Am plecat – sa – remarcam in Vraaancea, un traseu – cam – vechi si parasit…

…

(link catre albumul cu imagini la finalul textului)

In perioada 17 – 21 iunie 2011 a avut loc o actiune de remarcare a traseelor din muntii Vrancei. Voi incerca sa povestesc firul evenimentelor in asa fel incat nu doar sa se stie cam ce si cum s-a intamplat in aceste zile, dar si in asa fel incat cei ce vor dori sa organizeze sau sa se implice in astfel de actiuni in viitor, sa gaseasca informatii care sa le foloseasca. Pentru ca e important sa invatam din greseli, dar e mult mai bine cand reusim sa invatam din greselile altora – fara a fi nevoiti sa trecem si noi prin ele.

Avand in vedere suprafata mare a muntilor Vrancei, numarul mare de trasee dar si lungimea lor, aceasta actiune avea sa fie una de amploare. Astfel incat s-au strans la un loc in jur de 40 de voluntari dornici sa dea o mana de ajutor, majoritatea fiind membri carpati.org.

Ne-am intalnit vineri la sediul Administratiei Parcului Natural Putna – Vrancea. De altfel cei de la Parc au organizat aceasta actiune in colaborare cu cei de la Salvamont, iar fondurile au fost obtinute din diverse sponsorizari.

Cei care am ajuns primii ne-am pus usurel pe treaba, atasand placutele metalice de stalpii de lemn sau dand gauri in stalpii in care urmau sa se ataseze sageti. Cand au inceput sa vina mai multi oameni, am trecut la umplerea saculetilor cu ciment si nisip si pregatirea altor materiale.

De luat in seama faptul ca unele lucruri ar fi trebuit sa fie gata inainte de aceasta data, astfel incat munca voluntarilor sa nu se intinda pana spre miezul noptii, mai ales ca a doua zi trezirea avea sa fie in jur de ora 4 dimineata.

Corturile le-am montat in incinta taberei Gălăciuc, un loc ce mi s-a parut foarte retras in mijlocul naturii, departe de galagie sau sosea.

Inainte de culcare, Marius si Marian au organizat oamenii pe echipe. Cam jumatate din voluntari erau veniti doar pentru weekend, acestia urmand sa mearga pe muntele Coza pentru amenajarea catorva trasee de acolo.

Ceilalti, care puteam sta mai multe zile, urma sa mergem pe varful Lacăuți, de unde sa incepem activitatea. Am fost impartiti in doua echipe de cate 10 oameni, eu fiind liderul echipei nr 2, iar Florin al primei echipe. A contat probabil faptul ca eram singurul din echipa care fusesem in aceasta zona si care cunosteam destul de bine o parte din trasee. Oricum, de partea ”tehnica” si organizatorica a lucrurilor aveau sa se ocupe cei de la Parc, pentru ca noi (eu) nu stiam unde trebuie pusi stalpii sau alte detalii de genul acesta.

Ziua 1, sambata 18 iunie.

Cu intarziere, pe la ora 5 dimineata ne imbarcam in masinile care aveau sa ne duca spre destinatiile noastre. Echipa din Coza a mers in remorca unui camion probabil nu prea confortabil. Iar cele 2 echipe de Lăcăuți s-au inghesuit intr-o Dacie Papuc, un Aro si o duba ce cara si materialele.

Avand in vedere ca am mers circa 3 ore de la tabara pana in Covasna – Comandau, pentru cei care au mers in saptele acelei dube drumul nu a fost deloc unul placut. Nu strica sa se organizeze mai bine transportul voluntarilor, poate prin gasirea unui microbuz de pasageri. In plus, faptul ca la baza muntelui am ajuns abia pe la ora 9, a insemnat ca trezirea la ora 3 si jumatate nu a fost un prea mare castig.

Poate ar fi fost mai bine daca intalnirea cu voluntarii pentru zona Lacauti s-ar fi facut direct in Covasna iar cu ceilalti la sediul Parcului. Puteam pleca sambata dimineata din Covasna spre varf mult mai devreme, am fi dormit mai mult si am fi inceput si treaba mai repede – plus ca in Covasna ar fi ajuns oamenii mai usor decat in Tulnici.

La capatul drumului forestier, de unde trebuia sa incepem urcusul spre Lacauti, ne astepta un tractor (punctual), care a urcat bagajele noastre si materialele pana la varf. Noi am urcat pe jos, fara bagaj, avand astfel parte de primul contact efectiv cu muntii Vrancei. Urcusul pana la Lacauti a durat sub 2 ore (am ajuns cam in acelasi timp cu tractorul), timp destul pentru mine sa ma bucur de un traseu nou, dar si de faptul ca vedeam pentru prima oara muntii Vrancei… verzi!

Pe varful Lăcăuți am facut pauza de masa, admirand departarile. Nu stiu daca mai exista alte locuri in muntii nostri in care sa privesti spre departari, de la stanga la dreapta, si tot ceea ce cuprinzi cu vederea sa apartina acelorasi munti din care face parte chiar si varful pe care stai. E impresionanta intinderea de culmi a muntilor Vrancei si ma bucur sa recunosc (si sa arat si altora) muntele Coza, Dealul Negru,  poiana Șindrilița, Pietrosu, Goru sau muntele Giurgiu.

Am stabilit ca echipa 1 sa ramana in zona Lacauti pentru a amenaja traseul triunghi albastru, iar echipa 2 sa mearga spre varful Goru si apoi mai departe pentru amenajarea traseului cruce albastra. In privinta echipelor, a fost cred o coincidenta ciudata faptul ca toti fumatorii s-au nimerit in echipa cealalta, dar a fost o coincidenta de care eu am ras bucuros! 😀

Pana in poiana cu stana de sub varful Goru, bagajele au fost duse cu tractorul (taf) – impreuna cu o parte din echipa 2. Eu si 2 fete am ramas sa marcam prima parte a traseului Cruce Albastra, incepand de la statia meteo si pana unde reuseam sa ajungem – spre varful Goru. Eu am ramas pentru ca era nevoie sa fie cineva care stie traseul – iar cu restul echipei a fost Dan, un om din zona care a participat si el ca voluntar, dar care, prin cunoasterea traseelor si a planului de actiune, a fost omul de baza pentru echipa noastra. Asa cum in echipa nr 1 ramasese Liviu, unul din organizatori.

Desi la inceput nu mi-am dat seama, pe parcurs a devenit evident faptul ca un singur om care sa stie traseul si ce e de facut in fiecare echipa, a fost prea putin.

Eu, Gabi si Mihaela am inceput asadar sa marcam – destul de tarziu, era deja in jur de ora 13. Dar asta nu a depins de noi, am ajuns tarziu la Lacauti, pana am mancat etc…

Chiar la inceput am avut o problema in plasarea semnelor care sa indice intrarea pe traseu, pentru ca erau braduti tineri si nu prea aveam pe ce sa le vopsim. Acolo urma sa se monteze insa si un stalp cu sageti.

Sa spun acum cate ceva despre vopsitul semnelor. Nu e chiar asa usor sa faci aceste marcaje, nu e vorba doar de manevrat pensula cu vopsea sau curatat copacii de coaja pentru a permite vopselei mai bine sa se lipeasca. E vorba si de ratiunea din spatele semnelor de marcaj – pentru ca ele nu trebuie facute la nimereala! Trebuie sa fie gandit inainte locul unde se plaseaza, astfel incat ele sa fie cat mai vizibile si utile. Cand mergi pe poteca trebuie sa te uiti din timp ce copac ar fi mai potrivit, mai vizibil, dar si cand ajungi langa el sa privesti in urma sa vezi daca e mai bine sa pui semnul mai sus sau mai jos, in functie de cum se vede poteca de pe care ai venit (merge drept, face curbe etc). De aceea mi se pare important sa existe un om care sa faca asta – in cazul nostru am fost eu, care oricum trebuia sa curat locul cu pricina. Apoi, dupa ce este ales locul unde se va plasa marcajul, cei care vopsesc ar trebui sa verifice si ei putin locul unde il pun, si nu doar sa-l puna la nimereala acolo unde li s-a indicat.

