Excursie in Parcul National Macin – tura lui Ioan pe carpati.org

In data de 5-6 mai 2012 am organizat o excursie in Parcul National Macin, adica in muntii Dobrogei – cei mai vechi munti din tara. Eu fusesem impresionat la maxim de acesti munti si voiam sa-i descopere si altii – cu stancile arse de soare, testoase sau jungle verzi. Pe pagina turei, pe carpati.org, ne-am strans pana la urma circa 35 de oameni – majoritatea din Bucuresti. Cei mai multi nu mai fusesera niciodata in Macin si asta pentru mine era un aspect important – excursia se adresa in primul rand lor. Imi place cand vad oameni care-si doresc sa descopere locuri noi si-mi place sa ajut si eu cum pot.

Numarul mare nu m-a speriat, de fapt chiar imi doream sa fim cat mai multi, cat mai multe corturi la locul de campare. Daca intr-un grup de 10 oameni vorbesti mai mult cu 5-6, intr-un grup de 35 poate vorbesti tot cu 5-6 oameni, dar macar ai de unde sa-i alegi! In plus, daca acceptam mai putina lume, nu se stie cand ar fi aparut o ocazie buna si pentru ceilalti sa descopere acesti munti. Traseul era oricum destul de usor ca sa-l parcurgem si in felul asta.

Aventura noastra a inceput de vineri seara – cand am plecat din Bucuresti 5 masini spre Braila. Unii, care veneau din alte orase (Brasov, Buzau, Galati), erau deja acolo. Noi aveam de parcurs circa 250 de km pana acolo, dar parca cele 4 ore au trecut rapid.

In Braila am ajuns repede la bac, n-am intrebat decat un singur om intr-o intersectie mai mare si ne-a spus sa facem dreapta si vom ajunge. La bac ne bucuram ca nu e coada si bac-ul se pregatea sa plece, asa ca ne grabim sa platim biletul ca sa ne suim cu masinile pe bac. Mare noroc avem ca tipul de la bilete sa fie curios in privinta destinatiei noastre. Ii spun bucuros ca vrem sa urcam in muntii Macin si raspunsul ne debusoleaza instant: aoleu, pai asta e bacul care va duce pe Insula Mare, nu e ala de Smardan! :))

Ce tragi-comic ar fi fost sa ne trezim pe Insula Mare, fara posibilitate de intoarcere (nu stiu daca mai erau bacuri si inapoi la acea ora tarzie). Avand in vedere ca doar eu stiam cum arata muntii Macin, puteam sa le spun celorlalti ca am ajuns bine, sa le arat vreun delusor spunandu-le ca aia sunt muntii Macin. Si sa ramanem acolo. :))

Ne-am grabit apoi spre bacul corect, unde ne asteptau si galatenii de ceva timp. Am trecut cu bine Dunarea si am ajuns la manastirea Fantana de Leac – unde am intrat pe un drumulet gresit prin mijlocul campului – drumulet ce ne-a oferit insa o perspectiva minunata asupra culmii Pricopanului luminata de luna. Perspectiva pe care altfel am fi ratat-o. Ne-am intors putin pana in drumul pe care-l parasisem si am intrat apoi pe cel corect, ajungand astfel la locul de campare din padurea de salcam. Sa mentionez ca salcamii erau in floare si asta se simtea din plin: mirosea atat de frumos acolo!

Dupa o scurta prezentare a traseului de a doua zi, ne-am apucat sa montam corturile – apoi program de voie, ca doar nu suntem in armata. Eu am anuntat doar ora de plecare, pe urma fiecare stie pentru el de cat somn are nevoie ca sa fie gata la 9 jumate. Asa ca unii s-au culcat imediat, altii au stat pana la 3 noaptea la bancute. Pai de ce? Pentru ca au existat 2 chitari si caiete cu versuri, asa ca am cantat si noi care cum ne pricepeam mai bine. La chitari erau Mi si Adrian, care au facut posibila aceasta serata culturala cu rochii de gala Mammut si pantofi cu toc vibram.

