Stanca de pe drum

Opreşte-te uneori.

 Mersese mult pe drumul acela uscat şi străin, şi puterile începuseră să o lase. Trecuse mult timp de când se rătăcise de tot ceea ce iubea, dar ştia că stând pe loc nu va găsi ceea ce pierduse. Şi mergea… mergea înainte pe un drum prăfuit şi fără peisaj, un drum arid prin arşiţa verii, iar câmpia din jurul său părea să nu se mai termine.

 I-ar fi prins bine o umbră cât de mică să se ascundă din calea puterii copleşitoare a soarelui, dar părea că nicio plantă, nicio fiinţă vie nu ar fi putut să crească în acea zona pustie şi fierbinte ca să o ajute.

 Abia mai mergea, îi era sete şi gura i se uscase de la atâta căldură, dar parcă nu s-ar fi oprit. Ceva din ea o făcea să meargă în continuare, oricât de puţin primitor ar fi fost acel drum, ceva îi dădea încă putere… Poate un vis ce l-ar fi vrut realitate, poate o amintire ce şi-ar fi dorit-o uitată, sau poate pur şi simplu nu ştia ce altceva să facă, decât să meargă.

 Într-un final, un bolovan mai mare cu formă de peşteră se oferi să o primească la umbra sa şi fata se opri. Răcoarea pietrei îi prindea bine şi chiar dacă apă nu avea, fetiţa îşi recăpătă puţin luciditatea. Câteva fire de iarbă stăteau moi şi reci la baza stâncii, unde căldura soarelui nu le atingea niciodată şi fetiţa se întinse cu faţa pe ele pentru a se răcori. Ce bine era…

 Acum avea un moment pentru ea… unul plăcut, după atâtea dureroase.

 “Am mers mult pe drumul ăsta, fără să ştiu unde mă va duce. Și acum, oprindu-mă din mers îmi dau seama că… drumul ăsta s-ar putea să nu mă ducă nicăieri! Adică… sunt atâtea drumuri pe lumea asta, de unde ştiu că ăsta e cel care îmi va aduce înapoi bucuria din suflet?” se întreba ea temătoare… “Aş fi fost în stare să merg aşa, orbeşte, fără să mă întreb unde merg mult timp… Şi cine ştie unde aş fi ajuns. Ce noroc cu stânca asta că m-a făcut să mă opresc din mers ca să mă întreb… unde vreau să ajung?”

 Stânca ce o umbrea se afla acolo de multă vreme, şi salvase mulţi călători din arşiţa soarelui. Ea observase că de fiecare dată când un om se oprea lângă ea, începea să-şi pună întrebări. La început se mirase, credea că aşa sunt oamenii, mereu îşi pun întrebări, dar apoi a înţeles că nu era aşa. A înţeles că oamenii uneori merg şi nu se gândesc unde merg, ci doar admiră peisajul, se lasă captivaţi de el sau dărâmaţi şi astfel de multe ori ajung să se piardă pe drum. Iar alteori, merg uitându-se direct la ţintă, pierzând pe drum atâtea frumuseţi…

 Şi înţelesese că doar atunci când nu le e bine se opresc şi îşi pun întrebări. Ceea ce stânca nu înţelegea însă era de ce atunci când pleacă pe un drum, oamenii nu se interesează unde duce acel drum… “Le-ar fi aşa uşor să afle dacă ar analiza puţin o hartă, sau ar întreba pe cineva” se gândea ea. Dar nu… oamenii mergeau de multe ori fără să se întrebe unde, şi abia când arşiţa soarelui şi durerea rătăcirii îi aducea la umbra stâncii, abia atunci se opreau şi îşi puneau întrebări. Uneori, fără să caute cu adevarat răspunsuri…

 –         Fetiţă dragă, tu de ce te afli pe acest drum? O întrebă cu o voce caldă stânca cea mare.

 Fetiţa se sperie puţin, dar pentru că de mult nu mai vorbise cu nimeni, se gândi că i-ar prinde bine o discuţie… chiar şi cu o stâncă.

