Pe culmi pustii inspre Bucegi, cu oprire sub cascada.

Traseu: Comarnic – vf Plesuva – Pasul Paduchiosu (cota 1000) – varful Paduchiosu – saua Dichiu – cascadele Vânturișului – cota 1400 – Sinaia.

Ziua: miercuri, 8 iunie 2011.

Călător singuratic: Ioan, aka E1, aka The (i) One. (aka = also known as)

Avand bunicii la Breaza, inca de mici am mers des pe Valea Prahovei. Fiind de acolo, tata stia toate dealurile, varfurile, padurile, vaile si desigur… toate denumirile lor. Ceea ce nu stia era faptul ca pe noi nu ne interesa deloc sa stim cum se cheama fiecare varf de deal pe care-l vedeam cand treceam prin zona. De aceea, desi ne repeta obsesiv denumiri ca Plesuva, Gurguiatu, Gagu, Doamnele Tituleni, nu prea s-a legat de noi nicio denumire. Astfel incat mereu aveam impresia ca Plesuva este culmea aceea golasa (pleșuvă) de pe partea dreapta, din muntii Baiului. Desigur ca nu era.

E greu sa inveti ceva cand nu exista dorinta in acest sens. Iar cand exista dorinta, exista si mijloacele necesare pentru asta. Iar primul ”manual” in acest caz este o harta. Daca tot am auzit de 1000 de ori de Pleșuva, am zis ca pana la urma trebuie sa aflu si eu care este – si de ce nu… sa urc pana acolo!

Pleșuva este un varf golas ce are in jur de 1300 de metri altitudine, aflat undeva deasupra orasului Comarnic, pe dreapta raului Prahova (pe sensul de curgere). Este poate unul din locurile care ofera cea mai de ansamblu imagine asupra dealurilor aflate la sud de Bucegi. Se vad o multime de localitati pe malurile Prahovei si cred ca daca ar fi foarte senin (sau poate mai ales noaptea), s-ar vedea si Ploiestiul de acolo de sus. Privelistile sunt intr-adevar foarte frumoase – nu iti poti imagina trecand cu masina pe DN1 ce se ascunde dincolo de cele cateva dealuri ce strajuiesc soseaua.

Eu am plecat din Breaza miercuri dimineata (8 iunie), era singura zi in care se anunta soare si cer senin – incepand de joi vremea avea sa se strice. De aceea am cautat un traseu pe care sa-l pot face intr-o zi, iar Bucegii si imprejurimile ofera din plin (si) asa ceva. Am fost singur, pentru ca Irina abia se intorsese din Ciucas, iar Maria avea bac-ul la romana. Am zis ca daca tot e vorba de proba orala, ar putea sa-l dea prin telefon de pe munte. Dar cica nu merge – ceea ce m-a mirat: ce inseamna asta, ca un smartphone nu e suficient de smart sa dea bacul? Daca surorile mele nu puteau merge, am preferat sa merg singur, ca nu mai mersesem asa din excursia in muntii Vrancei – deja mi-era dor.

 Din Comarnic am inceput sa urc dealul pe acolo pe unde am gasit un pod peste Prahova. Sunt mai multe, oricum se poate ajunge in varful dealului pe mai multe parti. Iata prima imagine cu Pleșuva:

Strada e foarte inclinata si e inconjurata de case si gradini care mai de care mai de bucuresteni si oameni bogati. Sunt insa si case vechi, batranesti, iar mie imi place sa descopar zone din acestea ascunse pe dealuri.

Urcusul e destul de obositor, chiar daca se face pe sosea (de fapt asfalt e doar pana la un punct, apoi e drum de tara – dar destul de bun). In cele din urma ajung in culmea dealului, ceea ce inseamna ca de acum drumul merge o portiune orizontal, spre nord. Rasuflu nu doar usurat, dar si plin de bucuria pe care o astfel de pauza (de la urcat) ti-o aduce, permitandu-ti sa admiri mai bine peisajul in jur – dar si sa te bucuri pentru faptul ca ai plecat de acasa.

Trec de ultimele case si deja se deschid privelisti frumoase spre satul Talea. Incerc sa-mi dau seama care sunt dealurile din Breaza, Gurga si dealul din Capul Campului, dar nu reusesc inca. Poate mai de sus.

Intreb doi oameni de traseu, dar e destul de evident. Trebuie tinut drumul pana la un punct, cand direct in sus spre o stana (si spre varf) urca un drumulet mai abrupt, de pamant. Oricum, varful unde trebuie ajuns se vede mai mereu.

Trec pe langa o casuta aflata pe partea stanga, unde ma strecor printre niste caini mari dar destul de linistiti, apoi incep urcusul spre stana – stand cu ceva emotii din cauza cainilor pe care s-ar putea sa-i intalnesc.

E prima oara pe acest an cand urc pe o astfel de vreme, caniculara chiar. Soarele imi bate direct in cap, din spate – e foarte obositor sa urci pe asa caldura, mai ales ca nu e niciun copac, versantul acesta este acoperit de pășuni – nu de paduri. E mai rau decat pe frig! Profit de faptul ca am camel bag-ul in rucsac si beau apa destul de des – incercand sa inlocuiesc lichidul pierdut prin transpiratie. De pe marginea drumului ma privesc o multime de ochi albastri…

Ma apropii de stana, unde intalnesc doi vitelusi. Unul e cuminte si ma lasa sa-l mangai – ce moment placut – ca o intoarcere in timp – intr-un timp cand urcam pe dealuri la cules de prune sau la strans fanul si calaream oile lui tataie.

Ajung si la un izvor amenajat, asa ca profit sa ma racoresc – deja simteam ca incep sa-mi fiarba creierii. Si nu pentru ca ma gandeam prea intens la ceva anume… De fapt si asta e un lucru tare placut al acestor excursii: faptul ca poti sa-ti lasi gandurile libere… cred ca se fac mult mai putine conexiuni in creier, ceea ce inseamna ca gandurile nu mai sunt legate asa strans toate la locul lor, ceea ce face sa scada presiunea si sa elimine orice stres. Depinde desigur la ce te gandesti, dar cu siguranta o astfel de excursie poate sa te elibereze de multe lucruri rele – pe care le si inlocuieste cu lucruri mai bune. Beneficiile sunt atat de multe si complexe, nu e vorba doar de aer curat si peisaje frumoase, cu siguranta!

Mai aplic un strat de crema protectoare (luata de la Decathlon si de care sunt foarte multumit) si urc inca putin temator cu gandul la caini. Zaresc insa un om langa casuta stanei asa ca-l intreb care e situatia. Ma bucur sa aflu ca turma de mai sus nu are caini cu ea, si pana unde vreau eu sa ajung nu mai sunt stane.

