-l regasesc. Poteca intra pe o margine de culme si uneori mai sunt deschideri spre departari. Dar si ceea ce e aproape poate fi foarte frumos. Uneori e bine sa-ti ridici ochii catre cer, alteori sa-i apleci catre pamant…

 Apoi poteca isi recapata aspectul de poteca salbatica si invadata de crengi, dar cel putin e inca usor de identificat. Urca un delusor, mai iese intr-o poiana, apar si cateva stanci pe margini…

Padurea isi schimba insa rapid aspectul, revenind la intunecimea crengilor cu ace si a copacilor uscati ce imi blocheaza drumul. Regasesc puiutii de brad de data trecuta, aceia ce-mi limitau vederea la doar cativa metri in jurul meu. E incredibil pe unde te poarta marcajul, prin ce desisuri de crengi ce par sa fi crescut dupa mult timp de la crearea traseului. Si de cand ele au crescut, nimeni nu pare sa mai fi trecut pe-aici.

Ma strecor printre crengile tinere si verzi ce par a fi ziduri de cetate menite sa protejeze ce e cel mai important. Senzatia e chiar asemanatoare, pentru ca trecand bariera aceea de crengi ajung intr-o poienita luminoasa si plina de flori, inconjurata de padure. Greu sa regasesti marcajul, dar el inca exista – trebuie cautat cu atentie. Eu iesisem dintre acei copaci:

Vegetatia e tot mai deasa, chiar si in poieni – care sunt mult mai micute. Imi pare rau ca nu m-am oprit mai mult intr-o astfel de poiana, sa ma intind putin pe iarba moale sa privesc spre… spre cer sau spre crengi, oricare s-ar fi vazut deasupra poienii. Candva in astfel de poieni aveam sentimentul ca de dincolo de zidul de crengi ma privesc ochi infometati, tinuti la distanta doar de gandul ca nu-i totusi de gluma cu un om. Acum insa stiu ca e pustiu, n-ar indrazni niciun animal sa stea sa ma urmareasca in tacere, toate ar fugi de mine. Parca totusi prima varianta era mai interesanta. Nu neaparat mai de dorit.

Ajung cu greu si la locul unde marcajul pare sa inceapa sa coboare. Culmea se termina si de acum ar trebui sa vina doar coborare – destul de imbucurator gand, pentru ca desi culmea fusese destul de lina pana acolo, efortul fusese destul de mare in a o strabate.

Dar marcajul nu tine cu mine, ma atrage spre un desis pe unde nu-mi vine sa cred ca cei care au vopsit acele semne chiar au trecut. Dar ma gandesc ca dincolo de acei copaci, dincolo de inghesuiala aceea de crengi prin care abia am loc sa trec cu rucsacul in spate, acolo trebuie sa fie poteca mult mai clara. Asa ca trec pragul.

Nimic. Nicio urma de poteca sau marcaj, niciun semn ca pe-acolo ar fi fost  vreodata un traseu. Asa ca ma apuc sa merg spre dreapta si spre stanga cautand semnul urmator – care insa nu vrea sa apara. Efortul e mai mare cand il fac asa, in gol, degeaba, acele de brad ma inteapa si sunt incalzit si plin de praf – asa ca nu voiam sa mai merg si-n cerc degeaba. Incep sa ma enervez pe marcaj, poate chiar i-am zis vreo doua! Asa cum imi mai spusesem pe traseu, n-ar fi trebuit sa-mi pese de marcaj – care mai mult imi distragea atentia, ar fi trebuit sa ma orientez dupa semnele terenului si sa-mi vad de directia mea!

O clipa m-am gandit sa urc inapoi si sa revin in culme, apoi sa nu mai fac stanga dupa marcaj ci sa tin culmea pana in capat, drept inainte, spre sud. Dar sa urc inapoi prin crengile acelea nu mai imi venea, asa ca merg putin pe curba de nivel pe malul acela abrupt, sperand ca poate voi gasi un semn. Era o potecuta facuta de animale, dar mie mi-e greu sa o urmez. Hotarasc sa ma intorc la locul ultimului marcaj, dar deja coborasem nitel. Ii trag o injuratura in engleza marcajului si hotarasc sa cobor la nimereala exact pe-acolo pe unde eram ca sa nu mai pierd timp! Abrupt la vale, sperand sa nu dau de vreo prapastie sau de prea multe tufe cu maracini. Ce sa-i faci, This is Vrancea!!

Nu regretam ca n-am reusit sa ma mentin pe culme pana la capat, nu e prima oara cand mi se intampla. Mai mult ma deranja faptul ca m-am lasat fraierit de marcaj – n-ar fi trebuit sa-mi pese de el! Si mai speram sa nu ocolesc prea mult prin aceasta coborare abrupta si la nimereala.

A fost insa si ea parte din aventura mea, a adus elemente noi in excursia si-asa plina de elemente captivante. Am incercat mai intai sa urmez un valcel, o vale seaca si ingusta ce speram sa ma scoata la un rau. Dar vegetatia si stancile de pe acea vale, precum si faptul ca parea sa devina din ce in ce mai abrupta, m-au facut sa ma indrept spre o culme cu padure mai rara. Si acolo insa inclinatia pantei e destul de mare, mai ales pe lateral. Am traversat la un moment dat pe o margine de vale abrupta, sprijinindu-ma de un copacel uscat. Nici n-am luat bine mana de pe el ca a si cazut cu totul in valea din dreapta mea.

Ma gandeam ca cel putin aveam antrenamentul facut pentru astfel de coborari de cand fusesem cu Maria in Baiului. Dar pe-aici zona e mult mai incurcata si cand privesc spre dreapta si vad niste culmi pe partea cealalta a vaii ma gandesc ca am facut un ocol cam mare pe-aici: am mers prea mult spre est cand eu trebuia sa merg spre sud-vest.

Am ajuns si la primul fir de apa, de unde am si baut putin. Nu am stat atunci prea mult sa ma gandesc la asta si acum imi pare rau ca nu m-am oprit in acea vagauna pierduta in mijlocul padurii. Sa o simt mai atent, mai adanc. Nu pot sa ma invinovatesc insa pentru asta, gandul ca te prinde seara in padure nu e ceva care sa te faca sa vrei sa stai mai mult pe loc.

Dar acum ma gandesc, si ceea ce-mi vine cel mai mult in minte e ideea de a da zoom out de-acolo de unde esti… sa te vezi de undeva de sus. Sa te ridici deasupra copacilor, apoi deasupra vaii, apoi deasupra culmilor si a intregii regiuni… si sa realizezi cat de micut esti tu de fapt si cat de pierdut esti intr-un ocean de padure valurit. De la nivelul solului totul pare mare in jurul tau, e ca si-n viata de zi cu zi, de exemplu in cazul unor probleme cu care ne confruntam: ne par asa mari si fara capat si ne e greu sa le rezolvam pentru ca nu reusim sa facem zoom out de pe ele! Sa ne ridicam deasupra problemei, sa o privim din exterior – de unde nu suntem influentati negativ de ceea ce simtim, si astfel sa o intelegem mai bine ca sa stim ce-i de facut. Uneori e mult mai simplu decat am crede, mai ales ca de obicei problemele cu care se confrunta cei mai multi oameni sunt de fapt mofturi de printesa răzgâiată. Exista probleme mult mai rele si oameni care sufera mai mult, ar fi cazul uneori sa ne spunem singuri ”get over yourself, stupid!”