Cu gandul la căpușe ne-am parfumat bine cu spray special impotriva lor, ca nu stii cand se agata vreuna de pe iarba pe pantaloni.

Incet incet ne-am retras cu totii la corturi, mergand cu grija printre ele  ca sa nu ne impiedicam de vreo sfoara de ancorare. Deh, asa-i cu multe corturi, mai nimeresti cortul gresit, te mai impiedici de cortul vecinului…

Dimineata a fost asa cum mi-o aminteam din excursia facuta in urma cu un an: o dimineata cu tril de pasarele si verde de salcami, cu stancile Pricopanului deasupra paduricii si nerabdarea pentru ceea ce urma (sau oboseala in urma a ceea ce fusese).

Mie mi-a placut mult trezirea data de ceasul cu… privighetoare. Irinei nu stiu cat i-a placut trezirea, pentru ca eu m-am apucat sa demontez cortul inainte ca ea sa se trezeasca de tot – asta ca sa o motivez sa se trezeasca mai repede, pana nu-i dispare acoperisul de deasupra capului :))

Dupa ce au disparut toate corturile, am facut strigarea „catalogului”. Sa facem prezenta era necesar, nu neaparat ca sa vedem daca suntem toti, dar ca sa putem sa ne cunoastem mai bine – ca seara nu ne-am putut vedea prea bine, ca ochii nostri nu prea vad in intuneric. Nu mai stiu ce era asa amuzant cand strigam prezenta, dar a fost un moment dragut cu siguranta. Ah, de fapt cred ca eram la faza cu „dear mister Nutzel”.

La 9 si jumatate am pornit pe marcajul cu banda albastra ca sa urcam pe culmea Pricopanului. Ne-am oprit mai intai la izvor, care era cam zgarcit in aceasta dimineata, abia picura – asa ca a trebuit sa stam putin la coada pana si-a luat toata lumea apa.

Primii pasi ne ridica deja deasupra padurii si astfel dupa nici 10 minute am iesit… la golul alpin! Situatia e putin amuzanta, dar faptul ca deja poti sa vezi campiile din vale si manastirea sub tine e interesant.

In jurul nostru sar dintr-o parte in alta tot felul de soparle, care mai de care mai colorate. Noi suntem atenti sa nu calcam vreo vipera pe coada si mai aplicam putina crema protectoare, pentru ca deja soarele incepe sa arda.

Ne intalnim si cu un grup de turisti nemti, plecati intr-un tur al Romaniei pe care si romanii ar trebui sa-l faca. Nu de alta, dar sa ne cunoastem mai bine tara – care nu se rezuma la Valea Prahovei si la litoral.

De-acum incepe urcusul mai serios, poteca se strecoara printre stanci tot mai direct spre creasta. Noi formam un sir colorat si lung, dar cu pauze de regrupare reusim sa stam destul de apropiati, fara sa ne separam in mai multe grupulete – lucru ce nu mi-ar fi placut deloc! Pentru mine e important sa fim cu adevarat un grup, daca tot am plecat in grup – nu sa fim individualisti care doar profitam de siguranta si expertiza grupului.

Urcam deja de vreo 45 de minute, ceea ce inseamna ca… am cam terminat cu urcusul. Am ajuns pe creasta!

Un alt aspect interesant pe care l-am constatat si data trecuta pe Pricopan e acela ca te alegi foarte usor cu cireasa de pe tort. Nu trebuie sa depui prea mult efort ca sa ajungi pe creasta, de unde poti admira Dobrogea de sus sau prapastiile si stancile acestui munte putin inalt, dar care nu se lasa asa usor ignorat.

Ne bucuram de privelistile pe care aceste stanci le ofera, dar si de abrupturile din jurul lor. Senzatia e ca te afli undeva mult mai sus, nu ai spune ca esti doar la vreo 300 de metri altitudine. Oricum, nu-i nevoie de o altitudine mai mare ca sa patesti ceva in caz ca aluneci de pe vreo stanca. Aici Ovidiu era… pe o stanca neagra, intr-un vechi… Macin.

