Creste de Grohotis (si o noapte la stana)

(link cu poze la finalul textului)

Ce imi plac muntii acestia mai putin umblati si mai putin cunoscuti. Sa mergi doua zile pe creasta si sa nu intalnesti niciun om (ah, dar eu am intalnit niste “localnici”), te face sa te simti atat de departe de Lume… Depinde probabil si de ziua aleasa, de anotimp, cert e ca muntii Grohotisului sunt mult mai putin cunoscuti ca vecinii lor de peste Baiului, Bucegii. Sau decat vecinul de la nord, Ciucas.

Munti mai putin inalti, cu o creasta acoperita de pasuni, si ca urmare si de multe stane, muntii Grohotis m-au chemat intr-o zi spre ei. A fost ceva destul de fulgerator si de puternic, din momentul in care mi-au venit in minte (adus de citirea unui jurnal de pe carpati.org) si pana cand m-am vazut in microbuzul spre Cheia. Am simtit dorinta de a face toata creasta poate si pentru a-mi depasi “frustrarea” de a nu fi fost niciodata acolo, desi bunicii mei au trait oarecum la poalele lor. Un satuc de langa Slanic Prahova a fost (si ramane) un loc plin de amintiri si de farmec atunci cand vine vorba de copilaria mea (pe care in vacante o petreceam deseori pe dealurile din jurul Slanicului, la mine “la tara”). Cunosteam dealurile din zona atat de bine, si nu stiam ca nu foarte departe exista muntii acestia. Eram mai mic, se vede ca in ultimii ani nu am prea mai fost pe-acolo…

Am ajuns in Cheia la ora 9, si o ceata umeda de toamna parea sa invaluie orasul. Din microbuz zarisem crestele inzapezite ale Ciucasului, atunci cand norii se ridicau (sau se lasau) putin, dar renuntasem de acasa la ideea initiala, de a face intai cele 2 creste ale Ciucasului, ca apoi sa traversez in Grohotis prin Pasul Bratocea si sa fac toata creasta. Pentru ca ziua e mult mai scurta acum iarna, doua zile nu mi-ar fi fost de ajuns.

De la capatul microbuzului, si al statiunii Cheia, porneste un traseu spre Cheile Cheitei, marcat cu triunghi albastru (undeva pe stanga, se trece prin curtea unui hotel, si apoi e un podet peste rau). Tot de acolo am inceput sa urc si eu, pe un traseu nemarcat, dar care figureaza pe harta sub forma unei poteci evidente.

Din cauza frunzelor uscate (ude) aflate pe jos in padure, nu reusesc sa identific o poteca, asa ca incep sa urc direct, abrupt, spre coasta dealului cel rosu acoperit de fagi. Muntele Babes mai exact. Afara e frig si innorat, dar in padure norii nu indraznesc sa intre prea adanc, astfel incat sa pot sa vad o eventuala miscare in vreo vale sau dupa un copac. Urcusul chiar e abrupt, pana iese sus intr-o prima creasta, unde gasesc si o poteca destul de evidenta. Dincolo de ea, o vale imensa, iar in dreapta, printre copaci, se vad cateva varfuri dinspre Ciucas.

Pornesc spre stanga, urcand uneori mai lin, dar de cele mai multe ori abrupt. Poteca se pierde pe sub frunze planse ale caror culori au fost duse de ploaie la vale, spre oras. Poate ca n-au ajuns totusi pana acolo. Ce pacat. Fac galagie ca si alte dati pentru a-mi face simtita prezenta, dar crengile rare si fara frunze imi permit sa vad totusi destul de mult, astfel incat nu ma simt “prizonier” cu ochii inchisi al padurii, asa cum am poate uneori senzatia in padurile intunecoase de brad.

Dupa o ora si un sfert ajung la marginea padurii, acolo unde poteca se pierde pe sub crengi joase de ienupar sau afini, si unde primele urme de zapada ma intampina cu raceala. Urc o ultima portiune abrupta pana depasesc cu totul nivelul padurii, si ma opresc sa privesc in urma. In vale, Cheia este acoperita atat de frumos de o spuma alba, rupta pe alocuri, astfel incat sa pot zari macar antenele acelea mari de langa manastire, si cateva casute. Patura cea alba si pufoasa se intinde pe toate vaile din jur, inaintand parca precum un val cu spuma alba, pana acolo unde un deal sau un picior de munte ii opreste inaintarea. E vorba de nori, nu de zapada. De norii de sub mine, ce umplu vaile ca si cand un baraj mare s-a rupt, si un lac de lapte spumos s-a revarsat printre dealuri. E o imagine tare frumoasa, sa vezi padurile ude de un verde inchis si varfuri de dealuri, ca niste insule ce ies dintre nori…

Pe jos e zapada proaspat cazuta. Doar cat sa imbrace intr-un alb pistruiat cu verde toata iarba si crengile de ienupar din jur. Si destula cat sa ma ude la picioare rapid. De fapt nu la picioare, ca prin bocanci nu intra apa, dar la genunchi, unde crengile ude ma uda si pe mine imediat. M-am oprit sa-mi pun pentru prima oara parazapezile Salewa, si sunt tare multumit de ele. Chiar daca un siret mi se tot desfacea si nu puteam sa ajung la el decat daca desfaceam ariciul de la parazapezi.

