Purtat de raul unui vis

Mersese mult Vasilică, şi râul părea să nu se mai termine. Dorinţa de a ajunge la capăt era însă mare, de aceea băiatul se concentra pe ceea ce are de făcut în acest scop, şi nu făcea niciun pas în afara drumului.

Munţi, câmpii, păduri, oameni şi sentimente, bucurii şi tristeţi, trecea pe lângă toate nepăsător, pentru că scopul lui era undeva la capătul râului. Şi el ştia că pentru a ajunge acolo, e nevoie de toată atenţia, de toată concentrarea şi dorinţa lui. Şi privirea îi rămânea aţintită către orizont… mereu în aceeaşi direcţie… spre mare. 

Şi înainta, pe un râu ale cărui valuri nu le mai simţea, ci doar le depăşea… Nu îi păsa.

În jurul lui, oameni care erau atraşi de forţa lui încercau să se apropie, dar el era prea ocupat pentru a fi atent la ei… Oameni care aveau nevoie de o vorbă bună sau de un sprijin pe care el ar fi putut să îl ofere rămâneau şi ei singuri, pentru că Vasilică nu se oprea din vâslit nici pentru o clipă… Ştia cât de periculos poate să fie râul, şi o clipă de neatenţie l-ar fi putut costa viaţa.

Nu se avea decât pe el, barca lui şi… un vis.

Şi barca aluneca pe apă, uneori mai repede, alteori mai încet, uneori mai periculos, alteori mai calm. Și râul se lărgea… Deşi malurile râului erau mereu acoperite de frumuseţi, de oameni şi sentimente ce-ar fi putut să fie, asta nu era de ajuns să îl atragă pe Vasilică. El ştia mai bine ce-şi dorea.

Şi într-un final, după mult timp, la orizont o zări… întinsă… albastră… strălucind în lumina soarelui… marea!

Intră în ea împins de forţa curenţilor şi se opri din vâslit. Bărcuţa mai pluti spre larg dusă de curent o perioadă şi apoi încetini. Vasilică respiră adânc… puse vâslele jos în barcă şi privi în jurul său. Apă… multă apă şi nimic altceva. Cer şi apă… niciun om, niciun copac, niciun sentiment… Decât unul.

Se ridică în picioare, încercând să-şi păstreze echilibrul, şi privi iar în jur. Undeva în depărtare se vedea ţărmul şi oamenii erau prea mici ca să mai poată fi văzuţi. Iar barca se tot îndepărta…

Nu spuse nimic, doar privi… Privi în jur, privi în larg şi în jos, apoi se aşeză. Mută vâslele mai într-o parte şi se întinse pe fundul bărcii, cu privirea spre cer. Vântul bătea uşor, purtând cu el un miros de mare, şi câţiva stropi îi loveau încet mâna. Erau calzi…

Respiră adânc şi închise ochii…

Ioan Stoenică, 29 decembrie 2007.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s