Piatra de culoarea toamnei

Se anuntase ploaie si vreme proasta si in Bucegi si in Piatra Craiului si in Piatra Mare. De fapt… cred ca a plouat in toata tara acele cateva zile de la mijlocul lui octombrie.

Puteam sa astept, sa stau in casa, sau in curtea de la tara, unde eram nu neaparat datorita dorintei mele. Dar de ce? Ploaia poate sa fie minunata, uneori cred ca ea e cea care face culorile luminii sa se imprastie peste copaci si paduri si case si oameni. Doar e toamna si toamna ploua!

Asa ca am plecat fara sa stiu exact unde merg, dar cu gandul de a surprinde in cateva poze, culorile toamnei. Curcubeele acelea de frunze, dar nu pe marginea unei strazi din Bucuresti, ci undeva in mijlocul naturii, departe de oameni si de zgomot, departe de confortul acela care te face sa ai impresia ca el e cel mai important si pentru care, fara sa-ti dai seama, iti pierzi timpul si sufletul si viata uneori.

Pe soseaua ce leaga Predealul de Rasnov, pe serpentinele acelea, nu am reusit sa gasesc locuri bune de pozat – nu din masina cel putin – si sunt abia la inceput de drum, asa ca nu vreau sa ma ud de acum. Afara ploua si e ceata.

La Rasnov, inainte de intersectie, vad prima raza de senin, privind inapoi spre Bucegi, si niste nori albi se lupta parca sa-i inlature pe cei intunecati. Niste porumbei zboara deasupra campului in cateva cercuri largi, dar arpile lor nu reusesc sa alunge norii de pe cer… poate doar pe cei din mine.

Plec spre Bran, dar trec rapid de castelul cel periculos (mai ales noaptea) si ajung rapid la drumul ce face dreapta spre satul Pestera. Acolo hotarasem intre timp sa merg, ca in capatul satului, la poalele padurii, sa las masina si sa merg mai departe spre creasta, pe jos.

La intersectie un om mai in varsta imi face cu mana si il iau, doar merg in aceeasi directie si sunt singur. Iar el sta in ploaie si frig de cine stie cand.

Drumul e destul de prost pe unele portiuni, dar masinuta noastra a vazut si drumuri mai rele. Nu neapart pe ploaie. Dupa ce nenea coboara, undeva dupa pestera Liliecilor, eu mai merg cativa kilometri. As vrea sa ajung pana in satul Casa Folea, dar nu stiu daca drumul imi va permite. Cand ajung la intersectia cu drumul ce merge spre satul Magura (la dreapta, exista si indicator), opresc masina si urc putin pe jos. Este o portiune destul de abrupta si proasta pentru masina, asa ca inspectez intai terenul. Ploua si e noroi pe jos, iar eu sunt inca in adidasi. Ma intorc la masina si reusesc sa urc acea rampa, ba chiar sa merg inca vreun km, pana sa ajung la ultima portiune de drum existenta – o vale mare, dupa care urmeaza o rampa si mai mare. Daca cobor, mi-e teama ca pe noroiul asta nu voi mai putea sa urc inapoi. Asa ca ma hotarasc sa intorc masina (tare greu in spatiul acela ingust) si sa o las inapoi la intersectia aceea. Ceea ce si fac.

Ma echipez, pun sosetele speciale in picioare, bocancii cei rosii, geaca (sau pelerina, nu mai stiu) si plec la drum, sprijinindu-ma in betele de trekking…

Satul Magura se vede in dreapta departe atat de frumos, acoperit de niste nori ce se strecoara parca printre coamele dealurilor, peste copaci loviti deja de culori de toamna. E frigut si inca picura, dar nu asa rau. Aerul acela rece si curat e minunat, dupa atata mers pe sosele…

Trec de ultima pensiune, cea din vale si ajung apoi rapid la un prim indicator turistic. Pana la refugiul Grind s-ar face 2 ore, 2 ore si jumatate. Nu e mult. De aici se poate ajunge si in Zarnesti si la Curmatura – e un punct bun de plecare, avand in vedere ca poti ajunge asa aproape cu masina de el.

Asa ca pornesc pe drumul noroios si acoperit de frunze rosii. Merg bine, rucsacul nu imi este asa greu ca alte dati, cortul l-am lasat la masina. Merg la sigur la refugiu, oricare ar fi el.

