Tara Bârsei – o excursie in trecut

Uneori frumusetea se ascunde in locuri unde nu te astepti sa o gasesti. Dar eu nu cunosc astfel de locuri. Nu stiu locuri unde sa nu fiu in stare sa gasesc ceva frumos. Daca chiar nu gasesc, e probabil vina mea.

Dar uneori se intampla sa astepti ceva si sa gasesti cu totul altceva – mai frumos sau mai putin frumos. In muntii Persani ma asteptam sa gasesc niste sate parasite, case pustii, grajduri risipite pe dealuri, rotocoale de fan ce se rostogolesc impinse de vant pe vreun drum forestier pe care n-a mai calcat nimeni de multa vreme. Harta m-a indus in eroare, am vazut o multime de constructii pe dealurile golase dar nu am stiut sa le interpretez corect. Si ceea ce am descoperit in acele sate de munte m-a uimit si bucurat nespus de mult. Am gasit o zona (inca) vie, pastrata intr-o forma putin atinsa de lumea moderna. Am gasit… o poarta spre trecutul nostru, care m-a dus cu toata fiinta spre locuri minunate cu aspect de… trecut. Un trecut pe care il cunoastem prea putin dar din savoarea caruia putem inca sa gustam macar putin.

Am plecat impreuna cu Valentin spre Brasov in dimineata zilei de 15 noiembrie 2011. Din Brasov am luat un microbuz pana in centrul localitatii Codlea, unde ne-am bucurat sa gasim marcaje turistice proaspete ce merg spre Magura Codlei.

Noi am urmat triunghiul rosu spre varf, pentru ca prea vedeam acest varf de peste tot! Din Piatra Craiului se vede cel mai bine, dar guguloiul ce se inalta singuratic deasupra campiei e vizibil si din Bucegi sau Ciucas, Piatra Mare sau Fagaras. Asa ca in sfarsit a venit timpul sa vedem si perspectiva din sens invers!

Dupa ce parasim ultimele case ajungem intr-o poiana cu privelisti spre Codlea. Localitatea e putin acoperita de ceata, depresiunea Brasovului avand des parte de acest fenomen.

Intram in padure si ne bucuram sa vedem covorul de frunze colorate ce se muta deja de deasupra noastra, la picioarele noastre.

Dupa circa o ora de cand am plecat din centru ajungem la locul unde triunghiul rosu se desparte de cel albastru – care merge spre cetatea Neagra. De aici incepe urcusul mai serios, parasind poteca principala spre dreapta.

Pentru ca mergem destul de repede, urcusul ne oboseste foarte mult – iar la asta contribuie si diferenta mare de nivel ce trebuie urcata. Desi are doar 1292 de metri, Magura Codlei nu se lasa cucerita prea usor iar pantele sunt destul de abrupte. Noroc ca poteca merge in serpentine pana la varf. Am comparat putin acest urcus cu cel de pe Tampa, doar ca pe-aici e mai salbatic (fara fire de telecabina) si mai mult de urcat.

Dupa doar 2 ore de cand am plecat din centru am ajuns pe varf, unde ne-a intampinat un soare numai bun sa ne usuce tricourile ude. Dar foarte draguta ni s-a parut si borna aflata acolo, cu o placa metalica in forma de Romania!

Am ajuns epuizati de mersul alert si panta abrupta, dar ne-am pus pe mancat si privit in jur ca sa ne reincarcam bateriile. Din pacate in jur privelistile nu sunt foarte vaste pentru ca varful e destul de impadurit. Se vede insa Piatra Craiului intr-o parte…

Sau Bucegii in alta…

Si culmi din Fagaras in alta. Cam prost luminate, dar oricum.

Plecam apoi mai departe, prin poiana aflata in apropiere varfului, spre vest.  De aici stiam ca nu vom avea parte de o poteca, trebuia sa coboram la nimereala pe panta (speram noi nu prea) abrupta, pentru a ajunge intr-un drumulet aflat mai jos, pe partea vestica.