E o diferenta intre un marcaj pus pe centru, perpendicular pe directia de mers si un marcaj pus mai intr-o parte, care nici nu se vede intreg cand vii pe poteca si care in plus indica o directie gresita de mers. Nu strica sa arunci o privire spre in urma, sa vezi cam in ce directie merge poteca, astfel incat sa stii unde e cel mai bine sa pui semnul. Spun asta pentru ca s-au pus si marcaje cam la nimereala, din neatentie, marcaje care din poteca se vedeau doar pe jumatate – desi era spatiu destul sa fie puse cum trebuie. In plus, semnele trebuie sa fie plasate in asa fel incat sa indice si directia de mers. Daca e drept, perpendicular pe directia de mers, atunci mergi inainte. Dar daca e pus mai intr-o parte, te poti gandi ca traseul face curba si te poate induce in eroare.

Desi am avut si niste sabloane de carton, ne-am descurcat foarte bine fara ele, chiar daca sa desenezi crucea albastra si apoi albul din jur nu e la fel de usor ca la un marcaj de tip Banda Colorata inconjurata de doua benzi albe. Faceam intai crucea albastra, apoi cele 4 patratele albe care o inconjurau. Mi se parea insa mereu ca ne miscam prea incet, ca fetele migalesc prea mult la fiecare semn… De fapt cam asta era ritmul general am observat pe urma, dar se poate cu siguranta mult mai repede si folosind chiar mai putina vopsea. Noi am vopsit cam in 3 ore aceasta portiune care in mod normal (de mers turistic) se facea cam intr-o ora, dar am pus semne destul de multe pentru ca nu era un drum forestier clar, erau multe zone ce puteau crea confuzii.

Un dezavantaj a fost si faptul ca in loc de perie de sarma cu care sa curatam copacii de coaja zgronturoasa am avut doar un toporas, cu el am lucrat mult mai greu – si nici nu prea taia. Riscul sa-ti sara bucatele de lemn in ochi era foarte mare, ca sa nu mai spun ca-mi intrasera aschii enervante prin tricou si nu numai.  Dar parca asta se intampla si cu peria de sarma…

Am marcat pana in Saua Gorului, unde am intalnit primul stalp indicator montat de echipa ce ajunsese acolo cu tractorul.

Din cauza ca gaurile din stalpi erau plasate perpendicular una pe alta, atunci si sagetile indicatoare au fost asezate tot perpendicular (una pe alta). In aceasta intersectie, dar si in altele, potecile nu erau perpendiculare una pe alta, deci unghiul dintre sageti ar fi trebuit sa fie in acest caz, mai mic. Sageata arata oarecum gresit directia de mers spre varful Lacauti, dar am remediat asta prin plasarea unor semne vizibile pe copaci.

Nu stiu cum s-ar putea remedia in viitor aceasta problema, pentru ca nu cred ca e valabil sa mergi cu bormasina dupa tine sa dai gaurile la fata locului  (plus ca nu mereu ar fi Adrian disponibil sa furnizeze curent electric in varf de munte). Poate doar prin stabilirea exacta a pozitiei fiecarui stalp (ceea ce s-a facut) dar si a unghiului la care trebuie facute gaurile pt sageti, in functie de unghiul dintre potecile care se intersecteaza. Daca potecile s-ar fi intersectat intr-un unghi de 30 de grade, atunci problema ar fi fost mare, sageata aratand directia gresita. O alta varianta ar putea fi fixarea sagetilor de stalp printr-un alt sistem, cu un cerc care sa se stranga in jurul stalpului – ceea ce ar permite sa-l asezi asa cum vrei, independent de niste gauri din stalp.

Mai departe traseul era deja marcat, asa ca am putut merge mai rapid. Am observat insa diferenta intre cat de rare erau marcajele pe aceasta portiune, unde drumul forestier era mult mai evident (si deci marcajele mult mai rare) comparativ cu portiunea marcata de noi, unde am facut semne mai dese ca sa nu existe confuzii – dar si pe aceasta portiune ce fusese deja marcata eu as fi pus totusi mai multe semne, astfel incat sa nu apuci sa mergi prea mult fara sa vezi niciun semn.

Un alt stalp se montase in poiana unde se afla stana de sub Goru. Era vorba de un stalp fara sageti, care doar avea pe el marcajul plasat. Fiind vorba de o poiana lunga, unde nu ai copaci pe care sa pui marcajul, prinde bine un astfel de stalp – mai ales pe timp de ceata. Nu stiam insa de ce stalpul a fost pus la marginea poienii si nu in mijlocul ei, dar probabil a fost pus asa pentru a marca locul unde se reintra in padure – desi cred ca asta se putea face si cu un marcaj pe stana respectiva.

S-a desenat cu vopsea si o sageata spre un izvor din apropiere, in padurea din spatele stanii – e bine sa stii cand esti asa aproape de o sursa de apa, ca sa nu o ratezi – poate mai incolo nu mai gasesti. Eu stiam doar de izvorul de sub vf Goru, de acesta nu stiam.

Am ramas surprins vazand ca echipa din fata noastra, pe care o credeam deja cu stalpii pe varf, abia marca in zona de sub varf. Motivul care i-a incetinit a fost faptul ca tractorul a ramas impotmolit in noroi, si astfel s-a pierdut cel putin jumatate de ora. Nu am inteles de ce a trebuit sa stea toata lumea sa scoata tractorul din noroi, cred ca era mai eficient daca o echipa de cativa oameni ar fi mers inainte cu marcatul – s-ar fi castigat mult timp in felul asta. Pe de alta parte, in acea echipa nu era decat un singur om care stia traseul (Dan), si probabil el trebuia sa ajute la deznamolirea taf-ului.

Cand am ajuns sub varful Goru statea sa ploua. De la al doilea stalp indicator care se montase, intr-o intersectie unde data trecuta eu gresisem traseul (si care acum s-a marcat eficient), a trebuit sa ne preluam rucsacii si sa continuam mai departe cu ei in spate. Dan mi-a parut nemultumit de felul in care merg lucrurile, de altfel si mie mi se parea ca suntem deja cu mult in urma. E ciudat cum de uneori lucrurile merg asa incet, desi nimeni nu sta degeaba. Probabil mai avem de lucrat la eficientizarea muncii.

Pentru ca eram in intarziere, s-a stabilit sa nu mai montam cei 2 stalpi de pe varful Goru acum ci doar pe cel de sub varf, care indica poteca spre el. Eu m-am oferit sa merg mai departe cu marcatul pe crucea albastra, pentru ca ma puteam descurca sa gasesc traseul cel vechi, iar Mihaela a venit cu mine.

Desi eu si Mihaela am avut in spate rucsacii cei grei (cort, saci de dormit, tot bagajul nostru), am marcat cu o viteza mult mai mare decat cea de pana atunci! Eu aveam toporul pentru a curata zona de marcat, dar si o cutie cu vopsea alba, iar Mihaela cealalta cutie, albastra – plus punga cu alte lucruri utile (diluant, ceva vopsea de rezerva etc). Faptul ca am reusit sa ne miscam asa repede mi-a confirmat ideea ca nu e nevoie de oameni multi neaparat, ci mai degraba de mai multa implicare, atentie si tenacitate din partea celor ce marcheaza. Mai putine vorbe, mai multa muzica! Plus ca fara rucsacii din spate totul ar fi mers mult mai usor.