Continuam pe creasta si nu ratam parca nicio piatra cățărabilă. Peisajul capata mai multa culoare datorita grupului numeros si stancile parca incep sa prinda si ele viata, cu atata forfota in jurul lor.

Gasim in iarba si prima testoasa, pe care o transformam rapid intr-o mica vedeta.

Si daca tot am gasit o testoasa, hai sa vedem cum arata si celebrele capuse de care am stat cu ceva teama in aceasta excursie. E de ajuns sa intorci putin testoasa pe dos, pentru ca pe fiecare picior si-au facut casuta vreo 4-5 capuse.

Si in alti munti exista pericolul capuselor, dar parca in Macin am fost mult mai constienti de acest pericol – muntii astia sunt renumiti si pentru acest fapt. Capusele sunt niste insecte micute care se agata de haine si-si gasesc drum spre pielea oamenilor sau animalelor – unde isi infig clestisorii ca sa poata suge sange proaspat si delicios. In principiu nu simti nimic, asa ca poate sa stea pe tine si cateva zile pana sa o descoperi. Problema e ca daca nu o vezi la timp ca sa o dai jos de pe tine, va fi mult mai greu de indepartat. Capul intra destul de adanc in piele si daca tragi de corp ca sa o scoti, exista riscul (destul de mare) sa se rupa capul si sa ramana in piele. In plus, cand simte primejdia, capusa incepe si vomita tot ce-a inghitit pana atunci, adaugand un plus de bacterii si toxine numai bune sa te infecteze cu boala Lyme sau alte nenorociri. Daca nu poti sa o indepartezi fara sa-i rupi capul (o penseta e indicata), atunci extractia trebuie facuta la spital. Oricum, nu orice capusa transmite boli, dar riscurile sunt mari – asa ca si atentia trebuie sa fie sporita. Eu aveam mai mereu impresia ca misuna insecte pe mine, chiar daca mi-am dat cu sprayul acela special anti-capuse luat de la farmacie.

Ajungem si la Sfinxul Dobrogean, o stanca in forma de cap de om – dar care se dezvaluie astfel doar dintr-un anumit unghi – pe care eu nu l-am prea nimerit, prea atent sa vad daca e toata lumea si daca furnica aceea nu e cumva o capusa.

Coboram pana intr-o sa mai adanca, unde gasim niste bancute cu masute, asa ca ne oprim sa mancam ceva si sa facem o poza de grup.

De aici urmeaza un urcus sustinut si ingreunat de soarele arzator. Dar inca o data apare si senzatia ca ne ridicam deasupra acestor munti – pe care ii descoperim aici si mai… macinati decat pana acum.

Foarte utile palariile sau buff-urile si sepcile, fara ele te poti trezi si cu probleme mai serioase din cauza soarelui. Ca sa nu mai spun de crema de protectie – daca era vreo mica zona unde nu ai aplicat crema… seara urma sa o simti cu siguranta!

Hotaram sa fortam un pic si sa ajungem pentru o pauza mai lunga pe cel mai inalt varf al Pricopanului, varful Sulucu Mare (370m). Privelistile sunt deosebite de aici, dar arsita nu vrea sa ne lase sa ne bucuram prea tare de acest loc.

Nu toata lumea era obisnuita cu astfel de conditii meteo, asa ca e usor sa te simti molesit – sau cum imi place mie sa spun, “lesinat de caldura”. Dar vedem foarte bine de-aici culmea pe care am mers si noi…

De aici urmeaza coborarea – dar nu mai ocolim ca sa stam pe traseul marcat ci scurtam un pic mai abrupt printre stanci si tufisuri, pana iesim in traseu putin mai jos. De aici cautam deja cu disperare orice umbra mai racoroasa (dar nu prea gasim decat una) si incepem sa cantam ca sa facem mai usoara inaintarea.

Curand ajungem inapoi la masini, incheind astfel circuitul Pricopanului, care a durat circa 5 ore cu tot cu pauze.

