Luna martie reprezintă pentru multă lume prima lună de primăvară. Ghiocei, soare, tril de păsărele, revenire la viață. Pentru mine, luna martie a devenit de câțiva ani a 5-a lună a iernii – poate cea mai albă dintre toate.

Da, pe munte iarna are 5-6 luni, uneori chiar mai mult. Dar nu-i mereu la fel, multe lucruri din natură par să o ia razna de ceva timp. Nimic nu mai e ce-a fost, s-ar putea spune.

În 2013, luna martie a însemnat pentru mine una din cele mai importante aventuri de iarnă pe care le-am trăit – datorită excursiei din Parcul Național Retezat.

Am plecat la propunerea Laurei, deși am avut ceva rețineri când am auzit că celelalte două persoane care trebuiau să vină cu noi s-au retras din tură. Însemna să merg doar cu Laura, asta însemna costuri mai mari pentru benzină și poate stresul că voi muri de frig la refugiu, când voi constata că Laura iar nu are sac de dormit cu ea! :)) Ei, dar știam că asta nu se va întâmpla – și dacă nu mergeam acum, cine știe când m-aș fi încumetat eu să merg singur, sau să găsesc oameni pentru o astfel de excursie.

Am plecat chiar pe 1 martie, o zi cu soare – așa cum așteptam să fie și următoarele zile, pe munte. Județul Vâlcea ne face cu ochiul, scoțându-și la înaintare diamantele albe, de tipul Buila…

Dar suntem în România, țara în care județele se bat umăr de munte la umăr de munte să iasă în evidență prin frumusețe. Așa că bine am intrat în județul Gorj – salutări domnule Parâng!

Pe Valea Jiului s-a făcut întuneric, am trecut de Petroșani și am ajuns ușurel la Ohaba de Sub Piatră, unde facem stânga spre Nucșoara. Suntem în partea nordică a Retezatului și avansăm pe drum spre cabana Cârnic. Laura își făcea un pic griji că nu va putea intra cu mașinuța ei până acolo, dar iată că drumul era destul de uscat – așa că am scutit vreo 10 km de mers pe jos.

Pornim la deal spre cabana Gențiana pe la ora 21. Prin pădure zăpada începe să fie un pic mai mare, dar poteca e bătută și clară. Cu unele porțiuni mai alunecoase, dar ne descurcăm bine. Frumoasă liniștea nopții în pădure, merită să te oprești uneori să o asculți.

Ajungem la cabană după circa 2 ore, unde ne așteaptă o cameră caldă, cu multe paturi, undeva la mansardă. Ne alegem locuri, lăsăm rucsacurile și coborâm apoi în sala de mese. Unde încercăm să nu facem prea multă gălăgie, că în camera de lângă sunt alți drumeți care se odihnesc. Noi ne gătim ceva la primus și-apoi ne punem pe visat la ziua de mâine…

Dimineață avem parte de o surpriză cam neplăcută. Afară e ceață. Pai ce-i asta? Noi comandasem soare și cer senin! Așa ni s-a promis! Pornim totuși pe Bandă Albastră spre căldarea Pietrele – cu speranța că norii se vor împrăștia și vom putea urca în creastă.

Laura a mai fost pe-aici, eu nu – dar chiar și așa, orientarea e grea când e ceață. Plus că semnele care erau pe pietre sunt acoperite de zăpadă. Pe traseu ne mai întâlnim cu doi oameni  și mergem împreună, ca să fie mai ușoară înaintarea prin zăpadă.

Laura își dă seama la un moment dat că urmele pe care mergem se duc greșit, prea mult spre stânga – așa că le părăsim și reintrăm în traseul corect. Ajungem astfel chiar lângă lacul Pietrele, care se oglindește frumos în soare, cu apele albastre de la cerul senin…

Pentru a ieși din căldare trebuie mers pe un traseu nemarcat, pe varianta de iarnă – pentru că traseul de vară e expus la avalanșe și nu vrem să riscăm. Dar ca să nimerim fix zona pe unde trebuie urcat, nu ne putem aventura orbește. Din fericire, din când în când mai apare o rază de soare și senin, așa că asta ne dă speranțe.