Ceea ce ne-a cam socat pe toti a fost faptul ca deja vopseaua albastra era pe sfarsite in cadrul echipei noastre si trebuia sa ne ajunga si a doua zi pentru marcarea traseului punct albastru din vale. Am mai diluat-o cat am putut in speranta ca ne va ajunge macar pana in vale, dar mi s-a parut inadmisibil ca la o actiune de remarcare sa ramai fara vopsea. Cu siguranta insa vopseaua poate fi folosita mai cu economie si semnele tot ar iesi. Noi am facut niste semne de toata frumusetea, ceea ce a insemnat si mai multa vopsea consumata in prima parte a traseului.

Poteca ce coboara spre paraul Goru este foarte frumoasa, dar si foarte lunga. In mod normal se parcurge in circa o ora si jumatate. Am mers marcand pe copacei mai mici sau mai grosi, incercand sa facem totul cat mai vizibil, chiar daca uneori desisul de crengi nu te lasa sa gasesti un loc bun pentru pus marcajul. Din urma au venit si restul de oameni, care montasera stalpul si, cu toate bagajele dupa ei (inclusiv cativa stalpi care ramasesera din greseala la echipa noastra), ne-au depasit coborand spre vale.

Marcatul unui traseu in acest ritm alert si cu rucsacii mari in spate e destul de solicitant, eu eram transpirat leoarca, dar ma bucuram sa vad ca lucrurile pot merge atat de rapid, chiar si doar cu doi oameni. Asta pentru ca, fiind in criza de vopsea albastra, faceam marcajele mai inguste si mult mai rapid. Oricum pe toata durata actiunii de remarcare mi s-a parut ca se pierdea foarte mult timp la trasarea fiecarui semn de marcaj, care s-ar fi putut face de o mana mai dibace din 5 miscari, si nu din 20, in 5 secunde si nu in 20.

Cand ne-am dat seama ca ramanem definitiv fara vopsea  albastra, am inceput sa facem doar conturul cu alb, asta ca sa nu lasam ”omul in pom”, fara niciun marcaj pe traseu. Profitam din plin de semnele vechi pe care le gaseam, unde pastram albastrul cel vechi si ingrosam albul – facand astfel totul mult mai vizibil.

De mentionat ca daca nu ar fi fost uneori semne vechi pe copaci, era foarte usor chiar si pentru noi sa ratacim poteca pe-acolo. Au fost oricum momente in care a trebuit sa ne orientam, sa gasim poteca – ceea ce nu s-ar fi intamplat daca aveam cu noi oameni care sa stie traseul. Oricum, pe unele trasee, daca lasi sa vopseasca niste oameni care nu prea au ei treaba cu mersul pe munte si cu orientarea, sunt sanse mari nu doar sa vopseasca un traseu gresit, dar si sa se piarda prin padure.

La un moment dat incepem sa vedem pe copaci aceleasi semne albe pe care le faceam si noi, conturul din patratele al unei cruci, ca si cand si echipa ce vopsise pe-aici cu multi ani in urma, ramasese fara albastru. Am dat cu degetul si am vazut insa ca semnele sunt proaspete, ceea ce insemna ca cineva din grupul din fata s-a oprit sa ne ajute. Am avansat mai rapid, avand semnele deja facute si astfel le-am prins din urma pe Laura si Simona, care marcau si ele de zor ca sa nu ne prinda noaptea prin padure. Ceilalti o luasera mult inainte, nici n-avea rost sa stea toata lumea dupa noi.

Cand am ajuns la firul raului ne-au intampinat cativa caini furiosi, dar stapanii (care lucrau in zona) i-au chemat repede inapoi. Am facut sageti pe copaci pentru a marca intrarea pe traseu si am continuat pe drumul forestier spre cantonul unde urma sa dormim. Drumul traverseaza apa de vreo 2 ori, dar ne-am descurcat fara sa ne udam.

Era aproape intuneric cand am ajuns, dar eu cel putin eram multumit ca nu abandonasem acel traseu si reusisem sa terminam de marcat – chiar daca pe ultima portiune fara albastru. Nu-mi mai statea gandul decat la o baie in rau, eram plin de coji de brad, transpirat, plin de praf, incalzit – o baie in rau ar fi fost modul perfect de a incheia aceasta zi obositoare. Apa insa era rece ca gheata, ceea ce nu m-a lasat sa ma manifest prea tare – desi nu am renuntat la idee si tot am intrat in apa – suficient cat sa-mi inghete talpile cat timp m-am spalat si pe corp.

La canton era si un prieten al lui Dan, care ne asteptase cu mancare gatita, carne de pui fripta si cartofi, o surpriza delicioasa care a prins tare bine.

S-a facut si un foc, am mai discutat despre muntii Vrancei, una si alta – eu mandru sa pot sa vorbesc despre diferite trasee, varfuri sau vai pe care fusesem pe-aici prin zona. Ba si acest canton imi era cunoscut, cand am coborat aici singur, pe Valea Zăbalei, l-am gasit incuiat – dar tin minte ca mi s-a parut un loc tare bun pentru a ramane o noapte – mai ales ca in interior se vedeau cateva paturi primitoare.

Desi cand m-am retras in camera nu era nimeni acolo si puteam sa-mi aleg ce loc as fi vrut (erau 2 paturi mari si unul mic), am preferat sa-mi intind izoprenul pe podea, unde am dormit destul de bine pana dimineata, in ciuda faptului ca de vreo saptamana ma tot durea o coasta de fiecare data cand ma intindeam sau ma ridicam de jos. N-am patit niciodata nimic pe munte, dar m-am lovit in parc in Bucuresti.

Ziua 2, duminica 19 iunie.

Un lucru pe care nu l-am facut inainte de culcare a fost sa discutam programul pentru a doua zi si sa stabilim o ora la care sa incepem treaba. Dar la cat de obositi eram, cine mai avea chef de discutii din astea? (asta mi se pare o mentalitate gresita, desi foarte naturala).

Asa ca dimineata ne-am trezit care cum am reusit, unii mai devreme, altii mai tarziu. Dan nu dormise deloc in noaptea dinainte asa ca el s-a trezit ultimul, iar noi am asteptat pentru ca nu stiam ce avem de facut. Desi serile in jurul focului pot fi foarte placute, ar trebui tinut cont ca in astfel de actiuni (cand e vorba mai mult de treaba), diminetile sunt mai utile decat serile, si nu ar trebui pierdute cum am facut noi. Desi evident odihna e necesara, mai ales ca efortul nu fusese mic in ziua precedenta si nici noi nu prea dormisem vineri noapte. De fapt nu cred ca s-a plans nimeni de dimineata aceea lunga de odihna, doar ca ea ne-a tinut pe loc din treaba.

Pe la 10 si ceva am plecat cu Adrian si Emil sa montam un stalp la inceputul traseului cruce albastra – acela pe care am coborat seara de la Goru. Am avut noroc si acolo am gasit doi baieti (lucratori forestieri) care au fost foarte de treaba si ne-au ajutat cu sapatul gropii si montatul stalpului, ba ne-au sfatuit si in privinta locului unde sa-l montam ca sa nu fie daramat de camioanele ce treceau des prin zona. Daca nu erau ei ne-am fi miscat cu siguranta mult mai incet, lucru ce ma ducea iar cu gandul la faptul ca oricat de bine intentionat ai fi si oricat ti-ai dori sa dai o mana de ajutor, daca n-ai sapat niciodata o groapa sau n-ai pus mana pe o ranga/lopata, clar te misti mult mai incet decat cineva cu experienta in acest gen de munca fizica.