De acum trebuie sa fiu atent la poteca. Pe creasta nu exista niciun marcaj, desi pe harta marcaje apar. Din cauza norilor si a zapezii ce acopera poteca, e destul de usor sa te pierzi pe aici. Noroc ca nu ai de facut decat sa tii creasta, in dreapta e vale, in stanga e vale si mai mare. Asa ca incep sa merg spre creasta principala, printr-un peisaj de poveste. Braduti in camasa alba (spun “camasa” pentru ca stratul de zapada era subtire, nu era de “palton”), in stanga si in urma valea cea mare e acoperita inca de norii aceia albi si aerul cel rece si vantul ma duc (cel putin acum) cu gandul la Craciun. Sigur, atunci sentimentele erau altele, nevoia de orientare, atentia la fiecare metru in plus de poteca pe care ridicarea norilor imi permitea sa il vad, gasirea unor repere care sa-mi mentina pasii pe directia cea buna… Senzatia de pierdut intr-o alta lume. Minunata de altfel, chiar daca uneori nu e asa de dorit. Senztia ca sunt singur intr-un loc pe care nimeni nu-l stie si unde nimeni nu ma stie ca sunt (decat cu aproximatie). Si singur si eram, desi prin jurul meu si-n mine pluteau atatea alte persoane pe care mintea mea mi le punea in cale. Eram totusi singur.

Dar traseul e din ce in ce mai evident, chiar daca nu exista neaparat o poteca foarte clara. Poti merge la nimereala printre crengile de la nivelul solului, cu atentie sa nu scrantesti insa vreun picior. Doar sa mentii directia (daca o stii – de pe harta, sau privind inainte).

Apoi ajung intr-un varf putin mai inalt, de unde incep sa am vedere spre partea cealalta a crestei. In vale, din partea dreapta vine poteca ce urca din Pasul Bratocea, si urmarind-o cu privirea o vad cum urca pe o alta creasta, aflata dincolo de valea din fata mea. Ce mult pare sa fie pana acolo. Urmez in continuare poteca mea spre stanga, pana ma intalnesc cu Fata lui Gherghel. Asa se numeste piciorul acela de creasta ce urca dinspre Cheia (marcaj cruce rosie – pe harta cel putin). De aici, incep sa cobor abrupt, dar foarte abrupt, pana intr-o zona cu pietre mari cu forme interesante. Observ de la distanta un iepuras ce se ascundea pe acolo, de fapt… i-am vazut doar urechile ciulite. Saracutul, trebuie sa fi fost atat de frig, si el atat de obraznic, incat urechile nu doar ca ii erau uriase, dar se transformasera de la frig in… piatra. Dupa inca o scurta portiune abrupta de coborat, ajung in sa, acolo unde intalnesc si drumul de caruta/jeep/tractor ce vine dinspre Pasul Bratocea.

Incep apoi sa urc iarasi, taind drumul de tractor ce face serpentine mari pana sus langa varful Bobul Mic. Pe partea aceasta de creasta, zapada lipseste cu desavarsire. Doar in urma privind, spre Fata lui Gherghel si varful acela ce ascundea urechile iepurasului, poti zari zapada. Ca si cand norul acela incarcat nu a depasit granita stabilita de saua dintre varfuri.

Bobul Mic are 1752 de metri, si pe varful lui se vede un mic stalpulet. Norii s-au mai ridicat, de acum drumul e evident si merge destul de lin, ocolind varful prin dreapta. Eu am uitat sa umplu bidonul cu apa cand am inceput sa urc din Cheia, asa ca mai am doar putin suc la mine. Dar stiu de pe harta ca trebuie sa gasesc cateva izvoare pe creasta, asa ca nu ma stresez inca prea tare. Chiar daca ma uit cu nerabdare sa vad lacul de sub varful acesta. Doar o balta, nimic mai mult. Apa statuta, si nu are rost sa-mi consum pilulele de purificat apa, pentru ca afara nu e nici soare nici cald incat sa-mi faca sete. Doar foame. Dupa ce mananc un sandwich (ce cuvant complicat si lung, macar pentru cuvantul asta si trebuia aprobat proiectul ala de lege al lui Pruteanu), fotografiez doua pasari mari si negre ce zboara pe deasupra mea si incerc sa identific cateva varfuri din muntii Baiului. Cam innorati de altfel. Zaresc insa pentru cateva clipe turnul Costila, inconjurat de zapada. Cand e senin, peisajul trebuie sa fie superb aici, in muntii Grohotisului.