Nu stam mult, ne inghesuim in masini si pornim spre localitatea Greci, aflata in apropiere. Acolo ne oprim putin la un magazin ca sa ne racorim cu suc, inghetata, bere sau apa minerala – dupa preferinte. Inca putin si ajungem cu masinile la intrarea pe traseul spre varful Țuțuiatu. Grupul numeros ramane la umbra sa se odihneasca langa o fantana, iar soferii mutam masinile la cativa km distanta, la intrarea pe valea Racova – pentru a ne fi mai usor a doua zi sa ajungem la ele.

Pe la ora 17 plecam cu totii la deal, cu tot bagajul in spate: corturi, saci de dormit, izoprene, mancare – si tot ce e necesar pentru o campare in natura. Desi se insereaza rapid, caldura inca ne moleseste, iar urcusul te solicita destul de mult. Cel putin vedem deasupra noastra  varful unde trebuie sa ajungem.

Ajungem insa la primul izvor, care ne incurajeaza sa mergem mai departe. Inca 10 minute si suntem la izvorul italienilor, de unde umplem sticlele cu apa ca sa avem pentru aceasta seara. Deasupra noastra se vede urucusul pe care-l mai avem de facut pana pe varf.

Diferenta de nivel se simte, urcusul e obositor, dar peisajele din jur se arata din ce in ce mai vaste. Un lucru care-mi place la acest varf e ca te tine putin in suspans. Urcusul se face pe marginea vaii, dar privelistea e obturata de copaci uneori, asa ca atunci cand iesi pe platoul de pe varf, poti sa ai un soc foarte placut!

Am ales acest loc pentru campare pentru ca mi s-a parut mult, mult mai frumos (si incapator) decat cel de langa izvorul italienilor. Acolo am fi avut apa mai aproape, dar aici aveam Dobrogea la picioare!

In jur era plin de bujori, care anul trecut erau doar imbobociti – semn ca natura e un pic inaintata acum.

In plus, am putut admira un apus superb, aparut la fix dupa ce toata lumea terminase (cred) de montat corturile.

Apoi am pus cateva primusuri in functiune pentru un ceai cald sau o supa si ne-am retras obositi… spre discoteca improvizata pe izoprene, in aer liber. Una din chitari a reusit sa ajunga pana pe varf multumita lui Adrian, asa ca am avut parte de o noapte melodioasa si de aceasta data.

Am cantat si eu mai cu spor dupa ce Mi mi-a tot spus ca-i place cum cant. Eh, poate era subiectiva, ii placea de mine si nu stia cum sa spuna. Sau poate chiar ii placea cum cant. „Where have you been? Where are you going to? … Cause I wanna go with you…”

A fost o seara lunga si frumoasa, cu o luna plina de dimensiuni considerabile – avand in vedere ca se afla, daca nu gresesc, la cea mai mica distanta de Pamant in acea noapte.

Pe la ora 4 noaptea in tabara noastra au aparut vreo 15 oi, dintre care una behaia de rasuna poiana. Cand am auzit-o prima oara am crezut ca mi se pare, ca probabil behaie vreuna din oile pe care le numaram ca sa adorm. Dar cum astea nu sareau peste corturi ci mergeau printre ele, mi-am dat seama ca nu mi se pare.

Mi s-a parut ciudat ce linistite au venit ele acolo si ce mirate se uitau la ozn-urile de toate culorile aparute pe pasune. Nu stiu cati le-au auzit, dar eu, ca un organizator grijuliu si atent la bunastarea participantilor din tura mea, am iesit sa le alung, spunandu-le in soapta – dar raspicat: “mergi la caini!”

Daca cineva m-a vazut in acea noapte alergand dupa oi, sa se stie ca acesta era motivul, si nu vreunul mai comic de care Andrei ar face misto….