Sageata de pe acest stalp spunea ca pana la varful Goru s-ar face 1-1,5 ore, ceea ce ni s-a parut nu doar incredibil ci si imposibil. La coborare se face cam o ora si jumatate, la urcus poate doar cineva care alearga, fara bagaj, sa faca doar o ora. Asa ca, realizand ca timpul e gresit (cred ca s-a scris din greseala timpul de coborare pe indicatorul pt urcare), am scris sub acest timp, cu pixul, 2 – 2,5 ore. Oricum, acest traseu de urcare la varful Goru este foarte solicitant, urcus continuu. Iar un indicator eronat poate crea probleme turistilor. Cineva care ajunge aici pe seara, daca vede ca face doar o ora pana la varf poate se gandeste sa urce, mai ales ca e si stana aceea in poiana de sub varf unde se poate dormi. Ai toate sansele insa sa te prinda noaptea prin padure, pentru ca pana sus faci cel putin 2 ore.

Intre timp, langa canton s-a montat un panou informativ cu schita/harta zonei. Mi s-au parut foarte utile si frumoase aceste panouri, o bucurie sa le intalnesti cand mergi pe traseu prin astfel de munti. Sper doar sa reziste cat mai multa vreme, iar factorul cel mai distructiv care ar putea sa le strice, sa gandeasca putin inainte sa faca asta.

Am pornit apoi in susul raului Zăbala, pentru a (re)marca acest traseu cu Punct Albastru pana pe culmea Mordanu – facand astfel legatura cu traseul Triunghi Albastru ce duce la Lacauti.

Cateva fete au ramas cu vopseaua pentru a marca, iar restul am luat-o inainte pe drum. Drumul traverseaza de cateva ori apa Zăbalei si asta a insemnat o mare pierdere de timp pentru noi, pentru ca nu toata lumea avea sandale – si atunci cei mai multi erau nevoiti sa se descalte/incalte de fiecare data.

Un alt aspect pe care l-am considerat negativ a fost faptul ca nu prea au fost  informati oamenii in privinta traseelor pe care se va merge, intr-un mod mai specific, pe fiecare traseu in parte eventual – lungimea lor, gradul de dificultate, trecere prin apa si ce e de facut pe fiecare etc. Un traseu pe drum forestier care merge orizontal 2 ore nu e acelasi lucru cu un traseu in urcare de 2 ore, iar daca 2 ore se pot parcurge mai usor, 7 ore necesita ceva mai multa conditie fizica. In echipamentul optional nu strica sa fie trecute sandale/incaltari de schimb.

Eu cu Dan duceam impreuna cativa stalpi si eram primii, dar cand am ajuns la prima interesectie (cu valea Zăbăluței) unde trebuia pus un stalp indicator, am avut de asteptat ceva timp pana au ajuns si ceilalti. Stabilisem ca eu impreuna cu 4 persoane vom urca inapoi la varful Goru pentru a monta cei doi stalpi lasati acolo, iar Dan nu intelegea de ce au ramas oamenii din aceasta echipa in urma – ca noi aveam oarecum prioritate, avand mai mult de  mers si de muncit.

 Desi nu ar fi trebuit, iar asta ne-a intarziat din a pleca spre varf, ceilalti ramasesera sa dea o mana de ajutor cu marcatul pe o anumita portiune a traseului. Cred ca daca se stabileste un lucru, ar trebui sa te tii de el si nu sa il schimbi pe parcurs de capul tau – chiar daca e drept ca nici ceea ce s-a stabilit nu a fost neaparat foarte clar. Fetele care marcau s-ar fi descurcat, oricum pe seara au stat degeaba pana am venit noi cei de la varf, asa ca noi trebuia sa mergem mai repede inainte cu treaba noastra, nu sa stam dupa ceilalti.

Dupa ce am mancat ceva acolo in intersectie, echipa Goru (eu, Adrian, Emil, Laura si Silviu) am plecat spre varful Goru pe o poteca nemarcata, incercand sa urmam indicatiile primite de la Dan pentru a iesi la stana de sub varf. Cu noi au pornit si doi baieti din zona, in ideea de a ne arata traseul, dar pentru ca nici ei nu fusesera chiar pana sus, dupa ce ne-au explicat ca trebuie tinut tot in sus si spre stanga, i-am lasat sa plece.

De retinut ca, desi pleci practic pentru cateva ore doar, fara niciun bagaj la tine, nu trebuie uitate cateva lucruri esentiale. Noi am avut pelerinele de ploaie, frontalele si cate ceva de mancare – plus apa. Nu se stie cat dureaza, ce mai apare neprevazut etc.

Ne-am descurcat bine cu simtul nostru de orientare si am urcat destul de repede fara bagaje, printr-o padure salbatica si frumoasa de conifere, prin Rezervatia Muntele Goru – rezervatie de carnivore mari.

Am iesit la stana de sub Goru, dupa care am pornit spre intersectia de sub varf, acolo unde se montase un stalp in ziua precedenta.

De aici trebuia sa ducem sus pe varf doi stalpi metalici destul de grei si materialele necesare pentru a-i monta in pamant: ranga si mini-lopeti pt facut gaurile, pungile cu ciment, galeata cu apa etc. Laura trebuia sa marcheze cu cruce albastra traseul pana la varf, iar noi baietii trebuia sa ne ocupam de stalpi. Pentru ca sageata care indica spre Paraul Gorului (traseul pe care il marcasem in coborare in seara precedenta) nu arata chiar corect, Laura a mai desenat niste marcaje care sa remedieze situatia.

Eu n-am stat mult pe ganduri, am luat un stalp metalic si am plecat spre varf, gandindu-ma ca si ceilalti vor veni cu cate ceva in urma mea.

Panta care urca la varful Goru e destul de abrupta si cu siguranta pare mult mai lunga cand o urci cu un stalp exagerat de lung si cam greu in maini. Faceam opriri dese si scurte, mai admiram peisajul in linistea ce ma inconjura si astfel m-am apropiat de varf. Primul stalp trebuia pus inainte de varf, in zona de gol alpin, unde nici braduti nu mai erau. Al doilea era de pus exact pe varf.

Am lasat stalpul acolo, am urcat putin si pe varf in cautare de semnal (n-am gasit) si am inceput sa cobor sa iau si alte materiale, gandindu-ma ca baietii sunt deja pe drumul spre varf si ei. Dar coboram si coboram si nu mai apareau. Cand m-am apropiat de padure i-am strigat si ei erau tot acolo unde-i lasasem, spunand ca ma asteapta sa le arat pe unde e traseul care urca la varf. Evident ca pe moment frustrarea de a constata ca nici nu incepusera sa urce a fost foarte mare, pentru ca s-au pierdut practic vreo 40 de minute din cauza asta si eu am facut singur un drum in plus cu stalpul dupa mine.

Mi se parea incredibil faptul ca nu au gasit poteca, avand in vedere ca era un indicator care arata exact spre ea si ea era cam la 30 de metri de indicator. Ma gandeam ca m-au vazut cand au plecat, ca e evident, dar se pare ca nu.

Trebuie tinut cont in situatii din acestea, cand lumea nu stie traseul ce trebuie marcat: cei care stiu traseul sa isi aminteasca inainte de toate sa-i lamureasca si pe ceilalti! Nu strica sa fie mai multi care stiu traseul, asta e clar, dar in muntii Vrancei asta probabil e un lux. Cum eu eram singurul care stiam traseul, era datoria mea ca inainte sa incep sa urc cu stalpul in spate spre varf, sa le arat si celorlalti pe unde trebuie. Chiar si asa, nu puteam sa nu ma gandesc ca atunci cand am venit singur pe-aici in noiembrie am gasit varful si poteca fara niciun fel de marcaj sau indicator si deci, cu putin mai multa vointa, se putea face asta destul de usor si acum.