Dar unde vreau sa ajung? Parca spusesem de varful Pleșuva. Da, dar de la varf se continua o serie de culmi impadurite (Piscu Urzicaru, vf Pietricica), traversate de un drum forestier ce duce pana la Cota 1000 in Pasul Păduchiosu (pe soseaua ce leaga Sinaia de Targoviste). Iar de acolo, pot urca pe varful Paduchiosu si chiar mai sus, pe varful Vanturis – si sa termin excursia cu o coborare pe la cascadele Vanturisului, de care am tot auzit in ultima vreme. Bun plan, dar nu fac din el o tinta sau o obsesie, e doar o idee. Reusita excursiei depinde si de felul in care ma simt, de vreme si de alti factori. Poate cine stie, distanta se va dovedi a fi prea mare chiar si pentru mine.

Pana sa ajung pe varful Plesuva ma intalnesc cu un alt om, ce mana turma de oi spre padure. Am fost surprins sa aud de oi in padure (desi prima oara auzisem doar cu cateva zile inainte, la remarcarea din Podu Calului). Nenea imi spune insa ca in padure gasesc oile cea mai buna iarba, cele mai bune frunze de trifoi sau alte plante aparent delicioase. Ce chestie, cand ma gandeam la turme de oi ma gandeam neaparat la pasuni, dar acum va trebui sa-mi schimb aceasta imagine limitata din minte.

In imagine se vede si drumul pe care am venit…

Si ajung sus pe varf, epuizat de caldura si atras in mod irezistibil de umbra padurii de fag prin care se continua traseul meu. Ma opresc totusi cateva minute pentru a usca tricoul la soare, dar si pe mine. Aici sus vantul adie mai rece, in schimb fara tricou e chiar placut sa stai la soare. De fapt am pus tricoul sa-mi tina rece si umbra la cap – pentru ca am facut greseala de a pleca de acasa fara șapcă, lucru de care trebuie sa am grija in viitor sa nu se mai repete. O sapca e de baza, caldura te poate molesi foarte rapid – si poti avea si alt fel de probleme (insolatie etc).

Privelistea de pe varf? Parca ai avea judetul Prahova la picioare. Partea fara munti, adica cea sudica. Oricum, o suprafata foarte intinsa, valurita de culmile dealurilor – intre care zaresc in sfarsit si dealul Gurga – cel din centrul Brezei, cu o cruce mare si alba montata pe varf. E asa micut, atat de jos comparativ cu varful pe care stau! Cand stai pe Gurga si vezi orasul Breaza de sus ai o senzatie foarte placuta de inaltime, iar acum… esti la un cu totul alt nivel – un nivel mai usor de constientizat in aceste conditii – cand ai cu ce sa compari.

Departarile sunt putin incețoșate, chiar daca aparent nu e niciun nor pe cer. Poate si din cauza faptului ca soarele e inca destul de jos. Am ajuns pe varf la ora 9, dupa aproape 2 ore de urcat de cand am plecat de la DN1 din Comarnic. E ceva de urcat si cred ca in mod normal dureaza chiar mai mult de atat sa ajungi sus.

Locul acesta e atat de frumos incat merita sa pleci la drum chiar si pentru atat: pentru a ajunge aici, fara sa mergi mai departe. Ai putea sta multe ore pe iarba la soare fara sa te plictisesti de privelistea aceea larga. Iata si satul Talea, imprastiat pe culmea dealului…

Cred totusi ca la apus vaile si dealurile se vad mai bine, pentru ca lumina cade pe ele mai frumos. Si ma gandesc ca ar fi mai interesant de facut acest traseu in sens invers, dinspre cota 1000 spre Plesuva – astfel incat atunci cand iesi din padure pe varful Pleșuva, sa fie un soc toata aceasta deschidere imensa de peisaje…

Eu am totusi drum lung de facut, asa ca intru in padure. Deja apare o mica dilema, pentru ca un drum merge inainte si usor spre dreapta, iar altul coboara usor spre stanga. Pe harta cu Bucegii pe care o am, aceasta portiune nu apare, sunt chiar la limita hartii – dar tin minte din imaginea satelit ca eu trebuie sa tin stanga. De fapt culmea pe care intru se uneste cu cea care vine de la varful Gurguiatu mai incolo, asa ca momentan trebuie sa merg mai mult spre vest decat spre nord.

Gasesc si un semn vechi de marcaj, punct rosu – asa cum il vedeam si pe harta. Este insa destul de vechi si de sters, dar bun sa-mi confirme directia din cand in cand.

Pe langa mine trece si o caruta cu doi oameni, care ma intreaba unde am plecat asa singur si care imi dau cateva indicatii despre traseu si ma avertizeaza ca mai sunt ursi si lupi pe-aici.

Dar sa revenim la padurea din jurul meu. Iubesc padurile de fag! Mai ales in aceasta perioada a anului, cand frunzele au verdele acela stralucitor. Sunt atat de luminoase, de inalte, de deschise… Total diferite de cele de conifere.

Dupa circa 20 de minute ajung la o zona cu deschidere spre vest, o zona unde candva s-au facut defrisari masive – iar acum totul e acoperit de puieti de fag.

Vad in departare culmea pe unde ar trebui sa fie traseul meu, dar nu stiu exact cum se ajunge acolo. Aveam in minte ca trebuie sa fac stanga undeva. Iar si mai in spate, departe, se vad culmile inverzite ale Bucegilor – locul unde voiam sa ajung in partea a doua a excursiei mele.

Tot aici gasesc si un funicular (?) de care-mi spusese un nene, ocazie cu care aflu si care este scopul treptelor acelea de lemn montate pe copaci – ca vazusem astfel de scari in muntii Baiului si nu puteam sa-mi dau seama care e scopul lor.

Ideea era sa se ajunga sus in copac pentru a se monta cablurile pentru sistemul de transport al bustenilor. Mare descoperire! Deci nu era vorba de Ioan Scărarul.

Gasesc un drum de taf ce face stanga, asa ca il urmez. Incerc sa evit noroaiele dar si sa admir departarile, atat cat reusesc sa vad din ele.

Dar drumul incepe sa coboare tot mai mult si asta nu-mi place. Hotarasc sa-l mai urmez putin, gandindu-ma ca ma va duce intr-o șa de unde se urca pe culmea de vizavi. Dar nu, drumul se infunda printre crengi taiate si tufisuri de nepatruns. Am ajuns la capatul lui.