Dimineata zilei de duminica ne-a trezit tot cu tril de pasarele si soarele a batut rapid la usa corturilor. Astfel ca lumea s-a trezit, cred, destul de usor – fortata de caldura aparuta din senin in corturi. Unii ar spune ca s-au trezit prematur din cauza acestor factori, dar ce sa-i faci? E bine daca ajungi sa iubesti diminetile pe munte – sa realizezi ca te afli intr-un loc minunat de care ar trebui sa profiti cat mai mult. De dormit poti dormi si acasa. Chiar si asa, stabilisem plecarea abia la ora 9.30, destul de tarziu adica. De preferat e sa pleci pe traseu mai devreme – ca nu stii ce surprize iti rezerva. Dar tura aceasta nu era doar despre traseu – mi-am dorit ca lumea sa se bucure in voie si de seara cu muzica dar si de dimineata calduroasa – fara strans pe graba ca alte dati.

Cred ca Iulia mi-a facut si mie o poza cu sora mai putin tradatoare din aceasta excursie (Irina), care dupa ce a schimbat tricoul cu un maieu si-a dat seama mai bine de efectele soarelui si ale cremei de protectie. Si eu la fel.

Si daca tot suntem la poze de grup, sa facem si una cu aproape tot grupul…

Pe la 9 si jumatate am inceput sa coboram de pe Tutuiatu, strecurandu-ne printre tufele de bujori crescute la marginea padurii. O bucurie rosie numai buna de fotografiat – si sunt multumit ca, din cate stiu, nimeni n-a rupt niciun bujor.

Lasam rucsacii in saua de sub varf (spre sud) pentru a urca si pe varful Ghinaltu, aflat in apropiere. Privelistile de aici sunt un pic diverse, cu varful cel mai inalt inspre nord si cu… Mi – care apare in orice parte ai indrepta obiectivul. Am intors nitel aparatul invers, sa ma uit pe lentila – credeam ca e Mi lipita acolo – eram gata sa scot servetelele umede de curatat lentila. Noroc ca e frumusica si zambeste tot timpul…

Vedem si restul de creasta spre est – unde zarim in departare si varful Moroianu, dincolo de o vale abrupta pe care noi o vom ocoli prin stanga. In centru se vede chiar varful Călcata, la care vom ajunge si noi imediat.

Daca in ziua precedenta descoperisem arșița din deșertul dobrogean pe culmea Pricopanului, a venit timpul sa descoperim si racoarea din jungla verde a muntilor Macinului.

Drumul de pe culmea principala se strecoara prin niste paduri dese si salbatice, pe unde mai zarim uneori cate-o testoasa si unde ne acompaniaza pasii cateva pasari destul de vesele. In rest… parca nici grupul numeros nu reuseste sa rupa acea liniste fermecatoare a padurii. Sau pur si simplu incercam sa ma concentrez pe ea si nu pe interferentele din jur.

Intr-o poiana ne reintalnim cu nea Marin, care ne da cateva indicatii cu privire la traseul triunghi galben spre varful Călcata. Marcajele au fost sterse de pe copaci, dar plimbarea pana pe acest varf merita.

Asa ca pornim si noi intr-acolo, tot prin padurea verde si salbatica. Am observat si anul trecut, padurile astea au ceva foarte interesant: nu prea poti sa le strabati decat mergand pe drum. Parca ai fi pe o alee dintr-o gradina botanica – nu ai voie sa parasesti drumul! De fapt nu prea ai putea, padurea e deasa, plina probabil de capuse dar si gata sa te faca sa te ratacesti prin ea.

Ne oprim intr-o poienita, de unde nea Marin ii conduce pe cei ce aveau nevoie de apa spre un izvor amenajat.

Iesim apoi din padure si mergem putin prin tufele crescute la marginea ei – o ultima bariera ce sta intre noi si varful Călcata. Printre tufe am zarit si o testoasa – chiar trebuie sa fii atent pe ce calci in acesti munti.

Varful pe care am ajuns ne ofera si el destule privelisti interesante – mai ales ca suntem si aici pe marginea unei prapastii inalte. Intr-o parte zarim comuna Greci, in alta vedem varful Țuțuiatu de la care venim, dar si varful Moroianu in partea opusa – spre est.