Apare si primul capat de drum de taf – de fapt pe-aici nu prea sunt taf-uri (tractor adaptat forestier), pe-aici se lucreaza foarte mult cu ajutorul cailor. Ei trag bustenii din padure, si intr-un astfel de loc am ajuns: locul cel mai de sus de unde au pornit la vale cativa busteni. Urmez santurile noroioase la vale si incet drumul se largeste si capata contur. E inca lungut iar tufele de pe margini imi obtureaza vizibilitatea, dar merg fara probleme, grabindu-ma sa recuperez timpul pe care-l simteam oarecum pierdut.

Imi cam scazuse concentrarea, eram ”cu gandul prin padure” si nu prea eram atent la ce-i in jurul meu. De aceea n-am apucat sa reactionez prea rapid – de fapt doar daca as fi avut aparatul la gat (si nu in geanta) as fi avut sanse sa-i surprind. Dar cat m-am bucurat sa-i vad… sa o vad… Din tufele ce inconjurau drumuletul din fata mea, o turma de mistreti incepe sa alerge haotic spre desiș, care incotro. Erau cel putin 20 de animale, unele mari, mai multe mici, adulti si pui amestecati. Adultii erau de culoare gri-cenusiu-maronie, mai deschisi la culoare. Puii insa erau un maro inchis spre negru. N-am apucat sa le vad colti sau altceva, dar ceva distinctiv am vazut: un pui ramasese in urma putin, si din fuga in care pornise, mama (sau poate era tatal) s-a oprit brusc, calm, si s-a intors cu fata spre pui (si spre mine) sa-l astepte. Era cam la 20 de metri de mine. S-a oprit sa-l astepte privindu-l cum se apropie, apoi au plecat mai departe impreuna. A fost minunat sentimentul pe care l-am interpretat in actiunea si gesturile acelui adult de mistret, precum si puiul ce alerga sarind peste crengi spre protectia parintelui grijuliu. Un fel de ”haide puiut, haide!”

Pentru mine asta a fost un alt pas important in a ma simti mai aproape de lumea lor. Mai aveam putin si le strigam ”stati, nu plecati!”. Acum deja mi-e dor de ei.

Pana la drumul principal de pe vale n-am mai facut mult si am ajuns acolo dupa circa o ora de cand am pierdut marcajul si-am inceput sa cobor, dupa circa 4 ore de cand am plecat de la Zboina Frumoasa si vreo 9 ore si jumatate de stat pe traseu in aceasta zi. Asta am verificat acum, atunci insa habar nu aveam cat facusem, stiam doar ca trebuie sa pornesc rapid spre vest, spre adancurile muntilor, spre zona numita Caldarile Zabalei. Pe drum recunosc de data trecuta ruinele unei constructii… Pe aici am trecut cu camionul de lemne cu Romica.

Dupa vreo 20 de minute de mers pe drumul pustiu, dar inca luminat de soare, gasesc si marcajul meu banda albastra – adica locul unde el ar fi iesit din padure. La inceput aici jos la drum pare asa bun, aproape ca te indeamna sa-l urmezi. E pacat ca mai sus te cam fraiereste, mai ales daca esti incepator si nu stii in ce te bagi. Dar lasa ca mergem la remarcat!

Inca un sfert de ora si ajung la Caldarile Zabalei. Niste stanci mari printre care apa raului si-a facut loc spre vale.

In zona erau mai multe cantoane, unele pe partea mea a raului, altele dincolo de rau. Eu vreau sa urc spre culmea muntelui Furu si sa dorm acolo, dar mai intai trebuie sa gasesc drumul corect care sa ma duca sus. Noroc ca nu stiam cat e ceasul si cat mersesem, dar mi se pare acum ca un om normal, dupa 10 ore de traseu, cand a terminat coborarea, nu se mai apuca de inca un urcus de 2 ore despre care nu stie mare lucru. Ei, de fapt citisem ca ar trebui doar sa urmez drumul forestier care ma scoate in creasta, ma gandeam ca asta va fi destul de usor de facut si destul de scurt. Citisem undeva ca s-ar face o ora si jumatate, asa ca eu calculam ca sa-mi dau energie doar o ora – destul de acceptabil deci.

Am gasit si o sursa de apa, ca nu mai aveam si mai sus nu stiam daca mai gasesc. Am verificat si una din casutele de pe margine, avea la usa un lacat dar care se putea deschide. In interior erau vreo 2 paturi, as fi putut ramane acolo – ma gandeam ca nu s-ar supara nimeni. Singurul lucru care m-ar fi facut sa vreau sa raman acolo era gandul ca as putea sta la panda pe marginea drumului sa vad animalele cum coboara pe seara la rau. Dar mult mai mult imi doream sa vad apusul si rasaritul de undeva de sus de pe creasta, de pe varful Furu. Pe vale m-as fi simtit prea inghesuit intre munti, prefer senzatia de deschidere, de libertate din varful muntelui. Asa ca am facut un efort sa ignor oboseala si am pornit mai departe pe drumul noroios.

Nici n-am pornit bine ca am si gasit urme de urs in noroi – dar de data asta erau urme de puiut.

Pentru ca eram pe vale aveam impresia ca soarele se pregateste sa apuna, asa ca am mers intr-un ritm destul de alert, sa fiu sigur ca nu ma prinde noaptea prin padure. Am trecut de cateva stanci uriase ce pareau sa cada peste drum si am ajuns la o mica intersectie. Drumul principal face o curba la 180 de grade spre dreapta (deci pare sa mearga inapoi) iar un drum mai slab conturat merge drept inainte spre culme, paralel cu valea raului din stanga – Zîrna Mica. Am mers pe el, gandindu-ma ca de la capatul lui as putea urca la nimereala si as iesi in creasta.

Oboseala se simtea tot mai rau, asa ca am scos canita de aluminiu si am profitat de siroaiele de apa de pe margine sa mai beau putin. Cand ma opream simteam racoarea serii si-mi simteam mainile incinse si un pic arse de soare. M-am bucurat insa de faptul ca n-am uitat sa-mi dau cu crema de protectie pe față de dimineata, chiar daca ceafa ma ustura putin la atingere.

Apoi am lasat canita atarnata de geanta aparatului foto, ceea ce, in combinatie cu busola agatata tot acolo, producea un sunet metalic destul de puternic. M-am gandit ca nu strica, sa ma fac auzit din timp, pentru ca la cat de obosit eram nu prea mai imi suradea ideea de a da nas in nas cu un urs – si nici forta nu prea mai aveam sa fac galagie. Pe de alta parte, sunetul acela era destul de asemanator cu cel al unui clopot atarnat de gatul unei oi ratacite si numai bune de mancat. Invitatie la cina sau zgomot uman care sa indeparteze animalele?