Cand ajung in dreptul ultimei case, vad un om si o femeie batrana in curte. Cainii ma latra dar ii ignor si, dupa ce dau buna ziua, intreb ce sanse am sa dau nas in nas cu un urs pe poteca in perioada asta. Ma gandesc ca ar trebui sa hiberneze poate, sau acum isi fac ultimele provizii pentru iarna? Raspunsul ma surprinde complet: “pai ce, am vorbit eu cu ursul ca sa stiu ce face?” si batrana: “de unde sa stim noi maica?” Pai… nu ati trait aici, la poalele padurii si muntelui toata viata? Te-ai astepta sa stie, dar e ok. Plec mai departe putin zambind si desigur, cantand destul de tare pentru a ma face auzit.

Toamna deja si-a intrat serios in rol si padurile de fag sunt parca vopsite cu ochii inchisi in rosu, galben si portocaliu. Printre fagi insa, brazi invidiosi pe culorile calde stau totusi drepti pe marginea drumului, verzi ca si alte dati, mai falnici ca niciodata parca. E treaba lor de acum sa aminteasca celorlalti si noua, ca poate sa ploua si sa fie toamna uneori, vara exista intotdeauna undeva. E de-ajuns sa ne dorim sa fie vara si o putem simti in noi, chiar si intr-o zi ploioasa si rece de toamna. Dar de ce? Eu ma bucur de toamna atat de mult pe acel drum si cant parca plin de veselie – si nu de teama ursilor, un cantec pe care nu mi-l amintesc…

Drumul incepe sa urce usor si e acoperit de-acum cu pietre parca, de aceea nu mai e la fel de noroios ca in sat. Pe partea stanga privelistea si camera foto imi sunt acaparate de dealuri verzi acoperite de cateva casute rasfirate printre cativa copaci, iar o turma de vaci paste iarba ca si cand in jur nu s-ar intampla nimic deosebit. Cum sa nu se intample? E toamna!

Si apoi intru cu totul in padure. Pe stanga o vale imensa acoperita de copaci portocalii si galbeni, pe dreapta un mal abrupt acoperit mai mult de brazi si deasupra drumului, frunzisuri colorate se apleaca, incercand parca sa creeze un tunel colorat menit sa te apere de ploaie. E putin infricosator drumul prin orice padure, atunci cand mergi singur, dar atunci cand totul e ud si nu e nicio raza calda de soare sa faca lumina, totul devine parca si mai infricosator. Mai intunecos, mai misterios, mai necunoscut. Dar incredibil de frumos si de plin de senzatii. Teama este un sentiment placut pana la urma, ca sa nu mai spun de cat de multe te poate invata si cat te poate face sa cresti… daca o invingi.

Drumul de tractor merge orizontal o portiune, parca special pentru a te lasa sa privesti in toate partile linistit, sa te bucuri de tot ce te inconjoara, fara sa gafai gandindu-te la cat de greu e drumul si ce mult mai ai de urcat. E facut in asa fel incat… sa poti sa te opresti uneori. Lucru pe care oamenii ar trebui poate sa il faca mai des. Sa se opreasca, sa priveasca in jur. Oriunde ar fi. Sa priveasca in jur. Sau in ei insisi… cine stie ce minuni ar putea descoperi.

Am mai fost pe acest drum candva, in sens invers. Stiu ca padurea nu e asa lunga si curand chiar ies la o poiana. “Poiana frumoasa” apare pe harta,  dar eu nu o vad. Ceata e atat de deasa incat pentru prima oara incep sa caut marcajul (cruce rosie), de care in padure nu am avut nevoie, acolo drumul era evident. Marcajul nu prea se vede, pentru ca poiana inseamna “fara copaci”. Vad totusi un stalp de metal un pic spre stanga si ma indrept spre el. Foarte important a fost faptul ca mai fusesem pe aici si stiam oarecum directia de mers, oarecum spre vest. Altfel, poteci erau mai multe, in mai multe directii, puteai sa te ratacesti putin pe ceata aceea. Eu aveam in caz de urgenta harta si busola, ma descurcam oricum. Dar asa, am urmat exact drumul corect si atunci cand mai vezi prin ceata un marcaj bun, e o bucurie care te face sa mai inventezi cateva versuri pe care sa le canti cu toata forta…

Poiana asta o tin minte de data trecuta, cand am trecut pe aici pe o vreme superba. Tin minte ca am spus ca e minunata atunci, cu cateva dealuri de pe care probabil se vad crestele Pietrei Craiului, cu flori nenumarate si paduri mai primitoare. Dar acum e o ceata atat de umeda si intunecoasa, incat poiana se transforma… Ramane minunata, dar este un alt fel de minunat. Apoi ajung intr-o intersectie de trasee, din stanga vine traseul banda rosie ce merge in aceeasi directie si il urmez, facand dreapta si intrand iar in padure. Padure? Ce a mai ramas din ea. Pe partea stanga, o vale dezolanta cu copaci uscati si taiati si invaluiti de ceata, te face sa te simti complet intr-o alta… epoca. Una din viitor, cand un razboi nuclear sau ceva va fi distrus totul si in urma lui a ramas doar acest peisaj fantastic, dezolant.

