Clătita înfuriată

Văzusem clătite uriașe undeva și m-am gândit că ar fi bună una. Am pus-o în tigaie (nu-mi mai amintesc partea asta, dar am dedus-o ulterior) și am aruncat-o în sus ca să o întorc pe partea cealaltă. Știți, cum se întorc clătitele, le arunci în sus, ca pe cartofii prăjiți. Și apoi să te ții, clătita mea a rămas agățată de un colț de stea, sus pe cer. Am dat-o tocmai peste bloc, de la mine de la balcon nu o văd, dar am ieșit să o caut apoi și atunci am vazut-o, undeva pe cerul sudic. Stă acolo mare și rotundă și albă… fără gem. I-am zis să coboare, că am gem de căpșuni, dar se face că nu mă aude. Stă acolo și parcă se bălăngăne, ca și când ar sta cu niște picioare invizibile pe colțul altei luni și se uita la lume. De fapt nu la lume, doar la Pământ se uită. Ma gândeam că vede ceva interesant, dar ce să vadă, că pe Lună e Pământ nou, nu se vede nimic, e întuneric. Ah, de fapt se văd luminile marilor orașe…

Am ieșit afară cu o lumânărică, să îi transmit în cod morse ceva. Codul morse e mai ușor de folosit cu sunet, dar și cu lumină se poate. Acopăr cu palma mai mult sau mai puțin, ca să iasă un punct sau o linie. Și apoi trei puncte și trei linii și încă trei puncte și tot niciun raspuns. Poate că vedea mai ușor luminile unui alt univers. Îmi trebuie un reflector!

Dar atunci, pe neașteptate, după ce ațipisem nițel, vreo 4-5 ore, am deschis ochii și ce să vezi? Clătita mea dispăruse! M-am uitat pe șosea după ea, m-am gândit că a căzut și a rămas pleoștită pe undeva, mă gândeam că a calcat-o o mașină…

Când colo, se dusese și se pitise după un nor cu aspect de gogoașă înfuriată. Stăteau la taclale și cred că se gustau reciproc. „Treci acasă, nu ți-ar fi rușine!” i-am zis, și atunci ea s-a ascuns și mai mult după nor, ca și când aici de unde plecase nu i-ar mai fi fost bine, ca și când uitase cine o trimisese acolo sus. Dar poate ea fusese mereu din altă lume și eu încercasem să o țin aici la mine, unde se chinuia… Dacă aș fi știut, i-aș fi dat drumul mai devreme…

Dar acum părea că se bucură. Și atunci mă bucuram și eu, pentru că-mi dădeam seama că degeaba aș fi mâncat o clătită, dacă nu aș fi avut și un nor cu gust de gogoașă înfuriată lângă ea. Și nor nu aveam. Pentru asta trebuia să mai aștept puțin (comandasem o scară înaltă și verticală pe care să ajut pe cineva să urce).

Când să plec înapoi spre patul meu prea puțin primitor, am aruncat o ultimă privire spre clătita devenită de acum înfuriată prin alianță. Norul întinsese spre ea doi norișori micuți micuți și aceștia intraseră încet prin clătită, făcându-i două găuri așa, ca de ochi. M-am gândit că fusese o încercare de a-i adăuga niște gem (eu o chemasem să-i pun gem, n-a vrut!), dar apoi m-am gândit că poate în felul ăsta clătita mea va putea vedea mai bine ce se întampla aici. Și va ști că mă uit la ea și mă gândesc la ea și deși poate mi-e dor de ea, mă bucur pentru că ea e acolo sus și e bine. Dar nu era asta. Găurile alea două nu erau ca să mă vadă ea pe mine mai bine… Ci ca să văd eu prin ea până în partea cealaltă! Acolo unde, exact în spatele găurilor, stăteau două steluțe ce păreau îndrăgostite…

Și uneori nu vezi iubirea când e lângă tine dacă nu-ți pui o clătită drept ochelari să ți-o indice, și-apoi ascunde-te Lună, să nu știe lumea toată ce-i în spatele tău…

Ioan Stoenică

Mai 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Clătita înfuriată

  1. Gabriela Stoenica zice:

    Frumos. Mi-a placut modul in care ti-ai imbracat gandurile…, cum a lucrat imaginatia, transfigurat.
    Poti face mai mult, asa am simtit de prima data cand am citit pe acest blog. Porti launtric un potential agonisit din multa retragere, singur, departe de lumea dezlantuita.E bine si ca pui inainte inima, desigur… ajutata de ratiune. Trebuie sa fii pe faza la primul imbold al inimii.
    Esti bogat, bucura-te!

    Apreciază

  2. Gabriela Stoenica zice:

    Mai mult decat bogat, te simt VIU. N-am gresit, fara numar sunt cei care vii fiind sunt amortiti sau… mai greu, au murit demult.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s