Coborarea a fost mai dificila decat ne asteptam, pentru ca nu ne asteptam sa gasim pe acest munte… stanci! Zone stancoase foarte mari, grohotis o gramada si frunze sau crengi care ne faceau sa alunecam. Dar tare frumoasa era padurea pustie luminata de soare…

Am iesit din padure exact unde voiam si deja nerabdarea ma cuprinsese. Culmile erau deja invaluite intr-o lumina calda de apus iar dincolo de ele simteam ca ne asteapta partea cea mai interesanta…

In aceasta poiana am gasit la marginea padurii si un marcaj banda albastra, care parea sa ocoleasca muntele pe curba de nivel, pe partea lui nordica. Daca e asa, atunci din Codlea recomand sa se mearga pe acea poteca pentru a ajunge direct aici, fara sa se urce la varf – mai putin efort si mult timp castigat – mai ales ca varful nu e chiar asa spectaculos din cauza ca e semi-impadurit. O alta varianta interesanta ar fi pe la Cetatea Neagra, apoi urmat culmea pana la varf (nu cred ca e marcata) si apoi coborat cumva in partea vestica.

Dar sa continuam spre sud, dorinta de a vedea ce se ascunde dincolo de acea culme impadurita era mare. In spate vedem varful de la care am coborat, cu zonele lui stancoase dar si marginea de poiana unde am iesit din padure…

Traversam o scurta portiune de padure pe drumuletul de caruta si imediat ajungem… in muzeul satului? Nu, ceva nu e in regula…

Aici am avut prima revelatie in privinta a ceea ce urma sa vedem. Mi-am dat seama ca nu vom gasi grajduri parasite asa cum credeam, ci casute vechi risipite pe dealuri, gospodarii active, cu oameni care muncesc poate cu greu, ca acum multi ani – pentru ca lumea moderna nu a ajuns inca pana aici.

Cainii care ne latra nu ne afecteaza prea tare si ne grabim sa iesim intr-un loc mai larg, pentru a vedea apusul mai frumos – dar si pentru a gasi un  loc mai bun de pus cortul. Daca nu sunt grajduri parasite, atunci vom dormi in cort. Si imediat ne iese in fata locul perfect pentru a ne stabili tabara de noapte, locul ideal de unde sa vedem apusul. Pe varful acelui deal, la circa 850 de metri altitudine.

Pana acolo ne minunam la maxim de gospodariile din jur, de capitele multe sau drumurile de caruta ce par sa nu fi vazut niciodata o masina. Ba am zarit si un copil care ne urmarea timid cum trecem pe langa gospodaria lui.

Iar in departare, silueta Pietrei Craiului…

Pana sa montam cortul m-am grabit sa montez aparatul pe trepied – soarele coboara dincolo de Papusa si vaile se golesc de lumina rapid.

Vali vine si el vesel din urma si rapid ne indepartam de padurea din care am iesit…

Dar tare frumoase sunt aceste dealuri si vai, cu umbre si lumini, capite si drumulete, copaci, garduri si un sentiment placut ca te afli intr-o alta lume…  una poate mai buna – macar din anumite puncte de vedere.

Pe deasupra vailor zboara spre vest si un stol de gaste, carora le facem cu mana intrebandu-le daca stiu ceva de Nils…

Apoi ne ocupam si de cort, dar si sa facem un foculet langa care sa ne bucuram putin de faptul ca ne aflam acolo – in ciuda frigului ce s-a lasat rapid peste noi.

Dupa ce soarele a apus complet am putut vedea mai bine silueta Pietrei Craiului, a varfului Papusa sau chiar creste din masivul Fagaras.

Am avut grija sa facem focul intr-un loc unde mai fusese facut – iarba era inca foarte, foarte uscata – s-ar fi aprins instant daca o flacara ajungea la ea. In schimb ne-am bucurat sa avem la noi cativa  carnaciori sau putin muschiulet, ba chiar si o ceapa – asa ca am confectionat doua nuiele mai verzi si ne-am pus pe prajit… un deliciu! Acasa n-ar avea acelasi gust.