Drumul incepe sa coboare si rapid ajung in zona “La Table”, unde un alt indicator ne anunta ca mai este o ora pana la refugiu. E realist, chiar daca eu am facut doar 45 de minute. Pana aici, de la masina, am facut cam o ora. Am mers tare repede, desi m-am oprit si sa ma bucur de drum.

De la indicator fac stanga, pe drumul noroios, pana ajung la izvor. Stiu ca mai sus nu voi mai gasi strop de apa (decat de ploaie), asa ca scot pentru prima oara o achizitie pe care am considerat-o utila: un bidon de apa de 5 litri de tip… acordeon. Adica atunci cand e gol, este strans, plat, ocupa putin loc. Cand il umpli, se deschide ca un acordeon. Si are si robinet!

Apa de la izvor e incredibil de buna si de rece! Umplu bidonul meu cel rosu de 1 litru, apoi si acordeonul cu 4 litri. Ma gandesc ca il duc in mana, pana la refugiu drumul nu e chiar asa greu sau lung, ma descurc eu. Inchid unul din betele de trekking si incep sa urc spre refugiu.

Ce mi s-a parut si aici interesant, stand pe drumul forestier cel noroios ce se strecoara destul de larg printre doua culmi de deal si de munte, e ca nu era nimeni pe aici. Era luni, ploua si era ceata, nici un sunet uman nu se auzea. Ba tin minte ca am strigat cat am putut de tare la un moment dat, “E CINEVAAAAAA????” Si nimic… ce singur trebuie sa fi fost pe acolo… minunat!

Urcusul spre refugiu incepe cu o zona defrisata, plina de trunchiuri uscate, rupte, tufisuri… arata ca dupa un meteorit cazut sau ceva. De aici insa se intra in padure, unde intalnim si marcajul banda albastra. Noi aveam marcajul banda rosie. Bidonul de apa s-a dovedit a fi tare greu de carat in mana. Ma apleaca pe o parte si ma doare umarul, e tare greu de carat asa. Am bagat prin toarta lui batul de trekking strans si am incercat sa il sprijin pe umar sau pe geanta de la aparatul foto, dar e cam complicat. Nu ma plang insa, e apa de baut, decat sa-i duc dorul ca alte dati pe creasta…

Dupa padurea cea intunecoasa si infricosatoare prin care mi-a fost mai greu sa cant pentru ca urcusul era foarte abrupt, am iesit la lumina. E inca ceata si vant si refugiul nu se vede, desi in conditii normale s-ar vedea. Nu-i nimic, nu mai am mult pana la el. Cam 5 minute.

Cand ma apropii incep sa strig “e cineva?”, pentru a-mi face simtita prezenta, sa nu se sperie cineva de mine degeaba. Dar cine sa fie? Nu e nimeni.

Intru in refugiu, las rucsacul si scot hainele ude… le intind la uscat, dar e clar ca nu se mai usuca in veci… ma sterg putin cu prosopul MSR, pun niste haine mai uscate si ma gandesc ce sa fac… Habar nu aveam ce voi face in continuare. Era cam ora 2, aveam timp destul sa urc pana pe creasta si sa ma si intorc, dar creasta era invaluita in ceata si vant… Daca as fi urcat pe creasta, as fi ramas la refugiul din saua Grind si a doua zi poate as fi facut Nordica, daca era vreme buna. Dar slabe sanse.

Pe masa din refugiu cineva lasase niste salam si niste paine, pareau in stare buna, dar nu-mi trebuiau, asa ca le-am lasat pentru altcineva caruia i-ar fi fost mai de folos.

Ies apoi pe poiana din jurul refugiului. Mai mananc ceva, mai fac niste poze (ce-mi place geaca mea cea rosie, iese asa dragut in poze…)

E frig si vant si ceata si eu ma hotarasc sa urc spre creasta. Hainele sunt inca ude, unele din ele, dar nu le schimb pe toate acum, pentru ca in mers ma incalzesc oricum, nu le mai simt ude, si asa pot avea mai tarziu haine uscate.