Desi puteam incerca sa merg la nimereala prin desis ca sa ies pe culmea unde trebuia, am preferat sa urc inapoi in drumul principal. Si bine am facut, pentru ca acesta nu trebuie parasit. Regasesc si marcajul si merg mai departe mult mai linistit, bucurandu-ma de padure si de soarele de care ea ma apara – dar simtind ca am pierdut 20 de minute degeaba. Totusi nu e degeaba, acum pot sa spun altora ca la funicular nu trebuie facut stanga, ci mers tot pe la marginea padurii inainte, pe culme.

De acum se merge orizontal o portiune frumoasa si salbatica. In noroi gasesc urme de urs dar si de vulpi sau de animale cu copite. Nimic insa nu ma sperie si merg in liniste in speranta ca voi intalni un animal.

Dupa circa o ora de la Pleșuva urmeaza o coborare mai abrupta, care ma duce intr-o intersectie de drumuri. Un drum ce pare mai important merge perpendicular pe al meu, stanga-dreapta. Probabil e drumul care merge pe culme spre varful Gurguiatu (dar acel varf e impadurit, de aceea nu am mers pe-acolo). Eu trebuie sa merg inainte, in urcare. Pentru asta trebuie facut putin dreapta, apoi stanga in susul dealului. Se zaresc si marcajele (punct rosu) care ajuta mult la orientare.

Urcusul e obositor, dar nu dureaza mult. Apoi bucuria padurii te invaluie iarasi, mai ales ca apar si zone acoperite complet de flori de leurda.

E atat de linistita padurea, atat de naturala, fara zgomote umane – ci doar cu zgomote specifice, de pasari. Sunetul e atat de limpede, de clar, de curat! Urmele de urs merg si ele pe acelasi drum in aceeasi directie cu mine, iar drumuletul acesta pare atat de pierdut in mijlocul salbaticiei ca te ameteste sa te uiti de jur imprejur…

Urmeaza un nou urcus, parca ceva mai domol si mai scurt. Desi nu fac galagie in mod special, inevitabil mai calc pe o creanga uscata sau mai foșnesc ceva – asa ca singura caprioara pe care am vazut-o m-a simtit destul de repede. Am urmarit-o printre copaci dar in poza n-am reusit sa o surprind.

Nu-i nimic, am gasit altceva frumos!

Dupa ce drumul revine pe curba de nivel (usor in coborare), apar si bolovani pe el, dar si pe margini – in padure.

Si ies apoi intr-o poiana superba, verde, inconjurata de braduti si… invadata de muște. Ah, minunile verii de care uitasem dupa 6 luni de ”iarna”: muște care sa te chinuie si cainii de stana care sa-ti dea emotii…

Dar poiana e prea frumoasa ca sa trec rapid prin ea, asa ca ma opresc sa mananc ceva, fluturand tricoul in jurul capului ca sa alung norul acela de muste. E adevarat ca fiecare merge cu propriul norisor in jurul capului uneori…  in cazul asta un nor viu, care te urmareste insistent.

Mersul prin padure nu s-a terminat insa – si asta nu poate sa fie decat o bucurie – chiar daca bocancii cei rosii incep sa ma jeneze la talpi. Pe-aici puteam foarte bine sa merg in adidasii de trail running, dar cu gandul la cascadele Vanturisului si la stancile de pe-acolo am zis sa iau bocancii rosii. Cam incomozi pentru astfel de drumuri, dar incerc sa nu las acest amanunt neplacut sa-mi strice ziua. Oricum, e tare important cu ce esti incaltat… eu am cam avut ghinion la incaltari parca de fiecare data – o fi piciorul meu mai special :)) Dar uite cat de frumoasa este padurea!!

Dupa circa 25 de minute ajung intr-o noua zona cu defrisari (pe stanga) – dar care se mentine inca verde datorita puietilor de fag. Ce e deosebit aici e faptul ca pot sa vad pentru prima oara varful Vanturisu (in centru), iar sub el, in planul mai apropiat, varful Paduchiosu.

Nu par foarte departe, poate pana la urma reusesc sa ajung si acolo. Pana atunci urmaresc insa in liniste labele de urs imprimate in noroi si stau cu ochii tinta dupa orice miscare ce ar putea aparea printre copacii din padure.

Imediat ajung insa la o noua zona deschisa, pe unde trec niste stalpi si fire de inalta tensiune. Ma sui putin pe un delusor dar nu reusesc sa vad prea departe.

De aici apare si marcajul triunghi rosu, la fel de sters si vechi ca si punctul rosu. Urmeaza o coborare mai abrupta (poiana cu stalpii trebuie traversata perpendicular), trec pe langa niste conducte de gaze (unde mirosul specific se simte intens) si ajung deasupra hotelului de la cota 1000. Ce frumos se zaresc si de aici crestele Bucegilor…

Vad masini, aud oameni si cobor spre parcarea hotelului – unde ma iau in primire o multime de caini furiosi.

Frumoasa primire din partea hotelului. Astept sa se potoleasca putin, mirandu-ma ca nu a venit nimeni sa strige la ei, dupa care trec un pic mai ocolit pe langa ei si ies la sosea. Pe copaci erau si panouri care anuntau ca zona e frecventata de ursi – si ma gandeam ca mult mai periculosi sunt cainii decat ursii.

Am ajuns aici, in Pasul Paduchiosu (cota 1000) dupa circa 5 ore de cand am plecat din Comarnic (circa 3 ore de la varful Pleșuva).

Speram sa iau apa de la hotel, dar cu asa primire am zis ca mai bine ma lipsesc. Totusi trebuie sa fac rost de apa daca vreau sa urc mai departe spre varful Paduchiosu.

Conform hartii, poteca spre acest varf merge exact in continuarea celei pe care am coborat eu. Asa ca traversez soseaua si merg putin spre marginea padurii, unde fac o pauza de masa.

Am luat putina mancare cu mine, doar un sandvis mai maricel si dulciuri. Am zis sa am bagaj cat mai usor, ceea ce s-a intamplat. Mai aveam la mine doar windstopperul si cativa metri de cordelina – care de fapt nici cordelina nu este, ca are 4 mm. Da am zis sa o am la mine, cine stie cum trebuie sa cobor rucsacul peste vreo cascada sau ceva.

Cat am stat pe iarba m-am descaltat de bocanci si de sosete – e asa placut sa stai descult pe iarba… Am mai largit sireturile bocancilor si parca pe urma am mers mai binisor.

Dupa ce am mancat am coborat putin spre un alt hotel/pensiune sa umplu camel bag-ul cu 2 litri de apa. Intr-o cusca era un caine urias care ma latra furios si sarea pe gardul custii incercand sa-l darame ca sa ajunga la mine. Ce animal! Chiar mi-era teama ca va sari peste gard.