Am mers aproape 3 ore de la cabană și ne-am oprit. De-aici nu mai putem avansa în felul ăsta. Așa că hotărâm să așteptăm pe loc, poate se împrăștie norii și Laura se poate orienta mai bine. Statul pe loc e însă destul de greu de făcut, pentru că te răcești rapid – începi să simți frigul mai tare decât atunci când mergi. Așa că ce ne gândim noi? Am putea să facem… un iglu!

Am pornit de la zero, dar pentru că zăpada din jur era întărită la suprafață, am putut culege cărămizi pe care să le așezăm una peste alta. Între timp norii dădeau semne că se vor împrăștia, Laura punea repede ochii pe variantele de urcare, dar nu ne-am grăbit să plecăm pe ceață. Am stat cam o ora și jumătate, construind acest adăpost frumos, fără acoperiș, dar care proteja foarte bine de vânt!

În cele din urmă pornim la deal. Eu și Laura ne oprim însă pentru a monta colțarii, nu se știe cum va fi zăpada mai sus. Ceilalți doi urcă așa. Urcăm pe lângă un perete de stâncă, printr-un mic jgheab destul de abrupt, dar cu zăpadă suficientă și moale.

Prima parte nu ne-a făcut probleme, nu era decât o variantă prin care puteai urca. Dar după ce terenul s-a lărgit, problema orientării a apărut iar. Ceața persista, dar din fața noastră a apărut un alt grup, care urcase pe altă parte și acum cobora pe aici. Ne-au dat câteva indicații și, chiar dacă Laura ținea minte că de-aici trebuie mers spre stânga, până la urmă am zis să profităm de urmele făcute de ceilalți, să mergem mai ușor. Mare greșeală!

Panta a devenit din ce în ce mai abruptă și nu mergea pe o muchie, ci direct pe față, pe versant – era o pantă abruptă și plină de zăpadă – genul pe care nu e bine să o tai când vrei să faci vreo traversare. Pentru că poate crea instabilitate în structura plăcii, care o poate lua la vale cu tine cu tot. Laura e mai îngrijorată, mie zăpada îmi pare totuși ok, că nu era vreun strat mai înghețat dedesubt – dar oricum, acest gen de urcuș trebuie evitat.

Eu și Laura aveam colțarii puși, am urcat mai sigur, dar ne temeam un pic pentru ceilalți doi – care nu aveau. Panta era foarte abruptă, mergeai practic în patru labe, te țineai și cu mâinile de zăpada din fața ta – adică băgai bețele, care intrau până la mănuși. Înclinația creștea pe măsură ce urcam, era chiar posibil să se transforme într-un perete vertical – dar din fericire n-a fost cazul. Am ajuns în creastă, undeva în apropiere de vârful Custura Bucurei.

Era frig, ceață, așa că nu am stat mult timp pe loc. Am pornit spre stânga (est), spre locul de unde voiam să coborâm spre refugiul Bucura – adica în partea cealaltă a muntelui. Ceilalți doi voiau să se întoarcă la cabană și, ca să fim siguri că vor reuși, Laura se oferă să-i conducem un pic prin ceață până la punctul de coborâre (adică pe unde urcasem noi, prin acel jgheab). Ne luam rămas bun și noi revenim în creastă – de unde începem coborârea accentuată spre căldarea Bucurei.

Nici coborârea nu e ușoară, suntem atenți cum mergem, pe unde mergem – dar ajungem rapid la zona mai lină de la baza versantului. De-aici înaintarea e un pic mai greoaie, trebuie să facem urme prin zăpada adâncă. Și astfel ajungem la refugiul Bucura, pe care îl găsim un pic îngropat în zăpadă. Era ora 17.15. Ca să intrăm, avem un pic de săpat, dar ne bucurăm că măcar zăpada nu e înghețată.

Umplem vreo două pungi cu zăpadă și aducem înăuntru, ca să avem provizii pentru făcut apă și ne punem pe gătit și făcut ceai (sau dezghețat sucul din sticlă). Nu mai știu câte grade erau în refugiu, dar în general iarna pe munte nu e prea cald. Așa că e important să fii uscat, să ai echipament bun. Și să te hidratezi, lucru mai ușor de făcut seara, când ai timp să pui și primusul în funcțiune.