Agat bidonul cel greu de apa de rucsac si incerc sa-l fixez cat mai bine – in niciun caz nu merg cu el in mana pe grohotisul ce avea sa urmeze aproape de creasta. Deschid ambele bete, inchid usa refugiului si incep sa urc. Abrupt urcus, pe iarba cea uda. Incredibil de abrupt. Si bidonul acela ma loveste in fund la fiecare pas aproape, e tare incomod. Dar nu ma plang, eu l-am pus acolo. Mi-am pus si manusile si caciula, fular imi lipseste, dar e ok (trebuie totusi sa-mi cumpar o cagula, e buna si pentru munte si pe bicicleta, si mult mai comoda cred).

Urc prin ceata fara sa vad nimic in urma sau inainte. Doar putin in jurul meu. Cand ajung la primele stanci mai mari de pe partea dreapta, stiu ca nu mai am mult. De fapt mai e destul. Se fac cam 2 ore de la refugiu pana pe varf. Data trecuta am facut 2 ore si 10 pentru ca nu prea aveam apa si era soare. Acum am facut 1 ora 45 pentru ca aveam apa si nu era soare. Desi simteam ca abia urc, am urcat totusi destul de rapid, m-am mirat si eu.

Inainte sa iesi in creasta e o portiune mai dificila, cam jumatate de ora. Sunt pietre care aluneca, grohotis si e tare abrupt. Trebuie sa te uiti si unde pui piciorul, sa alegi varianta cea mai buna si sa fii si atent sa nu aluneci, mai ales ca pietrele sunt ude acum. Dar m-am descurcat bine.

Am ajuns pe varful La Om, cel mai inalt din Piatra Craiului (2237m), dar nu se vedea nimic de acolo. Asa ca am plecat rapid spre refugiu. Am facut stanga pe poteca de creasta marcata cu punct rosu.

Vantul nu era inca asa puternic, deci am reusit sa merg destul de usor, chiar daca pietrele alunecau si nu vedeai nimic de ceata. M-am trezit brusc langa refugiu, ceea ce mi s-a parut interesant, alte dati vedeam refugiul de undeva de sus si apoi coboram pana la el putin. Acum am ajuns direct langa el.

Nu era desigur nimeni nici aici. Intru in el. E refugiu din acela tip sfera, tip iglu, e tare primitor, un adapost minunat intr-o astfel de vreme.

Refugiul e in conditii bune, usa se inchide, chiar daca ramane o mica crapatura, tablele sunt bune toate. Cineva lasase un izopren si un sac de dormit, initial m-am gandit ca e cineva care urmeaza sa se intoarca, dar nu s-a intors nimeni dupa ele…

Am facut asadar cam 1 ora si 45 de min de la un refugiu la altul. Dar greul parca acum incepea. Intai am scos hainele ude (cam tot ce era pe mine, inclusiv geaca si pantalonii Mammut). Mi-a parut rau ca nu aveam la mine o sforicica sa o leg cumva pe post de sarma de intins rufele – chiar nu este nimic de care sa agati o haina uda in refugiu! Niciun cui, nimic! Sigur, am improvizat ceva cu cele 2 carabiniere breloc, astfel incat am reusit sa agat cateva haine. Apoi am desfacut si trepiedul (da, am carat ditamai trepiedul foto dupa mine) si l-am folosit pe post de uscator. Ce uscator, ca nu se usuca nimic in frigul asta.

Dupa ce am inceput sa ma simt nitel mai uscat, am scos punga cu mancare, sacul de dormit, am intins izoprenul, am scos aragazul si cutitul…

Am constatat cu tristete ca din bidonul cu apa curge apa, pe la robinet. Pe la capac de fapt. De aceea trebuie tinut in asa fel incat apa sa nu ajunga la capac. Nu-i mare lucru, e ok. Oricum, am destula apa acum, vreo 5 litri si cu siguranta maine dimineata cobor de pe munte, nu mai fac nicio nordica pe vremea asta.

Mi-am gatit o supa genial de buna, ca si alte dati si un ceai fierbinte de ananas, fara zahar ca nu aveam la mine (la Grind era o punga de zahar). Supa aceea nu era buna prin ea insasi, ca vai ce supa buna… ci prin faptul ca am mers atata prin ploaie si prin vant, prin frig si acum simteam ceva cald… E o senzatie tare placuta, te face sa-ti dai seama ca de fapt e nevoie de atat de putin ca sa trezeasca in tine o senzatie de fericire uneori. Si totusi lucrurile astea marunte le ignoram de multe ori, alergand dupa cai putere mai verzi pe pereti de case mai inalte.  “Un bicchiere di vino con un panino la felicita”. O melodie ce are sens doar daca ajungi sa o simti cumva in tine… ca orice altceva de altfel.