De acum drumul merge foarte lin. Si e atat de luuuung, foarte lung. Dar eu il voi scurta si ma voi teleporta la baza varfului Grohotisul (1768m), unde am ajuns dupa circa 5 ore de mers. Pe harta pe care o am eu (de pe mielul.ro), acesta apare ca fiind cel mai inalt. E posibil totusi ca vf Bobul Mare sa fie mai inalt, avand in vedere ca pe harta mea, Bobul Mare e mai mic decat Bobul mic (ceea ce e ciudat), si pe o alta harta era trecut ca fiind mai inalt decat vf Grohotisul. Nu stiu care era deci cel mai inalt, dar vf Grohotisul ofera o priveliste superba. Am prins cred singurele minute fara nori pe varf din aceasta zi (pana atunci varful era ascuns in nori, si dupa ce am plecat, l-am lasat tot ascuns). Asa ca privesc bucuros spre valea dinspre Cheia, dealurile verzi ce merg spre Maneciu si Slanic, dealurile valurite ce coboara spre Valea Doftanei, muntii Baiului si Neamtului, si… restul de creasta din Grohotisului. Care ramane atat de luuuunga, desi am mers totusi atat de mult.

Sub varful acesta am gasit si apa, coborand abrupt inapoi in drum (drumul ocoleste varful). E un izvor micut, la nivelul solului, deci imi e destul de greu sa umplu un bidon cu apa. Pana la urma reusesc, ajutandu-ma cu al doilea bidon. Daca as fi coborat dincolo de drum as fi gasit mai multa apa, valea raului devine atat de evidenta printre cutele galben-maronii ale crestei.

Pe crestele secundare zaresc casute de lemn singuratice, parasite de turmele de oi si de ciobani, si ma gandesc ca intr-una din ele voi dormi si eu la noapte. Mai ales ca hotarasem sa nu mai iau cortul cu mine, o greutate in plus, stiind cate stane trebuie sa gasesc aici pe creasta.

Dupa ce las mult in urma varful cel mai inalt pe care am ajuns in aceasta zi, incep sa ma uit pe harta unde as putea sa gasesc o stana mai aproape de drum. Si o vad, undeva in zona varfului Ulita. Pare sa fie chiar langa poteca mea, suna bine! Ajung insa acolo, obosit si cu gandul ca mai e putin si se lasa seara, si nu gasesc nicio stana. E drept ca harta e din 1992, unele stane au mai disparut, altele au aparut, unele au fost dotate cu termopan poate… Stana nu este, si nu vreau nici sa ma intorc la ultima pe care o zarisem, si care era mult in afara crestei. Tintesc pe harta urmatoarea stana, asa ca merg mai departe spre ea, tot spre sud, tinand drumul de creasta. Ma gandesc ca la nevoie dorm si sub cerul liber, intr-un sant inierbat si protejat de vant, langa o stanca, doar cu sacul de dormit si folia de supravietuire in caz ca ploua. Dar nu, trebuie sa gasesc o stana, doar sunt atatea in muntii astia.

Si ajung cam unde ar trebui sa fie stana de pe harta. Undeva pe stanga. Si vad o vale ce coboara spre padure, si ma uit asa, si imi spun cu voce tare: “uite ce loc minunat de facut o stana aici, chiar nu s-a gandit nimeni sa-si faca aici una?” Dar cineva s-a gandit, si harta e buna, stana e acolo. Bucuros, dar destul de epuizat dupa atata mers si vant, incep sa cobor abrupt spre stana din vale. Nu e mult de coborat, e la 5 minute mai jos.

E deschisa. De fapt, nici nu are usa. E un hol prin care se poate trece dintr-o parte in alta, si in stanga sunt doua camere, in dreapta doua camere. Vai de ele, desigur. Pare asa… o mare daramatura. Nu sunt geamuri la ferestre, doar niste folii de plastic (la unele). Pe jos e plin de scanduri rupte si sticle goale, intr-una din camerele din stanga sunt doua saltele jerpelite pe jos, si cu totul, pare un adapost minunat! Inspectez si podul, adica “tavanul” camerelor. Deasupra celor din stanga nu se prea poate sta, nu exista scanduri, doar cateva barne de lemn. Dar in dreapta, tavanul camerelor este acoperit complet de scanduri, ceea ce ofera un loc drept foarte mare, numai bun de pus izoprenul acolo (ar fi incaput si 10 oameni). Asta dupa ce gasesc o matura si reusesc sa fac gramada sticlele de plastic, carpele, bucatile de lemn si de tabla aruncate acolo de cine stie cand.