Pe la ora 22 am ieșit afară să fac niște poze, pentru că ceva minunat s-a întâmplat: cerul s-a înseninat, iar deasupra au apărut mii de stele! Lăsând la o parte spectacolul nocturn din creierii munților, care e impresionant (mai ales că nu bătea vântul și am putut sta un pic pe-afară), ceea ce ne bucura cel mai mult era faptul că a doua zi urma să fie senin! Era un semn clar! În centrul imaginii se vede vârful Custura Bucurei, de la care coborâsem noi (prin dreapta lui).

Și iată că s-a făcut dimineață. Pe la ora 7 ies afară și imediat sunt înconjurat și umplut de frumusețea dimineților montane – cu raze colorate pe cele mai înalte vârfuri, dar și o lună încă strălucitoare deasupra.

Spre vârful Piule lumina e mai abundentă, colorată – și acea zonă, a Retezatului Mic, mi-a rămas în minte încă din vară, ca o zonă unde să merg cândva. (între timp chiar am mers)

Când am plecat de acasă mă gândeam că va fi frumos să fac niște fotografii cu lacurile din Retezat… iarna! Dar rapid am constatat că lacurile sunt acoperite de zăpadă, abia dacă le puteai distinge. Lacul Bucura, fiind mai mare, se vedea mai ușor – cu vârful Bucura deasupra lui.

Mă gândeam apoi că am putea să ne strângem mai mulți fotografi dornici de astfel de poze și să ne apucăm să spargem gheața de pe unul din lacuri cu pioletul… Ar fi mult de muncă, dar am avea poze de iarnă cu unul din lacuri! :))

Am stat cam o oră pe-afară, deja soarele se ridicase și lumina albise. În refugiu ne-am făcut ceai, am mâncat și am pregătit bagajul pentru excursia pe care voiam să o facem. Deja afară cred că era mai cald decât în refugiu…

Ne-am gândit noi un pic ce traseu să facem… să urcăm la vârful Peleaga, apoi să ne întoarcem și să urcăm și pe Bucura? Sau să facem invers? Hmm… dar apoi ne-am dat seama de un lucru: toată lumea care va urca dinspre nord, de la Gențiana, va urca pe Peleaga. E traseu clasic, e cel mai la îndemână vârf pentru ture de o zi – și în plus… e cel mai înalt din Retezat. E clar, lumea va merge acolo. Așa că de ce să mergem noi primii, care suntem doar doi și să ne luptăm să facem potecă prin zăpadă? Hai mai bine să mergem spre Bucura, unde nu va merge nimeni și când vom ajunge pe traseul spre Peleaga, vom avea deja potecă bătută!

Așa că am pornit spre vârful Bucura, pe o muchie nemarcată dar mai potrivită pentru o ascensiune de iarnă.

Ajunși pe malul celălalt al lacului Bucura, vedem deasupra vârful Peleaga. Mai târziu vom ajunge și la el, urcând dinspre stânga și coborând pe muchia din dreapta înapoi la refugiu.

Înaintarea e greoaie. Fiecare pas se adâncește în zăpadă, soarele e puternic, dar e frig afară, așă că e greu să găsești combinația potrivită de haine pe care să le ai pe tine. E foarte important aspectul ăsta. Dacă ești prea gros îmbrăcat, te supraîncălzești – plus că te miști mai greu. Dacă ți-e numai bine, e posibil să-ți fie prea frig când faci pauze să admiri vârful Judele și cornișele formate în unele locuri…

De aceea mi se pare important să ai o bluză tehnică (pe corp) care să fie cât mai eficientă, mai ales iarna. Să nu țină prea rece atunci când e udă și să se usuce cât mai rapid. Eu aveam ceva sintetic de care sunt foarte mulțumit, X-bionic, dar și bluzele de lână (gen Merino) sunt super din câte am înțeles. Evident, se poate merge și fără, cu tricouri simple (obligatoriu sintetice – nu bumbac), dar diferența o simți când situația se înrăutățește, sau dacă apare ceva neprevăzut. Nu e vorba doar de confortul tău, cât și de siguranța ta.