Cum sa te enervezi nu prea ajuta la nimic, am inceput sa urcam cu totii spre varf cu diverse materiale in maini. Laura a ramas cu vopselele, dar mai intai i-am aratat exact prima portiune a potecii, cea de langa izvor – pentru ca acolo era singura zona mai incalcita si greu de inteles. Dupa ce treci de izvor in sus si treci printre niste ienupari, pe urma poteca e destul de clara pana la varf.

Adrian si Emil au ramas cu primul stalp in locul pe care l-am stabilit atunci pe moment ca fiind cel mai bun pentru a plasa stalpul. Ei aveau de sapat groapa in solul pietros cat eu si Silviu am coborat si dupa restul de materiale.

Soarele facea acest traseu si mai epuizant, asa ca la coborare abia asteptam sa ajung la izvor. Laura marca de zor, gasind insa cu greu braduti sau pietre pe care sa poata puna niste marcaje vizibile. S-au folosit si panglici de plastic agatate de crengile bradutilor in unele zone, pentru a face totul mai evident. Oricum, dupa ce treci de portiunea de la izvor trebuie sa fii tare aiurit sa nu reusesti sa ajungi pe varf – poteca e clara si merge drept in sus, printre braduti, ienupari si cativa jnepeni (unii din putinii jnepeni din muntii Vrancei).

Am luat si al doilea stalp in brate si am inceput iar sa urcam. Silviu si-a improvizat un sistem pentru a cara mai usor cele doua pungi cu ciment: le-a legat pe un lemn si le-a dus pe umeri, cum se duceau galetile cu apa in trecut. Vazand cum atarna in balanta cele doua pungi pe care scrie ”Mircea Geoana presedinte”, nu pot sa nu ma gandesc la simbolistica acestei imagini: oare cine e mai bun? Cine e mai rau? Pe cine sa votam? Stanga sau dreapta? Par sa stea in balanta, e greu sa hotarasti, dar un lucru e clar: indiferent cine castiga, greul tot pe spatele nostru se simte.

 Obositor urcus, mai ales cand il urci pentru a 3-a oara intr-un timp atat de scurt. Chiar si asa, acum ma pot lauda ca am urcat pe varful Goru de vreo 4 ori :))

Baietii reusisera sa sape groapa, asa ca am pregatit si cimentul cu apa din galeata, am adaugat pietre din zona si pamant si primul stalp a fost montat. Pentru ca nu avea rost sa stam toti la acelasi stalp, intre timp eu m-am apucat de sapat groapa pentru stalpul de pe varf. A mers mai repede decat ma asteptam, desi m-am chinuit putin cu ranga aceea si fara manusi de protectie.

Silviu s-a dus sa o ajute pe Laura, ca sa termine si ea mai repede, iar ceilalti 3 ne-am apucat de montat si stalpul de pe varf. Intre timp se facuse racoare, era vant si se apropia in mod evident o ploaie de vara… nu prea calda.

Pentru ca nu urcasem cu galeata chiar plina de apa, am mai folosit si apa din sticlute pentru a face cimentul, apoi stalpul l-am inconjurat de pietre gasite pe varf, facand in jurul lui o mica piramida care sa-l sustina si ea cat de cat. Speram sa reziste.

Am terminat totul si am facut poza de grup pe varf pe la ora 20! Foarte tarziu, acum nu-mi vine sa cred ca ne-a luat asa mult (ajunsesem sub varf pe la ora 16), dar acolo timpul a zburat foarte rapid, pentru ca am avut multe de facut.

De pe varf am reusit sa dau un telefon la oras sa-l anunt pe Marius de mersul lucrurilor in ceea ce priveste echipa nr 2. Avand in vedere ca nu comunicasem de doua zile, m-am gandit ca nu strica un mic raport, sa stie cam pe unde si in ce stadiu suntem.

Apoi am inceput sa coboram spre nord, pe o potecuta superba si salbatica, printre jnepeni. Dan ne explicase pe unde sa mergem, aceea fiind o scurtatura si eu chiar imi doream sa merg pe-acolo.

Am reusit sa avansam vreo 20 de metri pe ea, cand ne-am dat seama ca din cauza jnepenilor ce ingreunau mersul si a unei portiuni de urcat ce se apropia, nu vom reusi sa parasim creasta inainte sa inceapa furtuna. Asa ca am luat cea mai buna decizie de pana atunci, aceea de a ne intoarce la varf si de a cobori pe partea cealalta, pe traseul proaspat marcat de noi. Aceasta varianta ne-ar fi dus mult mai rapid la adapostul padurii. Evident ca imediat ce am ajuns in padure au inceput sa se auda tunete si sa ploua.

Am mers grabiti, cu materialele in maini si pelerinele pe noi.  Un tunet puternic ne-a facut sa abandonam langa unul din stalpii montati intr-o intersectie, ranga si alte unelte de metal periculoase.

Numaram secundele intre fulger si tunet pentru a estima distanta la care se afla furtuna. La inceput erau 4 secunde, dar chiar cand trebuia sa iesim in poiana cea larga de care ne temeam, distanta scazuse la o secunda. Adica fulgera si imediat se auzea tunetul acela puternic, care ar fi crapat geamurile stanei din poiana – daca ar fi avut asa ceva.

Asa ca ne-am oprit in desisul padurii si am asteptat vreo 10 minute, timp in care Adrian incerca sa trimita un sms sa anunte pe unde suntem si care e planul – pentru ca schimbasem traseul si coborasem pe la stana, si nu pe poteca de la varf pe care zisesem ca vom merge. Ne dadeam seama ca cei din vale se vor ingrijora, avand in vedere ca mai era putin pana sa se intunece, ploua cu fulgere si de noi nu se stia nimic de juma de zi.

Cand s-au potolit tunetele, am traversat poiana si ne-am oprit la stana. Am stat si acolo vreo 10 minute sa se mai opreasca ploaia, dar deja ne simteam la adapost. De la stana trebuia sa intram in padure si sa incepem coborarea, ceea ce am facut – de data asta insa gasind drumuletul corect de care ne zicea Dan – si care ne-a scos jos la drumul forestier de pe valea raului Mordanu. Apropo, aceasta varianta e una foarte buna pentru a ajunge la varful Goru, daca esti jos la valea Zabalei, pe traseul Punct Albastru.

A urmat portiunea de drum forestier, usor de parcurs dar care ni s-a parut mai lung decat la dus. Era foarte tarziu, ne intrebam oare ce vom gasi la intersectia cu Zăbăluța… acolo unde lasasem rucsacii. Stiam ca trebuia sa avansam spre intersectia cu triunghi albastru, ba chiar spre Poiana Sindrilita, unde urma sa fie intalnirea cu echipa nr 1. Nu stiam daca ceilalti au plecat intr-acolo, ne gandeam ca da. Intrebarea era daca au reusit cumva sa ia si rucsacii nostri sau ii vom gasi sub vreun brad.

Cand ne-am apropiat am vazut o luminita de frontala, deci cineva ramasese. Dar cand am ajuns acolo am vazut uimiti corturile noastre ridicate si un foc mare pe malul raului… iar langa toate astea, cele 4 fete si George, ceilalti membrii ai echipei mele. Erau singuri, Dan plecase inapoi la canton, muncitorii forestieri coborasera si ei… de aceea mi s-a parut ca e cam putina lume si am intrebat ”restul unde sunt?” – dar de fapt era toata echipa 2. Pentru ca terminasera de marcat traseul cu punct albastru, fetele au avut ceva de asteptat dupa noi… Cand s-a apropiat ploaia, s-au pus si au montat corturile, au facut si un foc si s-au pus pe asteptat, facandu-si griji in privinta noastra, a celor de pe Goru.

