Cu vara in suflet (1 si 2)

Partea 1

Soarele se stinsese şi întunericul se lăsa adânc în interiorul pădurii. Cerul înstelat nu se mai zărea de mult printre crengi şi absenţa lunii făcea poteca de negăsit pentru cei doi. Merseseră mult, dar nu ştiau cât mai au de mers.

Obosiţi, flămânzi, înfriguraţi, se opriră lângă un copac mai gros.

– Rămânem aici, nu avem ce să facem… spuse el privind în jur limitat de bezna dură ce-i intra în ochi şi în suflet.

– O să fim bine, îl luă ea de mână, liniştind-ul în ceea ce o priveşte.

Reuşiră să rupă mai multe crengi de brad şi le puseră pe jos, peste zăpada rece. Erau moi şi dese şi ţepii nu mai contau. Alte crengi deveniră apoi o pătura mult prea puţin eficientă, dar o pătură în calea frigului ce-i ataca fără milă.

Era frig. Dar nu era vina lor – plecaseră pentru a atinge un scop şi reuşiseră. Preţul însă s-a dovedit a fi mai mare decât se aşteptau. Asta însă nu îi dezamăgea în ceea ce privea reuşita lor şi ştiau că bucuria va fi mult mai mare datorită problemelor cu care se confruntau acum.

– Vom fi bine, confirmă el strângând-o în braţe.

Copacul de care se sprijinea avea coaja zgronţuroasă, dar confortul său nu reprezenta deloc o prioritate. Ea era cea care conta cel mai mult pentru el… acum şi mereu.

– Stai bine? îl întrebă ea ghemuindu-se şi mai mult în braţele sale.

– Eşti lângă mine, cum aş putea să nu fiu bine? îi răspunse el, frecându-i mâinile pentru a i le încălzi.

– Ştii, dacă nu atingeam vârful şi rămâneam blocaţi pe undeva, în zăpadă şi am fi murit de frig unul în braţele celuilalt, nu te-aş fi iubit mai puţin. Pentru că lucrurile exterioare pe care le obţinem sau le pierdem, nu au deloc importanţa sentimentelor din interior şi nu pot sta în calea a ceea ce noi suntem şi simţim. Aş muri fericită şi iubindu-te atât de mult pentru faptul că datorită ţie, am simţit dragostea pe care mi-o doream…

El zâmbi profund, pentru că ea îi confirma încă o dată motivul pentru care o iubea atât de mult. Motivul pentru care ar fi făcut orice pentru ea. Motivul pentru care ar fi murit pentru ea… ştiind că ea îl iubeşte la fel de mult.

– Ştii puiuţ, oamenii spun că iubesc de multe ori, pentru că îşi doresc asta. Îşi doresc să simtă ceva, chiar dacă nu stau să se întrebe ce anume e acel ceva. Şi de simţit e uşor, mai ales când nu ai cine ştie ce aşteptări. Mai greu e ca ceea ce simţi să depăşească stadiul superficial al lumii în care trăim.

Se opri puţin, lipindu-şi obrazul de al ei, pentru a i-l încălzi.

– Nu ştiu de ce îţi spun ţie asta, râse el în continuare…

Dialogul continuă pentru ceva timp în gândurile lor, oprit doar de dorinţa de a-şi auzi unul altuia vocea. Şi când vocea nu se auzea, cei doi vorbeau în continuare…

“Deja ştii tot ce eu îţi pot spune, pentru că tu eşti eu atât de mult… ştii că nu-i nevoie de cuvinte şi nici de confirmări” gândea el, bucuros de cât de mult îi arăta ea că îl iubeşte în cât de multe feluri.

“Pentru că simţim la fel şi gândim la fel, cuvintele sunt de prisos de-atâtea ori… nu e nevoie să îmi spui nimic, pentru că ştiu… pentru că TE ştiu şi te simt… în mine!” spunea ea, ştiind faptul că absenţa nevoii, nu împiedica să existe dorinţa enormă de exprimare a dragostei. Dorinţă care la amândoi se materializa într-o comunicare perfectă a propriilor sentimente.

– Mi se pare comic atunci când lumea spune că doi oameni care se aseamănă foarte mult se plictisesc repede… continuă el rupând tăcerea.

– Ei chiar se plictisesc, de aceea se lasă atraşi de ceva diferit, care ajunge până la urmă de multe ori, fie să-i rănească, fie să sufere… Dar e alegerea lor.