Dupa ce am terminat cu masa, am strans pungile, desi nu prea mult, imi pare ca sunt asa imprastiat in tot refugiul uneori… ei, dar sunt singur. La ora asta ma indoiesc ca mai poate ajunge cineva acolo, desi nu pot spune ca imi doream neaparat sa fiu singur.

M-am descaltat apoi, ca sa pot intra in “pat”. Cand m-am descaltat, mi-am amintit o senzatie placuta pe care am avut-o prima data cand am purtat bocancii astia La Sportiva. De obicei, cand scoti piciorul din bocanc dupa o tura de mers, e ca o eliberare, o relaxare asa placuta… ei bine, cand scot piciorul din bocancii asta, ma simt… dezbracat, mi-e frig, umed, parca ma aflu intr-un loc neprielnic si senzatia e ca vreau sa pun piciorul inapoi in bocanc. Asa climat placut se creaza in interior, e minunat! Probabil e membrana Gore-tex care contribuie mult la asta, cert e ca daca ma gandesc la bocancii cu care mergeam acum un an…

Am intrat apoi in sacul de dormit, pentru ca incepea sa fie frig si geaca era prea umeda ca sa o pot pune pe mine. In sac insa e asa bine… cel putin la inceput. E inca lumina afara, desi prin ferestrele acelea hexagonale nu pot vedea nimic… decat lumina. Nu se vede daca mai e ceata, sau daca e soare, sau vreun peisaj magnific. Oare nu puteau sa le faca din ceva mai transparent?

Sa simti caldurica sacului de dormit e ceva minunat, desi sacul meu nu e facut pentru temperaturi extreme. De fapt are limita de confort undeva la zero grade si limita extrema doar la -11. Depinde apoi si cum esti imbracat. Initial aveam un tricou si un polar, dar mi-am dat seama ca nu are rost sa ma chinui, am scos tricoul si am pus bluza de la X-bionic, the energy acumulator, cu maneca lunga si “turtle neck”. E geniala. S-a schimbat totul intr-o clipa. Cu polarul deasupra (si e un polar 50, din alea cele mai subtiri), parca sunt intr-o casa si nu intr-un refugiu la usa caruia sufla vantul sa o smulga.

Apropo de asta. Nu am mai auzit niciodata vantul sufland atat de puternic. De cand a inceput sa se intunece, in jurul refugiului, dar mai ales intr-o parte a lui, vantul se auzea absolut incredibil de tare! Vajaia, urla, se lovea de pietre si de refugiu, se zbatea, plangea, nu stiu ce facea, dar ma gandeam serios la cum anume e prins de pamant refugiul asta, daca e suficient de bine prins… Dar apoi ma linisteam gandindu-ma ca a rezistat de atatia ani (nu stiu exact cati), a rezistat si la furtuni mai rele cu siguranta, nu are ce sa se intample. Asta a fost un gand scurt, apoi m-am linistit. Era asa placut sa simt ca sunt atat de aproape de o forta uriasa si totusi, sunt in siguranta… Am mai fost eu si in cort asa, dar acolo nu era deloc asa calm si placut. Acolo trebuia efectiv sa tin cu mana de cort pentru a nu-l indoi vantul si cu siguranta nu am dormit toata noaptea. Eram totusi prea aproape de forta aceea incredibila…

Acum insa e ca o muzica. Efectiv o melodie, care ma face sa visez… la cineva de strans in brate, la un zambet cald, la o iubire “cum n-a fost si nu e” dar ar putea sa fie. Ar trebui sa iau laptopul cu mine candva, sa scriu la fata locului tot ce simt, ar fi interesant… cate ganduri mi se plimba prin minte si cate sentimente imi rascolesc inima, e incredibil!

Cu siguranta daca mai era cineva cu mine nu ar fi fost deloc la fel… nu ar fi fost neaparat mai bine, dar nici neaparat mai rau. Dar ar fi fost cu siguranta… altfel! De incercat ambele variante, asta-i clar!

Am atipit putin pe la ora 9 cred. Era asa placut… apoi nu mai stiu de ce m-am trezit, am mai mancat ceva… au fost tare bune merele acelea. Am vorbit putin si la telefon, cu probabil singura persoana pe care mi-as fi dorit-o in acel moment langa mine. Se auzea cu intreruperi, dar nu mai conta – sentimentul prezent era cel mai important. Am constatat cu ocazia asta si ca ma aflu undeva… in mijlocul Lumii. Eram cu un picior intr-o parte, unul in alta, o mana in alta si tot asa… e comic de fapt, era doar un gand, o concluzie pe care am tras-o privind pe busola Vodafone de pe telefon, care imi arata ba ca ma aflu in Moeciu, ba in Zarnesti, ba in Fundata, ba la Babele, ba la Pestera, ba in alte zone de care nu stiam… Si eu nu ma miscam deloc. Eram in toate in acelasi timp, fiind undeva deasupra lor.