 –         Păi… nu eram singură pe drumul ăsta când am plecat. Aveam cu mine Bucuria, Voioşia, Dragostea, Dăruirea şi Căldura, dar drumul ăsta… nu ştiu ce a făcut, a fost aşa greu, aşa dur încât… le-a speriat! Au fugit, le-am pierdut! Nu le mai simt lângă mine şi parcă fără ele nu mai sunt eu… M-am pierdut de tot ceea ce era important pentru mine şi nu ştiu ce să fac să regăsesc asta – şi de aceea merg pe drum, în speranţa că voi găsi ceea ce caut…

 –         Dar cum arătau? Bucuria, Dragostea, Dăruirea de care spui?

 –         Erau foarte frumoase… le puteai vedea în zâmbetul ce-mi era mereu pe faţă şi în zâmbetele ce le provocau pe faţa celor din jur. De aceea erau aşa minunate aceste lucruri, pentru că ele mereu puneau un zâmbet pe faţa mea şi a altora şi niciodată nu întristau pe nimeni. Şi acum, fără ele… a disparut şi zâmbetul meu şi al celor din jur. Doar câţiva oameni am întâlnit pe acest drum şi niciunul nu zâmbea… Toţi erau posomorâţi şi trişti, de parcă… toată Bucuria, toată Dragostea, toată Dăruirea din lume dispăruseră…

 –         Poate că nu au dispărut… poate doar au uitat ei de ele. Ştii… oamenii sunt nişte fiinţe foarte contradictorii: uneori merg pe drum fără să ştie unde îi va duce acel drum, doar bucurându-se de peisaj. Și alte ori ei nu mai văd decât ţinta unde vor să ajungă şi uită să se bucure de frumuseţea drumului…

 –         Poate dacă le-am combina… să ştim încotro ne îndreptăm, dar mergând într-acolo să ştim să ne bucurăm şi de drum…

 –         Da, dar nu cred că e de ajuns sş ştii încotro te îndrepţi. Cred că cel mai bine e când te îndrepţi către ceea ce tu îţi doreşti, către locul unde tu vrei să ajungi. Astfel încât să te bucuri şi de drum ştiind că el te va duce acolo, dar şi de destinaţie când vei ajunge. Altfel… poţi ajunge acolo să realizezi că nu era ce îţi doreai – şi să regreţi tot drumul parcurs pe care l-ai pierdut.

 –         Dar cum să fac să regăsesc Bucuria, Dragostea, Dăruirea, Bunătatea? Cum, când nu mai am nimic pe acest drum, când el nu pare să mă ducă nicăieri, când sunt pierdută şi singură? Cum?

 –         Cândva la umbra mea s-a oprit un călător. Eram obişnuită cu asta, dar el era diferit. El râdea! Era singur, dar râdea! L-am analizat atent, era foarte ciudat. Stătea sprijinit de mine şi se uita la cer, la drum, la iarbă, la nori şi din când în când, râdea. El nu îşi punea întrebări, de aceea mi s-a părut foarte ciudat, pentru că nu poţi găsi nişte răspunsuri dacă nu îţi pui întrebări…

 –         Şi nu l-ai întrebat cine e? Poate că el avea nişte răspunsuri, de aceea nu-şi punea întrebări, de aceea râdea!

 –         L-am întrebat… “cum se face că toţi călătorii ce se pierd pe acest drum arid şi dur vin la umbra mea şi îşi pun întrebări cu privire la drum, la capătul lui sau la ei înşişi, şi toţi sunt trişti, în timp ce tu, deşi eşti pierdut ca şi ei în mijlocul arşiţei şi al câmpiei, râzi şi nu îţi pui întrebări?”

 –         Şi ce a zis? Întrebă plină de nerăbdare fata.

