Micutul

Micutul se nascuse undeva la munte, sus, aproape de varf… Si avusese norocul sa traiasca la malul unui lac din apropiere, alaturi de altii ca si el, majoritatea mult mai in varsta, care il iubeau si il sprijineau.

Acestia stiau foarte multe despre lumea lor, si ii povesteau Micutului o gramada de lucruri interesante, care il faceau sa simta si il ajutau sa invete, sa se dezvolte, sa creasca.

Astfel, el aflase si despre Calatoria pe care s-ar putea sa o faca la un momentdat. O calatorie lunga, ii spuneau Batranii, plina de aventuri si neprevazut, plina de altii ca si el care merg in aceeasi directie, alaturi de care va merge la drum.

„Sa nu te atasezi totusi prea mult de ceilalti”, spuneau batranii, „ei vor fi mereu altii, mereu se schimba: unii vin, altii pleaca… fiecare cu drumul lui spre Marea Tinta. Acolo, in Calatorie, lucrurile nu se intampla ca aici. Aici noi suntem mereu aceeasi, acolo vei fi singur in interior.”

Micutul nu credea chiar tot ce ii spuneau Batranii, el se intelegea bine cu toata lumea, nu ii era greu sa isi faca prieteni aici, de ce i-ar fi greu in Calatorie? De aceea, astepta cu nerabdare ziua in care va pleca. Simtea ca ar fi o aventura minunata, iesind din lumea statica de la malul lacului pe care nu il parasise niciodata si mergand spre o lume mult mai mare, mai frumoasa si mai plina de sentimente.

Langa el, Micuta crescuse la fel de frumos. Cu dragoste de viata si de semeni, ea il observase mai demult pe Micut, dar acesta era prea ocupat sa o vada, se gandea tot timpul la Calatorie. Cum se va descurca in ea, unde il va duce, ce va vedea, ce va simti? Intrebarile astea erau mai pregnante in el decat dorinta de a isi indrepta atentia spre un singur lucru si de a ramane doar cu acesta.

Micuta simtea ca alaturi de el viata ei ar fi implinita, nu o interesa acea Calatorie, nicio lume mare si frumoasa, pentru ca simtea ca acolo ar fi fost fericita. Cu el… avand propria lor Calatorie.

Intr-o noapte, pe neasteptate, clipa dorita de Micut, dar temuta de altii, sosi.

Ceilalti se intristara vazandu-l cum se duce la vale, stiind ca nu il vor mai vedea niciodata, dar el era bucuros. Lasa in urma ceva care nu il facea fericit, desi tinea la el – si pleca sa gaseasca adevarata fericire.

Merse mult Micutul…

Mergand, cunoscu multi altii ca el, alaturi de care mergea o perioada, dupa care drumurile li se desparteau. Trecu prin multe paduri, trecu prin campii intinse, vazu o gramada de flori, de animale si de pasari. Trecu prin sate saracacioase si uitate de lume, pe langa case bogate si orase mari si stralucitoare. Totul i se parea fantastic! Pana chiar si cei din jurul lui, care se miscau haotic dintr-o parte in alta sau mergeau drept inainte, pe care nu ii cunostea dar ajunsese sa ii placa, i se pareau atat de interesanti! Avea atatea de impartasit alaturi de ei din ceea ce traia in fiecare clipa…

Si mergea Micutul…

Mergand, el incerca sa se apropie de ceilalti ca si el, dar de fiecare data acestia stateau o perioada, dupa care schimbau directia de mers.

Micutul incepu sa se simta singur. Cu toate frumusetile lumii pe care o descoperea, simtea in el un gol – golul de a nu avea cu cine sa impartaseasca toate acele frumuseti! „Ceilalti nu sunt chiar ca mine” se gandea el. Ei nu simteau dorul acela prea tare, pentru ca erau prea ocupati cu alte lucruri, ei nici macar nu se bucurau de frumusetea ce-i inconjura si nu simteau aceeasi durere interioara ca si el, ci eventual doar dureri exterioare, provocate de obstacolele intalnite de-a lungul Calatoriei.

Dupa un timp, Micutul se gandi ca pentru ceilalti, mai importanta este Marea Tinta de care ii spuneau Batranii, desi el nu intelegea foarte bine care e aceasta. Pentru el, tot ceea ce traia era o tinta!

Intr-o zi, se opri pentru cateva clipe langa un altul. Si atunci il intreba:

– Tu stii ce e Marea Tinta?

– Sigur ca stiu, ii spuse celalalt. Marea Tinta este sa ajungi la mare!

Micutul nu intelese nimic. Auzise ceva despre aceasta… „mare”… ca ar fi o intindere imensa de apa, dar de ce ar fi vrut sa ajunga acolo atat de mult, incat sa faca din asta o tinta? Ce putea sa fie atat de incredibil acolo, unde gaseai atat de multi altii ca tine, dar atat de diferiti?