Drumul pe care am pornit e tot mai plin de noroi si vegetatie, nu s-a mai mers pe-aici de multa vreme – asa ca mi-e teama ca nu voi iesi prea bine pe el si voi pierde mult timp. Hotarasc cu putin regret sa ma intorc la drumul principal, pe care-l urmez realizand rapid ca e varianta corecta. Nu trebuie parasit drumul principal inca, dar eu am pierdut vreo 15 minute sa realizez asta.

Mai sus dau de o poiana pe stanga drumului, unde e si o cladire darapanata. Daca nu as fi simtit impulsul acela puternic de a ajunge in creasta, as fi putut ramane si acolo. Dar inca nu vreau sa renunt, mai ma lupt putin. Totusi, gandul ca in curand se va face seara nu ajuta – chiar daca soarele ajunge aici intr-un mod nesperat de bun. Nu ma asteptam sa mai am parte de soare, culmile impadurite umbrind in mare parte acest drum. Dar aici el iese la lumina, iar pe culmile de vizavi observ ca lumina soarelui e inca jos, aproape de albia raului – asa ca mai are ceva pana sa dispara cu totul.

Pe stanga vad doua cruci de lemn si curand ajung intr-o noua poienita, unde e si o intersectie de drumuri. Aici sunt doua cladiri mai mari, mai sanatoase: un grajd pe partea stanga si un fost canton pe partea dreapta. Pe care il inspectez curios: o camera putea fi foarte bine folosita, in interior fiind mai multe paturi si o podea de lemn numai buna. Un adapost ideal in conditiile acelea de oboseala si seara ce se apropie – ba chiar aveam si apa din belsug la un parau cu debit puternic peste care traversa drumul. M-am mirat putin cum de acel parau are asa putere, ma gandeam ca asa aproape de culme nu voi mai gasi prea multe surse de apa. Dar aveam sa aflu curand ca nu eram chiar asa aproape de culme precum credeam.

Inca sunt uimit de faptul ca am gasit forta sa nu ma opresc acolo si sa merg mai departe – desi asta ar putea fi interpretat si ca un moft – dupa ce ca ma prindea seara prin pustiu, mai aveam si preferinte in privinta locului unde voi dormi. Am hotarat totusi sa urmez drumul principal, desi erau vreo 2 drumulete care urcau spre sud – in timp ce drumul facea o curba mare spre stanga, spre est, mergand parca pe o curba de nivel.

Noroiul e mai mare in aceasta zona, sunt si multe surse de apa – unele se mai revarsa peste drum. Ma imping inainte incercand sa ma feresc cat de cat de noroi, dar bocancii mei sunt deja plini de el si apa a patruns si inauntru neplacut. La un moment dat m-am afundat cu piciorul in namol pana peste glezne, dar nu mai aveam energie sa ma enervez.

Incerc sa-mi amintesc imaginea din satelit a acestei portiuni (n-am mai apucat sa o printez – mi-ar fi prins bine). Harta deja nu mai imi era de folos, aproape ca iesisem de pe ea si oricum era atat de veche incat un singur drum aparea pe-aici, desi acum ele erau mult mai multe.

Aveam incredere mare la inceput ca drumul traverseaza culmea spre partea cealalta, dar acum incep sa ma indoiesc de asta. E posibil ca el sa tina curba de nivel si sa coboare apoi pe partea cealalta a raului Zirna tot spre Zabala. Asa ca, desi nu-mi placea sa nu stiu cu siguranta acest aspect – si nici faptul ca probabil nu voi mai afla adevarul despre acest drum, hotarasc sa ma intorc spre acel canton – dar nu cu gand de a ramane acolo. Pastram inca gandul ca as putea incerca oricare din drumurile ce urca spre sud prin padurile intunecoase – sigur ele ajung in culmea muntelui, unde voiam sa ma vad si eu inainte de lasarea serii. Plus ca ma simteam prea aproape ca sa renunt acum, ar fi insemnat ca am mers atata degeaba.

Aleg un drum ce urca mai de-a dreptul si fac stanga (sud). De cum incep sa urc incep sa simt un efort considerabil, caruia cu greu ii mai fac fata. Ma opresc des, beau apa, apelez si la bomboanele cu optimism (dextroza) – mai mult pentru gust si autosugestie, sa-mi indulceasca putin acele momente. La inceput padurea prin care urc e intunecoasa, asa ca ma bucur de zgomotele enervante ale canitei de aluminiu.

Mai apoi insa ajung in padure de fag, de unde zaresc in urma si soarele ce se pregatea sa apuna peste culmea Frumoasele – aceea pe care coborasem si eu de la Zboina Frumoasa. Nu-mi venea sa cred cat de lunga fusese aceasta zi, cat de mult rezista soarele acolo pe cer – parca special pentru mine.

Ma gandeam si la varianta de a dormi sub un copac in padure, ma gandisem la ea si acasa – dar acum nu mai aveam niciun chef de ea. Voiam sa ajung la o stana buna, linistita, cu usa si doua scanduri pe post de pat.

Respiratia incepuse sa-mi devina dureroasa, simteam o durere in piept daca inspiram mai adanc. Ma gandeam ca si din cauza rucsacului, abia asteptam sa-l dau jos pentru totdeauna – pana a doua zi. Epuizat  si transpirat cum eram  ma opresc o clipa sa imortalizez acel urcus facut la limita puterilor. Imi va aminti mereu de el si de mine cel de atunci.

Sentimentul de libertate vine cu eforturi mari uneori, dar cel putin el reuseste sa domine orice neajuns in cele din urma.

Am ajuns la o zona mai larga din padure, la capatul acelui drumulet. Poate nici nu era capatul, nu mai imi dadeam seama prea bine pe unde se duce – erau poteci multe facute de apele ce curgeau si de zapezi si totul era acoperit de frunze uscate si iarba. Era o zona salbatica unde ma simteam pierdut printre animale, mai ales ca seara e momentul cand ele sunt cel mai active. Ma si miram ca n-am vazut nicio miscare.

Mi-am amintit inevitabil in acel loc ca nimeni nu stie unde sunt, pentru ca semnal la telefon nu mai avusesem de  ceva vreme, ca sa anunt cam pe unde am mai ajuns – si asta imi crestea putin ingrijorarea. Una care nu se referea la mine, pentru ca daca s-ar fi intamplat ceva nu ar mai fi contat pentru mine ca cineva stie sau nu unde sunt.

 Inca erau pete de zapada si asta contribuia si mai mult la accentuarea sentimentului de indepartare, de afundare intr-o lume pierduta, nestiuta de nimeni. Eram singur la capatul padurii si al puterilor dar doar pentru o clipa mi-a trecut prin minte ideea ca as putea sa ma intorc la siguranta acelui canton parasit pe langa care trecusem. Mi-am risipit rapid acest gand strigandu-mi cu voce tare ”NICIUN PAS INAPOI!!” si poate si un ”this is vrancea” rostit fara vlaga. Doar ghioceii de pe margini incercau sa-mi spuna cateva cuvinte de incurajare.