Reintru in drumul de la marginea padurii si reincep urcusul, simtind deja nevoia de a ma afla la adapostul umbros al padurii. De la inceput insa am facut o greseala. Mi s-a parut ca drumul se continua spre stanga pe la marginea padurii, dar eu aveam in minte ideea ca trebuie sa urc, asa ca am luat-o direct prin padure pe o alta imitatie de drum. Acesta a disparut rapid asa ca am mers la nimereala prin padure, fara poteca sau drum. Am tinut doar directia corecta stiind ca inevitabil voi iesi la golul alpin. Dar corect era ca inainte de intrarea in padure sa merg spre stanga, pe la marginea ei.

Am trecut printr-o poiana verde si plina de flori si dupa vreo 25 de minute de urcat am ajuns intr-adevar la marginea padurii, unde am regasit si drumuletul de pamant.

Urcusul este inca destul de sustinut, doar trebuie sa urc vreo 400 de metri diferenta de nivel. In cele din urma ajung in culme, o zona foarte frumoasa si verde, cu privelisti deosebite.

In urma se vad dealurile de unde am venit si cred ca recunosc in dreapta varful Gurguiatu si in stanga Plesuva – care de aici apare impadurit. Ce chestie, de dimineata le-am vazut din partea cealalta. Cu punctulete am schitat traseul aproximativ pe care am mers. Cu acoperis rosu se vede hotelul de la cota 1000, unde erau cainii cei multi.

Inspre est se vad si muntii Baiului, pe care ii vad pentru prima data… verzi!

Urmez culmea spre stanga si imediat ajung intr-o zona de platou, o zona cu peisaje superbe in toate partile! Frumos loc de pus cortul aici!

Tot aici simt ca ma aflu pentru prima oara pe aceasta zi in muntii Bucegi, si nu pe niste dealuri de la poale. Tare frumos peisajul spre Varful cu Dor (dreapta) si Vânturișu (stanga)!

De-acum traseul e destul de evident: trec pe sub varful Paduchiosu, trec de vreo 2 stane, cobor intr-o șa apoi urc in drumul ce vine de la Cuibul Dorului si merge spre Bolboci. Se zaresc si camioane multe si lucratori acolo, doar se asfalteaza pana la Piatra Arsa.

Daca tot sunt in zona varfului Paduchiosu, ma gandesc ca in ultimele excursii pericolele au fost din ce in ce mai mici. Nu mai putine, mai mici! Daca in Vrancea imi statea gandul la ursi, in Cheile Nerei dimensiunea animalului periculos a scazut la dimensiunea unei vipere. In Macin a ajuns mic cat o căpușă iar acum… ar fi culmea sa imi fie frica si de păduchi. Ce mai urmeaza? Exista un varf numit Bacteria? Sau varful Virusul? Sa stiu sa stau departe.

Momentan trec de cativa cai si un magar cam furios si ajung la prima stana, unde sunt cel putin 10 oameni. Intreb de traseu si daca sunt caini mai sus si mi se confirma ca sunt, ca deh – dar ceea ce ma surprinde e ca unul din oameni, care parea mai de la oras si avea si tricou Millet, face o gluma de gen ”mergi pe-acolo pe la caini, poate te si musca unul”. Ce urare frumoasa, multumesc!

Inainte sa cobor in șa ma opresc iar pe iarba moale si calda. Peisajele sunt prea frumoase ca sa ma grabesc. Sau poate aveam nevoie de ceva timp sa ma pregatesc sufleteste sa trec prin turma de vaci pe care o vedeam in vale, iar apoi prin cea de oi aflata mai sus, spre varful Vânturișu.

In cele din urma cobor in sa, mergand in liniste ca sa am timp sa ma apropii de cei doi oameni pe care-i vedeam – inainte sa ma simta cainii. Dar nu ma latra niciun caine si ajung la un nene intins pe iarba. Ma asez si eu si stam putin de vorba, mai ales ca aici nu sunt caini – ci doar mai sus, imi spune, unde sunt vreo 8.

Trec cu bine si de ultimul urcus, care ma scoate printre camioane pe soseaua super asfaltata. Muncitorii sunt veseli (cred ca erau in pauza de masa), asa ca ii intreb de starea drumului. Aflu astfel ca in jos e asfaltat aproape pana la Cuibul Dorului – legatura cu soseaua principala se va face in principiu cam intr-o luna. Iar spre munte asfaltul a ajuns pana in saua Dichiu, iar de acolo va merge mai departe spre Piatra Arsa. Nu stiu daca se va asfalta si pana la Bolboci.

Acum ce sa spun despre aceasta sosea ce arata mai bine decat multe sosele (mai importante) din Romania? Cu siguranta peisajele pe care le ai mergand pe aici cu masina sunt superbe – drumul se strecoara pe margine de prapastie prin zone verzi, peste vai adanci pline de paduri – iar la departare se vad o multime de culmi de dealuri (de unde venisem si eu) si munti. Cea mai frumoasa mi se pare insa valea Cărpenișului:

Nu toata lumea poate sa urce pe munte cu rucsacul in spate, ceea ce nu ar trebui sa insemne sa nu se poata bucura de frumusetile naturii.

Ceea ce este de speriat intr-adevar e gandul ce pe-aici nu vor trece numai oameni care stiu sa respecte natura (ce sa mai zic sa o iubeasca) – ci si alt fel de oameni. Dar analizand mai adanc problema ajung mereu la aceeasi concluzie: sursa problemelor, izvorul lor, nu e faptul ca se asfalteaza o sosea pana la Babele neaparat. Sursa se afla mult in interiorul si trecutul oamenilor – in lipsa de educatie primita de la parinti atunci cand erau copii, in scoli atunci cand erau elevi etc.

Mi se pare ca a devenit un mare cliseu sa spui ca e vorba de ”lipsa de educatie”, dar e cliseu atata timp cat e spus fara sa fie gandit in profunzime, fara sa fie inteles mai exact ce inseamna acest lucru. Desigur, intelegerea problemei nu inseamna neaparat si rezolvarea ei – stau dovada gramezile de gunoaie aruncate pe marginea soselelor sau a potecilor, muzica data la maxim fara sa te gandesti ca pe altii ii deranjeaza, fumul si alte obiceiuri prin care multi oameni dovedesc ca unele rotite nu le functioneaza.

Intelegerea aceasta poate avea insa efecte pozitive pe termen lung, daca ar exista o educatie intensa atat a parintilor cat si a copiilor. Dar nu neaparat ca ceva ce ”trebuie”, ce se impune a fi stiut si respectat – pentru ca la ideea de ”trebuie” unii nu reactioneaza prea bine. Ideea e ca oamenii sa inteleaga de ce e mai bine intr-un fel decat in altul si sa ajunga sa isi doreasca acele lucruri, pentru ca realizeaza ca este si spre binele lor si al altora – iar asta e ceva mult mai de dorit decat sa faci ceva spre raul tuturor. Acest mod de a vedea si simti lucrurile cred ca se poate obtine prin educatie.