De aici eu facusem anul trecut o traversare prin niste zone un pic mai incalcite si am iesit in traseul marcat ce cobora la poalele muntelui. De data asta insa cautam un fost drum de cai pe care il stia nea Marin, ca sa coboram mai direct spre masinile lasate la intrarea pe valea Racova.

Din pacate drumuletul acela a fost acoperit intre timp de tufisuri, de vegetatie, asa ca avem parte de o coborare inghesuita printre crengi, uneori pe stanci sau maluri abrupte. Mie imi place ca descopar o noua zona salbatica a acestor munti, dar imi dau seama ca unii nu se asteptau la asa ceva si nu cred ca le face prea bine aceasta coborare- chiar daca mai iesim uneori in locuri cu priveliste…

Ne strecuram pana la urma cu bine cu rucsacii mari pana iesim in poteca principala de pe vale – de unde ajungem rapid la masini. Aici facem o pauza de masa in care stabilim planul pentru mai departe. Deja mi-era clar ca unii nu vor mai vrea sa parcurga si ultima parte a traseului, Cheile Chediu. Din cauza caldurii, a oboselii sau a faptului ca am ajuns aici cu intarziere – ceea ce insemna sa plecam spre Bucuresti mai tarziu decat anticipasem. Anticiparile astea sunt oricum orientative, mai ales la un grup asa mare e greu sa faci estimari exacte.

Asa ca ne-am reorganizat pe masini. Cativa au plecat direct spre Bucuresti cu una din masini. Mare parte din grup urma sa parcurga doar prima parte din traseul prin chei, intorcandu-se apoi pe acelasi traseu la masini – ca sa poata pleca mai devreme spre Bucuresti. Iar alti aproximativ 13 oameni voiau sa parcurga tot traseul, inclusiv cu varful Moroianu – asa cum propusesem initial. Din pacate nu eram decat doi soferi in acest grup, adica 2 masini – ceea ce insemna ca nu era loc pentru toata lumea la intoarcere. Si astfel acest grup s-a redus la 9 oameni.

O masina a avut probleme tehnice si din aceasta cauza o parte nu au ajuns deloc in chei, dar cine putea controla asta? Oricum, asta e singurul meu regret pe aceasta excursie, ca au fost cativa oameni care voiau sa parcurga tot traseul prin chei si pe varful Moroianu, si nu au mai ajuns deloc pe-acolo. In rest, pentru ceilalti cred ca lucrurile s-au aranjat destul de bine, dupa preferintele fiecaruia.

Eu am mers cu cei care voiau sa faca intreg traseul. Am mutat masina la intrarea in chei si i-am lasat cheile lui Alex – cineva trebuia sa-mi mute masina inapoi la valea Racova, ca sa ne fie mai usor la coborare – multumesc galatenilor pentru asta.

Traseul prin chei l-am parcurs de doua ori inainte, dar acum e prima oara cand il fac in urcare. Mi s-a parut nu doar mai usor, dar si mult mai scurt. La prima mini cascada ne oprim sa ne spalam putin pe fata – apa aceea rece prinde tare bine.

Zona abrupta se parcurge in circa 30 de minute – ajungand si la punctul de belvedere pe care-l stiam pe stanci. A fost super interesant sa ne aflam intre peretii inalti de stanca, catarandu-ne pe langa mici cascade si stand atenti dupa orice miscare suspecta pe stancile arse de soare.

Si am avut si norocul sa intalnim o viperuta. A zarit-o chiar Mi – care nu-si dorea sa vada una si statea cam cu emotii din cauza viperelor. Ceilalti care au vazut-o cred ca s-au bucurat – nu e lucru usor sa vezi o vipera – galatenii imi spuneau ca ei n-au vazut niciodata una pana acum. Sa stiti ca nu eu am adus-o acolo in rucsac, ca sa fie tura mea mai interesanta :))

De pozat insa mi-a fost cam greu, eram undeva deasupra ei intr-o pozitie incomoda, ea era bagata intre stanci… dar se intelege.