Uneori mai calcam stramb sau alunecam pe vreo creanga umeda – lucru extrem de enervant si obositor in acele conditii. Mi se parea o mare risipa de energie sa alunec si sa ma lupt sa nu cad, sa ma sprijin mai tare in bete sau sa incordez mai tare muschii – era un efort inutil care parca voia sa te doboare – atat fizic cat si psihic. Oricum efortul urcusului il simteam in tot corpul, chiar ma bucuram sa-mi simt mainile asa solicitate de la folosirea betelor de trekking – efortul a fost repartizat in mod destul de egal in corp si asta a fost bine.

Dar stiam ca nu mai poate fi mult, simteam ca se apropie culmea – chiar daca nu o vedeam de crengile brazilor ce-si facusera aparitia mai sus. Ei erau cumva vestitorii finalului, dincolo de ei aveam sa fiu liber sa ma opresc. Asa ca imping in betele de trekking cu forta pentru a termina si acest ultim urcus. Imediat vad poarta dintre crengile de brad, dar desi ea trebuia sa fie salvarea mea, nu las sentimentul de usurare sa ma invaluie pana nu vad unde am iesit, pana nu vad o stana in poiana mare pe care o asteptam dincolo de culme.

Ultimul pas. Ultimul urcus. Gata! Sunt pe culme. Dar culmea nu arata chiar asa cum o asteptam, cel putin nu din acel punct. Sunt prea multi braduti pe vale rasfirati, dar spre dreapta ea se continua larga si deschisa – asa cum o vazusem acasa pe google earth. Peisajele nu sunt asa impresionante cum ma gandeam – dar poate era din cauza oboselii. Oricum, credeam ca voi vedea pana departe in vale – dar poiana e inconjurata de cateva culmi care obtureaza vederea. Mergand putin spre stanga reusesc sa zaresc in departare in dreapta si o constructie cenusie, si nu pot decat sa sper sa fie in stare decenta ca sa pot sa ma odihnesc linistit dupa aceasta zi… (as pune aici un epitet, dar n-as sti sa aleg unul singur).

Desi puteam cobori direct in poteca de pe vale si apoi spre dreapta spre stana, iesirea in culme mi-a dat suficienta energie sa imi doresc sa fac un mic ocol si spre stanga, sa vad daca de-acolo vine cumva drumul acela principal pe care il parasisem. Nu reusesc sa-mi dau seama de asta pentru ca nu vreau sa urc prea mult, asa ca plec spre stana, traversand cateva fire de apa formate probabil din topirea zapezilor.

Am ajuns in culme dupa circa 2 ore si jumatate de cand am plecat de jos de la Căldările Zăbalei – si vreo 40 de minute de urcat de cand am parasit drumul. Nu mi-a venit sa cred, dar a fost o senzatie placuta de folosire chiar si a ultimelor resurse – care ar fi ramas nefolosite daca m-as fi oprit jos la drumul principal de pe valea Zabalei.

Dupa 12 ore si jumatate de colindat prin padurile muntilor Vrancei in aceasta zi fara capat, dupa o excursie ce ar putea insuma si excursii de 3 zile facute alte dati, am ajuns in sfarsit la o stana.

Am inspectat-o in liniste si m-am eliberat de rucsac si de grijile noptii ce veneau rapid odata cu ea. Dar n-am ramas mult acolo. Am luat cu mine un bat de trekking si aparatul foto si-am plecat spre culmea din spatele stanii in cautare de semnal pentru telefon. Nu dadusem niciun semn pe ziua respectiva, de fapt telefonul l-am avut inchis tot timpul, sa nu cumva sa ma sune cineva si sa ma scoata din visare.

Dar semnal nu gasesc, asa ca nu pot decat sa privesc fara prea multa bucurie culmile cufundate in albastrul inserarii, nereusind si nedorindu-mi sa mai gandesc eficient pentru a identifica masivul Ivănețu undeva spre sud-vest.

Ecoul rasuna in aceasta vale dintre culmi si eu ajung inapoi in adapostul primitor patruns deja de intuneric.

O adevarata provocare sa-mi scot bocancii plini de noroi, dar abia asteptam sa ma simt iar uscat la picioare. Nici foame nu mai imi era, voiam doar sa-mi fac un ceai si sa ma intind in sacul de dormit sa dorm. Daca imi incordam muschii picioarelor simteam carcei durerosi, dar ii cunosc, sunt mandru cumva de ei. Imi parea insa rau ca n-am luat trusa medicala cu mine, gelul ala parea bun acum…

Primusul arde,  ceaiul se incalzeste dar remarc inca o data ca varianta cu o singura canita nu e deloc buna. Totusi, ca sa nu car cratita cand sunt singur nici in viitor, o sa iau macar inca o canita de plastic – sa fac ceaiul in ea, si in timpul asta sa am in ce sa fierb apa in continuare.

Lumanarea folosita la biserica pentru a lua lumina imi face si aici o lumina calda si placuta – chiar foarte puternica – si atmosfera chiar capata o nuanta spirituala – sau cel putin plina de suflet, de emotie. Poate de la culoarea flacarii, poate datorita locului unde ma aflu sau a zilei care m-a adus aici. E o atmosfera tare placuta, in care gandurile frumoase zburda eliberate de griji prin minte, tragand cumva de colturile buzelor si intr-o parte si in alta. E genul de sentiment care iti aduce o multumire interioara profunda, care nu necesita urlete de bucurie, ci doar un zambet ascuns… ca al unui parinte ce sta pitit dupa un colt si-si priveste copilul cum rade si se joaca fericit.

Pana sa termin tot am stat prin odaie cu niste galosi in picioare, niste papuci de cauciuc ce pareau facuti prin taierea unor cizme – pe care i-am gasit pe-acolo. Au prins tare bine, ca papuci n-am carat niciodata cu mine. Ah, ba da, o singura data :))  (vezi In papuci pe varful Omu)

Apoi am schimbat si sosetele ude  si m-am bagat in sacul de dormit cu o singura grija, nu ca alte dati: aceea ca imi va fi frig la genunchi. Asta pentru ca nu-mi luasem pantaloni de dormit la mine – am zis ca daca tot iau sacul de iarna primavara sa nu mai car si haine inutile. La nevoie as fi pus o haina peste genunchi, dar nu a fost nevoie. Sacul e foarte calduros, iar eu am adormit bustean inainte ca lumanarea sa apuce sa se stinga. Dar nu inainte de a manca doua bucatele de ciocolata Primola cu crema de frisca – mancate si ele cu ultimele forte ce paraseau incet corpul adormit.

Alte dati as mai fi stat sa ma uit la pozele facute, sa analizez harta, sa mai rontai ceva… nu am mai reusit sa fac nimic, am picat mai rapid ca niciodata – dar nici nu aveam nimic de regretat!

Am dormit cel mai placut somn, fara frig, fara frica, fara sa ma trezesc peste noapte… un somn la care datile trecute cand am fost in muntii Vrancei nu puteam decat sa… visez. Un somn de care m-am bucurat mult, pentru ca simteam ca-l merit. Ce zi incredibila!

…

Ziua 2. Luni, 25 aprilie 2011.

Varful Furu Mare – varful Monteoru – Vintileasca.

…

Mi-am permis sa ignor alarma telefonului si sa astept sa ma trezeasca prima raza de soare.  O raza ce-a reusit sa se strecoare pana in interiorul camarutei de lemn.