În plus, stratul exterior (geaca Patagonia la mine) și-a făcut treaba incredibil de bine împotriva vântului, la fel și pantalonii sau mănușile. Bocancii, chiar dacă nu sunt ei chiar bocanci de iarnă, au fost minunați – pentru că sunt comozi și pentru că… era suficient de frig afară încât să nu te uzi la picioare, în caz că membrana nu mai făcea față. Umezeala e inamicul numărul unu. De fapt nu, să fii nepregătit, să nu știi ce faci, asta e mai grav. Poate fi soare afară, asta nu înseamnă că e cald – sau că lucrurile nu se pot schimba.

Mi se pare incredibil cum arată vârful Judele acum. Și vara e spectaculos, dar acum arată cu totul senzațional. Zăpada e lipită pe stânci, înghețată, nu de multe ori vezi spații atât de verticale să fie atât de albe…

Urcușul devine mai accentuat, așa că, deși zăpada e încă moale, ne oprim să punem colțarii. Pentru a face asta am săpat un mic scăunel în zăpadă, să pot sta în fund cât de cât în siguranță pe panta aceea. Mai ușurăm în felul ăsta și rucsacul, dar stăm liniștiți și în cazul în care dăm de vreo porțiune mai întărită.

Eu nu am prea făcut ture de genul ăsta, cu mers la colțari – așa că în același timp eram și dornic să merg cu ei dar… hmm… încerc să-mi amintesc dacă aveam ceva emoții negative în privința asta, dar nu mai știu. Poate că aveam, dar s-au estompat, înlocuite fiind cu atâtea emoții pozitive.

Ne luptăm din ce în ce mai mult cu zăpada adâncă și parcă și vântul sufla ca să ne înghețe nasul. Ah, un aspect care nu trebuie uitat în zilele cu zăpadă și soare puternic e protecția împotriva arsurilor solare – foarte important! Laura a avut ceva probleme după această tură, eu am folosit ceva cremă și mi-a fost bine.

Peisajele devin tot mai cuprinzătoare, am făcut o mulțime de poze – dar la unele filtrul de polarizare m-a ajutat, la altele m-a deranjat… E greu și pentru că nu vezi rezultatul prea bine pe ecran, din cauza luminii care bate în el. E mai ușor când fotografiezi în format Raw, că poți face acasă reglajele, dar eu prefer în continuare să fotografiez Jpeg și să încerc să-mi iasă cât mai bine imaginile de la fața locului. Oricum, când arată așa… mai puțin contează detalii pe care nu le văd decât fotografii.

Pe urcare întâlnim și zone un pic mai abrupte, sau bolovani acoperiți de gheață – dar în general urcăm fără dificultăți tehnice – doar cu efortul urcușului susținut, foarte abrupt. Parcă am urca spre vârful Lumii…

Pe măsură ce urcăm începem să avem priveliști tot mai largi. Vedem acum și spre rezervația Gemenele, valea din dreapta de vârful Judele…

Vedem tot mai bine și munți din afara Retezatului, cum ar fi munții Godeanu și Țarcu. Lumina e incredibil de puternică și albul arată fantastic în contrast cu cerul…

Ieșim în cele din urmă pe muchie, în creastă – adică vedem acum mult mai bine spre partea cealaltă. Și urcușul se mai domolește, parcă special ca să ne lase să admirăm un pic tot ce ne înconjoară.

Am făcut multe panorame în această zi, pentru că voiam să pot da zoom mai mult pe imagini, sa văd mai bine crestele, vârfurile, zăpada lipită de stânci… Din păcate însă, pe ecran e greu să te uiți la o panoramă, că e destul de micșorată. Așa că cea mai bună variantă rămâne printul. Dacă e cineva interesat să aibă pe perete o fotografie de 1 metru lungime cu Retezatul alb, să-mi spună! 🙂 Mai multe de unde să alegeți sunt în albumul de pe Picasa. Chiar merită!

Ne-am apropiat de vârful Bucura, se vede deja stâlpul de pe vârf. Această ultimă porțiune a fost poate cea mai frumoasă – pentru că am parcurs-o fără efort, pe o margine de munte cu văi uriașe în ambele părți, cu peisaje spectaculoase peste tot… Mai era în plus și sentimentul de bucurie dat de faptul că reușim să ajungem pe vârf.