 –          Nu voi uita niciodată ce a zis… “Râd pentru că am înţeles unde mă aflu, pentru că ştiu unde vreau să ajung şi ştiu şi ce trebuie să fac să ajung acolo. Şi mai râd pentru că nu eu am ales drumul ăsta, eu doar am fost aruncat aici de răutatea celor din jur şi… răutatea celor din jur mi se pare aşa amuzantă! Nu face decât să-mi facă drumul mai greu şi deci şi reuşita mai frumoasă! Cred că nu am fost corect cu ei… Eu am fost bun cu ei şi asta le-a uşurat lor drumul, în timp ce ei au fost răi cu mine şi asta mi-a îngreunat drumul. Ştii, uneori şi plâng, nu râd mereu. Plâng pentru că mă doare, dar râd pentru că înţeleg… şi mă tot gândesc că eu am mult mai mult de câştigat din asta decât ei. De aceea încerc încă să compensez răul pe care mi l-au făcut, cu cât mai mult bine, chiar şi de aici, de pe acest drum cu mărăcini. Şi râd pentru că drumul e minunat, dacă minunea e în tine şi chiar dacă drumul ăsta doare pentru că nu eu l-am ales, acceptându-l şi luptând cu el devine totuşi atât de frumos! Şi apoi… el mă va duce acolo unde vreau să ajung, în timp ce aceia care merg în necunoştinţă de cauză nu vor ieşi niciodată de pe el. Râd pentru că trăiesc, chiar şi pe acest drum…”

 Fetiţa rămase tăcută la umbra stâncii şi stânca o lăsă să se gândească… “Cum să râzi când drumul e atât de dureros? Cum să râzi când nu mai ai nimic? Cum să poţi să răspunzi răului cu bine după ce te-a rănit atât? Cum?” se întreba ea, dar apoi tăcu.

 Privi spre cer. Devenea portocaliu acum că seara se apropia şi câteva păsări îi străbăteau înaltul… De sus de acolo, ele vedeau totul. Știau exact unde se duc şi mergând într-acolo, ele puteau admira şi tot peisajul de sub ele… Erau libere să facă ceea ce vor şi să se bucure de asta, aşa cum era şi băiatul care se oprise lângă stâncă. Dar cum? Oare băiatul era de fapt o pasăre?

 –         Nu trebuie să fii o pasare ca să fii liber şi să ştii ce ai de făcut bucurându-te de asta… spuse stânca auzindu-i gândurile. Nu trebuie să ai aripi ca să zbori şi nu bucuria corpului, libertatea lui sau drumul sunt principalele lucruri ce te pot face să râzi…

 –         Atunci ce este? Nu înţeleg! se plânse fetiţa…

 –         E ceva ce aveţi cu toţii, dar de care nu toţi sunteţi conştienţi… e ceva ce bate pentru voi şi pentru alţii, dar de care voi vă bateţi joc în necunoştinţă de cauză. E ceea ce pe voi vă face să simţiţi suferinţa, pentru că nu o aveţi liberă, pentru că o închideţi într-o cuşcă de frica durerii, în timp ce pe el îl făcea să râdă, pentru că nu el, nu corpul său, ci inima lui era o pasăre pe un cer portocaliu…

 Caci nu de altii depinde starea sufletului nostru, chiar daca de multe ori se-ntampla sa ne lasam pe mana lor. Dar poate gandind ca suntem liberi realizam ce-i de facut… si-n loc sa cautam raspunsuri mergand haotic spre trecut, am putea schimba destinul pe care noi sau altii trist ni l-am facut…

Ioan Stoenica, 19 ianuarie 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Stanca de pe drum

  1. danushka zice:

    „opreste-te uneori”… asa mult imi place cum incepe…

    Apreciază

  2. seedone zice:

    Suferinta e inaltatoare atunci cand nu o otravim cu ganduri despre noi, ceilalti, lume, despre ce ni se cuvine, ce ni s-a gresit, ce am fi putut face. Suferinta din inima impacata devine transcendentala. Si ne duce pe acel drum frumos catre acel sine frumos. Al nostru, cel real.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s