– Ştiu, de aceea nu-i judec… dar e amuzant cum uneori e mai uşor să critici alegerile altora, decât să argumentezi propriile alegeri. Noi ne avem unul pe celălalt şi dragostea noastră imensă ca dovadă că pentru unii oameni, asemănările sunt cele care pot duce la fericire, în timp ce diferenţele la durere.

– Şi ei au un argument… chiar dacă nu sunt conştienţi de el: îşi doresc mai mult să nu se plictisească, să se simtă bine, să “trăiască clipa” şi nu o dragoste profundă care să dureze pentru totdeauna. Caz în care, aşa e, diversitatea te poate face să te simţi foarte bine… dar cât durează acea clipă?

– Destul cât să îi facă să spună că fericirea nu există decât ca o sumă de momente.

– Pentru ei, aşa este… E bine dacă asta îi mulţumeşte. Dar ce păcat că mulţi nu sunt fericiţi din această cauză şi ar vrea să fie altfel, dar nu ştiu cum să facă, sau nu cred că se poate altfel…şi rămân şi plâng şi se pierd…

– Să nu crezi e primul pas către a nu obţine ceea ce îţi doreşti. Oricum, pentru că nu stau să gândească, multe lucruri nu au logică pentru unii…

– Da, cum ar fi faptul că noi suntem aici acum şi vorbim despre dragoste, râse el şi îi întoarse buzele către ale lui.

– Te iubesc… pentru că datorită ţie pot să simt, fără să trebuiască să mai gândesc. Stiind cât de în siguranţă sunt sentimentele mele cu tine şi ştiind ceea ce e în tine…

– Ştii, pentru că eu ţi-am arătat şi îţi arăt… altfel, ai fi trecut pe lângă mine. Și te-aş fi pierdut… şi dragostea odată cu tine.

Ar fi adormit aşa, îmbrăţişaţi, încălziţi doar de propriile sentimente… Sentimente ce-i făceau să viseze cu ochii deschişi la realitatea pe care o trăiau. Căldură ce-i făcea să simtă cum visele îi împing către neştire, cum corpurile se pierd unul în altul şi cum ei, ca-ntotdeauna, erau unul.

Să adoarmă era calea cea mai uşoară împotriva unui ger ce nu-i mai lăsa să respire cum trebuie. S-ar fi dus uşor, într-un loc mult mai cald, în care degetele, picioarele, faţa, nimic nu mai simţea durerea. Ar fi fost atât de comod şi plăcut să adoarmă… ar fi scăpat de orice suferinţă. Era de ajuns să închidă ochii, gura, gândurile şi sentimentele… şi nu ar mai fi simţit durerea.

– Mai ţii minte puiuţ când am fost atunci pe deal şi am dat peste un pui de urs?

– Daaa, ce sperietură am tras… râse ea… Dar asta nu a fost nimic, mai ştii când…

Ioan Stoenică, 10 decembrie 2007

Partea 2

Vorbiră mult în noaptea aceea, lângă copacul cel gros, pierduţi sub crengile de brad. Cuvintele însă le îngheţaseră de la un timp.

Când ceaţa începu să-şi recapete culoarea albă, corpurile lor erau într-o transă plăcută, ferite de ger, foame sau frică, departe de lumea pe care în acea dimineaţă crudă, urmau să o părăsească.

Amândoi ştiau foarte bine că dacă ar adormi în gerul acela, nu s-ar mai trezi. De aceea, luptaseră să ţină căldura şi confortul somnului la depărtare, ştiind că de cele mai multe ori, absenţa suferinţei nu înseamnă deloc obţinerea fericirii.

Dar lupta fusese extrem de grea şi corpurile lor, conduse în mod atât de puternic de mintea lor, începeau să cedeze. Aţipiseră…

Poate a fost doar o coincidenţă, sau poate într-adevăr universul conspiră atunci când cineva îşi doreşte foarte mult ceva, dar o cucuvea începu să cânte deasupra capului lor. Un cântec înfricoşător, ce răsuna în toată pădurea. Un sunet prevestitor de moarte pentru unii, ce pentru cei doi a însemnat însă altceva.

El tresări primul şi deschise ochii. Îi trebuiră câteva secunde pentru a realiza unde se află, apoi totul îi reveni în minte. Începu să o mişte pentru a o trezi şi pe ea.

