Primul accident cu bicicleta

Am spus mereu ca mi-e mai frica si ma simt mai in pericol atunci cand merg cu bicicleta prin Bucuresti, decat atunci cand merg singur pe munte. Lumea continua sa imi atraga atentia ca nu e bine sa mergi singur pe munte, desi acolo sunt mult mai putine lucruri ce ar putea sa mi se intample, si sansele mult mai mici. Decat in Bucuresti. Erau desigur si oameni care sa-mi spuna ca sunt curajos pentru ca merg cu bicicleta prin Bucuresti. 

Ce pacat  totusi ca cel mai practic, mai eficient, mai rapid, mai ecologic mijloc de transport, e in acelasi timp si cel mai periculos. Dar stiam asta. Aveam oarecum oroare de ideea ca intr-o zi, un pasager de pe locul din dreapta va deschide usa fara sa se uite daca vine cineva, sau un sofer va face dreapta fara sa dea semnal, si fara sa ma vada acolo, imediat in dreapta lui. Nu degeaba am atentia sporita atunci cand sunt pe bicicleta. Dar se poate intampla oricand, oricui, oriunde.

 14 decembrie 2009. Era intuneric afara, undeva in jurul orei 18. Iesisem sa probez o pereche de pantaloni lungi, speciali pentru bicicleta, luati cu o zi in urma. Eram bucuros de ei, desi afara erau 0 grade, isi faceau treaba destul de bine. Nu tot timpul ies echipat special ca in turul Frantei, dar in ziua asta, pentru ca tot aveam pantalonii, am recurs si la bluza X-Bionic, si la geaca Black Bear cu insertii reflectorizante, speciala pentru bicicleta, si, cel mai mult, la casca Uvex si frontala Black Diamond. Frontala am pus-o mai mult ca sa fiu vazut de cei care vin din fata sau ies de pe stradute laterale, mie nu mi-e neaparat de folos, pentru ca drumurile sunt destul de luminate.

 Eram in Crangasi, pe o straduta secundara, si ma indreptam spre semafor. O coada de masini astepta culoarea verde, si, pentru ca urma sa fac stanga la semafor, m-am incadrat pe partea stanga a drumului, aproape de axul acestuia, depasind coloana de masini. Nu cred ca am mers 10 secunde pe langa aceasta coloana, ca s-a intamplat. O masina care venea de pe o alee din partea dreapta, vroia sa faca stanga. Un taximetrist, observand ca nu are unde sa mai avanseze in acea coloana, s-a oprit pentru a-i permite soferului sa treaca printre masini, pentru a face stanga. Acesta a inaintat incet, temator, asa cum as fi facut si eu, pentru ca din cauza intunericului e greu sa te asiguri si sa vezi ce se intampla, mai ales cand iti bat niste faruri in ochi. Frontala mea s-a dovedit inutila, nu m-a vazut. Doar 30 de centimetri a scos botul in afara sirului de masini, ca a fost de ajuns. Nu avea viteza, de fapt mai mare aveam eu, undeva in jurul a 25 de km/h. Prea mult, si voi tine minte asta pe viitor atunci cand sunt in trafic. Dar drumul  pe partea aceea era atat de liber, si masinile oprite, ma duceam direct spre semafor. Nu stiu exact cum m-a lovit, daca el pe mine, sau am intrat eu  in el. Desi cred ca el pe mine. Cand a scos botul dintre  masini, nu am avut timp de nicio reactie. Nu cred ca il vazusem deloc de fapt, sau daca l-am vazut, m-am gandit ca nu iese, nu stiu. A fost o fractiune de secunda in care s-a amestecat intunericul cu lumina, am auzit o bubuitura puternica  si doar  un gand  mi-a fulgerat prin minte cat zburam prin aer. Ca am facut accident si a fost inevitabil. A fost un soc atat de rapid, de puternic, ca intr-un vis. Nu am avut timp sa ma gandesc cum  voi pica, sa ma gandesc ca poate din fata vine o masina si trebuie sa ma feresc, dar sunetul il tin minte. Sunetul de tabla  indoita, de busitura, de accident.

 Nu mi-a trecut toata viata prin fata  ochilor. Nu ar fi avut timp. A fost o secunda goala, nu stiu daca am avut ochii inchisi sau deschisi, dar m-am trezit pe jos, cu gandul ca sunt in viata. M-am ridicat in fund incercand sa arat celor din jur ca sunt bine, tin minte ca un  om mi-a strigat ceva de genul  „unde alergi asa ma copile?” si eu m-am gandit ca mergeam normal, nu alergam. Am inceput abia apoi sa simt dureri la picioare, dar per total mi-am dat seama ca nu am nimic grav. Cineva m-a intrebat daca sunt bine, si n-am putut sa-i spun ca da, asa ca i-am spus balbait ca „voi fi bine”.

