Povestea curcubeului

Povestea curcubeului

Într-un ţinut îndepărtat, undeva la marginea galaxiei Calea Lactee, mai exact la vreo 25.000 de ani lumină de centrul acesteia, se găsea o planetă minunată numită Terra. Munţi, râuri, oceane, animale şi flori, un cer albastru sau fulgere şi tunete atunci când ploua, toate făceau din această planetă una mult diferită de altele.

Observând frumuseţea ce definea acest minuscul punct al Universului, un bebeluş, să îi spunem în mod aleator… Vasilică, se hotărî să se nască pe această planetă. Între timp, şi alţi bebeluşi se prinseră că e mai bine pe Pământ decât pe Marte, aşa că se hotărâră să se nască şi ei tot aici.

Crescând printre ei, Vasilică învăţă multe lucruri, lucruri stabilite ca fiind general valabile de oameni mai deştepţi decât el, matematicieni, geografi, lingvisti sau istorici. Deşi multe dintre aceste lucruri i se păreau inutile, altele păreau să îl atragă, poate pentru că aveau ceva în comun cu el, sau măcar pentru dezvoltarea unei culturi generale ce i se părea obligatorie. Şi totuşi… parcă ceva lipsea din toate aceste cunoştiinţe pe care cei din jur i le transmiteau. Totul era atât de… material, totul părea la fel, nimic nu se schimba niciodată! Totul urma un anume tipar impus.

Într-o noapte, Vasilică avu un vis…

Se făcea că mergea pe o potecă, pe o pajişte plină de flori roşii, galbene şi albastre, unde un iepuraş ce semăna mai mult a măgăruş (what a jackass) ţopăia în voie după un fluture. Iar pe marginea potecii, un pom cu frunze portocalii îşi coborî crengile şi îi oferi un fruct cum nu mai gustase niciodată, un fel de prunomere de culoarea cerului, cu gust de cireşe… fără sâmburi!

După ce mai merse puţin, minunându-se de frumuseţea ce plutea peste tot în jur, Vasilică ajunse la un râu (duhh) cu apa limpede şi rece. Se întinse câteva momente pe iarbă lângă el, cu faţa spre cer. Doi norişori albi, unul în formă de oiţă şi altul în formă de Marlin Manson, pluteau nestingheriţi în văzduh. Râul îşi cânta neliniştit povestea, în timp ce Vasilică îi sorbi două versuri reci şi porni mai departe. Traversă podul şubred de lemn, îndreptându-se spre marginea vestică a curcubeului uriaş ce se vedea în zare. I se părea atât de frumos şi se gândea că la marginea lui, trebuie să găsească cea mai de preţ comoară.

Apropiindu-se de ţintă, observă…

Dar se trezi când îi sună telefonul pentru că uitase să îl dea pe silenţios.

Pentru că îi plăcuse atât de mult visul acela, Vasilică îl continua în gând în fiecare seară, în speranţa că poate îl va visa iar. Cei din jur nu înţelegeau de ce nu poate să renunţe la acest vis, la comoara de la capătul curcubeului, despre care ei ştiau că nu există – şi să se întoarcă la adevăratele frumuseţi ale acestei lumi, facultate, serviciu, cluburi, bani, excursii, pensie într-un final.

Vasilică credea însă foarte tare în acea comoară, pentru că simţea că în ea constă secretul fericirii lui şi a multor altora.

Într-o zi, cutreerând o pădure înaltă şi verde, perforată ici şi colo de razele soarelui, Vasilică se opri pe marginea unui râu pentru a se odihni. Întins pe iarba moale, el observă printre copaci doi norişori, unul în formă de văcuţă şi altul în formă de Marlin Manson. Amintindu-şi de norişorii din visul lui, Vasilică se întrebă imediat: “oare pe ce loc a ieşit Schumi astăzi?” Abia apoi realiză faptul că norul în formă de Marlin Manson e acelaşi cu cel din visul său! Se ridică în fund şi ciuli urechile – la fel ca iepuraşul care stătea la câţiva metri depărtare, cu un fluturaş în gură! Vorbe şi sunete nedesluşite se scurgeau rapid pe lângă el, duse la vale de apa râului, în timp ce în faţa lui într-o poiană, razele soarelui formau un curcubeu cum nu mai văzuse niciodată. Inima începu să îi bată mai tare, simţind cât de aproape este de comoara din vis, se ridică şi începu să alerge spre piciorul razelor fermecate.

Ajuns în locul indicat de acestea, Vasilică răscoli frunzele de pe jos pentru a găsi comoara mult dorită. În schimb, tot ce găsi fu un con de brad şi o floricică: un clopoţel neted şi mov, care tremură liber după ce scăpă de povara frunzelor uscate. Băiatul nu întelegea ce se întâmplă, totul era exact ca în visul său, lipsea numai comoara!

Dar, atingând cu degetele floarea, pentru a o curăţa de pământ, Vasilică realiză că această floare nu apărea în visul său. Şi, încercând să îşi amintească mai bine, realiză că în vis nu apărea nicio comoară, el doar şi-o închipuise, nu o văzuse în mod fizic! Un zâmbet i se aşternu pe faţă, realizând că ceea ce îl făcea să se simtă atât de bine era însuşi visul, nu o comoară imaginară.