Nu stiu cum s-a intamplat, dar cred ca pe lumina si semnalului ii e mai usor sa ajunga in varf de munte, asa ca atunci cand am deschis telefonul am primit si-un mesaj. Ceea ce m-a facut sa scriu rapid informatiile referitoare la unde ma aflu si spre ce ma indrept si sa trimit acasa cuiva. In graba mea cam adormita am scris in loc de vf Furu Mic, cum ca as fi la o stana sub varful Farcu Mic. Toata ziua m-a obsedat asta pentru ca nu reuseam sa-mi scot din minte numele Farcu si nici nu-mi aminteam unde se afla acest varf. Pana  la urma m-am hotarat ca trebuie sa fie un varf din Nemira, si acasa mi-am confirmat.

Afara se auzeau pasari ciripind, ce aveau desigur ca scop principal in acea dimineata sa-mi infrumuseteze mie trezirea. Asa ca am iesit sa la intampin cu zambetul pe buze si… pantalonii in vine.

M-am spalat la izvorul inghetat – pe care l-am curatat ulterior si de matasea broastei sau ce-o fi fost iarba aia, ca era jgheabul cam blocat si dura mult sa umplu o sticla de apa. Apoi mi-am gatit si o supa buna si-un ceai, am mancat si un sendvis – ca doar eram restant, seara nu mancasem nimic. Si desigur ciocolata cea buna si biscuiti belvita.

Era asa frumos acolo pe poiana ca n-as mai fi plecat. In spatele imaginii se vede culmea unde am fost in cautare de semnal, de unde se vedea spre Ivanetu. Iar deasupra mea, un avion de lemn a carui elice se invartea de zor de la vant.

Dar traseul de azi e unul necunoscut, asa ca nu stiu cat as putea face pe el – mai ales daca ma ratacesc. Nu am harta ajutatoare, ca sunt exact pe marginea ei – dar sper sa nimeresc pana pe varful Monteoru – si de-acolo sa cobor in Nereju, ghidandu-ma dupa analizele pe care le facusem acasa pe google earth.

Voiam sa prind microbuzul de 2 jumate, pentru ca neaparat in seara aceasta trebuia sa fiu la Bucuresti. A doua zi aveam planuita o excursie cu Valentin si nu-l puteam abandona in singura lui zi libera de mers pe munte. Asa ca dupa vreo ora si jumatate de ”treburi” gospodaresti (mancat, scos sacul si hainele umede la soare, facut rucsacul), pe la ora 9 am plecat mai departe spre varful Farc… FURU! Spre Furu Mare (1415m).

Poteca urca spre o culme in directia de unde venisem in seara precedenta si ma gandeam ca acolo sus apare si drumul forestier principal, cel pe care-l parasisem eu ca mi se parea ca merge prea pe curba de nivel si prea spre est. Drumul insa nu apare acolo si acum am verificat si pe google earth si aveam dreptate sa-l parasesc: el nu ajunge in culme ci coboara inapoi spre Zabala, dar pe partea cealalta a raului Zîrna.

Din acea culme ma gandeam ca voi avea privelisti spre est, dar poiana se mai continua o portiune, la fel ca si pana acum: marginita de paduri. In fata se vede o parte din varful Furu Mare…

Iar in spate poiana de unde am venit si varful Furu Mic. Stana nu se vede ca era mai in stanga, dupa coltul acela de padure.

 Dar ies si in acel mic varfulet, pe acea panta golasa de deal. Cum sa nu ti se umple inima de bucurie cand te trezesti cu asa peisaje frumoase in fata? Culmi fara numar, ca doar suntem in Vrancea, varfuri ascutite dar impadurite, vai lungi pe care ai avea tare mult de mers…

Spre vest se vede si Penteleul deasupra brazilor – sau printre ei, inca plin de zapada, precum si putin din poiana pe unde am venit de la stana dinspre Furu Mic…

Spre sud-est e o vale maricica plina de poieni, ba vad chiar si un adapost de lemn maricel…

Si cu putin zoom zaresc in departare casute si chiar un lac – ma gandesc ca e satul Vintileasca – tineam minte ca asta ar trebui sa fie in acea parte (cum spuneam, harta nu mai acoperea si zona aceasta, mai la sud de Furu).

Iar dincolo de vale spre nord-est sunt alte culmi, destul de indepartate – iar printre acele varfuri intuiesc si varful Monteoru, cel mai inalt din zona (1330m). Pare asa departe, atat de greu de ajuns la el. Iar in stanga lui, Magura Odobesti nu vrea deloc sa-si schimbe culoarea bleu pe care a avut-o de fiecare data cand am vazut-o.

Ma gandesc ca eu trebuie sa urmez culmea prin partea stanga, tin minte de pe google earth ca e o culme continua care duce pana acolo, facand un arc de cerc curbat spre nord.

Privelistile de aici au fost superbe, e un loc atat de natural si de larg, undeva sub varful Furu Mare. Dar nu aici e varful propriu zis! Poteca, slab conturata, se adanceste printre braduti tineri si scunzi – genul acela care nu te lasa sa vezi ce se ascunde dincolo de ei.

Merg insa fara niciun stres, ceea ce ar trebui poate sa ma mire – dar nu, parca niciodata n-am simtit ceva rau prin astfel de locuri. Ce schimbare placuta – pentru mine asta chiar e o mare realizare ce-mi va deschide multe poteci de-acum inainte. Ca reuseam sa-mi depasesc teama si sa merg singur si inainte, dar o simteam de multe ori neplacut. E mai bine cand aceste depasiri lasa in cele din urma teama undeva departe si poti sa mergi bucurandu-te de ce e in jurul tau si acolo – nu doar dupa ce ai trecut ”hop-ul”.

Dupa portiunea printre braduti ajung intr-o poienita plina de ghiocei si viorele. Poiana pare sa o ia spre dreapta spre valea impadurita, dar ceva nu mi se pare in ordine, parca s-ar infunda, coboara prea mult, nu mai stiu ce nu mi-a convenit – poate nici nu mai era poteca de fapt. Asa ca zaresc o alta varianta: in sus! Pe un mal de pamant acoperit de iarba galbena se poate urca putin mai sus de aceasta poiana – si acolo gasesc si o borna destul de mare de beton. Acesta cred ca era varful Furu Mare – 1415m. 

De acum gata, am intrat in padure. Varful e inconjurat de paduri – in partea de sus de conifere, dar imediat mai jos sunt fagi. Orientarea devine rapid o problema, pentru ca de la varf nu vad nicio poteca si in toate partile e vale – nu e nicio culme pe care sa pot sa o urmez. Dar stiu directia cu aproximatie, asa ca ma strecor printre crengile dese si uscate incercand sa privesc spre departari printre copaci.

Am fost tentat sa cobor mai mult spre est, gandindu-ma ca as putea traversa toata valea aceea impadurita de sub mine, ca apoi sa urc direct la vf Monteoru – care era dincolo de ea. Dar observasem inainte ca pentru a ajunge la el e o culme – si ea trebuia sa fie mult mai in stanga. Asa ca fac stanga la nimereala printre fagi.