Am parasit cu greu cerul instelat pentru a intra in cort, dar afara era prea frig. Chiar si in cort, aerul rece ne-a cam influentat respiratia peste noapte, asa ca eu si Vali ne-am trezit reciproc din cand in cand – dar nu ne-am suparat, ca zgomotul avea in primul rand rolul de a tine animalele la distanta… Ne gandeam ca poate mai viziteaza animalele salbatice zona, dar nu ne-am facut griji – cu atatia caini care sa latre in jur.

Ziua 2, 16 noiembrie.

Dimineata a fost mai incetosata decat as fi vrut, dar chiar si asa vaile si culmile din jur sunt tare captivante. Plus gandul ca ne vom adanci si mai mult in aceasta lume a satului.

 Iesim cu greu din cort pe la 7.10 si ne pregatim de o zi lunga pe drumul acesta frumos…

Lasam in urma delusorul unde am dormit si pornim pe drumuletul ce strabate culmea pentru a cobori in centrul satului. Este vorba de satul Holbav, judetul Brasov.

Ceea ce constatam uimiti este faptul ca in aceasta zona, atat de aproape de padure, casele nu au curent electric. Niciun stalp si niciun fir nu ajunge pana aici – de altfel peste noapte vazusem doar cateva luminite undeva departe in vale – probabil la drumul principal.

Casutele din jur au un aspect tare frumos, de muzeul satului – si mi se pare foarte interesant acest contrast – intre frumusetea pe care noi, cei de la oras, o vedem la aceste locuri – si greutatile cu care oamenii ce traiesc aici se confrunta.

Pe toti satenii pe care i-am intalnit i-am intrebat daca nu au disponibila vreo odaie parasita, cu soba, unde sa putem sa petrecem cateva zile de sarbatori… Toti au zis ca sigur gasim pe la cineva, dar niciunul nu avea personal asa ceva. Casele sunt pline si noi am fi vrut ceva mai parasit, mai linistit – si m-am mirat ca nu sare lumea pe noi cu oferte, ma gandeam ca nu le-ar strica un ban in plus. Imi aduc aminte ca un om din muntii Cernei mi-a spus ca la ei au venit cei de la Parc si i-au sfatuit sa aiba o camaruta pregatita oricand sa primeasca turisti… ceea ce ar fi foarte util. Dar aici poate nimeni nu-i invata pe oameni si oricum zona nu prea este frecventata de turisti. Lasa ca organizez eu o excursie pe-acolo…

Ajungem deasupra vaii Holbavului si ne luam repere pe dealul de vizavi pentru a sti pe unde sa urcam mai departe.

Incepem apoi sa coboram spre drumul principal. Lumina patrunde frumos pe vale si observam scoala satului (destul de moderna)…

Dar si un car cu boi pe drumul prafuit.

Valea e inundata de lumina diminetii…

Spre gradinita se indreapta cativa copii veseli si frumosi. M-au facut sa ma gandesc ca poate de Craciunul viitor sa organizez o iesire intr-un astfel de sat… ca sa ducem cadouri copiilor de-acolo. Excursie cu multi Mos Craciuni. Daca fiecare participant ar da cate 20 de lei, am putea sa facem cate o punguta pentru acei copii… Desigur, ar trebui intai vorbit cu invatatoarea din sat si stabilite si alte detalii – ma gandeam de exemplu ca am putea sa primim gazduire peste noapte in scoala satului sau ceva de genul asta. Eh, poate voi reusi sa pun in aplicare planul…

Am intrat si noi in curtea scolii si am cerut o sticla cu apa de la o femeie de-acolo. Nu mai aveam apa si cum Vali nici sticla de plastic n-avea (decat una luata de pe jos), tanti ne-a oferit de toate. Ba chiar se mira cum de am dormit singuri in cort, fara sa avem si vreo fata cu noi… ca daca stia ne gasea ea pe cineva (sau ne lua la ea, nu mai stiu cum a zis). Noi ii multumim pentru bunavointa dar ne grabim sa plecam, pentru ca Vali nu vrea sa aiba probleme cu Anca si eu… hmm, eu puteam sa mai stau :))

Urmeaza un urcus mai greoi pentru a iesi pe dealul Știmbavului (922m) iar soarele ne incalzeste prea mult, desi afara era inca foarte rece. Dar cand ajungem putin mai sus privelistile care se deschid in urma, spre Magura Codlei, sunt foarte frumoase. Varfuletul unde am dormit e in spate de tot, al diolea din stanga.

