A fost odata ca niciodata, un dinte. Se nascuse un dinte normal, sanatos, cu toate partile esentiale ale unui dinte: coroana, pulpa, nerv si radacina…
Fusese un dinte fericit, pana cand ceva incepu sa se intample cu el… un factor extern se infiltra pe sub coroana, trecu de pulpa si ajunse la nerv. Durerea era foarte mare pentru fetita careia ii apartinea dintele, dar niciun dentist nu reusea sa o faca sa se simta mai bine. Era o problema mult prea grava, foarte adanca, si dentistii obisnuiti nu stiau sa faca o asemenea operatie complicata…
Pentru a nu mai simti durerea, fetita renunta complet la dulciuri si incepu sa foloseasca niste calmante, care au facut-o incet incet sa poata sa se bucure iar de viata… macar putin. Foarte putin comparativ cu ce inseamna „viata!”
Folosirea calmantelor pe baza de carti, prieteni si invatat, ajutase chiar si la refacerea coroanei, astfel incat ai fi spus ca dintele s-a vindecat si e bine. Dar ele nu erau destul de puternice incat sa schimbe ceva si in interior, acolo unde negrul dureros ramanea, ascuns de ochii nestiutori si superficiali ai lumii…
Intr-o zi, fetita cunoscu un dentist priceput. Acesta reusi mai intai sa inteleaga care era problema dintisorului, reusind sa vada dincolo de coroana, in interior, in pulpa si pe canalele nervilor. Cu rabdare si multa dragoste (era un dentist foarte daruit muncii sale si pacientilor sai), el reusi sa reduca din caria ce preluase controlul asupra interiorului dintelui. Aceasta se diminua putin cate putin, datorita interventiilor magice ale dentistului priceput.
Munca pe care dentistul o facea pentru fetita era una foarte grea. Niciodata nu mai lucrase atat de mult la un dinte, si faptul ca uneori se lovea de resturi de carie ascunse adanc in interiorul dintelui, nu il ajuta deloc sa simta bucuria muncii sale… Nu simtea in niciun moment ca ar putea sa zica „gata! acum totul e bine!” Pentru ca ramasitele de carie ascunse in interior erau inca dureroase pentru fetita si o influentau, si atata timp cat ea nu se elibera de ele, nici dentistul nu putea sa fie liber si fericit…
In plus, complicatiile pe care le intalni in dintele fetitei il facura sa se concentreze foarte mult pe ele, astfel incat uita de proprii lui dinti… Pentru prima (sau poate a doua) oara in viata lui, uitase sa se mai spele pe dinti o perioada… era mult mai preocupat de dintii fetitei, si asta ii permise unei bacterii sa se infiltreze dincolo de coroana unuia din dintii sai… Ajunsa la pulpa, aceasta incepu sa ii provoace dentistului durere…
La inceput o ignora, ii pasa mai mult de binele fetitei decat de al lui, si stia ca binele ei ii va aduce si lui cea mai mare bucurie…
Si, in timp ce caria fetitei scadea, caria dentistului crestea…
Fetita nu era constienta de ce se intampla in dintele salvatorului ei, si ea era bine acum. Ii era foarte recunoscatoare dentistului, acesta reusise sa o faca sa simta din nou gustul mancarii, sa se bucure de toate dulciurile existente, ba chiar reusise si sa o invete de ce este nevoie pentru a nu se repeta aceasta problema, si cum sa faca sa se poata bucura si mai bine de gusturile atragatoare din jurul sau…
Astfel, dintii sai devenira si mai puternici, si mai albi, si mai stralucitori… ceea ce insemna ca nu mai avea nevoie de dentist de acum.
Avea tot ce ii trebuia, dintii sai erau foarte buni, ea stia ce trebuie sa faca, era gata sa se bucure de viata.
De aceea, in momentul in care dentistul incepu sa se preocupe mai mult de caria proprie, devenita de acum extrem de dureroasa, ea pleca acasa. Fara sa uite insa sa ii multumeasca dentistului pentru tot binele pe care i-l facuse.
Odata cu plecarea fetitei, caria dentistului ajunse la nerv, foarte adanc, si ii provoca o durere mult mai mare, pentru ca fetita plecase acasa in loc sa il ajute sa o trateze… Dar ea nu era dentist, nu ar fi stiut oricum ce sa faca pentru a-i fi lui mai bine, asa ca plecase, lasandu-l cu durerea de care el o scapase…
El stia ca nici dentistii la care ar fi putut sa se duca nu erau destul de priceputi sa trateze genul asta de carie, asa ca ramase cu durerea si cu dorinta de a gasi un dentist la fel de priceput si dedicat, care sa fie mereu langa el, nepermitand altor carii sa mai apara…
Si de aceasta carie, va scapa singur, ca nu cumva dentistul acela priceput pe care il va gasi, sa se confrunte cu aceeasi problema cu care el se confruntase…
Dupa nu mult timp, datorita revenirii la pasta de dinti pe care o folosea mereu, una pe baza de optimism, umor, atitudine pozitiva, dorinta de viata, de fericire si de dragoste, coroana dintelui cariat se refacu, astfel incat daca cineva din exterior se uita la dintii lui, ar fi zis ca ei sunt perfect sanatosi, ca le merge foarte bine si ca nu au nicio problema…
Dar dentistul stia mai bine… si mai stia un lucru! Orice om ar fi putut sa fie un dentist extrem de priceput, daca si-ar fi dorit asta din toata inima. Chiar si fetita. Dar cei mai multi nu isi doreau.