Am iesit rapid intr-o mica sa, aflata cam la nord-est de borna de pe varf. Pe acolo se continua traseul si asta devine foarte evident odata ajuns acolo jos – ceea ce nu poate decat sa ma bucure si sa-mi usureze mult treaba. Am gasit chiar si un marcaj, dar nu stiu ce era cu el acolo: parea marcaj turistic, banda rosie, dar n-am vazut decat cateva, si erau puse doar pentru cei ce vin din partea opusa.

De cum am intrat pe aceasta culme prin padurea de fag, poteca e foarte evidenta – si e superba!

Apar desigur si primele urme de Ursus Arctos prin peticele de zapada, dar deja ele nu mi se mai par ceva deosebit. Si cand ma gandesc ca in urma cu vreun an nu vazusem niciodata o urma de urs in zapada si eram gelos pe cei care vedeau. Acum deja vreau sa vad facatorul de urme, nu doar urmele. Dar voi reveni in Vrancea special pentru asta, e clar!

Pe-aici cred ca am inceput sa merg cantand, pentru ca vremea era superba, poteca mergea in mare parte destul de lejer, de lin… iar eu ma simteam minunat! Imaginati-va o plimbare prin parc, pe alei frumoase, o plimbare lipsita de ganduri si de griji. Mie imi plac si plimbarile in parc, dar cele prin padure sunt clar la un alt nivel – de bucurie, de eliberare, de frumos, de natural… chiar si de sanatate. Da, da, si de efort si stres uneori, fie.

Dupa un mic urcus ies intr-o poiana larga si incalzita de soare, asa ca ma opresc sa mananc ceva, daca reusesc cu gura in pozitie de zambet. Am in sfarsit privelisti spre nord, unde imi doream sa vad o imagine de ansamblu a culmii pe care fusesem cu o zi inainte. In partea dreapta se vede poiana de pe Laposul de Jos, in centru e varful Zboina Frumoasa iar spre stanga, culmea Frumoasele pe unde am coborat.

Pasarile ciripesc si eu ma gandesc ca sunt atat de singur in acest loc, atat de departe de oameni, intr-un mod care mi se pare… absolut minunat! Nu e nicio senzatie neplacuta in a fi singur in astfel de locuri si momente! Chiar daca dorinta de a imparti sentimentele cu cineva exista, ea nu are dreptul sa-ti strice tie magia acestor momente – si nici nu poate, mai ales cand totul e rezultatul unei alegeri constiente. E inutil sa plangi pentru ceva ce nu ai in loc sa te bucuri pentru ce ai si sa lupti pentru ce-ti doresti.

Sunt unele momente in care aceasta dorinta de a impartasi cu cineva lucrurile frumoase pe care tu le traiesti, se transforma pur si simplu in… iubire. Intr-o bunatate si o bucurie de a simti ca esti plin de dragoste – pe care sa o imparti si altora – chiar daca acolo esti singur. E intr-un fel… ca o sursa secreta de reincarcare cu dragoste – o reincarcare ce se poate face mai usor in acest fel, decat daca ai fi cu cineva langa tine – caz in care ar fi o incarcare-descarcare si procesul nu s-ar mai desfasura la fel. Varianta cea mai buna nu exista decat pentru fiecare in parte – diferit. Poate si eu voi descoperi variante mai bune in timp – altele decat aceea care stiu ca va fi cea mai buna, atunci cand va fi.

Singura mea dezamagire referitor la aceste aspecte e ca nu reusesc inca sa pastrez acele sentimente in acea forma si cand ajung inapoi intre oameni. Poate nici nu ar trebui, poate ar fi gresit sa vezi doar fluturasi colorati zburatori cand sunt atatea lucruri rele si oameni… asa cum sunt. Dar daca ramane totusi capacitatea de a fi mai intelegator, mai prietenos, mai respectuos, mai cald si mai bun… atunci e un mare castig. Si nu doar pentru mine sau pentru oricine simte asta, cu siguranta! E poate cel mai usor calcul posibil, mai usor decat 2 + 2. Un om mai bun + un om mai bun + un om mai bun…  E ciudat cum de uneori da totusi cu virgula.

Dincolo de varfuletul din spatele meu poiana se continua si aici gasesc si o stana destul de maricica. Imi atrage atentia o imagine in… dungi!

 Nu stiam atunci, dar ulterior am aflat ca acolo ma aflam pe varful Prelunca (1351m).

De aici nu mai reusesc sa-mi dau seama in ce parte se continua traseul, pentru ca iar sunt vai in toate partile. Spre est e o vale mai abrupta, dar spre nord poiana coboara mai lin spre padure – asa ca merg si eu intr-acolo. Ma gandesc ca gasesc culmea ce face dreapta spre est pe-acolo. Dar pentru ca nu pare sa fie asa ceva, urc inapoi la stana si pornesc direct spre est. Se vede ca pe-acolo se continua o poteca, dar e o coborare destul de mare pana intr-o sa – de aceea pot aparea confuzii.

Am reintrat asadar in padure si dupa ce ajung jos in sa mi-e deja foarte clar ca sunt inca pe drumul cel bun – e atat de evident, desi e doar o poteca acoperita de frunze.

De acum urmeaza o serie de urcusuri si coborasuri – cu portiuni orizontale intre ele. Se mai urca un varfulet, se coboara in valea de dincolo… se mai merge pe o portiune lina, iar se urca un varfulet… Dar cel putin poteca e clara si merge in mare parte pe o culme – adica ai si in dreapta si in stanga vai destul de clare, largi.

Dar trebuie sa spun despre aceste vai ca arata superb! Poate a fost un avantaj ca fagilor nu le iesisera inca frunzele, pentru ca astfel puteam sa vad mai usor printre ei. Vaile acelea sunt atat de largi si de salbatice incat ma gandesc ca nimeni niciodata nu a mers pe-acolo! De ce ar parasi cineva potecuta aceasta de pe culme, sa coboare intr-o vale ce se poate intui usor ca este foarte lunga si salbatica? Cine stie ce comori or fi si pe-acolo…

Spre stanga vaile duc in cele din urma spre raul Zabala, iar in dreapta… adica spre sud… duc spre… stati sa vad pe harta… spre mine. Deh, dincolo de marginea hartii urmez eu, ca doar tin harta cu sudul in jos si aceasta poteca e deja in afara hartii. Oricum, vaile dinspre sud duc in cele din urma spre Vintileasca – dar sunt departe de aceasta localitate.

Pe jos inca sunt multe flori, albastre, galbene sau albe – parca stralucesc in soare.

Gasesc si un marcaj galben cu bleu, apoi si-un panou metalic (erau mai multe chiar) ce anunta ca sunt pe proprietatea Midgard – ce-o mai fi si asta?