Mai urcam putin si gasim locul perfect pentru pauza de masa! O bancuta plasata intr-un loc incredibil de frumos, langa o gospodarie tipica pe care o inspectez plin de entuziasm. Ba chiar mai mult! Pentru ca era incuiata si parea nelocuita, am lasat un bilet in geam sperand sa primim gazduire cateva zile candva.

Frumos loc de pauza, ador locurile de genul asta – iar aici influenta umana asupra naturii este atat de pitoreasca, atat de… naturala! Sigur, natural au aparut si orasele, ca o nevoie de extindere si evolutie, dar parca unele influente sunt mai in armonie cu natura, traiesc impreuna cu ea – si nu doar o inlocuiesc cu ciment si galagie.

Pe culmea dealului gasim o noua gospodarie frumoasa – observ stilul interesant al constructiilor – casele au forma de L sau chiar C – si o curte interioara inchisa de garduri… ca un fel de mini cetate – e nevoie intai sa treci de primul zid, ca sa poti intra in casa.

De aici urmam drumul spre sud-est, ocolim un varfulet prin stanga si ne apropiem de trecerea in Poiana Marului. Alte gospodarii ne atrag atentia dar si vaile salbatice si pline de animale de toate dimensiunile (potrivit spuselor satenilor).

Traversam o portiune mica de padure pe sub varful Hoapecu si parca am trecut granita invizibila dintre cele doua sate (Holbav si Poiana Marului).

De cum am schimbat satul, observam o diferenta. Aici casele par mai instarite putin, conceptul de “casa-cetate” e si mai prezent, drumul e mai mare si afara gasim oameni mai multi. Cu toate astea suntem inca sus pe deal, departe de un drum principal unde o masina sa poata ajunge cu usurinta. In spate ramane varful Hoapecu, pe sub care am venit.

Ne luam si de aici repere pentru culmea de vizavi, intreband lumea pe unde ar fi mai usor sa traversam.

Pana la urma ne-am lasat usor inselati de un drumulet care cobora prea mult (pe culmea din poza de deasupra), astfel incat nu am mai urcat si pe varful Cetatuiei (care era pe culmea din spate) ci am coborat pe o vale intre culmile impadurite.

 Aici am gasit un drum mai maricel, care ne-a scos chiar la scoala si biserica din sat, unde se termina si un drum asfaltat (care merge pe valea Vulcanita).

Aici ne oprim pe o banca si ne punem pe gatit un piure cu ceapa calita si ce mai aveam prin rucsaci.

Nu pot sa nu remarc faptul ca pe marginea drumului e plin de ambalaje de “cornulet cu lapte” – semn ca dupa ce mananca frumos cornul primit gratuit, copiii arunca ambalajul pe jos. Poate ca invatatoarea cand le da cornul nu ii invata sa arunce gunoiul la cos, dar eu nu m-am putut abtine si le-am spus catorva copii ca mai frumos ar fi sa tina poleiala in buzunar si sa o arunce la un cos de gunoi – care e drept ca in zona cam lipsea.

Cativa copii incep sa joace fotbal in curtea scolii, iar unul din ei isi ia ghiozdanul si il arunca peste gard, chiar langa noi. Nu stim de ce. La plecare, Vali face o gluma si i-l arunca frumos inapoi peste gard – dar baiatul observa si vine sa-l arunce inapoi. Am fi putut continua asa mult si bine, dar ne vedem de drumul nostru spre dealul Crapatoru.

Urmam asfaltul o scurta vreme apoi il parasim spre stanga, urcand abrupt pe o potecuta draguta. Pe partea cealalta a vaii vedem dealul Cetatuiei, cel pe care nu reusisem sa ajungem.

Iesim in culmea dealului unde gasim noi gospodarii si caini care sa ne latre. Mergem putin spre est apoi continuam mai departe spre sud, cu gand sa ajungem chiar in centru in Poiana Marului – centrul acela de la drumul principal. Localitatea aceasta este intinsa pe o suprafata foarte mare.