Ma schimb de hainele umede si reci, si ma imbrac ca pentru culcare. Dar nu ma culc inca, e abia 4 jumate, mai am lumina inca jumatate de ora cel putin. Ies nitel afara sa incerc sa trimit un sms cum ca am ajuns undeva “sa dooorm”, dar nu e semnal. Iesisem descult, si nu are rost sa ma ud la picioare, asa ca zaresc pe jos un galos! Adica un fel de papuc de cauciuc, dar cu margini inalte. Il pun in picioare, apoi caut prin pod un doilea papuc (diferit) pe care il zarisem inainte, si plec spre creasta muntelui in cautare de semnal. Nu am luat cu mine decat frontala, dar am simtit lipsa manusilor, a gecii si a unui bat de trekking “just in case”. Desi pot sa vad in jur, pot sa merg fara lumina, la departare nu se mai vede nimic, si umbrele din jur, un delusor, un tufis, te fac sa misti frontala in toate directiile, in incercarea de a vedea din timp o eventuala miscare. Cata paranoia, nu e nicio miscare, si chiar daca ar fi un animal, ar fugi de cum m-ar simti.

Nici sus nu e semnal, sunt atat de in mijlocul pustietatii aici incat nu prind nimic. Am incercat si sa schimb reteaua, nimic. Sunt putin dezamagit, promisesem ca ii voi da sms sa stie ca am ajuns bine la o stana, si acum nu o mai pot face. Eh, trebuie sa se gandeasca la faptul ca nu e semnal. Disparut nu ma poate da decat dupa 24 de ore.

Ma intorc la stana, si poate si din cauza acestui “incident” cu sms-ul lipsa, ma simt putin… dezamagit si singur (intr-un mod mai negativ). Ma urc in pod, ma instalez comod in sacul de dormit si ma gandesc… La vantul de afara, la ce a fost scartaitul acela, la ideea ca poate vreun turist ratacit prins de noapte pe creasta va gasi chiar si pe intuneric aceasta stana, ca sa mai fie cineva… E destul de infricosator sa fii singur pe munte. Trebuie sa existe motive bune sa faci asta…

Ma ridic cu gandul sa fac cateva poze, asa ca aranjez mai bine hainele intinse la “uscat”, pantalonii cei caldurosi si fara nume, tricoul X-Bionic, geaca Quechua, betele de trekking, bocancii La Sportiva, harta si alte obiecte, si pun aparatul pe timer de cateva ori.

Apoi aprind o lumanarica pe care o pun intr-un castron de metal gasit in pod, si ma intind in sacul de dormit. Ma mir ca nu e asa frig, oricum, e mult mai bine in podul acela nu foarte izolat decat afara. Am atipit vreo 2 ore, eram obosit. Pana cand lumanarica s-a stins, si in stana s-a facut bezna. E incredibil cat de mult poate sa schimbe atmosfera o lumanarica din aceea mica, in suport de tabla. Sunt minunate! Acum ca s-a stins, dau drumul la telefon si pun putina muzica… Orice numai sa nu aud zgomotele de afara. Dar bateria se consuma repede pe frigul asta, asa ca opresc muzica si incep sa cant eu. Mai aprind frontala uneori, mai ma ridic in fund si incerc sa privesc afara, prin locul unde “usa” stanii scartaie uneori. Usa? Doua scanduri ramase atarnate de o alta, batute de vant deasupra treptelor de lemn rupte ce duc in gradina.

Frigul a devenit mai puternic apoi. Cand plasticul de la una din ferestre s-a desprins, si vantul a inceput sa bata parca direct spre mine. De atunci, am inceput sa ma chircesc, sa ma ghemuiesc mai mult, ca sa nu-mi fie frig la picioare. Pana cand mi-am dat seama ca n-are rost sa ma chinui, si am pus peste pantalonii aia subtiri X-Bionic si pantalonii cu care am urcat, care intre timp se mai uscasera putin. Alta viata! E o caldura minunata acum, si genunchii imi multumesc pentru asta.

Incerc sa mai dorm, dar mi-e mai greu acum. E abia ora 20. Ma joc un joc pe telefon, mai mananc ceva, mai ascult cu atentie un zgomot suspect pe care-l aud dedesubt. Cand sting frontala e intuneric bezna. Astept putin cu ochii deschisi, ma gandesc ca poate se vor obisnui cu intunericul si vor putea vedea mai mult. Nimic.