Și astfel, aproape de ora 12, am ajuns la 2433 de metri, pe vârful Bucura. Ce urcare! Ce peisaje! Ce cer și ce zăpezi! Incredibil! În spatele nostru se vede vârful Peleaga, spre care ne vom îndrepta mai departe.

O primă reușită de care suntem bucuroși – nu a fost ușor! Dar am avut însă vreme super, zăpadă bună și peisaje care să ne motiveze. Mai multe imagini găsiți în albumul de pe Picasa.

Mai departe începem să coborâm ușor pentru a face traversarea spre vârful Bucura 2 – aflat nu departe. Pe fundal vedem Peleaga, dar și vârful Mare, undeva mai departe, în stânga. Cu zoom am putut vedea șirul de oameni care urca spre Peleaga, așa cum anticipasem.

Până să ajungem la Bucura 2, ne oprim un pic pe margine pentru a privi în vale. Evident, eram foarte atenți unde anume ne așezăm – să nu cumva să fie vreo cornișă, un mal de zăpadă care atârnă în afară – și pe care să îl rupem cu greutatea noastră. Nu e obligatoriu să mergi așa pe margine, de fapt e mai bine să eviți asta. Dar ca fotografie mie îmi place mult – e plină de emoție, de trăire…

De la vârf avem ceva de coborât, până în șaua Bucurei. Terenul e un pic mai dificil, cu unele cornișe, mai multe margini de evitat și nițel abrupt uneori. Dar e atât de frumos…

Observați cornișa din stânga, cum atârnă peste margine…

Ușor ușor ne apropiem de șaua Bucurei, de unde vom avea iar de urcat. Momentan însă, deși suntem atenți la coborâre, nu putem să nu ne minunăm de ce e în jurul nostru. Un univers de munți albi – cred că nici eu n-am mai văzut așa ceva. Că nu am fost iarna în munți înalți – iar aici nu e doar Retezatul, dar sunt și munții din jur… Atâtea creste albe…

Din Șaua Bucurei reîncepem să urcăm. Un urcuș susținut spre vârful Custura Bucurei. Printre formațiuni albe, stânci acoperite de zăpadă. Poteca nu e evidentă, așa că mergem pe unde putem. Uneori panta devine abruptă, scurtăm printre pietre, avansăm uneori mai greu, alteori mai ușor. Dar e un urcuș obositor.

În albumul de pe Picasa cred că am pus mai multe imagini în care se vede și vârful Retezat, dar să adaug una și aici. În stânga e vârful Bucura 2, de la care tocmai coborâsem, iar în centru, vârful vedetă, dacă-i pot spune așa.

În partea dreaptă se vede căldarea Bucurei – și chiar refugiul de la care plecasem și la care ne vom întoarce. Iar departe în spate, creasta Oslea – pe care am ajuns altă dată.

Spre Peleaga se văd oameni care deja coboară de la vârf, iar poteca făcută de ei e tot mai clară. Nu putem să nu observăm și faptul că ea taie unele pante într-un mod în care poate n-ar fi trebuit – în mod normal iarna se merge cât mai pe creastă, fără să tai pantele – pentru că riști să declanșezi vreo avalanșă. Dar poate primii care au urcat au știut să analizeze starea zăpezii și știau ce fac. Sau poate nu știau. Noi cel puțin vom merge acum mai liniștiți, pentru că poteca a fost deja parcursă de mulți oameni, noi nu vom mai influența în niciun fel stabilitatea zăpezii.

Peisajul se schimbă și în urmă – iese tot mai frumos în evidență vârful Bucura, dar parcă tot nu poate eclipsa Retezatul…

În stânga se văd câțiva oameni care coboară spre căldare, noi am intrat deja în poteca făcută de ei.

Continuăm așadar urcușul, pe poteca adâncită de trecerea atâtor oameni. Înclinarea pantei și faptul că uneori tăiem panta ne face mereu să ne gândim că nu pe-aici era cel mai bine să se meargă. Dar acum nu mai contează – chiar dacă uneori mai vedem cum dărâmăm spre vale câte un bulgăre de zăpadă, ce pare să alunece până în fundul văii.

