Era un leagan mare in gradina din fata casei… cand erau mici le placea sa se dea tare in el, dar acum crescusera, si nimic nu se schimbase… inca le placea sa se dea tare in el… cand ajungeau pe acolo…

 Dar acum baiatul era singur, si statea pe una din bancile leaganului cu fata la soare… il simtea… simtea cum ii atinge pielea si i-o incalzeste, si asta ii placea, pentru ca afara era racoare… Poate era zapada ramasa netopita in jurul sau, sau poate faptul ca era imbracat prea subtire, sau poate doar un vant usor care lasa o racoare in aer, dar cum altfel ai putea aprecia o raza calda de soare daca nu atunci cand ai cea mai mare nevoie de ea? E greu sa iubesti soarele cand umbli prin desert, sau frigul pe un varf inghetat de munte… Dar schimba numai perspectiva si vei intelege… Simte soarele pe varful inghetat si racoarea vantului intr-un desert incins, si atunci vei vedea ca fiecare lucru din lumea asta poate aduce bucurie la un momentdat… oricat de dur si rau ar putea parea…

 Asta simtea baiatul stand in leaganul acela mare, si scria… cu ochii inchisi, lasand soarele sa-i incalzeasca pleoapele racite de lacrimi sau de vant, scria…

 Mergand incet pe ulita de langa gradina, o mamica impreuna cu puiutul ei se apropiara… il stia pe cel mic, stia ca-i place sa se dea tare in leagan, si uneori, cand il prindea prin preajma, il facea sa rada impingandu-l spre cer…

 –             Ma, ce se aude acolo pe strada? Il intreba baiatul pe cel mic…

 Dupa o clipa de liniste, Sergiu ii raspunde…

 –             O betoniera…

–             O betoniera? Sigur nu e un tractor?

–             Nu… e o betoniera… spuse copilul cu aceeasi voce calma…

 Si leaganul aluneca usor spre cer si spre pamant, si ii placea… “eu vreau mai tare” spunea Sergiu, si radea cand golul de aer ii ajungea in burtica…

 –             Ce ai acolo?

–             O acadea… e galbena!

–             De ce e galbena?

–             Pentru ca e de lamaie… sunt de toate culorile…

–             Ah, de toate culorile? Si alea rosii de ce sunt?

–             Sunt de… fragute, zambi Sergiu plin de dorinta, amintindu-si acadelele lui preferate…

 “Unii copii sunt asa nevinovati si buni…” se gandea baiatul, admirand faptul ca Sergiu nu te-ar fi pacalit nici daca incercai sa-l faci sa te pacaleasca… spre deosebire de Flavi…

 –             Ma, ce pasari se aud acolo, niste papagali?

–             Nu, sunt niste gaini in curte la Stefania…

 Asa era Sergiu, sincer si calm, in timp ce Flavi…

 –             Flavi, ce pasari se aud acolo, niste papagali?

–             Daa, sunt unii mari si rosii, care canta toata ziua la mine in cap si nu ma lasa sa dorm…si intr-o zi m-am dus si i-am dat o piatra in cap lu unu ca sa ma lase sa dorm… 

 Uneori minciunile sunt nevinovate si nu ranesc pe nimeni, dar cand ele devin obisnuinta, atunci cine stie in ce privinte va ajunge cineva sa minta lumea si sa o raneasca… El nu suportase niciodata minciunile…

 –             Haide mami, lasa acadeaua ca trebuie sa mergem sa mancam gratarel…

–             I-auzi Sergiu, mergeti sa luati gainile de la Stefania sa faceti gratarel… si Sergiu radea…

–             Nu cu gainile facem gratarel…

–             Dar cu ce? Aaaa, puneti acadeaua asta pe gratar? De-aia are batul ala, ca sa poti sa o rasucesti asa deasupra focului…

–             Ba nu cu acadeaua, radea iar Sergiu…

 Si se duse copilul, si in urma sa, baiatul cel mare incepu sa simta frigul ce-l inconjura… Uimitor cum frigul disparuse cat Sergiu fusese langa el… Inchise incet laptopul si pleca in casa…

 Ce bine cand un copil e mai mult decat o jucarie care sa te amuze… Daca si tu porti in suflet unul, atunci un copil e o sursa foarte buna de caldura si de bucurie interioara… ce pacat ca lumea uita…

 …

ioan, ianuarie 2008