Pe masura ce ne apropiem de ultima coborare spre sosea, observam ca in jur apar  tot mai multe case noi, ba chiar si un jeep in fata uneia pe varful unui deal. Apropierea de soseaua principala are avantaje pentru unii si dezavantaje pentru altii, dar zona tot mi se pare frumoasa, chiar daca soarele a cam intrat in nori.

Urcam un ultim varfulet si apoi incepem coborarea spre valea sub Masa Mare, o panta destul de abrupta – dar pe care oamenii ce locuiesc pe deal sunt nevoiti sa o urce destul de des probabil.

Desi aproape am ajuns la sosea, reusim inca sa gasim casute fermecatoare cocotate prin jur.

Am facut o mica greseala sa coboram pe aici, mai frumos ar fi fost sa ne mentinem pe culme spre vest si apoi sa coboram direct in centru mergand numai pe culme. Asa insa am coborat mai rapid la sosea si a trebuit sa mergem pe asfalt vreo 2 km, pana cand am gasit o ocazie sa ne duca in Zarnesti.

Dar nu ne plangem de nimic. Pe la 14.10 eram la sosea, am mers deci cam 5 ore in total in aceasta zi. Traseul facut de noi poate fi facut vara intr-o singura zi, daca pleci dimineata din Codlea. Cred ca e timp sa ajungi chiar direct in Zarnesti, sa nu trebuiasca sa iesi la sosea mai curand. Noi suntem insa multumiti de excursia facuta, de satele frumoase descoperite – atat de aproape de Brasov, atat de departe parca de lumea cu care suntem obisnuiti.

Exista si o harta cu muntii Persani – dar partea aceasta a lor (partea sudica) e mai putin detaliata, mai ales daca nu gasesti o varianta la rezolutie mai mare. In schimb ne-am folosit din plin de harta zonei, gasita pe harta mai mare Cinci munti din Carpatii de curbura.

Ah, si sa nu uit! Un motiv in plus pentru a vizita aceasta zona ne-a dat baiatul care ne-a luat la ocazie. A spus ca in Poiana Marului este criza de barbati – sunt mult mai multe fete decat barbati – iar cei care sunt, sunt pusi rapid “sub stapanire”. Asa ca pe cine intereseaza in mod deosebit acest aspect, cred ca e un motiv bun sa faci o excursie in zona :))  

Momentan insa eu raman cu gandul la cum ar arata capitele acelea… acoperite de zapada.

Românie minunata, te iubesc!

 Ioan Stoenică, ianuarie 2012.

Albumul cu mai multe imagini e aici: Tara Barsei.

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Tara Bârsei – o excursie in trecut

  1. stimate domn, ma bucur nespus ca am gasit blogul dvstra. desi stau in brasov de ani de zile si vad magura codlei zilnic, pana acum nu am reusit sa ajung acolo sus, desi m-am intrebat de multe ori cum s-ar vedea zona vazuta de sus. felicitari si pentru modul in care povestiti si mai ales pentru fotografii si modul cum impletiti excursiile cu fotografia si scrisul.
    Felicitari!

    Apreciază

    • Sunt multe zone frumoase in preajma Brasovului – nu doar muntii inalti si stancosi pe care-i stie toata lumea. Mai am si eu de explorat si sper sa reusesc si-n viitor sa ofer si altora posibilitatea sa descopere aceste zone, macar prin jurnalele si fotografiile mele 🙂

      Apreciază

  2. Valentin zice:

    Tare, tare, tare…
    Asa cum spune Alex Hoinarul, inca suntem la varsta la care ne producem amintiri.
    Si asta am facut noi, Ioan, ne-am produs amintiri pe care sa le povestim copiilor si nepotilor dintr-o zona uitata de lume orasului, dar de la care Dumnezeu nu si-a intors fata.

    Si sper sa ramana cat mai mult nealterata de „spiritul” orasului ca sa ducem si pe altii sa se bucere de aceste locuri minunate.