Soarele e încă puternic, dar stau destul de înfofolit, să protejez nasul și obrajii atât de vânt cât și de soare. Ne apropiem de urcușul final și, pe lângă peisajele deja familiare dinspre vârful Bucura, avem acum priveliște și printre Colții Pelegii – spre vârul Mare. Se vede chiar și șaua Pelegii, de unde se urcă spre vârful Păpușa.

Urmează așadar ultimul urcuș până pe cel mai înalt vârf din Retezat…

Aici am făcut și un mic filmuleț, care să arate mai bine locul în care am ajuns, deasupra unei lumi albe și atât de plină de munți!

Iată-ne așadar la 2509 metri, pe vârful Peleaga! Bucuroși de reușită, obosiți după ziua plină, admirând peisajele printre rafale de vânt și gândindu-ne dacă vom putea coborî pe o culme nemarcată direct la refugiu.

Spre căldarea Bucurei am tot privit astăzi, așa că hai să vedem ce ne bucură ochii spre est – partea pe care a fost până acum ascunsă chiar de vârful pe care ne aflăm. Ăsta e un lucru super pe munte, că urcând pe un vârf, ți se deschid orizontori complet noi uneori…

În imaginea de mai jos se vede vârful Păpușa, chiar în centru, vârful Mare în spate în stânga și Păpușa Mică în dreapta.

Dincolo de Păpușa se văd și crestele munților Parâng…

Sub noi se întinde uriașa căldare a Bucurei, iar dincolo, spre depărtări, se văd culmi din munții Godeanu – și chiar din Cernei și Mehedinți, mult mai departe.

Hai să pun totuși o imagine și cu partea vestică, să se vadă Retezatul, dar și traseul făcut de noi astăzi. Iar în partea stângă, culmea pe care urma să coborâm – după un alt mic urcuș…

Pornim așadar spre vale. Am mai fi stat, era foarte frumos – dar era vânt puternic și seara se lăsa peste noi rapid. Mai aveam de mers până la refugiu cel puțin o oră și jumătate – dar trebuia să luăm în calcul și cazul special în care nu puteam să coborâm pe muchia pe care voiam. Părea abruptă când o vedeam dinspre Bucura – cel puțin în partea ei finală…

O ultimă privire în urmă ne arată vârful Peleaga într-o formă masivă, uriașă. De aici vom începe coborârea mai accentuată și nu vom mai vedea vârful.

Vântul ridică norișori de zăpadă care arată spectaculos, parcă ar ninge de jos în sus! Laura merge un pic mai încet la coborâre, cu grijă mai mare la fiecare pas. Eu merg parcă mai sigur, deși stau atent la pietrele ascunse sub zăpadă – că oricând îți poate intra piciorul între ele și poți avea probleme.

Uneori e mai comod și mai sigur să mergi cu fața la pantă, chiar dacă asta te încetinește. Mie coborârea îmi place, mi se pare că am ales o rută bună. Dar știu că partea finală va fi cea mai abruptă.

Au apărut sub zăpadă și jnepeni, pe care trebuie să-i evităm – că altfel ne scufundăm prea mult printre crengile lor.

Vârful Custura Bucurei, pe care fusesem mai devreme, intră în cadru. Am intrat deja în partea abruptă a coborârii, care nu mi se pare de speriat.

În continuare zăpada e suflată cu putere de vânt, așa că profit de spectacol pentru a face câteva fotografii. Parcă ar fi niște artificii…

Observați cum e cerul bombardat de fulgi…

Când panta se mai domolește, ne oprim undeva după o stâncă, să ronțăim ceva. Nu am mâncat parcă mare lucru în această zi și nici de băut n-am băut prea mult. Dar ne-a fost bine, având în vedere ce traseu lung am făcut. Stânca nu ne apără prea bine de vânt, dar noroc că o fac gecile în locul ei…

La mine cel puțin (dar cred că și la Laura), corpul s-a învățat cu mersul pe munte – și trece cumva într-o stare specială, căreia eu îi spun “mountain mode” (sau mountain mood). În acea stare el știe să ofere – și e pregătit să ofere mai mult decât știam eu cândva că poate. Dar din când în când știe și să ceară – de aceea nu strică mici pauze uneori, batoane de ciocolată sau de susan și puțină apă. Diferența se simte, uneori chiar instant.