Urmeaza un varfulet pe care poteca pare sa-l ocoleasca prin stanga – dar se vede ca e si o poteca direct spre el – asa ca urc si pe el, gandindu-ma sa nu ratez eventuale peisaje frumoase care s-ar vedea de-acolo. Si chiar se vad, spre sud, culmi si vai si satele de la poalele muntilor…

Culmea e inca frumoasa si se mentine la inaltime. Am intrat deja pe plaiul Monteorului, dar nu stiam cat mai am de mers, care e varful cu acelasi nume  sau daca voi mai iesi vreodata din aceasta padure. Uneori mai gaseam cate o poienita – ba sus in deal, ba jos in vale. Ajungi sa apreciezi mai mult o poiana dupa atata mers prin padure. Fiecare petic de iarba luminata de soare capata farmec si daca mai ai si privelisti spre departari…

 Am cautat si apa, mai aveam putina, dar n-am gasit decat o balta langa un petic de zapada. Buna sa-mi racoresc putin fata.

Am cam obosit. Incepe sa iasa la iveala si efortul din ziua precedenta, pe care nu-l imbunasem suficient cu noaptea aceea buna de somn.

Poteca ocoleste prin dreapta un varf – eu as fi urcat direct pe el, caci trebuia sa merg  mai spre stanga, dar hotarasc sa nu ma chinui prin abruptul ala plin de crengi.

Ajung iar in culme, de unde fac stanga spre varf, unde gasesc si o mica borna. Nu stiam, dar aveam sa aflu imediat ca acela era varful Monteoru. Dincolo in vale zaresc o poiana ce pare mare, ba si un gard, si mi-e clar ca de la acest varf voi ajunge pe culmea corecta – aceea acoperita de poieni, care coboara spre Nereju. Asa ca incep sa cobor printre braduti spre poiana.

Spre dreapta zaresc in urma si varful Furu Mare cu poienile de sub el – de acolo veneam eu…

Ceea ce vad insa de acolo de sus chiar in fata mea in vale ma face sa am o revelatie: o ditamai manastirea straluceste in soare in poiana de mai jos! Imediat mi-am amintit ca Romica imi spusese ca undeva sus pe deal in zona Monteoru e o manastire, asa ca ma bucur sa vad ca am ajuns si aici – un element nou si tare interesant care sa-mi infrumuseteze si mai mult aceasta zi!

Cativa calugari stateau la umbra bisericii si ma priveau cum apar singur din padure. Am ajuns aici dupa circa 3 ore si jumatate de cand am plecat de la stana unde dormisem. Era ora 12.40.

Cativa oameni se pregateau de plecare cu o masina de teren, in curte e si un iaz, un foisor cu o fantana, chilii si biserica… locul arata absolut fermecator!

Am stat de vorba cu vreo doi calugari, afland astfel ca manastirea se numeste Monteoru, dar si ca pana in Vintileasca e mai putin de mers decat pana in Nereju. Si, pentru ca nu am nicio masina lasata in Nereju si nu trebuie deci neaparat sa ma intorc acolo, hotarasc sa merg spre Vintileasca – unde calugarii imi confirma ca un autobuz pleaca spre Focsani la ora 14.30. Ceea ce inseamna ca am timp 15 minute sa ma odihnesc pe poiana.

Trebuie sa recunosc ca am regretat putin faptul ca ma grabeam sa cobor – as fi vrut sa raman mai mult acolo – poate chiar sa dorm inca o noapte in zona, asa frumoasa era poiana aceea. Ma gandeam ca Valentin nu s-ar supara daca l-as suna sa-i spun ca sunt inca departe si ca nu pot ajunge pentru excursia de a doua zi, dar nu voiam sa-l las singur – stabilisem un lucru si voiam sa ma tin de el.

Cat am mai stat de vorba cu unul din calugari, Constantin, am mai aflat cate ceva despre zona  aceea – desi el imi punea mie mai multe intrebari: ce echipament iti trebuie pentru astfel de excursii, unde am dormit, daca am fost si pe Goru… ba am ajuns si la o discutie despre Rarau, ca si el fusese acum vreo 2 ani pe-acolo.

Observa la gatul meu si capsula cea rosie de metal atarnata pe un snur si ma intreaba ce este in ea. De obicei nu vreau sa raspund, sau spun simplu ca e doar un medalion. Lui i-am spus ca de fapt in ea e un biletel cu date de identificare si un mesaj. Fara sa se mire prea mult ma intreaba ”te gandesti ca o sa mori prin padure?”. ”Sunt constient ca e posibil” ii spun. O intreaga filosofie si aici.

Ulterior, pe un panou din Vintileasca am aflat ca aceasta poiana a fost declarata in 2004 Arie Protejata. Foarte tare! Am zis ca poate candva de Paste sa merg acolo la slujba. E un loc superb!

Pornesc grabit pe drumul de pamant ce intra in padure, spre Vintileasca. Spre manastire se indreapta un Atv, cateva masini de teren dar si oameni pe jos – cateva femei urcau din greu panta abrupta, si nu pareau genul care merg regulat la biserica – erau mai degraba genul de turisti care au lasat masina pe margine si s-au hotarat sa urce si ei pana la manastire. Mai jos chiar am gasit cateva masini pe marginea drumului noroios.

Padurea de conifere e foarte inalta, drumul e evident si dupa vreo 30 de minute de mers foarte rapid ies din padure si ajung la primele case. Cat m-am bucurat ca nu m-am dus spre Nereju! Nereju e o localitate frumoasa, dar e pe vale – drumul principal e marginit de culmi de dealuri si nu vezi mare lucru in parti sau in departari. Aici insa esti deasupra dealurilor si a vailor, casele sunt risipite parca pe toate culmile – pe unele mai mult, pe altele mai putin… si drumul merge pe la inaltime! Peisajele sunt frumoase, desi se simte putin lipsa primaverii (culorile erau inca putin mohorate, cenusii).

Am iesit mai intai in satul Neculele, de unde merg pe drumul prafuit si ars de soare spre centru in Vintileasca, unde ar trebui sa fie statia de autobuze. Am ajuns acolo dupa circa o ora de la manastire, dar am mers foarte repede ca sa fiu sigur ca prind autobuzul.

E foarte interesant cum satele astea ma duceau cu gandul la satele branene (Sirnea, Magura etc), care arata foarte asemanator… doar ca spre deosebire de acele sate, aici nu ajungeai rapid la o sosea nationala si un oras dincolo de culmea din spate. Nu nu, aici erai foarte departe de asa ceva!

 In sat am aflat ca la ora 16 mai era un autobuz care mergea la Rîmnicu Sarat – ceea ce insemna si mai aproape de Bucuresti, deci ar fi fost chiar mai bine – doar ca acum nu avea rost sa-l mai astept. Distanta din Vintileasca pana la cele doua orase e foarte apropiata (circa 80 de km) iar biletul costa 12 sau 13 lei.

Mi-am luat un suc de mere si m-am instalat undeva in spatele autobuzului vechi si incins, pregatit sa ma bucur de lungul drum spre civilizatie.

Ceea ce nu stiam era cat de lung avea sa fie acest drum si cat de pitoresc! Sunt circa 60 de km de drum de tara (cu asfalt, dar nu mereu si cam prost), care merge in mare parte pe la inaltime! Adica poti sa vezi peisaje in ambele parti, culmi de dealuri, sate risipite pe vai, chiar si muntii Vrancei ramasi mult in urma… zona unde am coborat eu din padure e atat de departe de un drum national si de un oras, ceva incredibil! Mi s-a parut super lunga acea vale – sau culme, acea parte de tara care nici nu stiam unde vine mai exact pe harta! (desi am verificat in telefon intr-o aplicatie cu harta Romaniei pe care am pus-o de curand special pentru ocazii de genul asta.)