Dar chiar şi aşa, la capătul visului său, el găsise ceva: găsise o floricică şi un con de brad care mirosea atât de frumos a pădure şi o idee: aceea că frumuseţile lumii în care trăia erau reale şi aşteptau doar să fie descoperite. De nişte ochi care vor să le vadă, de o inimă care să vrea să le simtă şi de un om care să vrea să le arate şi altora.

Se aplecă şi sărută floricica, puse conul în buzunar şi plecă spre lume, pentru a arăta şi altora faptul că găsise într-adevăr comoara de la capătul curcubeului – o comoară care ar fi putut să îi facă şi pe alţii fericiţi.

Dar cei ce vedeau conul spuneau “Ce-i asta? E un con! Ce-i aşa special la el? Aruncă-l!” Lumea nu înţelegea că fericirea pe care Vasilică o simţea în interior nu era dată de obiectul con pe care îl ţinea în mână, ci de felul în care el alegea să îl privească: ca pe o comoară de la capătul curcubeului!

Cu timpul, Vasilică găsi multe astfel de comori, care de fiecare dată îl făceau să zâmbească şi să mulţumească în sinea lui pentru ele.

Majoritatea celor din jur însă tot nu întelegeau, de aceea, Vasilică începuse să se simtă singur. El încerca de multe ori să facă oamenii să se simtă mai bine, neplăcându-i să îi vadă posomorâţi, abătuţi şi trişti şi de multe ori chiar reuşea să schimbe asta, dându-le speranţă, încredere, veselie şi poftă de viaţă.

Şi totuşi, ceva îi lipsea încă… Îi lipsea cineva cu care să alerge de nebun, pe un câmp cu flori, în căutarea unei comori imaginare de la capătul unui curcubeu ireal. Şi, deşi uneori acest lucru îl întrista, avea de cele mai multe ori puterea să transforme lipsa persoanei respective, într-un vis. Un vis care să îi dea motive să trăiască, motive să iubească viaţa şi oamenii, ştiind că, prin frumuseţea acestui vis, el ar putea să transforme totul în realitate. O realitate proprie, care să îl facă cel mai fericit bebeluş de pe Terra.

Şi ceea ce îl făcea să se simtă atât de bine de cele mai multe ori, era faptul că ştia un lucru important: chiar dacă visul nu s-ar transforma la un moment dat în realitate, viaţa lui nu ar fi fost deloc goală, pentru că urmărirea visului respectiv, dar şi a altora, îi va da mereu un sens care să îi menţină zâmbetul şi mulţumirea pe faţă şi în suflet.

Adormind, Vasilică se visă iar pe poteca de pe pajiştea cu flori, unde iepuraşul încă încerca să prindă un fluture, iar pomul portocaliu era înca plin de prunomere cu gust de cireşe. Curcubeul se zărea în continuare şi, mergand spre el, de data asta fără să fie întrerupt de telefon, ajunse mai departe… destul de departe încât să vadă că din partea cealaltă a curcubeului, vine o fată…

Ioan Stoenică, 28 ianuarie 2007

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Povestea curcubeului

  1. Roxana zice:

    Reusesti cu adevarat sa aduci zambete pe fetele oamenilor si.. nu orice fel de zambete(cele ce vin din adanc).

    Apreciază

  2. Bogdan zice:

    Din cand in cand revin pe blogul tau si citesc cate un jurnal de calatorie….
    Pozele le urmaresc in mod constant!!! Iti multumesc ca esti OM!…si pentru ca imi amintesti faptul ca viata inseamna si altceva decat „facultate, serviciu, cluburi, bani, excursii, pensie într-un final…” 🙂 …dar cred ca ti-am mai spus asta odata…
    Bogdan
    Sper ca vreodata sa am ocazia sa te cunosc in persoana…

    Apreciază

    • Salut! Multumesc pentru mesaj 🙂 Ma bucur cand oamenii gasesc aici ceva care sa-i faca sa vrea sa revina. Desi recunosc ca in ultima vreme n-am prea mai reusit sa scriu… nu cum o faceam pe vremea cand am scris Povestea Curcubeului si nici pe cat mi-as dori sa o fac. Dar sper sa revin in forta la un moment dat! Cat despre cunoscut in persoana, ideile si gandurile sunt mai importante decat persoana care le transmite – dar cine stie cum apare vreo ocazie – la vreo expozitie, sau pe vreun munte 🙂

      Apreciază

  3. macinpar zice:

    de ce unii vad, iar altii mai putin ? de ce toti avem doi ochi dar, sunt asa de putini cei care vad dincolo de ceva palpabil ? stiu, o sa spui ca oamenii sunt diferiti, ca asta ne face bine si asa e, dar totusi, mi-ar placea sa se bucure mai multi de lucrurile simple.
    dar ce se vede ?
    ” …din partea cealaltă a curcubeului, vine o fată…” …frumos

    Apreciază

  4. simona zice:

    Ăsta e Vasilică, nişte ochi care vor să vadă, o inimă care vrea să simtă şi un om care vrea să le arate şi altora. Urmează-ţi visul Vasilică! Adu-ne aminte şi nouă să mai visăm, măcar puţin.
    La cât de frumos visezi este peste poate să nu se şi transforme totul în realitate la un moment dat.

    Apreciază

  5. Cristina Marinache zice:

    Inspirația vine și pleacă. Nu știu dacă poate fi controlată. Important e că la tine a venit de multe ori. Alții nu au avut norocul acesta. E un timp pentru fiecare lucru.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s