Bronzul perfect

Iarna ce o înconjura se topise, şi acum soarele îşi făcea iar apariţia caldă, mai puternic parcă decât oricând… Îl simţea… îi simţea razele cum o ating puternic şi fierbinte, şi din ce în ce mai mult, începu să se bronzeze… Nici nu ar fi fost greu, doar stătea tot timpul cu burta la soare…

Căpătase deja o culoare atât de frumoasă, caldă… Transformarea de la albul zăpezii la bronzul acela atât de frumos putea fi asemănată cu transformarea pateurilor făcute de mama ei în copilărie… pateuri ce intrau albe şi crude în cuptor, şi ieşeau afară rumene şi gustoase…

Aşa era şi ea… devenise rumenă şi gustoasă, datorită acelui soare darnic şi iubitor… 

Oamenii în jurul ei beneficiau de acelaşi soare ca şi ea, şi astfel razele trimise de el către ei îi bronza şi pe aceştia în culorile calde ale verii…

– Ce frumos v-aţi bronzat… spuse ea câtorva prieteni… arătaţi aşa frumos…

– Da, ce vrei, trebuie să ştii să ai grijă de corpul tău… Dar cum se face că tu eşti albă ca brânza? o întrebă unul dintre ei… Uită-te la noi că suntem toţi bronzaţi, şi tu eşti singura care ai rămas albă… Ar trebui să stai mai mult la soare şi tu… Altfel or să fugă toţi băieţii de tine! râdeau ei…

Cei din jur începură să vorbească pe la spatele ei, că poate e bolnavă, sau poate e tristă, sau poate a înnebunit… niciunul nu înţelegea cum poate să fie atât de albă, când soarele ce le atingea lor corpurile era atât de cald şi puternic, şi îi făcea să arate atât de bine în ochii celorlalţi…

Fata se simţea însă mai bine decât oricând, simţea căldura ca pe o binecuvântare după o iarnă lungă şi rece, şi bronzul ce-i colora corpul era mai intens şi mai frumos ca al oricui altcuiva… Dar oamenii nu îl vedeau… Ca şi când ar fi fost orbi de culoare, corpul ei era alb în ochii lor…

Mergând pe stradă, ea vedea peste tot în jur oameni bronzaţi şi le zâmbea plină de căldură, dar toţi se uitau la ea şi şuşoteau… parcă se uitau la o ciudăţenie a naturii…

–    Vai ce albă e săraca…

–    Cred că e bolnavă… am auzit eu, e o boală a pielii…

–    Cred că îi e foarte greu aşa, să nu se poată bucura de soare…  să nu îi simtă efectele pe corpul ei…

Nimeni nu ştia să îi zâmbească, îşi zâmbeau între ei satisfăcuţi de propriul bronz, dar pe ea o evitau… culoarea pielii ei nu se potrivea cu a lor…

Într-o zi, ea se opri undeva la umbră. Soarele îi atingea în continuare corpul trecand printre crengi şi bronzul ce o acoperea devenise acum şi mai frumos…

Un băiat se aşeză pe iarbă lângă ea.

–    Nu am mai văzut o fată atât de frumos bronzată… Cred că e cea mai frumoasă culoare pe care am văzut-o la cineva… îi spuse el cu sufletul zâmbind…

–    Şi tu eşti la fel să ştii… bronzul tău e mult mai intens şi mai frumos decât al tuturor celorlalţi… dar… cum se face asta? Lumea îmi spune că sunt albă, dar eu ştiu că sunt bronzată şi la fel mă vezi şi tu…

–    Şi mie îmi spun că sunt alb… au râs mult de mine şi m-au rănit pentru că eram atât de diferit în ochii lor…

–    Da, aşa m-am simţit şi eu… dar oare de ce fac asta?

–    Pentru că ei nu au înţeles un lucru important… Soarele care ne bronzează pe noi e în inima noastră, nu afară, şi el ne bronzează interiorul atât de frumos… Chiar şi acum când stăm la umbră… Şi pentru că e aşa puternic şi cald, razele lui trec prin noi şi se împrăştie şi în jur, bronzându-i şi pe ceilalţi… De aceea noi îi vedem pe ei aşa frumoşi şi îi iubim, pentru că vedem în ei efectele calde ale soarelui din noi…

–   Dar nu îi încălzeşte decât la suprafaţă? Asta e trist…

–   Uneori reuşeşte să le intre şi în suflet, atunci când îl au deschis pentru a-l primi…

–   Şi când ei se uită la noi… ei văd de fapt efectele sufletului lor asupra noastră? De aceea ne văd atât de albi… pentru că soarele sufletului lor e încă alb… înconjurat de zăpadă…

–   Exact… Noi le zâmbim cu bucurie pentru că soarele e în interiorul nostru, ei ne privesc cu răceală pentru că interiorul lor e rece… Ceea ce e în exterior nu e de fapt decât rezultatul a ceea ce e în interiorul nostru… Dacă în noi e frumos, aşa va fi şi afară… cel puţin în ochii noştri…

–   Atunci… ceilalţi ne văd albi pe noi pentru că la ei în suflet e zăpadă care trimite către noi răceală… Dar crezi că orice om are un soare în el?

–   Cu siguranţă… Şi soarele va topi până la urmă zăpada, nu zăpada va îngheţa soarele…

–   Da, dar din păcate unii şi-au trimis inima în vacanţă la polul sud…

–   Aşa e, dar ştii, nimeni nu stă acolo pentru totdeauna… Nimeni…

 …

  Ioan Stoenica, 3 februarie 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Bronzul perfect

  1. seedone zice:

    Frumoasa idee. Intalnirea continua dintre natura, Om si iubire din textele tale e deosebita. Si intalnirea lor la fel.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s