Ziua se incheia insa cu bine, desi ar fi trebuit sa fim mult mai aproape de poiana Sindrilita, ceea ce insemna ca eram in intarziere – dar cand ajungi ud, flamand si obosit si gasesti cortul montat si focul facut,  nu te mai plangi de nimic!

Dupa ce ne-am incalzit si am mancat, am inceput sa ne gandim la solutii de aparare anti-urs pentru noaptea ce urma. Eram intr-o zona foarte frecventata de ursi, pe marginea unui drum forestier si a unui rau aflat destul de in mijlocul salbaticiei.

Am cautat niste brazi mai batrani in care sa ne putem sui pentru a agata pungile cu mancare (sau macar sa le ridicam cu o cordelina), dar pe marginea drumului erau doar brazi tineri. Deja era intuneric, pana la urma am hotarat sa agatam pungile cat de sus putem in bradutii tineri, stiind ca un urs ar ajunge la ele imediat. Dar macar sa le protejam de cainii din zona – ar fi fost frustrant sa ne trezim cu mancarea mancata de caini in zona ursilor.

Corturile erau asezate in lung, unul in spatele altuia – pentru ca asa era configuratia terenului. Intr-o parte era raul, apoi cativa copaci, aceasta poienita lunga si ingusta, apoi un mal de pamant si alti copaci,  dincolo de care era drumul. Cortul Stefaniei era ultimul, iar in spatele lui am agatat intre doi copaci niste sfori, pe care am legat o craticioara de metal, o cana de metal si o lingura, plus ceva pietre in canita – ca sa faca zgomot in caz ca un urs misca de sfoara. Ceva asemanator s-a improvizat si undeva in lateral, unde era o zona mai libera pe unde un urs ar fi putut trece usor.

In fata primului cort, care era al meu, era focul – care speram sa fumege pana tarziu in noapte, avand in vedere ca am pus o buturuga umeda si cam verde pe el.

Am luat in calcul si varianta sa facem de paza cu randul, Laura s-a oferit rapid ca voluntar pentru asta – dar nu prea mai era nimeni la fel de entuziast in aceasta privinta.

De cum am intrat in corturi a inceput sa ploua, asa ca si focul s-a stins. Mai vedeam lumina unor fulgere indepartate uneori, dar cum nimeni si nimic nu ne-a deranjat pana dimineata, cel putin eu am dormit destul de bine.

Ziua 3, luni, 20 iunie.

Primul lucru la care m-am uitat cand am deschis usa cortului, au fost pungile cu mancare atarnate in bradutii de peste drum. Erau inca intregi, neatinse. Inseamna ca nu trecuse niciun ursulet. Sau oare si-a ales o singura punga, in care era mancarea cu cele mai putine E-uri? :))

Fiind ramasi pe cont propriu, n-am prea stabilit nimic clar in seara precedenta – ora de trezire, ora de plecare etc. Stiam ca trebuie sa ajungem in Poiana Sindrilita, dar nu stiam daca echipa 1 ajunsese deja, si aveam o banuiala ca n-ar fi ajuns.

De fapt atitudinea asta a fost gresita, trebuia seara sa stabilim clar la ce ora plecam. De fapt eu trebuia sa fac asta, daca realizam ca as putea sa folosesc mai mult calitatea mea de sef onorific al echipei. Am zis sa fiu ”un sef bland” si sa nu-i trezesc prea devreme, dar a fost gresit sa nu avem stabilita o ora clara – pentru ca in felul asta ne-am lălăit prea mult si a trecut de ora 10 pana am plecat de-acolo. Cel putin am plecat odihniti! Pana la urma eram voluntari, nu muncitori cu ora.

Pe valea Zabalutei drumul traverseaza de mai multe ori raul (sau invers), asa ca trebuia ca lumea sa se descalte/incalte de fiecare data. Am avut de carat si 3 stalpi plus alte materiale.

La intersectia cu traseul triunghi albastru am avut primele informatii despre cealalta echipa: am vazut semnele refacute, deci trecusera pe-acolo, dar am gasit si niste sageti pe care sa le montam pe unul din stalpii nostri. Si langa ele, si un bilet scris de Florin, un bilet care ne-a bucurat, a fost ca si cand primeam stiri mult asteptate despre niste lucruri importante…

Ne-am bucurat sa gasim groapa deja sapata pentru stalp, pentru ca noi nu mai aveam ranga – ceea ce ar fi facut sapatul in acel sol pietros destul de dificil.

Cat am pus noi stalpul, cateva fete au luat-o inainte spre poiana Sindrilita pentru a completa cu albastru marcajul TA facut de echipa 1 – care ramasese si ea fara vopsea albastra.

Au fost si aici cateva incurcaturi care ne-au pus pe ganduri. Desi au plecat 4 fete inainte cu vopseaua, cei ce am plecat un pic mai tarziu nu am vazut jos la rau pe unde se continua traseul. Era un semn vizibil pe un brad, dar de acolo… a trebuit sa ma bag prin mocirle intr-o parte si in alta ca sa vad pe unde se continua poteca, pentru ca semne nu se vedeau – desi teoretic trecusera pe-aici doua echipe care sa se asigure ca marcheaza traseul. In plus, am gasit pe un copac un triunghi albastru (fara alb in jur) si langa el pe partea cealalta a copacului, doua triunghiuri albe (fara albastru in ele). Tare  ciudat ni s-a parut, nu stim care echipa nu a vazut care triunghi, dar daca fetele nu ar fi fost deja departe, le-am fi zis vreo doua. Le-am zis oricum cand le-am ajuns din urma :)) Am completat noi cu ce vopsea mai era la noi ca sa se inteleaga mai usor pe unde merge traseul.

Acum mi se par amuzante unele situatii, dar pe moment, cand esti obosit, ai o multime de chestii de facut si esti si-n intarziere, nu-ti mai arde si de greseli din astea facute din neatentie, care te fac sa mergi cu rucsacul in spate sa cauti marcajul urmator prin noroi si balarii, mai ales ca ideea era ca de-acum marcajele sa fie mult mai vizibile. Sau sa te murdaresti de vopsea pe maini dupa ce abia te-ai chinuit sa te cureti.

Dupa ce parasesti zona raului si urci un mal abrupt, se iese intr-o poteca mai evidenta. Si-acum da-i la deal cu materialele dupa tine. Doi duceau stalpii, unii galeti cu materiale si desigur, rucsacii mari in spate. Desi n-as fi crezut, mersul cu galeti in maini e foarte obositor. Nu erau foarte grele, dar au ingreunat mult mersul.

La o curba a potecii am gasit alte 2 sageti lasate ca sa le montam noi –  stalpul cu pricina era la noi. Din pacate, echipa 1 nu a mai avut timp in seara precedenta sa sape si groapa, asa ca trebuia sa facem noi si asta. Fara ranga, asta s-a dovedit destul de greu de facut.