Incep sa atipesc iar. Dar nu pentru mult, pentru ca ceea ce a urmat, m-a tinut cu inima cat un purice (unul foarte rapid) pentru niste minute ce au parut atat de lungi. Nu stiu cum se face ca aud un zgomot… altul decat pana atunci. Deschid doar putin ochii, si prin bezna aceea vad cum unul din peretii stanii se lumineaza de o lumina galbena… Tresar speriat imediat, si ma gandesc ca cineva e afara… Aleg sa tac din gura pe moment, sa vad ce a fost, dar lumina nu se mai repeta. Poate a fost un fulger, sau un artificiu dat la vreo petrecere in vale departe. Ar putea totusi sa fie ciobanul, care a venit de cine stie unde… Afara e totusi putina lumina, ma gandesc ca de aceea nu mai vad lumina lanternei, dar daca cineva ar vrea sa intre in stana, ar trebui sa o aprinda. Si atunci as vorbi, sa stie ca sunt aici…

Deodata, acelasi perete, din partea stanga, din camera de pe partea opusa mie, se lumineaza. E o lumina calda, galbena, nu e de frontala. Nu dureaza mult, dar destul cat sa-mi dau seama ca ceva se intampla, si ma ridic in fund sa ascult mai bine. Inima imi bate tare, nu stiu ce se intampla si nu imi place. De fapt, sunt speriat. Nu stiu de ce, dar traiesc niste senzatii de frica incredibile, desi nu inteleg, doar nu era vreun criminal scapat din inchisoare care venise sa se ascunda la stana. Sau poate…

A doua lumina a fost insotita si de un zgomot, motiv pentru care am fost atat de speriat. Era un zgomot neobisnuit, nu-l mai auzisem in acea seara acolo, deci nu era vantul, nu era niciun soarice, era… un zgomot ciudat, ca un sfarait, ca si cand cineva se joaca cu un aprinzator din acela de aragaz… era un sfarait, si o lumina care incepea sa palpaie slab pe peretele acela al stanei… Incep sa ma gandesc la ideea de foc, ceea ce ma sperie si mai tare, ma gandesc ca poate e un licurici, dar licuricii nu sfaraie, si cand lumina devine mai puternica pentru a treia oara si sfaraitul se transforma in mod clar in sunet de foc, incep sa vorbesc: “heeey, e cineva acolo?? cine e?” vorbesc tare, si gandul ca cineva a venit sa dea foc la stana din cine stie ce motiv ma ingrozeste, dar nu poate fi altceva, e foc langa stana si eu sunt singur in ea si nu stiu ce se intampla afara… Deschid tremurand sacul de dormit si cum nimeni nu-mi raspunde ma ridic in picioare, tinandu-ma cu grija de o barna inalta de lemn. Privesc spre sursa zgomotului, in camera din stanga, de vizavi de hol, unde imediat pe pamant zaresc niste taciuni acoperiti de jar. Resturi de lemne arse ce s-au trezit la viata, si rosul lor aprins imi dezvaluie intr-o secunda atat de scurta, un intreg scenariu a ceea ce se-ntampla… Cineva facuse focul in noaptea precedenta, si il stinsese cand plecase. El a fost stins cand am ajuns, am observat cenusa, dar nu era nici urma de jar. Vantul puternic insa a rupt plasticul din geam, si atunci, intrand in camaruta, a suflat aer peste jar si l-a aprins din nou…

In doua secunde pun galosii si iau sticla cu apa ce mi-a mai ramas, si ajung langa foc. Mai strig o data sa vad daca-i cineva, dar mi-e evident acum ca nu-i nimeni si nici n-a fost in seara asta. Sting jarul cu putina apa pe care o mai am (mai aveam pt mine putin suc energizant), adun bucatile de lemn la un loc, departe de alte lucruri ce ar fi putut lua foc, si incerc sa fixez plasticul la loc in geam.

Mi se pare incredibil. Ma gandesc ca asa se intampla poate atunci cand ia foc cate o stana, si nimeni nu stie de la ce. Cine a fost stinsese focul (dar nu cu apa), si cine s-ar fi gandit ca ar putea exista un factor extern natural care sa-l reaprinda? Daca nu eram acolo, vantul ar fi putut impinge o scanteie spre unul din multele, foarte multele obiecte uscate si inflamabile din jur… o saltea plina de paie, o carpa, lemne cate vrei… Poate m-as fi trezit direct cu stana in flacari. Nu era problema, eu scapam ca ieseam repede, sigur salvam si aparatul foto si restul echipamentului, dar… ar fi fost o experienta…

Si pe una din barnele din interiorul stanii scria cu vopsea rosie “va rog nu stricati ionel”. Apoi ce mai era de stricat nu stiu, dar ma bucur ca nu s-a intamplat nimic mai rau. De stiut cand faci focul, stinge-l cu apa!