„Oare acolo as putea sa umplu golul pe care il simt in mine? As putea gasi pe cineva acolo care sa fie exact ca mine si alaturi de care sa ma pot bucura de Calatorie?” Micutul cazu pe ganduri…

Intr-o noapte, el se uita spre cer. Mii de punctulete luminoase il acopereau si imaginea il șocă. Era cel mai frumos lucru pe care il vazuse vreodata. Era spectaculos! Nu se opri din mersul sau, dar ramase cu ochii spre cer. Luminitele pareau sa danseze din cauza miscarii cauzate de mersul Micutului, iar locul lor pe cer se schimba pana dimineata. „Oare ele unde se duc? Si ele au o Calatorie de facut? As vrea sa fiu o steluta… sa vad lumea de sus! Poate asta mi-ar umple golul pe care il simt in mine…”

Intre timp, nici Micuta nu se simtea foarte bine. Ea nu il uitase pe el, dar acum era tarziu sa plece din lumea ei ca sa-i fie alaturi. Calatoria oricum o speria. Îi era frica de necunoscut si de riscurile pe care acesta le-ar fi adus, de pericolele ce ar fi putut sa o distruga. Dar chiar si asa, Micuta simtea ca daca i s-ar mai oferi o sansa sa il gaseasca, nu ar sta nicio clipa pe ganduri si ar pleca…

Se facuse dimineata peste râul in care Micutul se scalda. Era rece, dar el crescuse la munte, asta nu il deranja. Merse fara oprire in continuare, in continuare simtind acel gol, simtind tot mai putin frumusetile din jur…

Ceilalti veneau si plecau, radeau si plangeau, erau rai sau nepasatori, buni sau saritori. Micutul ii aprecia mai mult pe unii decat pe altii, dar nu reusea sa gaseasca pe cineva care sa poata sa ramana langa el in Calatorie. Toti aveau drumul lor, pe care mergeau fara sa se intrebe unde ii duce si cat de fericiti ii face.

Intr-o zi, Micutul observa cum numarul celorlalti creste foarte mult. Erau mult mai multi acum decat atunci cand plecase in Calatorie si toti susoteau si chiuiau: „Se apropie, se apropie” strigau unii…

– Ce se apropie? intreba Micutul la nimereala…

– Marea Tinta se apropie, am ajunsss!! strigau ceilalti…

Sarind in sus ca sa poata sa vada peste ei, Micutul observa in departare o intindere imensa de apa. „Marea…” isi spuse el temator.

Nu trecu mult timp si se trezi impins de ceilalti in imensul albastru. Pierdut printre multi altii ca el, Micutul nu se simtea deloc in apele sale. Era galagie, toti se impingeau si inghesuiala era mare, simtea ca nu mai inainteaza ci se invarte pe loc, nu mai reusea sa vada nimic din peisajele minunate de pe drum, simtea ca nu mai are nimic si ca Marea Tinta il va ucide.

O pasare trecu atunci in zbor si Micutul se uita in sus. Un albastru imens, presarat de norisori albi il linisti imediat…

„Acolo vreau…”, isi spuse el indurerat, in timp ce fu impins cu forta de catre ceilalti pana ajunse pe malul apei. Caldura imensa de pe nisipul fierbinte nu ii facea deloc bine. Începu sa simta ca se topeste, se simtea lipsit de forta, nu putea sa se mai miste si simtea cum viata se scurge incet din el si sufletul ii ramane usor. Incet, el adormi…

Intuneric. Un intuneric cenusiu. Si frig. Cand isi reveni, Micutul simtea ca pluteste undeva, dus de vant. Deodata, o lumina ca un fulger taie intunericul ce il inconjura. Vazu astfel cum multi altii ca el stateau prinsi fara putere de o forta nevazuta. Niciunul nu spunea nimic, niciunul nu facea nimic… isi asteptau cu totii sfarsitul ce avea sa vina.

Un zgomot puternic il zdruncina cu totul si parca ceva se rupse. Prinsoarea care il tinea se defecta si el ramase liber. Incepu sa simta un gol in stomac, dar nu stia ce se intampla. Simtea vantul mai puternic ca niciodata si golul din stomac se mari. Pentru o clipa, el isi facu putin curaj si deschise ochii. Sub el, muntii strajuiau impunatori regiunea, in timp ce deasupra lui, nori negri se luptau intre ei prevestind parca sfarsitul lumii…

– Cerul… nu e asa albastru cum credeam… spuse Micutul si inchise ochii inlacrimati.