Apoi mi-a fost greu sa mai adorm. A inceput sa fie tot mai frig. Dupa ce s-a intunecat, am aprins o lumanarica, pe care am pus-o in craticioara Quechua, sa fiu sigur ca nu ia foc ceva. Desi nu avea ce, tablele acelea sunt de metal si lumanarica avea suportul ei. Face o lumina atat de buna ca parca te si incalzeste numai sa o vezi asa portocalie. E o minune o lumanarica din aceea. Din aceea simpla, in suport de tabla, micuta. Mi s-a parut ciudat totusi ca nu am avut cu ce sa o aprind. Aveam chibrite la mine care nu mai functionau, trebuie sa le schimb – de fapt cutia nu mai mergea, chibritele ar fi fost bune. Cu amnarul nu am reusit sa le aprind. Asa ca a trebuit sa aprind aragazul si de la el sa aprind lumanarea. Culmea! E putin comic, dar trebuie sa-mi iau si o bricheta impermeabila pe langa amnar.

Am consumat doua lumanarele, au stat aprinse cam 3 ore in total cred. Nu erau noi.

Undeva pe la miezul noptii am vrut sa ies sa fac pipi. Mare aventura! Mi-am pus caciula si frontala, ba chiar si geaca aceea inca umeda. Cum iesi din sac, te intampina un frig puternic. Usa de la refugiu e impinsa de vant si o auzi cum se loveste de refugiu, un sunet infundat… Ca sa iesi, e nevoie de forta! Trebuie sa impingi de usa impotriva vantului, care vrea sa intre si o impinge invers. Daca nu ai apucat sa iesi repede cu totul, usa se tranteste cu viteza de la forta vantului ce o impinge si iti poate prinde vreo mana intarziata sau un picior… e incredibil! Frontala nu-mi e de mare folos, e ceata deasa si lumina ei se reflecta in mod orbitor in jur… nu vad mare lucru.

E incredibil de frig!! Tremur intr-un fel cum nu stiu daca am mai tremurat vreodata, nu doar asa, ca atunci cand stai in statia de autobuz si zici “brrr, ce frig e” si tremuri… nu nu! Acum tremura inima in tine, ti se ingreuneaza respiratia, nu poti sa te desfaci la pantaloni pentru ca mainile iti tremura incontrolabil, iti curge nasul si-ti lacrimeaza ochii de la vant si ceata e umeda si rece… Sa faci pipi e o adevarata provocare, careia nu prea reusesc sa-i fac fata. Vantul e asa puternic incat e imposibil sa nu faci… pe tine! Am ras mult de faza asta, dar efectiv nu aveai cum sa te intorci ca sa poti face linistit, asa ca stropii zburau linistiti in toate partile… oricum picura afara, deci nu pot spune ce anume erau stropii care imi ajungeau pe fata si pe maini si pe haine, dar nu mai imi pasa. Voiam sa termin mai repede sa intru in refugiu, pentru ca muream.

Inauntru am scos geaca tremurand, am agatat-o la locul ei, m-am sters pe maini si pe fata si m-am bagat in sac tot tremurand. Frigul persista si in sac cateva secunde, un minut poate, dar apoi iti revii. Pana si gandurile au inghetat, acolo afara. Nu aveam timp sa gandesc, era prea frig sa ma gandesc la altceva decat la cum sa intru mai repede in refugiu… In sac insa incep sa-mi revin. O experienta incredibila! Ceva atat de marunt aparent…  Acum nu pot sa nu rad putin.

Apoi stiu ca nu am reusit sa mai stau perfect comod… din cauza frigului. Mai gaseam pozitii mai ghemuite care sa nu permita frigului sa intre asa usor la corpul meu, dar era greu. Se gasea o parte care sa fie expusa cumva, sa fie mai singura – spatele… un picior… un umar… Desi gura sacului era stransa la maxim, nici nasul nu iesea afara uneori. Poate doar un ochi, atent la luminita aceea calda cu iluzii de Craciun…