M-am suit apoi inapoi in sacul de dormit, mirosind a fum, si verificand de cateva ori apoi daca nu cumva se lumineaza iar peretele acela…

Apoi nu a durat mult si am adormit… ma mai trezea cate un lemn scartaind, si apoi plasticul s-a desprins iar, si vantul il lovea haotic in toate partile, facand un zgomot deranjant, dar si frig mai mult in podul meu. Simteam ca respir aer mai rece. Termometrul imi arata 4 grade, dar stiu sigur ca este stricat, arata mai mult. Arata 5 grade ziua, mai jos nu poate sa coboare, desi are gradatiile necesare. Imi arata 10 grade in Piatra Craiului in refugiu noaptea, unde era mai frig decat acum, si unde pe freemeteo.ro spuneau ca sunt -10 grade. Deci ma gandesc ca au fost 0 grade in noaptea asta cel putin (pe site anuntasera -3). Mie mi-a fost bine pana la urma, nu am simtit frigul prea tare, si nici nu eram cu geaca pe mine. Si nici sacul nu e cine stie ce sac. Desi ar trebui sa-i fac reclama la cat de bine mi-a prins, si nu doar acum. Cavery Arcticat. Ca sa nu mai zic de bluza X-Bionic, despre care pana la urma voi scrie un text separat.

Peste noapte s-a mai intamplat ceva ciudat. De data asta ceva dragut. De la bezna care era, deschid ochii la un moment dat, si privind spre acoperisul stanei, reusesc sa vad multe crapaturi prin el. Adica le vedeam pentru ca afara era mai lumina decat in interior, ceea ce pana atunci nu se prea intamplase. Ma uit si in fata, si vad peretii… vad peretii. Ceea ce nici asta nu se intamplase pana acum. Ma ridic in fund si ma uit in dreapta, prin usa stanii, si imi confirm teoria: s-au risipit norii si a iesit luna. Minunat! Ma intind la loc zambind si simtind un confort linistitor, si adorm iarasi… M-am mai trezit de cateva ori pana dimineata, dar a fost bine, cu caciula pe urechi si sacul strans bine la gura…

Pe la 7 jumatate incepe sa se lumineze, si ma gandesc ca am pus cam tarziu ceasul sa sune la 8 (eu care vara ma trezeam la 6 cand eram cu cortul, trezit de prima geana de lumina ce ma anunta ca noaptea a trecut, sunt in siguranta!). Dar ma gandesc ca nu mai am chiar asa mult de mers, ca de aici voi cobori pe valea Doftanei, voi merge la vot si apoi spre Bucuresti… asa ca nu ma grabeam. Am stat de fapt pana pe la 8 si jumatate in sac.

Dupa care am inceput sa strang, am impachetat, m-am imbracat, si am iesit afara. Unde era un vant de ti-era mai mare dragul sa stai in sacul de dormit. Mi-am pus si fularul, si pentru prima oara, si manusile Salewa, care rezista teoretic la -30 de grade (in caz ca mor pe munte si ma gaseste cineva inghetat dupa cine stie cat timp, macar mainile sa-mi fie calde!). Chiar functioneaza (mai tarziu le-am scos ca mi-era prea cald cu ele, si am regretat ca nu le-am luat si pe cele subtiri, pentru ca fara manusi era totusi frig).

E ceata, dar nu-mi fac probleme. Ies in creasta de unde am incercat sa dau mesaj aseara, apoi fac dreapta, pe curba de nivel, pe o poteca ingusta si firava, pana ies inapoi in drumul principal de pe creasta. Tot acolo se apropie prin ceata si 4 barbati cu un caine. Pareau localnici, “dupa vorba, dupa port”. Ne salutam, imi spun ca au iesit in excursie si ei, apoi ne vedem de drum. Abia mai tarziu am realizat eu ca era ceva suspect cu ei: de unde au plecat ei in excursie, daca la ora 9 si jumatate erau deja atat de departe pe creasta? Trebuie sa fi plecat de la ora 6, 7, de jos, pe intuneric adica. Nu pareau echipati pentru a fi dormit pe creasta la vreo stana – desi daca faceau focul, cine stie. Mai tarziu am aflat ca e posibil sa fi umblat dupa bureti (care atunci cand da frigul, inghetata si raman asa, nu se strica).

Norii se mai ridica, la fel ca si ieri, dar nu pana foarte departe. Doar cat sa vad creasta, traseul pe care-l am de facut, care e luuuuuuuuung, si vaile din jur. Ba si muntii Baiului printre nori.

Ajung in dreptul varfului Moasa, care e asa, pe o creasta secundara pe partea stanga. Ma opresc aici, pe varful Radila Mare, si privesc in departari. De aici as putea sa cobor spre Slanic, sa ma duc la mine la tara. Ar fi foarte tare, sa stau o noapte acolo, sa se trezeasca lumea cu mine pe neasteptate. As putea merge pe la manastirea Crasna, la care nu am ajuns niciodata, desi aud de ea de cand sunt mic. Acum am vazut si unde este, pe harta. Dar pare mult de mers pana la Slanic, si este mult de mers prin padure, si nu vreau sa merg prin padure acum. Chiar daca e drum forestier. Poate alta data. Acum vreau sa vad cum e pe Valea Doftanei.