Simtea cum frigul preia controlul asupra sa si simtea cum incepe sa inghete cu totul. Nu se opuse. Totul avea sa se termine in curand si el nu va mai fi ca sa simta durerea aceea…

In timp ce cadea, inghetat aproape complet de temperatura scazuta, el isi aminti pentru o clipa de casa… Acolo lumea il iubea, totul era frumos si linistit, si… „Da…. Micuta era ca mine! Și ea isi dorea sa simta viata, dar pentru ea, alta era Calatoria… Daca as fi ramas cu ea… daca as fi stiut ca dragostea e cel mai important lucru, atunci nu as fi ales Calatoria in locul ei… ” Și Micutul inchise ochii zambind, lasandu-se purtat de ultimul vant pe care-l va mai simti…

Alb. Mult alb in jurul sau, si un frig caldut. „Oare am murit si-am ajuns in rai?” se intreba Micutul. Ceva se schimbase la el. Parca nu era acelasi cu cel ce plecase in Calatorie, parca nu putea sa se mai miste la fel, in voie, liber… Era tinut pe loc de… altii ca si el. Altii care nu mai erau la fel cu cei din Calatorie. De la distanta, toti pareau la fel, dar uitandu-se mai atent, Micutul observa cat de diferiti sunt toti.

– Unde ma aflu? intreba el in timp ce soarele isi facu aparitia fierbinte de dupa un nor.

– Ne-am intors, spuse unul din ceilalti uitandu-se plin de speranta spre soare.

Micutul nu intelegea ce se intampla, dar macar se bucura de caldura binefacatoare pe care o simtea. Simtea cum corpul incepe sa i se dezghete, cum viata incepe sa curga iar prin el, si dupa putin timp, se lasa dus la vale de ceilalti ca si el care veneau din spate.

Coborand printre stanci din varful muntelui unde ajunsese, Micutului nu-i veni sa creada ce vazu in vale! Astepta putin inainte sa sara in sus de bucurie, dar da! Era chiar lacul ce-i fusese casa atata timp! Era lacul pe care il parasise si la care acum, printr-o minune, reusea sa se intoarca! Ajuns langa el, se arunca numaidecat in adancuri, se rasuci, se lovi de pietre si de pesti, sari in sus spre cer si se scufunda iar…

Pe fundul apei, Micuta dormea. Visase, zambise, plânsese, o duruse si se bucurase, dar golul din interior ramasese, pentru ca Micutul nu era cu ea pentru a-l umple.

Vazand-o cum doarme, Micutul realiza intr-o clipa ceea ce, in necunostiinta de cauza, lasase in urma atunci cand plecase in Calatorie: pacea interioara, linistea, bucuria de a impartasi toata viata cu acel cineva care simte la fel… dragostea!

– Am vazut lumea Micuta mea! Am mers la vale, printre dealuri, printre poieni si paduri, prin campii si orase… am vazut cerul noaptea si soarele ziua, am luptat ca sa supravietuiesc, am ajuns la Marea Tinta si ea nu m-a facut fericit, pentru ca nu era a mea! Mi s-a schimbat corpul… am fost mai greu si mai usor, am fost cald si inghetat, am zburat si m-am lasat dus de vant fara nicio forta. Am fost prizonierul unui nor negru si am scapat, am cazut cu viteza spre Pamant, am inghetat si am plutit si iar am cazut. Am simtit caldura si m-am topit si am plecat iar la vale, ca in final, sa te gasesc pe Tine… Am simtit tot ce se putea simti! Și acum, cand te simt langa mine, realizez cat de putin am simtit de fapt… Te iubesc Micuta mea, pentru ca desi nu stiam, golul pe care l-am simtit mereu in mine a fost cauzat de lipsa ta… Marea mea Tinta…

Golul Micutei se umplu de o bucurie ciudata… bucuria de a simti cum toata viata ei capata sens intr-o clipa, pentru ca asteptarea a luat sfarsit.

Ar fi plans amandoi, dar stropii de apa nu plang… Ei doar curg…

Singuri, incapabili de cele mai multe ori sa ramana lipiti unii de altii, despartiti de pietre, de crengi, de oameni sau baraje, de pesti si de vant, curg. Dar uneori, in viata lor in continua miscare, doi stropi de apa se lipesc pentru totdeauna! La vale pana in mare, evaporati pana la nori, participand la furtuni sau la o ploaie calda de vara, rostogolidu-se in cascade, creand curcubee si inghetati in fulgi de zapada uneori, topiti din nou de soare, ei curg…

In marea lor Calatorie, mereu impreuna, ceea ce ei au e diferit.

Pentru ca Marea lor Tinta nu e altceva decat uniunea dintre ei – si restul nu conteaza.

„Tu esti Marea mea Tinta, Micutul meu strop de apa…”

Ioan Stoenica, 5 noiembrie 2007

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Micutul

  1. seedone zice:

    Te rog eu frumos: mai scrie.
    Micutii stropi plini de iubire s-au alaturat norisorilor veseli si colorati din mintea mea. Si-acum vad altfel ploaia care cade si marea la care visez de-atata timp.

    Apreciază

  2. simona zice:

    Doamne Dumnezeule, ce încheiere ! Te lasă fără aer !
    Chiar îţi trebuie un strop de apă să-ţi revii după lectura asta ! (nu hulesc, chiar m-a impresionant)

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s