– Puiuţ, trezeşte-te! E dimineaţă, a început să se lumineze, trebuie să plecăm! Puiuţ…

Fata însă nu-i răspundea. Un fior rece îi străbătu mintea şi inima şi se trase într-o parte, culcând-o pe ea peste crengile de brad.

– Puiuţ…. scoală-te! spuse el înfricoşat, simţind pentru prima oară cum ceea ce avea cel mai de preţ pe lumea asta l-ar putea părăsi. Începu să o mişte şi mai tare, dar ea nu-i răspundea. Oare 5 minute de confort ar fi fost de ajuns pentru a o pierde pentru totdeauna? Nu şi-ar fi iertat niciodată asta.

Îşi apropie urechea de nasul ei şi simţi un firişor de aer cald… Trăia! Încrezător în dorinţa iubitei sale de a trăi, începu să o încălzească, frecându-i mâinile, spatele, picioarele, lăsând să se reverse către ea o caldură şi o energie care prinseseră viaţă în el din senin. E incredibil cum corpul îşi poate depăşi limitele atunci când mintea sau sentimentele îl conduc…

Deschise ochii. Şi primul lucru pe care îl zări fură lacrimile din ochii lui, care îi mulţumeau ei sau cuiva pentru minunea de a o avea lângă el.

– Am crezut că te-am pierdut… se abţinu el să nu plângă.

– Doar corpul meu, puiuţ… îi spuse ea trăgându-l mai aproape şi îmbrăţişându-l.

Deşi încărcătura emoţională a momentului îi făcea să se simta cei mai fericiţi oameni din lume, amândoi îşi doreau mai mult decât un singur moment… de aceea, trebuiau să lupte pentru asta şi să plece!

– Cum te simţi? Poţi să te ridici? întrebă el, ca şi când sângele său îşi regăsise căldura pierdută în cursul nopţii. Dorinţa de a trăi şi dragostea pe care o simţea, îl făceau să îşi oblige corpul să nu mai simtă frigul şi efectele lui şi îi dădeau o forţă incredibilă… pentru ea!

La fel de puternică în interior, ea reuşise să supravieţuiască nopţii, dar corpul său se resimţea… Încercă să se ridice, dar simţea o durere în tălpi şi efortul prelungit din ziua precedentă îi făcuseră muşchii un bolovan dureros.

– Off, e vina mea, am vrut vârful, dar tu nu aveai antrenamentul necesar pentru asta… trebuia să mergem mai puţin! spuse el, dar fu întrerupt imediat.

– Hey, frigul ţi-a afectat memoria? râse ea… Eu am insistat să mergem la vârf în aceaşi zi, ca să putem apoi să stăm mai mult împreună la căldurică. Si ştii că nu regret ceva ce a fost o alegere făcută în cunoştinţă de cauza! În plus… te iubesc mă, ce vrei, să nu te mai iubesc? Nu am cum să fac asta, pentru că tu eşti acelaşi în interior mereu… atât de mult… şi pentru asta te iubesc atât!

El ştia asta, dar inima i se umplea cu bucurie de fiecare dată când ea îi spunea. Ştia, pentru că la fel simţea şi el pentru ea.

– O să te duc în spate, îi spuse el, simţindu-se din ce în ce mai puternic, deşi frigul din jur era acelaşi şi nu mai mâncase nimic de ieri…

– O să fim bine… zâmbi ea către el tremurând. Pentru că ne iubim cu adevărat…

– Pentru că ne iubim cu adevărat…

Ioan Stoenică, 12 decembrie 2007

 

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cu vara in suflet (1 si 2)

  1. Anda Ansheen zice:

    Ce ma bucur ca si-au revenit!
    Chiar astazi am terminat un desen care se potriveste foarte bine cu ideea de „vara in suflet”…
    http://artanda.deviantart.com/art/When-time-stands-still-374971564

    Apreciază

  2. ilinca zice:

    Cat de frumos… place la mine de ei, de amandoi. Si de titlu. Si de cucuvea! N-am mai mult de spus la povestea asta, dar probabil ca asta e de bine :)) Si am lasat aici 2 cuvinte asa, ca sa-mi amintesc cat de adanc s-a dus in mine acum cand am citit-o, undeva intr-un strat spre care cred ca am cam pierdut „marcajul”. Unele dintre povestile tale, printre care si asta, au darul de a ma „teleporta” direct acolo. Multumesc!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s