Asa ca merge Ioan si merge si merge, pe drumul acela bun pentru biciclete, dar si pentru unele masini si unele picioare. Inaltimea scade de acum, numarul de stane creste, padurea se apropie tot mai mult de creasta, si golul se ingusteaza.

Aa, chiar langa varful Radila mare, undeva pe dreapta, am zarit o stanulita mica. Nu am vazut-o decat dupa ce am trecut de ea, pentru ca era dupa un delusor, dar m-am intors sa verific ce-i cu ea. E o constructie micuta de lemn, o singura camaruta, ca un cotet mai mare, cu paie pe jos, acoperis bun, pereti din scanduri dar cu gaurele pe unde mai bate vantul, e superba! Langa ea mai e o constructie de lemn, ca o magazie asa, unde eventual sa-ti pui bagajele. Ma gandesc ca asta e un refugiu absolut minunat, mai ales vara! Usa se inchide binisor cu un zavor simplu de lemn… si ma gandeam ca iarna, daca e zapada multa, poti sa acoperi toti peretii cu zapada, pe dinafara, astfel incat interiorul sa fie si mai izolat de vant. Si bordeiul sa arate ca un iglu mai patratos! Ce tare, poate o sa fac asta iarna asta.

De la varful Radila Mica am inceput sa ma uit dupa posibile izvoare, pentru ca mai aveam doar putin suc ramas de aseara dupa actiunea cu pompierul. Ajuns langa o alta casuta draguta, scot de pe mine pantalonii x-bionic, si raman doar cu pantalonii mai grosi, pentru ca incepuse sa-mi fie prea cald. Mai mananc un sendvis (ha! Sendvis!) si tin mai departe drumul foarte evident, devenit de acum mai noroios.

Dar nu merg mult ca ceva incepe sa-mi para suspect. Parca nu prea se potriveste zona unde sunt, cu zona unde sunt pe harta. Ma uit pe harta, vad cum creasta se subtiaza si merge asa, in trepte, stanga dreapta stanga dreapta, ma uit pe teren, calculez o stanga, apoi o dreapta, iar o stanga… ceva nu-i in regula. Drumul merge inainte, dar pe harta eu ar trebui sa fac dreapta undeva… M-am intors putin din drum vazand un alt drum mai secundar ca merge spre dreapta, am inspectat nitel, dar nu… nu avea cum sa fie. Drumul celalalt era prea evident ca sa nu fie cel corect. O iau inainte si urc spre ceea ce credeam ca este varful Clabucetul, unde era si o intersectie de drumuri si o poiana mai mare… dar iar ceva nu se potrivea, pentru ca in continuare pe harta imi apare o portiune unde padurea vine foarte aproape de drum din ambele parti, si pe teren ea ramane totusi nitel mai departe… ma gandesc ca s-au mai facut defrisari, au mai aparut niste stane, unele au disparut… Si urc spre ceea ce credeam ca este varful Negrasul. Urc din greu, abrupt, lasand drumul in partea dreapta, langa padure, si un alt drum spre stanga, spre alta padure, si ajung in varf. De unde reusesc imediat sa ma pozitionez pe harta. Abia acum sunt pe varful Clabucetul, observ in continuare spre dreapta portiunea aceea in care padurea vine aproape de drum, apoi varful Negrasul in capatul ei, cele doua sei, in spate stanele de pe harta, drumul care facea stanga, totul se potriveste. Incerc sa-mi dau seama unde m-am pierdut inainte, si imi dau seama ca la un moment dat, am considerat o portiune de drum ce mi s-a parut mai lunga, ca fiind una mai lunga si pe harta, si astfel, desi pe teren am mers o singura portiune, pe harta mersesem doua portiuni. Incredibil cum se leaga toate intre ele. Harta este foarte buna (ma refer la asta cu Grohotisul). Dar ii lipsesc marcajele pentru diferentele de nivel, de aceea pe harta era o portiune mai scurta, dar eu am mers mai mult, pentru ca a fost o portiune de coborat abrupt, ceea ce de pe harta nu puteam sa-mi dau seama. In fine.

De aici zaresc pentru prima data comuna Valea Doftanei, si, aprinzand telefonul, am si semnal. Baterie nu prea mai am, desi plecasem de acasa cu el plin. O noapte la zero grade consuma bateria mult mai repede, si stiam asta. Din pacate, il uitasem deschis peste noapte. Trebuia stins, asa cum facusem prima oara, pana sa simt nevoia de muzica si jocuri.