Dar teoria o stim desigur cu totii si sunt sigur ca nu citeste acest text cineva care sa se simta vizat de cele de mai sus. Cel mult oameni care sa spuna ca nu se va schimba nimic si ca degeaba incerc sa atrag atentia asupra acestor lucruri. Mereu e vorba despre altii. Eu am zis oricum ca prin zona Babele nu prea mai am ce cauta. Dar sunt atatea zone superbe in Bucegi de care sa te bucuri asa ca de ei probabil nu voi spune niciodata ca m-am saturat.

Desi de la aceasta intersectie as putea urca direct spre varful Vanturisu, am ales o alta varianta. Acel urcus parea cam lung si inalt, iar prezenta unei turme de oi pe traseu nu era prea atragatoare. Asa ca am hotarat sa urmez asfaltul pana in saua Dichiu si apoi tot pe drum sa ocolesc varful Vanturisu si sa intru direct pe firul raului cu acelasi nume – spre cascade.

Mersul pe asfaltul incins prin bataia soarelui nu e deloc placut, dar nu pot sa nu remarc cat de frumos e peisajul in jur! Sa cobori pe aici cu bicicleta va fi o adevarata bucurie!

In unele zone mai intalnesc muncitori, gasesc si un firicel de apa dar pe care n-o pot folosi decat sa-mi racoresc putin capul si fata. Incep sa simt nevoia de apa rece si proaspata, cea din rucsac deja se cam incalzise.

Ajung pentru prima data si-n intersectia din saua Dichiu, unde asfaltul se termina. Sunt cateva indicatoare si o schita a drumurilor. Iar in departare se vede varful Leaota.

Urmez de aici drumul prafuit ce merge spre platoul Bucegilor, dar cobor putin pe stanga unde gasesc un fir de apa. Nu indraznesc nici pe aceasta sa o beau, dar e numai buna pentru racoreala. Cat de placute sunt pauzele de racoreala. Cred ca am ramas cu un sentiment de nimplinire dupa excursia din cheile Nerei, cand nu am reusit sa fac baie nici in rau nici in vreun laculet transparent.

In jur sunt floricele de toate culorile si arsita inca nu ma invinge. Trec pe langa o caruta oprita, ma depaseste un atv, apoi drumul face o curba mare spre dreapta. De acum zaresc zona centrala a Bucegilor, cu mici pete de zapada ramase ici si colo. Mai ales colo.

Si ajung astfel la punctul unde parasesc drumul si fac dreapta. E de fapt si aici un drum de caruta ce merge spre o stana. In vale, pe stanga drumului, vad deja raul Vanturis, dar inca nu cobor la el. Mai merg putin pe drum si ajung la niste oameni ce stateau la umbra unei masini sa manance. Nu prea stiu ei de traseu dar stiu sa ma atentioneze ca sunt ursi pe-acolo. Unul din ei imi spune insa ca a vazut si semne de marcaj si crede ca traseul e marcat. Eu nu auzisem de asta pana acum, dar nu mi-ar strica sa fie marcat.

Incep coborarea spre rau, dar pana sa ajung la albia lui ma opresc sa umplu recipentul cu apa proaspata si rece dintr-un parau ce izvoraste din apropiere. Din raul principal nu as bea ca izvoraste prea din apropierea zonei Babele si face deja cale lunga pana aici. E insa tare interesant felul in care acest rau curge pe platoul Bucegilor, la asa inaltime.

Dar acum alte ganduri imi trec prin minte.  Urmeaza partea cea mai interesanta a excursiei mele, coborarea pe la cascadele Vânturișului! Citisem despre acest traseu salbatic si nemarcat, dar cei ce fusesera pe-acolo mersesera in sens invers, dinspre vale spre deal. Nu stiam daca de aici de sus voi reusi sa cobor toata valea, sau daca nu cumva ma voi bloca la vreuna din cascade. Nu conta, sentimentul de bucurie dat de aventura pe care o simteam inaintea mea pe firul apei era mult prea placut.

Deja albia raului capata un aspect stancos si salbatic, cu braduti cocoatati pe maluri si mici praguri de stanca peste care apa sare in voie.

Urmeaza prima cascada, sub care vad si un laculet – dar pe care nu pot sa o cobor in mod direct. Asa ca ocolesc pe partea stanga pe malul inierbat. Mai sus pe mal zaresc pe niste stanci un marcaj punct rosu, pare destul de nou – probabil de el vorbea nenea acela. Pe harta nu apare, dar apare o poteca ce merge de aici pe curba de nivel pana la drumul de vara ce urca din Sinaia spre cota 2000. Ma gandesc ca marcajul pe acolo merge asa ca nu ma intereseaza.

Ajung iar pe malul apei, mai jos de aceasta prima cascada.

Laculetul are o culoare verde-galbuie si pare suficient de adanc sa poti inota in el. Cum adica? As putea sa fac aici ce nu am facut in Cheile Nerei, unde era mai multa apa decat munte? Sigur ca da!

Mai intai probez apa, care pare destul de buna (cred si eu la ce caldura era afara), apoi las jos rucsacul, dau jos bocancii, dau jos pantalonii, ba chiar si boxerii – ca ce rost are sa-i ud degeaba, si hop in apa! Cu grija insa, ca pietrele de pe fund cam aluneca si sunt acoperite de mâl. Am inotat vreo doi metri, suficient cat sa-mi dau seama ca apa e minunata si ca trebuie neaparat sa-mi fac o poza acolo in laculet! 😀 Asa ca am iesit sa fixez aparatul, cu speranta ca nu va veni cineva pe traseu chiar acum, si pleosc, iar in apa! Moama ce bucurie!

O adevarata incantare, desi tot am simtit ca sunt cam pe fuga. Data viitoare imi iau costumul de baie cu mine si stau mai linistit! Plus ca n-ar trebui sa stau cu emotii ca vine cineva si-mi fura aparatul foto sau hainele. Mi s-a mai spus mie Ioan Creanga, dar astfel de amintiri nu vreau sa am! :))

Am stat putin sa ma usuc, apoi am devenit rosu ca fragii pe care abia astept sa-i mananc vara asta.

In continuare am incercat sa merg pe firul apei, dar rapid apare o noua serie de cascade ce nu-mi permit sa fac asta. Asa ca ocolesc iar pe malul stang, coborand abrupt printre crengi ca sa ajung inapoi la apa.