Pe ultima porțiune spre refugiu mergem deja printr-o altă lume…

Ochesc  o imagine frumoasă și, cu ajutorul Laurei, căreia i-am pasat aparatul meu, reușesc să regizez o fotografie interesantă în care să apar și eu 😀

Pe fundal, în partea dreaptă se vede vârful Bucura, iar luminată de soare, chiar muchia pe care urcasem dimineață spre el.

Ajungem la refugiu pe la ora 18 și eu nu pierd mult timp înăuntru – pentru că soarele  apune. Ultimele raze cad pe vârful Peleaga, de la care tocmai coborâsem.

Cerul se colorează și spre Retezatul Mic și rapid, întunericul se lasă peste noi și peste munți.

A fost o zi plină, în care am parcurs un traseu complex și interesant: un ocol al lacului Bucura nu pe malul apei înghețate, ci pe deasupra căldării, pe crestele ce o înconjoară. În total am mers circa 9 ore, într-o excursie atât de  plină de creste albe de munți, că unii oameni ar putea crede că a fost făcută pe undeva prin Alpi.

…

Ziua următoare traseul a fost mai scurt – am revenit în creastă în apropiere de vârful Custura – pe unde coborâsem în prima zi la refugiu…

Si am coborât în partea cealaltă tot pe unde urcasem în prima zi. De data asta însă am putut vedea pe unde mergem și ceea ce ne înconjoară.

La zona mai abruptă mergem cu grijă, mai ales că zăpada s-a mai luat de pe stânci în unele locuri. Colțarii stau încă pe bocanci și prind bine, avem aderență mai bună cu ei, chiar dacă zăpada nu a fost întărită.

Gata, am terminat partea grea a traseului – și am ajuns chiar lângă micul adăpost făcut de noi în prima zi. Cine știe, poate chiar a fost de folos cuiva în perioada următoare.

Potecă e de-acum destul de bătătorită, așa că mergem destul de lejer la vale. Nu uităm să privim și în urmă – mai ales că eu nu mai văzusem peisajul de-aici niciodată. Arată super!

La cabană ajungem destul de repede, facem o scurtă pauză, apoi mergem mai departe spre vale, prin pădure.

Poteca e frumoasă, dar apoi ea se transformă în drum forestier – și până la Cârnic ar fi fost bine dacă aveam schiuri – sau măcar o sanie. Dar având în vedere cât am mers eu pe jos pe drumul ăsta în vară, acum nu mă plâng – că știu că la Cârnic ne așteaptă mașinuța Laurei să ne ducă spre casă.

…

Și astfel am încheiat excursia albă din Retezat, care pentru mine a fost poate cea mai spectaculoasă excursie de iarnă din 2013. Asta pentru că peisajele văzute de pe creste au fost incredibile – atât de mulți munți în jur și așa senin…

A fost interesant și faptul că zăpada era doar până la o anumită altitudine – la nivelul pădurii ea dispărea rapid – iar în vale nu mai era zăpadă deloc. Așa că peisajele aveau spre depărtări alte culori…

A fost în același timp prima excursie mai lungă pe care am parcurs-o cu pioletul și colțarii. Deși zăpada nu era neaparăt bună pentru așa ceva (era destul de moale), colțarii au fost utili în zonele mai abrupte – că ofereau o mai bună aderență pe pantă. A contat însă mult faptul că Laura știa ce trasee sunt accesibile iarna – că nu poți merge chiar pe oriunde. Nu degeaba unele trasee sunt închise – ca să nu te trezești cu vreo cornișă în cap, să te ducă la vale înapoi la cabană.

Așa că dacă vreți să vă aventurați pe astfel de trasee, încercați, dacă e posibil, să o faceți în mod înțelept. Dacă chiar nu se poate în mod înțelept (adică pregătiți, informați, conștienți), fie, mergeți și prostește. E la modă 😀

…

Pentru mai multe fotografii din această excursie, intrați în albumul de pe Picasa.

(dacă vreți să aveți pe perete una din fotografii, dați-mi un mesaj – pot printa orice imagine, iar panoramele le pot face destul de mari! Detalii aici.)

Ioan Stoenică, 15 ianuarie 2014.

(Ps: dacă nu ați aflat încă de emisiunea mea de munte, neapărat vedeți asta: Pe poteci, spre inima ta!)