Vad Valea Doftanei, si totusi pare ca mai am mult de mers. Am facut pana aici cam 3 ore, este aproape ora 12.

Cobor abrupt pana in prima sa, apoi urc, facand galagie ca nu cumva printre bradutii aceia mici de pe margini sa fie un urs neatent, apoi ajung iar intr-un varf… De aici cobor iarasi, apoi incep iar sa urc. Pe stanga zaresc un fel de refugiu de metal, ca o baraca din aceea muncitoreasca. Nu mai merg pana acolo. Dar apoi in stanga, la intrarea in padure, zaresc un firicel de apa. Lucea in lumina o balticica. Pe harta apare ca mai sus trebuie sa fie un izvor, asa ca las rucsacul in drum si cobor abrupt pana la firicelul de apa. Saracuta, se chinuia sa treaca printre frunzele uscate (ude) adunate in jgheab, asa ca am ajutat-o putin… nu de alta dar nu as fi reusit sa pun apa in bidon la cat de incet curgea. Am luat doar jumatate de litru, nu mai am mult de mers si oricum nu mi-a fost prea sete nici pana acum.

Ajung apoi intr-o zona mai “populata”, sunt mai multe stane, garduri, noroi adanc si moale pe drum, si multe, foarte multe… guguloaie de pamant. Pare ca pamantul e plin de musuroaie de cartite acoperite de iarba, dar musuroaie mai mari! Mare provocare sa pui un cort aici!

Nu mai merg mult si ajung la capatul crestei, locul unde drumul incepe sa coboare spre oras, si locul unde privelistea e atat de larga spre casele din vale… Se vede minunat toata valea, o zona ce pare centrul comunei, un drum ce urca pe dealul de vizavi, si despre care ma gandesc (si aveam dreptate) ca e drumul ce duce la Comarnic, pe valea Prahovei… si alte case si drumuri si nori pe vai, si paduri uscate si stane si niciun om. Un loc minunat de pauza. Apoi incep sa cobor.

Mananc cateva macese si cateva gherghine, dar nu apuc sa tai o crenguta plina de catina (cam ofilita), ca vad un om iesind din padure, cu un caine dupa el. Se uita la mine de la departare, si incep sa cobor si eu spre el. Ma asteapta, apoi incepem sa coboram impreuna.

Stie o scurtatura prin padure (eu n-as fi mers prin padure, dar merg cu el, nu-mi strica sa vorbesc despre una alta), si ajungem dupa putin timp la primele case din sat.  Printre care si casa lui, in care ma invita sa beau o tuica fiarta si sa mananc ceva. Ora 14.

De acolo am coborat la sosea, unde m-am dus mandru sa votez, desi pierdeam autobuzul. Mi s-a parut comic. Am intrat in primaria din Traisteni si am intrebat o tanti de pe hol unde se voteaza. Si-a dat seama ca am nevoie de urna speciala, si mi-a zis ca nu pot aici, ca trebuie sa merg la scoala din vale… “e la monument acolo, stii?”. Ma uit crucis, sunt cu rucsacul cel mare in spate si cu betele de trekking in mana (stranse), “nu, nu stiu…” Imi explica ea ca e mai la vale, “sunteti cu masina?” In gand imi spun “da, sunt cu masina, si cand am coborat sa intru aici sa votez, am zis sa iau si rucsacul cu mine si betele de trekking, poate de aici plec direct pe vreun munte, nu mai ma intorc pana la masina”. “Nu, nu sunt cu masina, si trebuie sa prind autobuzul spre Campina…”

Eh, plec cu gandul sa votez in Campina, unde nici acolo n-am votat ca a venit microbuzul de Bucuresti imediat. Am votat totusi acasa. O singura data!

Asta era fara legatura cu muntii Grohotis, dar cu legatura la excursia mea, ca inca din ziua precedenta ma gandeam ca voi merge sa votez in cine stie ce satuc uitat de lume.

In final… Trebuie sa urc si de la Slanic candva, pe la manastirea Crasna, si sa dorm si in bordeiasul acela micut de langa varful Radila Mare. S sa mai spun ca o raza de soare ar fi facut minuni pentru pozele mele, si un cer senin pana la departari ar fi dezvaluit privelisti minunate, salbatice, naturale, privelisti de te fac sa-ti iei rucsacul si bocancii si sa pleci de nebun la drum…

Ioan, 9 decembrie, despre excursia in muntii Grohotisului din 5-6 decembrie 2009.

Poze sunt aici: https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/PasuniParasiteSingurInMuntiiGrohotis?authuser=0&feat=directlink 

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Creste de Grohotis (si o noapte la stana)

  1. mi-a placut descrierea,cat si traseul.e posibil ca „oamenii suspecti”sa fi fost de la cantonul Ciungi,de pe Valea Neagra.
    sarbatori fericite!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s