De cand am fost pana la Pitesti si inapoi pe bicicleta, my preciouss a ramas rezemata de calorifer si nu am mai iesit cu ea… Nu pentru ca excursia aceea si-a pus vreo amprenta negativa asupra mea, in niciun caz, ci din cauza frigului, a unei roti desumflate pe care mi-era lene sa o umflu, si poate si din alte motive.

 Azi insa am pus pompa pe ea, am umflat-o bine, si am iesit pentru o scurta tura de cartier…

 Uitasem de asta iarna anumite detalii legate de mersul pe bicicleta iarna, dar mi le-am amintit imediat:

 Daca am caciula, fular si manusi, in principiu nu mi-e frig. Mai ales ca ma incalzesc de la pedalat. In schimb, din cauza vitezei, a pozitiei aplecate si a curentului care se formeaza, ochii lacrimeaza, si nu mai vad nimic. Asta se intampla si vara, de aceea trebuie sa port ochelari cand merg cu bicicleta asta.

 Chestia e ca atunci cand am fularul pe nas si ochelarii la ochi, aerul pe care il expir nu iese prin fular, ci pe deasupra lui, direct in ochelari. Pe care ii abureste, si eu nu mai vad nimic. De aceea trebuie sa accept un compromis si sa merg fie cu nasul descoperit, fie fara ochelari…

 In cazul asta, cu nasul descoperit. Noaptea – fara ochelari.

 Uneori, nu exista conditii perfecte pentru ceea ce vrei sa faci, sau pentru ceea ce vrei sa simti. Uneori exista bariere, limite, care apar cand ti-e lumea mai draga si incearca sa strice tot…

 Dar apoi ridici picioarele de la sol, si incepi sa pedalezi… Si my preciouss imi aminteste imediat de ce am dat atatia bani pe ea, si de ce uneori conditiile exterioare nu pot opri sentimentele din interior… Pentru ca uneori, ceea ce e in interior e mult mai puternic si pregnant decat ceea ce e in exterior…

 Si te inalti… plutesti… aluneci… Libertatea pe care o simt pedaland e incredibila, viteza ma face sa simt ca zbor, simtind cum tai aerul cu propriul meu corp si parca tot ce e in jur se restrange in interiorul meu… Oameni, copaci, masini, magazine, toate dispar, si raman eu… un suflet care pedaleaza… liber… direction sky…

 Sigur, senzatia nu tine foarte mult, ea fiind in general oprita de pietoni care traverseaza neregulamentar, masini care ies din pacare fara sa se asigure, semafoare, claxoane, oboseala si alte chestii… Dar ea ramane acolo… in mine… dovada ca scriu acum acest text… Nu ca as avea nevoie de dovezi, dar imi place sa exprim ceea ce simt…

 Si strecurandu-ma printre masini, se pare ca de fiecare data imi trece prin minte gandul ca one of these days, un idiot va deschide usa fara sa se uite chiar cand trec eu pe langa masina lui, sau alt idiot va intra brusc in parcare fara sa dea semnal… Si ma gandesc ca poate eu as scapa… de mine imi pasa mai putin uneori… dar my preciousss?? It has a part of my soul in it, it better be fine…

 But then again… the soul does not stay in material objects, does it?

 Si atunci, de unde senzatia de zbor?

 Si raspunsul, il stie fiecare pentru el… de unde senzatia de zbor?

 …

Ioan, decembrie 2007.