In momente din astea nu te gandesti la lucruri urate. Sau rele. Pierdut cumva in golul acela rece si intunecat, cumva atat de neprimitor si totusi atat de bun, cred ca iti dai seama de importanta unor lucruri pe care poate in viata de zi cu zi, le uitam. Acolo ai timp sa te gandesti la cu totul altceva, nu la ziua de maine, la problemele de la serviciu, la griji… acolo parca iti amintesti cat de frumoasa si importanta e dragostea, a ta sau a cuiva, cat de importanta e caldura unui om, si poate… cat din cea pe care o aveai candva ai pierdut-o pe drum. Sa fiu mai cald, mai bun, mai iubitor… astea sunt dorinte ce-mi domina fiinta in acele momente. E trist totusi cum de oamenii si lumea fac aceasta dorinta sa scada in noi si sa creasca altele ce pe moment ne par mai importante. Dar daca ce e in jurul nostru ne influenteaza atat de mult incat sa ne pierdem identitatea sufleteasca, atunci nu suntem cu nimic mai buni ca ei, ca acei oameni reci si posomorati si ignoranti pe care ii vedem in jurul nostru. Dar e mai usor sa-i vedem pe ei decat pe noi. O scuza buna sa credem ca suntem minunati. Cand de fapt, am putea fi mult mai mult si suntem de cele mai multe ori, mult prea putin comparativ cu ce am putea si ar trebui sa fim.

Si-adorm tarziu cu asta-n gand, ca sa visez de tine…

Lumina diminetii incepe incet incet sa puna stapanire pe refugiu, dar vantul de afara e acelasi. Trece prin mine un gand bazat pe o speranta, cum ca ar putea sa fie putin senin o vreme… si vantul sa adoarma. Mi-e clar ca voi cobori inapoi la Grind si inapoi la masina astazi, dar pana sa incep sa cobor trebuie sa traversez o portiune expusa de creasta, si vantul acesta nu-mi place.

Mai stau in sacul de dormit o vreme, apoi ies sa imi fac un ceai fierbinte. Hainele nu s-au uscat prea mult intre timp, dar nu-i nimic. Nu am mult de mers azi, pot sa suport un mic inconfort daca de asta e nevoie ca sa ajung cu bine jos… Jos? Hmm…

Intai am varsat bidonul cu apa, acela mare – am umplut o sticla de apa de 1 litru pe care am gasit-o acolo si am lasat-o pentru cineva care va veni si va avea nevoie. Am scris un bilet cu data cand am lasat-o (13 oct), sa aprecieze omul daca mai e buna cand a ajuns el sau nu. Mi-as fi dorit sa gasesc si eu o astfel de sticla asta vara acolo.

Incep apoi sa ma echipez. Pantalonii Mammut peste pantalonii X-bionic, bluza X-bionic cu maneca lunga pe corp, polar, geaca si pelerina de ploaie, manusi, caciula si gluga… rucsacul am incercat sa-l strang cat mai strans, sa nu ma dezechilibreze in niciun fel si betele de trekking le-am legat de el. Imi sunt mai de folos mainile pentru ceea ce va urma.

Deschid iar usa cu greu, vantul inca o impinge. O inchid la loc, si pornesc prin ceata, pe poteca ingusta de pe creasta. Nu e mult de mers. Vreo 10 -15 minute, pana sa cobori spre dreapta, iesind astfel din zona de maxima intensitate a vantului. Ma intrebam daca ar putea vantul efectiv sa ma impinga in prapastia din stanga mea, acolo sus pe creasta. Dar nu a fost chiar asa puternic. Erau portiuni mai expuse, in care era nevoie sa merg mai ghemuit, ca sa nu opun prea multa rezistenta vantului si sa nu ma impinga prea tare (facandu-ma sa alunec sau ceva), dar se putea merge. Vantul sufla dinspre valea unde trebuia sa cobor eu. Constatam asta atunci cand poteca se pitea dupa vreo stanca, trecand pe partea stanga a crestei. Incredibil ce liniste se facea, si ce adapostit era locsorul acela… cateva secunde. Dupa care plecam, si vantul iar incerca sa ma doboare, dar nu-mi pasa de el, ci de poteca, si nu puteam privi poteca bine, pentru ca vantul imi facea ochii sa imi lacrimeze… trebuia sa tin capul putin spre stanga, ca sa nu ma biciuie prea tare pe fata si peste ochi… Si pietrele alunecau, dar am bocanci buni.

Am parasit apoi creasta in siguranta, desi inca urmeaza o portiune foarte abrupta de grohotis. Dar deja parca nu mai am nicio emotie. Am scos si betele de trekking, aparatul l-am cam lasat pitit in geanta lui toata coborarea, ascuns de pelerina cea albastra, si am coborat… Lunga coborarea asta, si tare abrupta… privind in urma, nu reuseam sa vad decat la vreo 10 metri din cauza cetii, dar erau 10 metri ce pareau asa abrupti… nu verticali, dar abrupti, cat sa-ti dai seama cat de greu e la urcare.