    Apreciază

  3. smalldot zice:

    frumoase peisajele

    Apreciază

  4. Deliana Denes zice:

    Multumim din suflet ca ne-ati pozat casa, arata superb si este intr-un loc superb, cea cu jeepul

    Apreciază

    • 🙂 Ce coincidenta ca cineva care are casa acolo a citit jurnalul meu – si si-a regasit si casa pozata! 🙂 Ma bucur ca v-a placut!

      Poate in iunie treceti pe la expozitia foto pe care o voi avea in Brasov! (o sa pun detalii pe blog mai incolo)

      Apreciază

  5. Cristi M. zice:

    Wow! Am vazut multe in lumea asta mare, dar fotografiile tale m-au lasat cu suflarea taiata! Sunt extraordinare! Si regret, atit eu, cit si sotia mea, ca nu am ajuns la expozitia ta de la Cercul Militar National, un loc unde, trecind pe acolo vrind-nevrind, mai intram cu sotia mea la cite o expozitie. Insa in ultima perioada nu a fost sa fie, si nici nu stiam de expozitie, altfel ne-am fi dus cu siguranta, chiar daca nu am fi avut trecere pe acolo!
    Nu am sa iti copiez nici una din fotografii. Desi sunt atit de superbe incit as vrea sa am, macar unele din ele, pe calculatorul meu. Te inteleg. Si inteleg si valoarea lor. Si stiu ce inseamna sa realizezi ceva frumos si sa fii copiat fara a fi dorit acest lucru (poti vedea asta pe siteul meu). Dar cred ca unele din fotografiile tale vor fi sursa de inspiratie pentru desene sau picturi ce am de gind sa le realizez de pe urma lor. M-as bucura sa stiu ca imi vei permite acest lucru, iar daca voi dori sa folosesc pe linga desen sau pictura si imaginea ce am avut-o ca sursa de inspiratie, fii sigur ca am sa te anunt atunci cind voi fi gata sa o folosesc!
    Multumesc mult pentru bucuria dea a putea vedea ceva atit de frumos, si, nu te opri, tine-o tot asa! E atit de minunat ceea ce faci!

    Apreciază

    • Hei, multumesc pentru mesaj si aprecieri! Daca aici v-au placut fotografiile, sigur la Cercul Militar vi s-ar fi parut mult mai tari! Arata mult mai bine in format mare, pe hartie foto… Plus ca formatul respectiv poate fi pus pe perete, acasa, ca un tablou – pe un perete adevarat, nu ca cel de pe facebook 😀 Dar sper sa mai fie ocazii sa expun in Bucuresti si poate le vedeti atunci 🙂

      Cat despre realizat desene dupa fotografiile mele, nu stiu ce sa spun. Tatal meu (care e pictor) mai face tablouri dupa unele imagini de-ale mele, chiar au fost expuse cateva tablouri la Cercul Militar, care erau facute dupa fotografii de-ale mele. Dar fiind vorba de tata, e altceva.

      Daca e vorba ca fotografiile mele sa fie doar o sursa de inspiratie pentru diverse desene si picturi, e ok – mai ales daca e vorba de pictura pe pereti (cand voi avea casa mea voi vrea si eu cativa pereti pictati cu fotografii de-ale mele 😀 ). Dar daca e vorba de reproduceri fidele, care sa fie comercializate in diverse formate in numar mai mare, nu cred ca ar fi corect 🙂 Oricum, poate reusim sa ne cunoastem la o expozitie viitoare si mai vorbim. Pana atunci sper sa urmariti in continuare albumele sau jurnalele mele pe net – in speranta ca voi reusi sa merg si de-acum inainte in astfel de excursii… 🙂

      Toate cele bune!

      Apreciază

  6. Yv zice:

    Superbe locuri, superbe fotografii! De culorile cu care ne incalzeste toamna, nici nu mai zic..
    „Autumn is a second spring when every leaf is a flower.” Albert Camus

    Apreciază

  7. SUPERB! O dovada ca ESTE CEVA de vazut in ROMANIA! TREBUIE sa STIM sa pastram NEALTERAT ce avem, dar DIRIGUITORII TARII sa-i SPRIJINE pe LOCALNICI in asa fel sa nu SE DISTRUGA FRUMUSETILE LOCURILOR! Un exemplu este SATUL VISCRI, tot din judetul BRASOV , unde FUNDATII STRAINE ii invata pe localnici sa nu DISTRUGA si sa FOLOSEASCA TEHNICI TRADITIONALE in REAMENAJAREA LOCALA!