Pana sa se aglomereze autobuzul undeva pe la Jitia, ma mai mutam de pe o parte pe alta – sa vad ba niste culmi, ba lacul din Vintileasca pe care-l vazusem de pe munte…

Aceste dealuri, culmi si vai – picioare de munte ce merg spre campie, sunt o parte superba a Vrancei, dar si a tarii noastre.

In spate se vad dealurile dincolo de care se ascunde manastirea Monteoru, iar satul Vintileasca ramane si el in urma…

Apropiindu-ne tot mai mult de campie, padurile ce acopereau dealurile devenisera deja verzi, fagii aveau culoarea aceea primavaratica pe care o asteptam si care la munte lipsea inca, pomii fructiferi erau infloriti, ciresii superbi si florile din gradini colorate. Aici era primavara, si eu treceam prin ea simtindu-ma mult prea departe, dincolo de acel geam prafuit. As fi vrut sa cobor… sa rog soferul sa opreasca si sa cobor, sa raman acolo.

Dar tot ce am gasit acolo eu am luat cu mine spre oras, ascuns in tacerea zambetului discret ce-mi facea departarea mai usoara. E greu sa nu fredonezi usor (dar vesel) versuri de genul ”cand privesc spre voi ades, pe pamant eu ma visez – ca sunt un copac cu flori…”

In Focsani n-am ajuns la timp ca sa prind un anumit tren (autobuzul face circa 2 ore si jumatate din Vintileasca pana in Focsani). Am mers la autogara dar urmatoarele doua microbuze aveau deja toate locurile rezervate. Lumea se intorcea spre Bucuresti dupa Paste. M-am dus calm la gara in ciuda talpilor ce incepusera sa ma doara si am gasit loc la un accelerat, care de la Buzau s-a umplut.

Am zarit peste campurile verzi varful Penteleu si am admirat apusul rosiatic ce se lasa peste campie. In jurul meu, multa lume se plangea de arsuri solare, ceea ce ma facea sa zambesc, multumit de faptul ca nu uitasem crema acasa.

Am fost multumit in aceasta excursie si de echipament, pe care ma bucur sa-l mentionez, pentru ca stiu cum ar fi fost fara el. Sunt lucruri tare dragi mie, nu doar obiecte pe care le folosesti fara sa stii sa le apreciezi.  Rucsacul Milo castigat pe Carpati.org, betele Vango castigate la un alt concurs foto sau vesta Nahanny de care ma simt cel mai atasat – ocazie buna sa multumesc cu voce tare inca o data pentru ele… Bocancii Quechua au fost cat au putut ei de comozi, dar cred ca i-am purtat pe unul din ultimele lor drumuri. Gaurile lor sunt aparute in urma unei folosiri intense pe care cu siguranta alti bocanci de acelasi fel ar fi invidiosi. Tricoul x-bionic, incredibil de comod si eficient, care de fiecare data ma face sa realizez ca tot ce-mi mai lipseste e o cagula x-bionic (sa se simta si fața la fel de bine ca si corpul) si windstopperul Black Bear – piesele cele mai utilizate din ce-am avut la mine in aceasta excursie. Sacul de dormit si primusul, ochelarii de soare zgariati, bentita ”I am free”, mult mai practica decat o caciula in unele excursii. Si desigur harta muntilor Vrancei, o foaie de hartie atat de plina de informatii, de planuri si de vise, de viziune.

M-am impacat parca mai bine si cu filtrul de polarizare, care in padure chiar a facut o diferenta, dar si in pozele cu creste aflate la departare sau cu norisori pe cer (desi norisorii au aparut doar ca sa-mi faca-n ciuda, cand eu eram deja in autobuz). Iar aparatul foto… ochiul meu de sticla… el e martorul tacut ce-si face datoria de a-mi ilustra calatoria. Chiar daca, asa cum se vede, pentru mine o imagine nu face cat o mie de cuvinte, ele contribuie mult la alcatuirea povestii. Dar nu trebuie uitat ca imaginile vizibile cu ochiul reprezinta doar varful unui iceberg mult mai mare decat ce se vede la suprafata.

Obosit, cu dureri de muschi si de glezne, am ajuns acasa – de unde a doua zi dimineata am plecat spre muntii Tataru, intr-o tura care a decurs mult mai bine decat ma asteptam – avand in vedere starea fizica in care eram.

Dar daca tot am zis de casa… Ce inseamna ”acasa” dupa o astfel de excursie? Un loc unde dormi? Un loc unde iti tii lucrurile? Un loc unde nu e nimeni care sa te poata face sa simti ceva asemanator? Poate ca din punctul asta de vedere, sunt un melc. Imi port casa dupa mine. Sau poate inca o caut. Dar am mereu ceea ce e cel mai important cu mine, si asta nu mi-o poate lua nimeni. Pentru casa sufletului meu nu am avut nevoie de credite la banca si nici de lucruri materiale ca sa o construiesc.

 ”Acasa” pentru mine e de fapt un sentiment – care nu e deloc limitat de 4 pereti mult prea goi, oricat de frumos ar arata fotografiile mele pe ei. ”Acasa” poate fi cu siguranta o persoana, sau pot fi mai multe – daca esti norocos, ”acasa” e cutiuta aceea in care tii lucrurile marunte si pline de amintiri primite cine stie cand de la cine stie cine. ”Acasa” poate fi un munte si o iesire in natura, daca acolo esti mult mai TU decat in alte parti, in alte zile. ”Acasa” ar trebui poate sa fie un sentiment care sa fie permanent in noi, sentiment care sa contribuie atat la fericirea noastra cat si la a altora – prin lucrurile bune pe care reuseste sa le scoata la iveala.

”Acasa” pentru mine este si acest jurnal, in care am pus si dragoste si efort. Cutiuta de care spuneam mai sus nu e una din carton sau din lemn – caci i-ar limita mult volumul. E o cutiuta tapetata prin cuvinte, dincolo de care daca reusesti sa privesti, ti se va dezvalui o intreaga lume plina de trairi – bune si rele, calme sau intense. Este cutiuta magica a lui Ioan, in care am ascuns acum comoara gasita in muntii Vrancei.

Cu speranta ca cei care v-ati lasat purtati de valurile de cuvinte din aceste (multe) pagini ati gasit in ele ceva util sau frumos, va doresc sa aveti parte de cat mai multe excursii pline de suflet, excursii in care sa simtiti cum cresteti, cum va umpleti de dragoste si de frumos. Pe care apoi, sa incercati sa le oferiti si altora.

Lucrurile pe care nu le spui… se pierd.

…

Ioan Stoenică, mai 2011.

Aici e primul jurnal din muntii Vrancei: Singur in salbaticia muntilor Vrancei (1)

Iar aici partea a doua: Intoarcerea la salbaticia muntilor Vrancei

…

Fotografiile din acest jurnal le puteti vedea mai bine in albumul de pe picasa: This is Vrancea!