Din bolovan in bolovan ma apropii de marginea vaii. Stiam ca undeva trebuie sa fie o cadere mult mai mare, si deja o intuiam printre crengi. Nu mai aveam mult, se apropia cascada cea mai mare, dar ca sa ajung acolo trebuie iar sa urc putin pe malul impadurit. Nu inainte de a privi in urma, peisajul se schimba la fiecare pas!

Dupa alti cativa pasi…

Cum incercam eu sa ma strecor printre crengi, coada ochiului imi fuge pe ceva care misca pe prundul apei. O capra neagra ma gandesc, n-am apucat sa o vad. Imediat insa zaresc cu coada ochiului o alta miscare, de data asta am putut sa vad ca e ceva alb – dar asta e tot ce am vazut, culoarea alba. M-am gandit ca o fi fost un fund alb de capra neagra, altceva ce ar putea sa fie? Sau n-am vazut eu bine? (posibil sa mi se fi parut ca e alb din cauza ca batea soarele direct pe el).

De data asta insa am ramas cu ochii tinta printre crengi, spre bolovanii de pe prundul apei. Daca tot au fost doua animale, posibil sa fie si un al treilea.

 Pentru o clipa am incremenit vazand clar ce este cel de-al treilea animal.

Am crezut in prima faza ca sunt lupi. O haita de cel putin 5 lupi care coborasera de pe malul drept impadurit, traversasera apa si urcasera pe malul stang. M-am gandit ca ar putea sa fie si caini, dar ce ar cauta pe-acolo? Stiam ca nu e nicio turma de oi prin preajma, imi spusesera oamenii de la stana.

Pareau animale salbatice, asa ca singura varianta era cea a lupilor. In prima faza am tacut din gura, pentru ca nu ma simtisera, asa ca am putut sa fac cateva fotografii. Ulterior analizand imaginile am zis ca seamana mai mult a caini decat a lupi (urechile pleostite etc), dar atunci nu voiam sa stau sa aflu ce sunt.

Asa ca am inceput sa fac galagie cu toata forta si sa fluier cu fluierasul atasat de breteaua rucsacului. L-am vazut pe ultimul mărind pasul la auzul zgomotelor mele, dar nu a intors capul si nu s-a oprit nicio clipa sa vada ce este. Cainii nu se sperie de oameni si sigur nu se indeparteaza asa usor.

Inca nu stiu daca au fost lupi sau caini, arata mai mult a caini, dar si lupii seamana foarte mult cu niste caini. As zice ca erau lupi tineri ca pareau prea salbatici si singuri, 5 in haita, acolo pe marginea prapastiei pustii. Oricum, o experienta interesanta, mai ales ca eram singur intr-un desis de crengi.

Cu acest gand in minte am continuat pe prundul apei, adica mai pe la lumina – in loc deschis – pana in locul pe unde au traversat ei. M-am uitat dupa urme dar n-am vazut niciuna – probabil apa de pe stanci (unde au calcat dupa ce au traversat) s-a evaporat rapid. Am continuat sa fac galagie din cand in cand, incercand sa-mi dau seama daca pot sa cobor mai departe pe firul apei. Nu se putea.

Asa ca trebuia sa urc pe mal, pe unde s-au dus si ei. Nu stiu daca era mai bine pe malul celalalt, de unde venisera – dar atunci varianta asta mi s-a parut mai usoara.

Am inceput sa urc pana am iesit intr-o poienita invadata de muste. Mai sus putin am zarit si marcajul punct rosu, dar nu m-am dus imediat la el. As fi vrut sa ajung inapoi pe firul apei, sa vad si cascada cea mare, dar terenul era mult prea abrupt sa mai pot cobori pe aici. Am gasit o zona golasa chiar pe marginea prapastiei, o zona superba de unde sa vad cum se continua valea mai departe.

Mi s-a parut incredibil de lunga si de salbatica, asa ca gandul sa o strabat parca nu mai ma atragea acum. Superb acel loc, dar l-am parasit cu gandul sa intru in traseul marcat si sa merg spre cota 1400 – decat sa incerc sa cobor in acea prapastie. Nici n-as fi stiut pe unde, nu stiu daca se putea cobori pe undeva pe acolo. Era o diferenta de nivel enorma, o observasem de fapt si pe google earth inainte.

Marcajul punct rosu pare destul de nou si e destul de bine aplicat – ceea ce e absolut necesar, pentru ca poteca nu e deloc clara, crengile brazilor sunt uneori pana la pamant iar in poieni nu-ti poti da seama prea usor in ce parte trebuie mers. Superb verdele de zada!

E un traseu nou pentru mine si asta ma bucura, mai ales ca deja este destul de spectaculos.

Traversez un valcel bolovanos dar fara apa (poate pe aici s-ar fi putut cobori inapoi la rau), trec o scurta portiune de padure si ies intr-o poiana mai mare, pe care o vad si pe harta. Frumoase peisaje si de aici, mai ales ca poti vedea varful Vânturișu si stana de sub el…

Peretii de stanca ai muntelui isi fac aparitia inalti si abrupti in partea stanga si ma gandesc ca asta e o fata a Varfului cu Dor pe care n-am vazut-o niciodata pana acum.

De acum poteca merge in mare parte pe curba de nivel printr-o padure cam intunecoasa de conifere. Rareori mai traverseaza cate un valcel de unde poti privi peretii de stanca sau putin spre vale.

De cateva ori am pierdut marcajul, dar l-am regasit rapid. Poteca este destul de intortocheata, foarte salbatica si uneori chiar abrupta.

La un moment dat am auzit niste crengi trosnind in vale, posibil sa fi fost un urs, asa ca pe-aici merg facand din cand in cand galagie – e o zona tare salbatica.

Sunt din ce in ce mai obosit, talpile ma dor si linistea padurii de aici e foarte diferita de cea de care am avut parte de dimineata, pe culmea Pleșuva. Chiar si asa, nu poti sa nu te opresti sa admiri micile frumuseti pe care aproape calci cu piciorul…

Dupa mai bine de o ora de cand am parasit râul am iesit la lumina mult asteptata, in intersectia cu drumul ce urca de la cota 1400 spre cota 2000. Aici e si un indicator ce marcheaza intrarea pe traseu si gasesc si primele tufe de rododendron inflorit. Cam timide insa, probabil mai dureaza putin pana sa explodeze de roz pantele muntilor.

