Intr-o panza de paianjen

Padurea nu fusese niciodata mai verde decat atunci. Iarba, frunzele… pana si frunzele cazute erau verzi si totul in jur parea atat de plin de viata!

 Sub un fir de iarba, un gandacel rosu statea nemiscat. Parea sa astepte ceva. Apoi, intr-o clipa, porni in viteza pe langa tulpinile subtiri ale florilor, strecurandu-se pe sub cateva frunze cazute si traversand o cracuta uscata, pana ajunse langa tulpina unui copacel. Se opri si incepu parca sa adulmece aerul, ca si cand incerca sa-si dea seama daca e in siguranta. Avea mereu senzatia ca ceva il urmareste, de aceea se uita tot timpul peste umar sa se asigure ca nimic rau nu e in spatele lui…

Nu stia micutul ca la doar cateva frunze departare, un paianjen mare isi facuse casa… Era cea mai infricosatoare zona din acel metru patrat de padure si nicio insecta nu indraznea sa se apropie, stiind foarte bine puterea plasei paianjenului. Gandacelul era insa nou venit in aceasta regiune, fusese luat pe sus in timp ce se odihnea intre petalele unei flori, de niste tineri veniti la iarba verde, si fusese dus asa cativa metri buni. Destul cat sa se indeparteze de casa si familia lui si sa ajunga in acea zona necunoscuta pentru el.

Inimioara, daca avea asa ceva, ii batea tare, si daca te uitai la el cu o lupa puteai sa citesti pe chipul sau teama ce-l cuprinsese.

In timpul asta, paianjenul cel mare statea pitit sub o frunza, la distanta de capcana pe care o intinsese, legat fiind de aceasta de un fir semnalizator. De fiecare data cand o biata insecta se prindea in panza, firul vibra, si paianjenul stia ca momentul cinei a sosit. Uneori insa nu ii era foame, si atunci se ducea langa musculita sau gargarita prinsa si o infasura intr-un cocon de panza ce functiona pe post de frigider, lasand-o acolo la pastrare.

 Gandacelul cel rosu se apropia nestiutor de capcana ucigasa, ale carei fire erau mai puternice decat niste fire de otel de aceleasi dimensiuni.

Cateva omizi ce taiau frunza la… pui, il vazura de undeva de sus de pe o crenguta, dar era prea tarziu sa ii strige sa se opreasca. Gandacelul porni din nou in viteza si, privind in urma ca sa se asigure ca nu e urmarit de vreun pradator, nimeri direct in panza paianjenului…

 Incerca sa scape, dar cu cat se zbatea mai tare, cu atat panza vibra mai mult, dandu-i de stire paianjenului cel rau de prezenta unui intrus.

 Incet, increzator in fortele sale, pradatorul se apropie. Vazandu-l, gandacelul exclama:

 –         Oh Doamne, eu imi faceam probleme de ceea ce era in urma mea, cand de fapt ceea ce era in fata mea era mai periculos… ca doar in fata mergeam, nu in urma!

Picioarele lungi ale paianjenului il inconjurara, si inainte de a-l mumifica, acesta ii spuse:

–         Toti patiti la fel in fata mea: cu cat va zbateti mai mult si atrageti atentia asupra voastra, cu cat luptati mai mult ca sa scapati de mine, cu atat mai usor imi e sa va prind in plasa mea! Caci neputinta si lupta voastra imi asigura mie hrana…. Daca ati sta linistiti in banca voastra, v-ar fi mult mai bine…

Gandacelul nu mai avea puterea sa gandeasca, dar daca ar fi avut-o s-ar fi gandit ca sa stea cuminte in banca lui insemna sa nu fie decat un sclav care nu stie sa lupte pentru nimic in viata… si probabil i-ar fi spus vreo doua painajenului, chiar si acolo, pe panza mortii sale.

In timpul asta, un baiat si o fata stateau culcati pe iarba din apropiere si priveau acest spectacol al naturii…

–         Haide sa il salvam pe micut… spuse ea plina de compasiune.

–         Lasa-l sa moara, asa e in natura, cei puternici inving… si painajenul trebuie sa manance, stii?

–         Da, dar uite, mai are multe insecte deja prinse, nu-i mai trebuie inca una…

–         Mai bine nu incerca tu sa schimbi legile naturii, altfel s-ar putea sa te trezesti si tu intepata de paianjen, rase el ironic. Ce crezi, si in natura se intampla ca si in societate… aia mari si puternici ii mananca pe aia mici… n-ai ce sa-i faci! Daca esti mic si pricajit, e mai bine sa stai in banca ta.

–         Natura are legile ei, societatea… ar putea sa fie mai buna. Eh, tu n-ai decat sa te lasi calcat in picioare de altii mai puternici daca ti-e frica sa iei atitudine, eu o sa-l ajut pe micut… spuse fata si indeparta gandacelul cu un betisor.

Il lasa jos pe o frunza, undeva mai departe de panza periculoasa, si ii spuse incet…

–         Du-te acasa micutule… si nu uita ca e mai usor sa previi raul decat sa incerci sa-l combati.

–         Degeaba te chinui, uneori nu poti sa-l previi, pentru ca mereu va exista cineva care sa-l provoace… spuse baiatul razand in spatele fetei.

–         Da, oameni ca tine, spuse ca pentru ea fata… apoi se intoarse catre el: Si ce ar trebui, sa il ignoram? Sa ne facem ca nu-l vedem? Sa tacem din gura cand ne doare?

–         Asta e cea mai simpla cale sa stii… inghiti in sec si iti vezi de ale tale.

–         Cea mai simpla… adica sa lasam raul sa se intample?

–         Fara sa comentezi! Zambi baiatul simtind cum a castigat o batalie…

Fata se gandi putin, apoi se ridica si se apropie de baiat… Fara ca el sa se astepte, ii trase o palma puternica peste obraz.

–         Inghite in sec si fa-te ca nu vezi asta! Ti-ar fi mai usor asa… si se indrepta tacuta spre masina…

–         Ce-am facut?? Se intreba mirat baiatul…

… 

Ioan Stoenica, 25 ianuarie 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s