In plus, am constatat rapid ca nu mai avem suruburi pentru a prinde sagetile de stalp. Ce s-a intamplat cu ele? Nimeni nu stie. Am banuit ca fetele care au mers inainte cu vopseaua au luat cu ele si o galeata cu materiale, in care erau probabil si suruburile. Asa ca m-am dus alergand dupa ele. Pentru ca urma o portiune orizontala si marcajele erau mai rare, fetele avansasera destul de mult. Am ajuns din urma doua din ele, care erau cu vopseaua alba, dar nu stiau nimic de suruburi – si au zis ca nici celelalte 2 fete nu au nicio galeata cu ele. Asa ca m-am intors la fel de grabit, cu gandul ca poate suruburile noastre au ramas pe jos langa rau, unde am montat celalalt stalp. Am ajuns la restul echipei, am zis sa ramana acolo cineva sa ma ajute sa pun sagetile si am inceput sa cobor in viteza spre rau. Nu stiu daca as fi indraznit sa-i spun altcuiva sa coboare pana la rau sa verifice, mersesem destul de mult si pe urma trebuia si sa urci inapoi tot ce-ai coborat. Asa ca am coborat eu, ca mie pot sa-mi cer chestii din astea si nu comentez :))

Evident ca la rau nu am gasit niciun surub, asa ca m-am apucat sa adun de pe jos ce sarme si sfori reuseam sa gasesc, ca sa putem improviza cumva montarea stalpului. M-am gandit ca daca stalpii au ramas la noi din greseala, suruburile poate nu au ramas, si noi poate nici n-am avut de fapt suruburi pentru aceste sageti.

La locul cu pricina ramasese George si Emil. Pentru ca groapa nu se putea sapa si mi se pare ca nici ciment nu mai aveam, am fixat stalpul de niste braduti, folosind sarme si sfori. L-am bagat nitel si in pamant dar intr-o groapa mai mica, pana la urma statea destul de fix. Nu ne-am gandit insa pe termen lung daca va rezista, cand brazii vor creste si vor ridica de la sol stalpul nostru cu sageti…

Sagetile le-am fixat de stalp folosind ”mustatile” de metal care ar fi trebuit sa intre in pamant. Din fericire aveau acelasi diametru si au incaput prin gauri, asta dupa ce George s-a chinuit sa le rupa in doua cu toporul.

Am plecat apoi spre Poiana Sindrilita, fara bagaje – pentru ca intre timp coborasera cativa oameni de la echipa 1 si ne luasera rucsacii.

Pana in poiana drumul a mers orizontal o portiune, pe locul unei foste cai ferate (e incredibil pe unde urca trenuletul acela!), apoi a urmat un urcus mai sustinut, printre braduti tineri. La inceputul urcusului am gasit un nou bilet care ne indica traseul corect – pentru ca semnele erau cam rare pe aici. In plus, am gasit un marcaj pus pe o lespede de piatra maricica, dar avand in vedere ca in dreptul acelei lespezi pornea o poteca destul de evidenta ce cobora prin padure, acel semn mi s-a parut nepotrivit, putea sa creeze confuzie. Asa ca am mutat bolovanul, orientandu-l perpendicular pe traseul corect.

La marginea poienii Sindrilita am gasit o parte din echipa 1. Revedere, imbratisari, lacrimi… de fapt totul era pe interes: echipa nr 1 avea proviziile de mancare aduse de salvamont in ziua precedenta, si noi inca nu mancasem, asa ca am luat cu asalt rucsacul cu provizii.  

Mi-a parut putin rau ca nu am mers 10 minute mai spre sud, sa vedem poiana adevarata, de unde ai privelisti spre Goru dar si spre muntele Coza. Unde ne-am oprit in intersectia de trasee nu vedeai mare lucru la departari ca erau multi braduti.

S-a montat un stalp indicator si aici, desi mi s-a parut trist ca sageata arata spre Nereju peste vf Pietrosu, desi stiam ca acea portiune nu se va remarca si pe-acolo marcajele sunt foarte proaste. Oricum, nu strica sa fie indicata intrarea pe traseu, dar cati vor ajunge pana la capatul lui in acea directie… nu se stie.

Urmatoarea portiune, intre poiana si saua Tisita, mi-o aminteam cea mai salbatica si incalcita si cu cel mai mare risc de a rataci traseul. Si baietii din echipa 1 observasera asta, de aceea curatasera deja poteca de crengi, braduti si alte obstacole – facand-o astfel mult, mult mai evidenta. De marcat nu se marcase prea mult pentru ca plouase, asa ca am ramas eu impreuna cu Simona si Stefania sa completam marcajele banda rosie pe aceasta portiune, iar ceilalti au mers inainte spre saua Tișița.

Pe traseul acesta vazusera o parte din grup un urs, eu n-am avut norocul asta. Desi nu a fost asa, am avut senzatia ca am fost un grup mai galagios, daca noi n-am vazut niciun animal si ceilalti da, mai multe!

Eram desigur iar in intarziere. Ceilalti asteptau langa o casuta din zona Izvoarele Narujei. Nu s-a mai stat mult si s-a pornit spre Dealul Negru – destinatia fiind saua Golici din muntele Coza – locul unde urma sa campam. Pentru ca era un traseu de circa 4 ore, nu mai aveam timp sa stam sa marcam aceasta portiune, trebuia sa ajungem la locul de campare pe lumina.

Am plecat cam dezorganizati, un grup mai mare in fata, iar eu si inca vreo 7 oameni am ramas mai in urma  cat am stat sa si mancam ceva. Apoi am plecat eu cu doua fete, crezand ca si ceilalti pleaca imediat in spatele nostru. Noi am mers pe un drum forestier pe care-l stiam eu, iar la capatul lui,  unde trebuia sa incepem sa urcam, am intalnit si primul grup – care a ajuns acolo cam in acelasi timp cu noi. Asta pentru ca urmasera traseul marcat prin padure, care s-a dovedit a fi mai lung si mai obositor, plus ca se pierdea printre braduti si ei ramasesera ”pe drumuri”.

Eu tineam minte zona pe unde coborasem de pe Dealul Negru, chiar aici la acest drum forestier, si pe-acolo au urcat si ei. Noi 3 ne-am oprit sa-i asteptam pe cei din urma, care nu mai apareau. Am strigat dupa ei de multe ori, dar nu raspundeau. Nu stiu ce i-a facut sa plece asa tarziu, ca doar erau toti cu rucsacii in spate cand am plecat si noi. Mi-era teama ca nu vor nimeri traseul, avand in vedere ca marcajele erau vechi si rare. Pana la urma am inceput sa urcam si noi pe lespezile de piatra pana am iesit in poteca marcata. De acolo traseul era mai usor de urmarit, chiar daca marcaje nu prea erau.

Am iesit in culmea dealului si imediat am ajuns la zona cea mai frumoasa, care inca mi s-a parut una din cele mai frumoase din Vrancea. Zona varfului Bulboace, o zona stancoasa dar invadata si de vegetatie, o zona abrupta, cu o prapastie imensa spre valea Tisitei si privelisti spre departari. Iar norii cei negri lasau cateva raze sa treaca spre pamant, asa ca si momentul a fost magic – desi era cam racoare din cauza norilor si a inserarii.

I-am vazut si pe cei ramasi in urma, era de fapt cineva care urca fara bagaj pe o limba de pietre, probabil in cautarea traseului. I-am strigat ca e bine si s-a intors si dupa ceilalti.

Neaparat vedeti albumul cu pozele facute in aceasta zona, nu-mi vine acum sa descriu – dar muntii Vrancei sunt superbi!

Eu simteam ca in aceste zile i-am cam ignorat, fiind ocupat cu alte treburi si cu atentia distrasa de oamenii din jur… Ma simteam ca un parinte care trebuie sa munceasca si atunci e nevoit sa-i spuna copilului ca nu poate sa se joace cu el… asta poate parea ceva normal pentru multi, dar eu n-as suporta asta. Iar in privinta sentimentului de pe munte, daca in prima excursie facuta in muntii Vrancei am zis ca ”pe-aici nu e de venit singur”, acum simteam atat de puternic ca din multe puncte de  vedere, e mult mai bine singur!