Valea Prahovei incepe sa se umple de lumina calda a apusului…

De sus coboara 3 baieti si o fata, echipati pentru alergat. Se antrenau pentru maratonul Bucegi 7500, o proba de rezistenta ce mi se pare incredibila. Coincidenta a fost ca unul din baieti stia foarte bine despre traseul facut de mine astazi, el fiind printre cei care s-au ocupat de remarcarea acestei portiuni de traseu. Aflu astfel ca nu intamplator este vorba de un traseu marcat cu Punct Rosu! Este de fapt vorba de continuarea traseului facut de mine de la Plesuva – cota 1000 – Paduchiosu – Vanturis – traseu numit in trecut ”drumul haiducilor”.

Asociatia care s-a ocupat de remarcare a incercat sa remarcheze si pe culmea Pleșuva, dar din cate am inteles nu au obtinut aprobarile necesare de la primarie sau ceva de genul asta. Oricum pentru aceasta portiune au fost nevoiti sa vina cu poze cu vechile marcaje, cu poteca, pentru ca nici nu se stia de acest traseu vechi si important. Remarcarea s-a facut in 2009.

Sunt surprins sa constat ca traseul banda rosie a fost mutat prin padure pe un traseu mult mai dragut pana la cota 1500. Inainte era pe drumul de vara.

Desi ma cam dureau talpile de la bocanci, cobor si eu in ritmul lor si ajungem la cota 1400.

Ei se opresc acolo asa ca eu merg mai departe, descoperind un nou drum taiat prin padure – care de fapt cred ca era partie de schi. Gasesc soseaua si marcajul banda rosie si urmez traseul pana in Sinaia. Ce de amintiri, acesta e de fapt primul traseu pe care l-am parcurs singur.

In gara Sinaia am ajuns infometat si cam lesinat de caldura dupa ora 19, ceea ce inseamna ca eram pe drumuri de 12 ore.

Dar cate am vazut si am trait in aceste ore si ce multumit mergeam spre gara…  Asa zile si momente pline sa tot traim! Sunt genul de zile care te fac sa canti ”multe zile se uita… multe trec fara rost” – multumit de faptul ca ziua respectiva nu intra in aceasta categorie.

Traseul facut de mine este unul foarte lung, el poate fi facut mai bine pe bucati. Prima parte, cea cu varful Pleșuva poate fi facuta separat, e un traseu de 5-6 ore, mai mult de relaxare prin padurea pustie (desi e ceva de urcat pana la varf).

Partea sudica a Bucegilor – in special varful Paduchiosu – ofera privelisti superbe spre sud – dar si spre primele varfuri mai inalte ale crestei: Varful cu Dor si Vanturisu. De la cota 1000 de la sosea se poate ajunge relativ usor pe varful Paduchiosu.

Cat despre cascadele Vanturișului, nu regret deloc ca pe cea mai mare cascada n-am mai reusit sa o vad si nici ca nu am terminat de parcurs valea. O voi face candva in sens invers probabil, pentru ca merita.

Nu voi uita insa lacul caldut in care am facut… stati sa ma gandesc… da, cred ca a fost prima oara cand m-am scaldat intr-un astfel de loc. Ca am inotat in Somes cand eram mai mic sau in lacuri mai de la campie e altceva. Data viitoare neaparat sa sar de deasupra cascadei! (dupa ce verific in prealabil adancimea apei, desigur).

Despre capacitatea Bucegilor de a fi surprinzatori si de a avea multe locuri frumoase  ce asteapta sa fie descoperite, stiam. Asta ma bucura mult la acesti munti.

Ceea ce a fost nou a fost senzatia pe care mi-a dat-o varful Pleșuva – aceea de a descoperi o alta parte a vaii Prahovei – un fel de fața nevăzută. Urcare din Comarnic – un orasel unde prea putini turisti se opresc, peisaje foarte diferite de cele intalnite in statiuni si un sentiment de a te afla undeva sus, deasupra lumii zgomotoase – dar suficient de aproape de ea in caz ca incepe vreo furtuna. Asta mi se pare o reteta de succes pentru o tura de o zi.

Doar o zi… cat de usor este sa o pierzi, sa o lasi sa treaca in zadar, fara sa aiba nimic diferit sau important care sa ti-o intipareasca in minte. Dar la fel de usor e sa o castigi, sa o transformi – si cu ea si pe tine putin. Intr-un om mai castigat, cu o zi transformata din rutina in ceva extraordinar. Incearca! De vazut sunt multe. Trebuie doar sa pornesti la drum.

Poti incepe cu gandul – e primul pas.

Ioan Stoenică, 9-11 iunie 2011.

Albumul cu mai multe fotografii e aici:

https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/DinPlesuvaSpreBucegiCuOprireSubCascadeleVanturisului?feat=directlink

(daca vreti sa aveti pe perete una din fotografiile realizate de mine, cititi informatii pe prima pagina a blogului – www.ioanstoenica.wordpress.com )

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Pe culmi pustii inspre Bucegi, cu oprire sub cascada.

  1. adriana nascu zice:

    ce minunatii…..imi place ca de fiecare data cand citesc un jurnal de-al tau, calatoresc si eu prin acele locuri…multumesc pentru plimbare!!! 🙂

    Apreciază

  2. Larisa zice:

    da…o parte frumoasa a Bucegilor, mai neexplorata. Frumos jurnal, frumoasa tura si frumoase fotografii. Felicitari! Cat de curand sper sa ajung si eu prin aceste locuri, in principiu Paduchiosu-Vanturis. Pare foarte interesant si salbatic.

    Apreciază

  3. ireYn zice:

    Chiar ca ai avut o zi plina ! Ai fost tu pe munte si pentru mine….nu de alta da chiar m-am trezit in dimineata aceea cu un chef de duca, si toata ziua am urlat ‘Ce zi frumoasa de mers pe munte! Vreau pe munteee! ‘:))
    Toata excursia ai fost urmarit de caini!:))..si de lupi 😀
    Tare faza cu varful Bacteria si Varful Virusului !:)) Poate citeste vreun geograf jurnalul si isi insuseste ideea!
    Ma bucura faptul ca ti-ai indeplinit dorinta sa faci baie intr-un laculet ‘transparent’ 🙂

    M-a impresionat in mod special ultima fraza a jurnalului,in care parca ma regasesc…
    Voi continua intotdeauna sa lupt si sa dreg aripile visului meu… care de atatia ani nu s-a spulberat,pentru simplu fapt ca nu e un vis oarecare,ci o dorinta puternica venita din interior…
    In plus la asta, cu oameni ca tine in jurul meu, care sa creada in mine si care sa ma sustina spiritual ,ce ma poate invinge?