    Apreciază

  8. Grozav jurnal! De atata timp tot admir Magura Codlei din toate directiile si imi fac plan sa ajung. Uite pentru asta ai atatia oameni care te apreciaza. Datorita acestui jurnal, mai astept un pic, nerabdatoare, sa isi intre toamna in drepturi, si apoi o iau la pas prin Holbav si Poiana Marului, fara sa urc pana pe varful Magurii, ci ocolind dinspre Codlea spre cetatea Negrea, cam cum spui tu acolo 😀

    Apreciază

  9. Adrian Matesoane zice:

    Imi place ceea ce faci.Eu merg pe munti de vreo 25 de ani si am cautat de obicei masivele stiute de toata lumea,insa constat ca sunt o gramada de locuri la fel de frumoase.Continua tot asa si arata lumii fata asta mai putin cunoscuta

    Apreciază

  10. Dudian zice:

    Salut. Nu mai are rost sa-ti spun cat de frumoase sunt pozele si povestirile tale. Ca un argument suprem, in weekendul viitor (15-16.11.2014), vom ajunge si noi pe acolo, in mare parte datorita celor doua jurnale ale tale care surprind incredibil frumusetea toamnei in aceasta zona mai putin batuta. Nefiind la fel de anduranti ca tine, desi mergem de ani de zile pe munte, vrem sa ajungem in Poiana Marului in aceeasi zi. Coboram in Gara Codlea la 06:35 dimineata si speram sa ajungem la Poiana Marului undeva pe la 5:30 – 6:00 seara. Avem frontale, daca ne prinde seara putin nu e problema. Intrebarea mea ar fi daca crezi ca e fezabil tot traseul intr-o zi (de toamna tarzie). M-ar mai ajuta daca imi poti spune cum ar fi recomandat, sa urcam pe Magura (ca in jurnalul de mai sus) sau sa o ocolim (ca in celalalt)? Multumesc anticipat, toate cele bune! Alex

    Apreciază

    • Salut!

      Ma bucur ca jurnalele mele v-au inspirat pentru o drumetie in zona! 🙂
      Eu recomand varianta cu ocolirea varfului Magura Codlei pe stanga – e mai rapid asa. Dar dupa ce ajungi in partea cealalta de varf, cand iesi din padure in poiana, traseul nu mai este marcat – si trebuie sa te orientezi sa tii drumul bun. Nu e greu, dar na… nu e nici marcat 😀

      Totusi, distanta e destul de mare… si ziua e scurta acum. Nu cred ca poti parcurge tot acest traseu in 10 ore. Poti eventual sa incerci o varianta mai scurta – sa cobori mai intai la scoala din Holbav, apoi sa urci urmatorul deal, dealul Stimbavului, faci stanga si tii stanga pana cobori in centru in Hobav, de unde poti lua si microbuze in principiu. Su, daca vrei mai lung, sa treci pe sub varful Hoapecului spre varful Cetatuia si sa tii dreapta spre Paltin, spre valea Vulcanita – unde se intersecteaza valea cu drumul judetean (sau de care o fi). O alta varianta e ca din Codlea sa iei un microbuz sau ocazii pana in Holbav si sa incepi traseul de la scoala din Holbav – dar e cam complicat cu microbuzele – poate afli de la autogara detalii despre asta.

      In varianta facuta de noi in acest jurnal… trebuie sa mergi destul de rapid ca sa ajungi in 10 ore din Codlea in Poiana Marului in centru. Poate ca se poate, nu-mi dau seama, dar e posibil sa dureze mai mult, depinde cum mergeti.

      Apreciază

      • Dudian zice:

        Salut. Multumesc mult pentru informatii. Pana la urma vom lasa masinile in Holbav, vom merge in Poiana Marului, iar a doua zi ne vom intoarce la masini pe alt drum, ramane sa studiez mai bine posibilitatile de a face returul pe un traseu diferit. Mersi inca o data si toate cele bune!

        Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s