Cat am admirat peisajul de la punctul de belvedere, ne-a surprins si Alex intr-o poza…

De la punctul de belvedere nu prea am facut poze, asa ca pun una de anul trecut.

Am continuat apoi pe firul vaii pe la umbra, ca sa iesim pe varful Moroianu. Am regasit busteanul pe care am facut poza de grup anul trecut, asa ca am profitat de el si acum…

Mai sus parasim firul vaii un pic abrupt, pe langa cativa bujori si printre crengi. Urcusul abrupt nu dureaza mult si rapid iesim la lumina, la baza varfului Moroianu si deasupra Dobrogei inca o data.

Pana la varf mai avem putin, asa ca ne mai bucuram de cate-o umbra deasa ce ne apara de soare. In jur observam si o padurice de pini, din care unii erau uscati din pacate.

Ajungem si pe Moroianu, locul unde data trecuta noi instalasem corturile pentru o noapte furtunoasa. Locul mi s-a parut tare diferit acum, se simtea ca natura este deja inaintata fata de anul trecut – totul era mai uscat. O dovada in acest sens erau si bujorii sau salcamii infloriti – care anul trecut erau abia imbobociti, desi fusesem in aceeasi perioada.

In apropiere se vede vf Moroianu 1 (noi eram pe Moroianu 2), iar in departare, varful Tutuaitu este acela ca un guguloi verde. Inca nu-mi vine sa cred ca anul trecut noi am ajuns aici intr-o singura zi, venind nu de la Tutuiatu, ci de pe Pricopan!! Totul pe jos, cu bagaj mare in spate. Varianta facuta anul asta a fost mult, mult mai comoda – ca pentru un grup mare de oameni pe care nu-i cunosteam.

De la Moroianu ne grabim sa reintram in padure pe drumul de culme – unde regasim umbra mult dorita. Urmeaza o portiune lina, pe drumul incredibil de frumos ce duce spre Tutuiatu.

Cand gasim intersectia cu triunghiul rosu facem stanga, intrand pe traseul ce coboara spre masini. Mai trecem prin cateva zone interesante, pe margini de stanci, apoi iesim intr-o poienita frumoasa unde gasim si un panou cu informatii.

Si dupa circa 3 ore suntem inapoi la masini – cu un circuit super frumos de care ne-am bucurat in liniste, prin zone abrupte si stancoase sau prin padurile racoroase din zona Moroianu. Asta a fost partea care mi-a placut cel mai mult, probabil si datorita faptului ca n-a mai trebuit sa fiu mereu atent sa nu ramana cineva in urma si nici n-am avut alte treburi organizatorice.

Cu masina mea am recuperat si a doua masina, care era inca la intrarea in chei, ne-am oprit sa luam putina apa de la o fantana si am pornit apoi spre Greci. Ne-am oprit insa la drumul principal la un restaurant dragut sa mancam, timp in care am stat si la povesti – despre munti sau despre oameni, excursii trecute si viitoare – sau intamplari mai mult sau mai putin amuzante/tragice care se intampla prin spitalele noastre. Doar aveam doua doctorite in grup.

Drumul spre Bucuresti a fost lung, cu 2 sucuri energizante si un litru de cola, ca eram cam adormit. Si cu multe cantece de toate felurile. Am avut parte de un apus colorat surprins tot in Dobrogea -si pe la miezul noptii eram inapoi in Bucuresti, cu ochii intre-deschisi si cu gandul la cate capuse vom descoperi cand vom face dus.

A fost o excursie foarte frumoasa din multe puncte de vedere. Atmosfera din grup, mai ales in cele doua seri, muntii Macin – care inca m-au impresionat prin cat de diferiti sunt fata de alti munti, bujorii sau locurile de cort, luna plina, apusul, muzica, stancile… O excursie pe care cu siguranta as repeta-o – dar probabil cu mai putina lume – ca sa fie mai liniste in padure si pasarile sa nu aiba concurenta.