De la vf Bulboace am inceput sa coboram, dar uitasem ca mai sunt si zone de urcat – m-am cam chinuit pe-acolo cu o galeata greuta in mana si rucsacul greu in spate. Ma cam usturau umerii de la rucsac. Dar am mers rapid, am prins din urma si pe cei care erau mai in fata si chiar cand soarele apunea am ajuns deasupra locului de campare din saua Golici. Frumoasa imagine a poienii din vale, a muntelui Coza in fata noastra dar si ultimele raze ce colorau cateva creste si cativa nori.

Am fost de data asta 20 de oameni, eram ambele echipe unite. S-au montat corturile, am mancat, s-a facut si un foc – dar nu s-a mai stat prea mult. Eu si Mihaela ne-am inteles de minune, am preferat sa socializam in cort pana am adormit decat sa stam pana tarziu pe-afara, langa foc. In privinta ursilor nu prea ne mai faceam probleme, plus ca aveam doua sisteme de alarma care latrau la fiecare miscare.

Ziua 4, marti 21 iunie.

Pe muntele Coza deja trecusera echipele din weekend, asa ca in mare parte traseele fusesera refacute – noi nu mai aveam de facut decat sa traversam muntele si sa coboram spre masini. Ceea ce multa lume nu stia insa era cat de frumos poate sa fie muntele Coza – aceasta parte a muntilor Vrancei. Desi de la locul unde am dormit traseul banda rosie merge prin padure pe curba de nivel spre saua Geamana, eu am vrut sa merg pe culme si am propus si altora – chiar daca asta insemna sa mai urcam ceva pana acolo cu toate bagajele. Toata lumea insa a fost de acord asa ca am putut sa ne bucuram cu totii de privelistile pe care Golul Cozei le ofera.

E o portiune scurta de creasta golasa, stancoasa, prapastioasa, ingusta – si cu privelisti spre culmi de munti fara numar, toate apartinand muntilor Vrancei. Vremea a fost superba, cerul albastru cu norisori albi si vaile verzi… asa ca minunea din jur m-a facut sa simt iar ca ”THIS IS VRANCEA!!”

 In ceea ce-i priveste pe ceilalti participanti, cel mai mult m-am bucurat cand l-am auzit pe Nucu spunand aproape stupefiat: ”pe-aici e mai frumos ca-n Piatra Craiului!” – facand referire cu siguranta si la faptul ca in Piatra Craiului privelistile sunt mult mai putin salbatice si influenta umana se simte mult mai tare. Parca mi s-a umplut inima de bucurie sa-l aud spunand asta, era ca si cand era muntele meu drag, pe care si altcineva il considera acum la fel de frumos. Ca si cand eu il descoperisem si acum cineva recunostea frumusetea descoperii mele. Sigur ca nu este asa, dar asta era sentimentul – foarte placut de altfel.

M-am bucurat si cand ma intreba lumea ce varf e ala sau ce se vede incolo… Eu si Liviu eram ghizii grupului in privinta asta.

Am revazut stana unde am dormit singur o noapte dar si stana Haulestenilor, pe care unii o stiau din fotografia mea frumoasa facuta asta toamna…

Si-am ajuns in zona La Uluce, trecand de o turma mare de oi si oprindu-ne langa izvorul amenajat.

De-aici ne-am despartit… cei care nu se grabeau au ales sa coboare spre cheile Tisitei, altii au coborat pe banda rosie spre satul Coza. Eu si Mihaela ne grabeam cel mai tare se pare, asa ca am fost primii care am pornit pe acest traseu – pe care eu mi-l aminteam destul de bine, dar pe care-l regaseam parca si mai frumos!

Pe indicatorul de aici, din Saua Geamana, scria ca pana in comuna Tulnici (unde voiam sa ajungem) s-ar face 5-6 ore, ceea ce ni s-a parut cam exagerat. Noi am facut cam 2 ore (dar am mers foarte repede) pana la marginea satului Coza – de unde am mai fi facut cam o ora pana in Tulnici. Deci un timp de 4 ore e mai plauzibil. Oricum, microbuze pleaca si din satul Coza, care e mai aproape de iesirea din traseu. Problema e ca ultimul pleaca pe la ora 14.

La poalele muntelui ne astepta Marius, ba l-am cunoscut cu aceasta ocazie si pe Florin Roman, autorul ghidului cu muntii Vrancei. Cu descrierile lui printate am mers datile trecute prin acesti munti, mi-a parut rau ca n-am apucat sa vorbim mai mult. El ne-a dus insa pana in statia de microbuz, unde in 10 minute am si gasit o masina spre Focsani.

…

Cam asa s-au desfasurat lucrurile in aceste zile – cel putin asa cum le-am perceput si mi le amintesc eu.  

Trebuie sa spun ca atunci cand am plecat de acolo simteam si eu unele dezamagiri si frustrari, pentru ca lucrurile nu mersesera asa cum am fi vrut – dar aceste sentimente au trecut destul de rapid. Cum s-ar spune ”frustrarile trec, marcajele raman”.

Proiectul a fost unul ambitios, care s-a dovedit insa prea mare pentru a putea fi gestionat tot odata. Cu alte probleme aparute pe parcurs, nu e de mirare ca a fost asa greu totul – si greul in primul rand l-am simtit noi, voluntarii. Cei ce vor merge pe potecile marcate de noi poate nu se vor gandi cu ce eforturi s-au marcat acele poteci, dar multumirea lor pentru frumusetile pe care le vor vedea trebuie sa fie macar putin si a noastra…

 Unele lucruri ar fi putut desigur sa fie mai bine gandite, altele s-ar fi putut face mai bine acolo, pe teren. Dar, desi au fost multe neajunsuri, probleme organizatorice sau nemultumiri, ceea ce s-a realizat este ceea ce ramane – si asta e cel mai important. Daca acum cateva zeci de ani s-a facut marcarea acestor munti cu 300 de oameni, acum am reusit circa 40 de oameni sa improspatam o parte importanta a traseelor – si cred ca trebuie apreciate eforturile tuturor celor implicati in acest proiect. Lucrurile ramase neterminate se vor finaliza foarte curand (se va merge iar special pentru asta) si muntii Vrancei vor deveni o zona mult mai sigura pentru excursiile iubitorilor de natura.

Imi doresc vara asta sa organizez si eu o tura in acesti munti, pentru cei ce vor sa descopere o natura salbatica pe care in Bucegi sau in alte parti nu o mai poti intalni. Pana atunci insa, va las ”mostenire” albumul cu fotografii facute in aceaste zile:

https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/RemarcareInMuntiiVrancei#

(tot pe pagina mea de picasa gasiti si celelalte 3 albume facute de mine in muntii Vrancei).

Iar pentru cei care au fost acum in muntii Vrancei dar vor sa vada cum este sa mergi singur pe-acolo, cu marcajele sterse si rare si potecile intunecoase acoperite de crengi , cu harta in mana si nimeni sa-ti spuna pe unde sa mergi, va las sa cititi cele 3 jurnale din categoria ”Singur in salbaticia muntilor Vrancei”. Sa mergi singur in muntii Vrancei poate fi o experienta foarte intensa, cu siguranta total diferita de ceea ce am trait noi in aceste zile.

http://www.carpati.org/jurnal/singur_in_salbaticia_muntilor_vrancei_1_/2154/

http://www.carpati.org/jurnal/intoarcerea_la_salbaticia_muntilor_vrancei._traversare_vrancei_-_penteleu./2167/

http://www.carpati.org/jurnal/dor_de_salbaticie_dor_de_vrancea._singur_in_muntii_vrancei_3_-_zboina_frumoasa./2329/

…

Ioan