    Apreciază

    • Cred ca in cazul tau e doar o chestiune de timp, incet incet lucrurile vor intra pe un curs normal, natural – asa cum vine el din interior. Dar na, cat esti la liceu mai depinzi de una si de alta, mai esti tinut pe loc cand nu vrei etc… Chiar si asa, fiind atat de aproape de munti poti gasi mai usor solutii ca sa si pleci spre ei… nu doar sa-i privesti cu jind de la fereastra 😀

      Apreciază

  4. Hai sa-ti mai zic si eu cate ceva! (sa nu te superi, le pun cu liniuta ca-s mai multe si nu prea au treaba una cu alta ;)) )
    – urcusul spre Plesuva – o varianta mai scurta si frumoasa de urcare ar fi cam asa: se pleaca de la podul de peste Prahova de la celebra Scoala de unde incep serpentinele catre Posada – schitul Lespezi (care-i chiar frumusel) – continuat pe forestier si facut stanga pe primul forestier secundar, mers inca vreo 1-2km pe el si iesit intr-o poiana mare ce coboara la est de stana, urcat pe langa liziera sau pe langa palcul ala frumos de zada de sub stana si hop pe varf! Mai era o potecuta marcata chiar din Posada dar era doar prin padure si eu n-am dat niciodata de ea si oricum toata padurea e impanzita de drumuri de tras busteni. Timpi nu stiu sa-ti zic, de fiecare data cand am trecut pe-acolo eram cu bicla…
    – drumul de TAF pe care ai mers nitel, probabil ca deservea exploatarea forestiera (mare) dintre Plesuva si Gurguiatu – cand ai urcat dinspre Comarnic, probabil ca ai vazut placuta cu „Drumul Forestier Gurguiatu”, nu apare pe harta dar din el se desparte un drum zdravan care urca pe vale pana la limita de jos a exploatarii;
    – pe Paduchiosu, cand ai ajuns la drumul judetean-alpin proaspat asfaltat, puteai sa urci nitel pe versantul din fata ta si dadeai de poteca veche ce merge cumva paralel si deasupra drumului, chiar daca pe ea chiar n-a mai umblat nimeni de ani si ani de zile, cred ca era mai ingaduitoare cu picioarele tale, mai ales ca aveai bocancii tehnici;
    – si eu cred ca aia nu prea-s lupi, mai degraba o haita de caini vagabonzi care se descurca prin padure, din pacate, sunt multe haite de fosti caini „comunitari” sau caini lasati de ciobani aiurea care s-au „salbaticit”;

    Si daca ai chef sa mai ajungi prin zona cascadelor de jos si mai ai chef si de ceva companie, da un semn si-n directia asta! 🙂 (asta daca, doamne ajuta, oi fi in stare de functionare)

    Apreciază

    • Am vazut pe harta ca poteca marcata venea din Posada de fapt, dar m-am gandit ca sunt sanse sa nu o gasesc. Si in plus, pe google earth am vazut ca varianta prin Comarnic e mai pe la lumina, asa ca am preferat-o pe asta 😀 Desi stiu de scoala in care din cand in cand mai intra cate un camion, si schitul acela chiar pare interesant de vizitat!
      De poteca de deasupra soselei nu stiam, ar fi fost mai frumos pe-acolo probabil. Oricum initial ideea mea era ca de la sosea sa urc direct spre varful Vanturisu, dar se vedea clar ca trebuie sa trec printr-o turma de oi (aceea cu 8 caini) asa ca am preferat sa evit 😀
      E prima oara cand dau de caini din astia salbaticiti pe munte, trebuie neaparat in viitor sa ma dotez cu ceva sisteme de aparare…

      As vrea sa fac si traseul invers, pe valea Vanturistului pana la cascade. Daca planuiesc ceva te anunt 🙂

      Apreciază

  5. patraulea zice:

    Lupii:

    Apreciază

  6. gabita23 zice:

    Si mie imi par mai degraba niste caini vagabonzi decat lupi (desi nu am vazut decat la zoo si …impaiati , nu in habitatul lor natural :D…parca au capul altfel, mult mai masiv).
    In schimb am mancat fragute pe anul asta… dupa nu stiu cati ani si am intalnit si eu o floricica din aceea movalie, care nu stiu cum se numeste.
    Frumos drumul acela intre Cuibul cu Dor – Piatra Arsa… si laculetul de sub cascada! Foarte tare … eu am indraznit doar sa bag degetele in apa din Lacul Vulturilor (mi s-a parut cam rece..brr..oricum si vremea a fost altfel). Cred ca sunt avantaje si dezavantaje sa mergi pe o vreme cu soare la max… eu am obs ca prefer sa urc pe o vreme mai innorata dar acolo sus sa iasa soarele :)) Cam asa mi s-a si intamplat acum..de curand.
    Multumesc ca ai impartasit cu noi si aceasta parte mai putin vazuta a muntilor ! 🙂

    Apreciază

  7. Mike zice:

    Dupa cum arata, caini erau, lupii sunt mai masivi si in general nu prea dai „din intamplare” peste ei pentru ca se feresc din timp. Sunt multe zone in care au fost dusi si lasati acolo, din orase, cel mai probabil de cele mai multe ori de ONG-urile care se ocupa cu „salvati si cainii vagabonzi”. Problema e ca in padure, mai ales in fondurile de vanatoare, nu prea au ce cauta …

    Spray cu piper – e ceva in plus de carat dar s-ar putea sa te scoata din cate o situatie. Fluier si petarde sunt alta varianta, atentie la petarde ca au alt regim…, dar in zone pustii te ajuta sa iti faci simtita prezenta de departe.

    Apreciază

  8. răzvan zice:

    buna Ioane ! as vrea sa-mi spui drumul din gara Comarnic spre Vf. Plesuva : pe unde trec Prahova si pe ce străzi o iau spre iesirea din oras spre vîrf . Vreau sa fac o tură de recunoastere în zonă si nu vreau sa bîjbîi prea mult. Multumesc frumos.

    Apreciază

    • Salut! Nu stiu sa-ti spun numele strazilor. Sunt oricum mai multe variante. Eu am mers pe langa Mega Image (e unul singur), din gara Comarnic trebuie sa mergi pe sosea inapoi spre Campina cum ar veni, apoi dai de Mega Image. De-acolo e o sosea care traverseaza si apoi poti sa urci spre culmea dealului pe oricare drum. Iar din culme faci dreapta si mergi inca vreo 2 ore parca pana la varf.

      Apreciază

    • Marian zice:

      Strada se numeste Ghiosesti. De fapt tot cartierul se numeste Ghiosesti iar toate strazile din acest cartier au acelasi nume, Ghiosesti. Toate drumurile care pleaca din Comarnic (centru, MegaImage) prin traversarea celor 2 poduri de beton si unul cu lanturi, ajung la stana din Plesuva.

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s