Pentru ca nimeni nu simte dragoste sau compasiune pentru un dentist. Doar recunostiinta.
…
13 noiembrie 2007, Ioan Stoenica.
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
„Pentru ca nimeni nu simte dragoste sau compasiune pentru un dentist. Doar recunostiinta.” Gresit. Sau inexact, mai degraba. Nimeni nu simte – nu pe termen lung, cel putin – dragoste si compasiune pt un dentist CARE SI DOARME IN CABINET, IMBRACAT IN HALAT 24 din 24. Dar daca se indura sa-si dea halatul jos cateodata (nu, nu in sensul ala, i’m trying to be serious here :D), s-ar putea sa aiba parte de surprize. Pt ca si dentistul e om… si chiar daca nu poti lega decat o relatie „profesionala” cu un dentist, cu omul din spatele halatului alb e complet alta treaba. Atat ar trebui sa incerce dentistul… sa mai lase jos freza si halatul si sa se lase si el privit…. ca pe un om si-atat. Si chiar si la „carii”… pt ca a „trata” cariile cu pasta minune stie si el ca nu-i un tratament, decat pt smalt. Si atunci, de ce sa nu lase celuilalt libertatea de a decide la ce carii se baga si la ce carii nu? De ce sa decida el ca „se trateaza singur, ca sa nu fie molipsitor”, daca celalalt, VAZAND cariile, e dispus sa-si asume riscul? 🙂
Oricum, simpatica rau metafora. Mi-a smuls un zambet. Si mi-a amintit sa ma duc sa ma spal pe dinti, si pe aia buni, si pe aia cariati :)) Ca nu de alta, da’ dentist nu-mi permit….
ApreciazăApreciază
🙂 Multumesc de comentariu. Cred ca ideea care mi-a iesit cel mai mult in evidenta in urma lui e aceasta: cat de identificat era dentistul cu meseria lui. Nu se mai vedea ca om (fara halat), era dentist si… repara carii si avea o carie. Identificarea puternica te poate tine pe loc din a vedea ca exista si alte variante. Ba mai mult, fiind atat de identificati cu ceea ce credem despre noi, ne tinem cu dintii ( :)) ) si de lucrurile care ne fac de fapt rau. Poate cine stie, caria era doar in mintea lui, nu era reala…
ApreciazăApreciază
Da… exact, perfect de acord cu tot. Ai spus-o mai bine decat mi-a iesit mie. Si ultimele 2 fraze sunt chiar de ala de „scapat de comentatori” 😀 (adica de gandit… da, cred ca toate „cariile” pornesc din mintea noastra, numai ca de unele se opresc acolo, in timp ce de altele ne tinem atat de bine „cu dintii”, cum zici, incat ajung sa se manifeste si fizic si sa ne gaureasca. Multumesc, e un gand pe care ar fi bine sa-l mai rumeg). Singura chestie pe care as nuanta-o putin (si mi se pare chiar fain ca a ajuns discutia aici) e faptul ca opusul unei identificari prea puternice, solutia pt a iesi din ea, nu e lipsa ORICAREI identificari. Om-om, ok, dar apartenenta la specie nu e suficienta pt identificarea ta ca Om. Mai degraba ar fi de lucru pe „credem” ala, adica pe a nu ne construi identificari false, cum zici si tu (care ne fac in mod sigur rau, ca orice… minciuna. Si pe care, de obicei, nu doar ca le construim, ci consumam o multime de resurse ca sa le crestem, intretinem, protejam) si a ne descoperi acele puncte stabile de ancorare pt sufletul nostru, alea din care poti zice: „asta sunt eu!” in mod real, onest… adevarat (incluzand in mod simultan si carii reale, dar si potentialul lor de a fi vindecate printr-un proces constient si continuu de lucru cu tine insuti). Si sa ne identificam in mod firesc cu alea… chiar daca e o identificare puternica, e bazata pe adevar si nu pe „pareri”, deci e sanatoasa, e parte a identitatii mele REALE (care defineste omul care sunt, daca vrei). Cum ajungem sa facem asta e deja alta poveste.
Vezi. de aia imi place mie titlul blogului tau (nu stiu daca ti-am mai zis)…
ApreciazăApreciază