Dar daca intr-un grup asa mare reusesti sa gasesti cativa oameni care chiar sa-ti placa si cu care sa tii legatura, e si asta un mare castig. Vei sti in viitor pe cine sa chemi sau pe cine sa eviti (daca e cazul) si astfel vei putea mai usor sa imparti bucuria muntelui cu oamenii cei mai potriviti tie.

Nu vine muntele la tine, dar n-ai decat sa astepti sa pice un munte din cer. E mai usor decat sa incerci sa faci tu ceva sa te apropii de munte si de natura.

“As merge dar nu am cu cine” nu exista. Exista insa “nu-mi doresc suficient de mult”.

Ioan Stoenică, mai 2012.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Excursie in Parcul National Macin – tura lui Ioan pe carpati.org

  1. cami zice:

    Buna! Va citesc blogul de ceva timp si pentru mine reprezinta o oaza minunata de relaxare si buna-dispozitie…o pastila numai buna de „rontait” seara, inainte de somn. Mi-ati transmis un asemenea entuziasm pentru munte, incat abia astept sa-mi creasca odata copiii si sa mai colindam prin tara asta minunata, dar locuita 🙂
    Ma intereseaza foarte mult o excursie pe traseul acesta din Macin, am reusit chiar sa-mi conving si sotul, dar suntem amandoi niste zapaciti lunatici asa ca va rog frumos sa ne lamuriti cu niste nelamuriri :)) :
    – Cam cati km sunt de la Braila pana in Macin? ( pe search google primesc niste indicatii cam bizare… 190 km ??!! )
    – De unde incepe traseul propriu-zis? (vom pleca cu masina si nu stim cum sa ne orientam la fata locului)
    Va doresc sanatate si drum bun pe unde veti mai calatori!

    Apreciază

    • Hey! Multumesc pentru mesaj – ma bucur sa vad oameni carora le creste dorinta de a merge pe munte si datorita jurnalelor sau fotografiilor mele! 🙂

      Despre Macin se pot afla mai multe informatii si pe site-ul parcului National Macin, gasesti pe google.

      Cat despre nelamuririle tale, pot spune cam asa: din Braila trebuie traversata Dunarea la Smardan, cu bac-ul (nu exista pod). De la Smardan pana la Macin sunt vreo 15 km. Trebuie sa depasiti orasul mergand inspre localitatea Cerna. La unu sau doi km dupa orasul Macin se face un drum la stanga spre manastirea Fantana de Leac – e si un indicator spre manastire. E un drum de tara, dar se poate merge fara probleme. Daca ajungeti pe lumina va veti orienta usor sa ajungeti la curtea manastirii, dar si daca nu, tineti acel drum pana in capat, unde e un alt indicator spre manastire – iar drumul face stanga. Sunt vreo 2-3 km cred de la asfalt pana acolo. Apoi e poiana cu mese si bancute si salcami unde se poate pune cortul si de unde incepe traseul Banda Albastra.

      Nu uitati sa luati apa de la izvorul amenajat la iesirea din padure (sau de la manastire daca la izvor nu e apa) – pentru ca pe creasta nu exista surse de apa.

      Apreciază

  2. tiberiu zice:

    Superb …
    Imi doresc din tot sufletul sa ajung si eu cu familia pe acele tinuturi.
    Va doresc sa ajungeti si in alte locatii.

    Apreciază

  3. super tura, si noi vrem sa ajungem in macin dar de la cluj e atat de departe……
    poate daca mergem si la mare o zi doua si pe la vulcanii noroiosi… ca doar pt macin e cam multa benzina… oricum vreau si eu sa vad testoasele 😀

    Apreciază

    • Merita mers, dar trebuie aleasa si perioada cu grija – eu prefer inceputul lunii mai, cred ca e cel mai verde. Pe urma e prea uscat si cald. Si iarna ar fi interesant, dar nu cred ca poti combina cu 2 zile de mers la mare :))

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s