Trecuse ceva vreme de cand venise la oras, si incepuse sa se obisnuiasca. Aglomeratia nu o mai sufoca la fel de mult, zgomotul devenise unul de fond, pana si cu oamenii de pe banda rulanta a vietii se obisnuise. Incepusera sa-i placa alte lucruri, departandu-se mult de ceea ce era candva.

 Uneori insa isi amintea de casa… de lucruri pe care orasul nu i le putea oferi, de lucruri marunte si poate neinteresante pentru altii, dar pline de suflet pentru ea candva. Intr-o zi, plimbandu-se printr-un parc pe malul unui lac, zari doua ratuste. Oprindu-se putin, isi lasa ochii sa se piarda in albastrul apei, si pleoscaitul creat de aripile lor ii facu gandul sa fuga spre acele zile de mult uitate…

Era vara, o zi cu mult soare si aer uscat, cand umbra racoroasa a unui mar te cheama sa te asezi pe iarba moale si sa dormi. Nu prea mult insa in acea zi, caci vocea bunicului o striga de langa casa…

– Mariaaa, vino sa vezi ceva!

Desi uneori ii venea sa nu se mai ridice de pe iarba, caci cerul o facea sa ameteasca in frumusetea lui, cand era vorba de bunicu, Maria era intotdeauna dornica sa-i fie in preajma. Gasea intotdeauna el ceva cu care sa  o atraga… Poate o poveste sau poate un joc nou, si uneori nevoia de a-l ajuta la treaba. Cand pui dragoste in munca, atunci si ea pare frumoasa, si-o faci zambind stiind ca faci ceva bun.

De data asta insa bunicul nu de ajutor avea nevoie. Terminase de reparat si gardul la care muncise in ultimele zile… acum… avea o surpriza pentru nepotica lui preferata.

– Haide, aici, vino sa vezi!

– Ce e? intreba Maria entuziasmata…

Bunicul o duse langa o cutie de carton acoperita de un prosop vechi crosetat candva de bunica. Maria se apropie si se aseza pe vine langa ea. Se uita atent, analizand parca scrisul rosu de pe cutie: „biscuiti”. Nu, nu puteau sa fie biscuiti, se vedea clar, cutia era veche si fusese mai demult deschisa. Dar ce ar fi putut sa se ascunda acolo?

– Ce faci, nu-i ridici prosopul? Astepti sa iasa surpriza singura? rase bunicul… Sa stii ca daca mai astepti mult, o sa iasa!

Maria isi ridica o clipa privirea spre el, simtind parca un indiciu in ceea ce privea surpriza din cutie. Intinse timid mana si apuca un colt de prosop… Incet, incepu sa-l ridice… cate putin, nu tot odata, ca si cand ii era teama ca ceea ce era acolo sa nu iasa si sa fuga… Cand lumina intra in cutie, niste zgomote ciudate incepura sa se auda, si cutia parca incepu sa tremure. Curioasa, Maria ridica si mai mult prosopul, destul de mult incat ceea ce vazu sa o faca sa sara in sus de bucurie tipand:

– Ratuste, ratuste!!

Dupa cateva sarituri de bucurie in jurul cutiei, fetita se aseza iar langa aceasta. Prosopul era deja in mana bunicului, si fetita se uita cu ochii mari la minunea ce se misca galbena in fata ei…

– Pot sa ii ating?

– Sigur ca poti, dar usor asa…

– Nu ma musca?

– Ei, nu te musca daca nu le bagi degetul in cioc, he he he… Si oricum, nu au inca forta sa poata sa ciupeasca prea tare.

Maria isi cobori usor mana in cutie, si bobocii de ratusca se trasera putin inapoi, simtindu-i prezenta… Nu ii fu greu sa prinda unul insa, si cum statea in coltul lui, il mangaie usor pe spate.

– Aaaa, exclama fetita, ce frumos se simte!! E asa moaleee!

Bunicul o privea stand pe un butuc si zambea. Un zambet cald, incarcat parca de amintiri… amintirea de a simti bucuria lucrurilor mici vazand reactia copiilor la ele… Maria era fericita. Nu-i nevoie de mult sa faci fericit un copil. Caci spre deosebire de adulti, ei nu au atentia distrasa atat de mult de la lucrurile ce tin de suflet… si sufletului singur, eliberat de ratiune, i-ar fi asa usor sa simta…

In noaptea aceea Maria puse cutia cu cei 5 boboci la capul patului sau, si statu mult in noapte sa-i asculte. Pasind sau macanind incet, ii asculta privind tavanul, luminat cald de lumina unui beculet ramas in priza… Si-n mintea ei o-ntreaga lume plina de povesti prindea viata… O lume-ntreaga intr-un suflet… o lume intreaga intr-o cutie…

Si-acum crescuse, plecase si uitase, undeva departe, ce bucurie poate sa-ti aduca o cutie, sau cativa pui de rata, cand sufletul ti-e liber si mintea ti-e curata… Si privea ratustele pe lacul din oras, si doua lacrimi ii cazura incet spre ele…

–  O sa ma-ntorc si maine, va promit… caci acolo unde merg in fiecare zi, nu simt ce simt aici cu voi…

Si uneori nu e nevoie decat de liberatatea unui suflet de copil ce poate-ai fost si tu candva…

…

autor: Ioan Stoenica

…

Caci plini de ratiune ne ducem cu greu viata

Gandind ca stim mai bine ce trebuie facut…

Si luam astfel din suflet iubirea si speranta

Si le lasam uitate, pierdute in trecut…

…

Inlocuim cu munca si-uitare tot ce-am fost

Gandind ca poti sa cumperi iubirea ca pe flori…

Si-ajungi sa iti dai seama ca-n viata n-are rost

Sa-ti amintesti de suflet, caci tu nu ai sa mori…

…

Dar uneori norocul iti scoate-n drum un suflet

Ce iti arata viata, cum n-o vedeai de mult…

Si razi adanc cu el, dupa mult timp, complet

Regasind tot ce pierdusei, in trupul de adult…

…

Si-ntr-un tarziu realizezi, cu gandul mai sensibil

Ca ceea ce-ti lipseste, uitat pe undeva

E libertatea ce o simte un suflet de copil

Ce plin de sentimente, ai fost si tu candva…

…

autor: Ioan Stoenica