Si am ajuns la refugiu, foarte rapid si bucuros sa fiu acolo. De aici nu mai e mult…

Am lasat si aici o sticla de 0,5 litri cu apa buna de baut, “pentru situatii… de criza!” Desi refugiul se afla cam la 30 de min de izvor.

Apoi am ajuns rapid si la izvor, tot prin padurea cea intunecoasa si inconjurata de ceata, si de acolo, inapoi spre Poiana Frumoasa, unde acum e nitel mai senin… Suficient de senin cat sa vad niste case parasite, stane probabil. Am deviat putin din traseu ca sa ajung la una, eram curios daca poate fi folosita ca adapost… si merge. In pod sunt niste scanduri pe care se poate sta, dar acoperisul nu pare foarte bine izolat. Oricum, e mult mai prost izolat ca un refugiu, vantul suiera probabil printre lemne foarte tare… Ar fi insa o aventura (Charlieee) sa dormi o noapte intr-o astfel de stana, pe frigul asta.

Padurea cea colorata ma intampina iarasi cu bucurie (poate mai mult a mea), si reusesc sa fac cateva poze pe care sa le pot printa in format A3, sa le pun rama si geam si sa le expun/vand candva.

Si cateva poze dupa care tata ( www.adrianstoenica.ro ) sa vrea sa faca niste tablouri in pastel.

Desi legat de asta, ma gandeam astazi… sunt putin gelos pe pozele mele. Am vandut cateva pana acum, in acest format, si parca simt asa… ca si cand mi-as lasa copiii la bunici. Sa pierd toata distractia si bucuria de a avea copii. Nu stiu daca e potrivita comparatia, dar pozele mele pentru mine sunt cu siguranta mult mai pline de sentimente si de amintiri decat pentru oricine altcineva. Si chiar daca o poza poate iesi usor in evidenta prin frumusetea pe care o transmite si poate sa placa foarte mult cuiva, nimeni nu le poate simti la fel ca mine. De aceea cand se vinde cate o poza, incerc sa ma gandesc ca macar ea va aduce bucurie cuiva care o va privi, chiar daca o va privi doar din exteriorul ei.

Inainte sa ies din padure, am auzit un zgomot de creanga rupta in valea din dreapta mea. M-am oprit sa inspectez, si dupa cateva secunde, un copac inalt a inceput sa se prabuseasca peste ceilalti copaci, facand un zgomot puternic. Nu era niciun om pe acolo, probabil era un copac uscat…

Am ajuns apoi rapid si la masina, si de acolo, coborand pe o ploaie puternica pe acelasi drum, m-am oprit din 10 in 10 metri pentru a face poze… Case plouate, copaci plouati si batuti de vant, dealuri de un verde ud si oameni uneori, fugind din calea ploii… Mi s-a udat aparatul de cateva ori, dar a rezistat micutul.

Albumul cu poze il gasiti aici: Culori de piatra (picasa)

Muntele nu inseamna doar sa ajungi undeva, nu inseamna doar sa fie intr-un anume fel drumul, doar sa ai soare bun pentru poze si haine uscate… Nici macar privelistea din varf nu e cea mai importanta. Mai ales ca uneori ea lipseste cu desavarsire.

Pentru mine, e vorba de un sentiment. Si sentimentele pornesc in primul rand din noi. Si cele rele, si cele bune.

Ioan, 21 octombrie, despre excursia din 12-13 oct 2009.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Piatra de culoarea toamnei

  1. motty zice:

    Frumos jurnal dar cam riscant mersul de unul singur .Felicitari !!!

    Apreciază

  2. Stii ce mi-am dat seama acu, uitandu-ma la pozele astea?
    Ca o fata si-ar da seama imediat, doar privindu-le.. cat de sincer si profund esti.. Nu pot sa explic exact, dar.. se simte si puritate, simplitate, dragoste adevarata. Abia acu inteleg de ce atatea fete ar trebui sa-ti zica „you’re the one” :)) si tu sa te intrebi cu ce te atrage pe tine asta..;)) Dar sigur tre sa fie si una la care tu sa gandesti asa, si sa incepeti sa va demonstrati:D

    Apreciază

  3. danushka zice:

    interesant, nu?!… cum din acelasi izvor, inima, pot curge la vale 2 ape, una dulce si una amara… ma intreb, retoric evident, cum ar fi daca ar exista un om care sa nu aiba sentimente rele… ar mai fi om?… nu stiu…

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s