 Soferul a tras masina intr-o parte, eu m-am ridicat incet, putin socat, si am tras bicicleta, cu gandul ca s-a ales praful de ea. Am constatat ca ochelarii cu geam transparent imi erau inca la ochi, si casca  pe cap. Frontala era stinsa si cazuse undeva pe asfalt, ca si numarul de  inmatriculare al Opel-ului.

 Dar casca… cat de mult am iubit-o de atunci, simt si acum asa, o bucurie, cand ma  gandesc la faptul ca am avut casca pe cap. Casca era sparta, o bucata maricica din partea din spate era pe jos pe asfalt. Semn ca impactul a fost asa puternic, incat nu a rezistat, si s-a spart! Daca nu aveam casca, ce s-ar fi spart? Si eu nu am simtit absolut  nimic  la cap.

Desigur, norocul cel mai mare a fost ca din sens opus nu venea nicio masina, pentru ca impactul ma aruncase la cativa metri mai incolo, pe celalalt sens.

 Soferul a zis sa ma duca la spital, dar m-am gandit ca poate nu e nevoie. Am intrebat daca vede o bancuta sa ma asez putin, si mi-a facut loc la el in masina. Pentru ca eram constient si nu parea sa am ceva grav, el s-a dus la sectia de politie din zona sa vada ce trebuie facut. In masina a ramas un baietel, care vorbea tare calm si incet. „o sa se supere mama ca a lovit masina” zice la un moment dat. II spun ca s-ar fi suparat si mai tare daca eu muream, si ca masina se repara…

 Bicicleta o lasasem jos pe trotuar, in fata masinii, nu apucasem sa ma uit atent la ea. Apoi am incercat sa ma uit la picior, unde simteam ca imi curge sange. Am deschis usa masinii ca sa se aprinda beculetul acela, apoi am inchis-o, ca era frig. M-am descaltat usor ca sa scot breteaua pantalonilor care trecea pe sub talpa, si cred ca atunci am constatat ca ma dor si doua degete de la piciorul drept. Am inceput sa ridic pantalonii, si un siroi de sange se scursese pana la sosete si se imprastiase pe pantaloni. Aveam o taietura urata in dreptul tibiei, dar nu m-am speriat. Nu simteam nimic, si, desi acolo parea sa fie carne vie taiata, m-am gandit ca nu e grav, si ca se va reface. Imi va ramane probabil o amintire.

 L-am sunat pe fratele meu sa-i spun ce s-a intamplat si sa vad daca poate sa vina sa-mi ia bicicleta, dar nu era acasa. M-am gandit apoi ca ma descurc cu nenea, desi avea o masina mica, un Opel Astra mai vechi. De la politie i-au spus ca trebuie sa mergem la Udriste, in centru, ceea ce mi s-a parut ciudat. Am trecut intai pe acasa pe la nenea, care statea in zona undeva  la o curte. Ca sa lase copilul si sa-mi ofere mie primul ajutor. Sotia lui  mi-a curatat  rana cu spirt si mi-a pus un bandaj, iar parerea ei a fost ca rana trebuie cusuta. Eu m-am gandit ca nu neaparat, ca se reface ea…

 Nenea avea 4 baieti, si de curand fusese diagnosticat cu leucemie. Traiau din salariul sotiei, si o masina stricata era ultimul lucru de care aveau nevoie pe cap acum, mai ales ca mai aveau si un bunic bolnav in casa sau ceva. Baiatul mai mare, cand a vazut masina a zis ca e vina mea, ca bicicletele nu au voie sa circule decat pe  piste amenajate. Cata  ignoranta. Tatal l-a oprit rapid, lasand sa se  inteleaga ca el nu da vina pe mine, si ca cel mai bun lucru e ca nu am patit ceva mai grav. Nu-i statea asa mult gandul la masina.

 Le-am spus ca bicicletele  au voie sa mearga pe drumurile  publice la fel ca orice masina, si au aceleasi drepturi si obligatii ca si acestea. Cu mici diferente desigur. Sunt obligatorii lumini pe fata si pe spate, casca e optionala (!) si trebuie mers cat mai aproape de marginea din dreapta a drumului, cu exceptia virarii la stanga, cand trebuie sa te incadrezi regulamentar pe partea stanga, ceea ce eu facusem. Desi initial  uitasem ca asta facusem, si ma intrebam si eu ce cautam  pe axul  drumului, si ma gandeam ca suntem amandoi la fel de vinovati. apoi mi-am dat seama ca eram acolo pentru ca urma sa fac stanga, altfel as fi stat pe partea dreapta a coloanei de masini, asa cum fac mereu.

 Nu a mai comentat nimeni nimic, decat unul din baieti zicea ca parca ma cunoaste. I-am zis ca poate de pe internet, si a ras. Ce vrei, apar pe internet, e posibil sa ma vada  lumea! Mi  s-a intamplat sa mi se spuna „tu nu esti ioan, care are un blog?” si eu sa fi fost. Pe vremea cand 360-ul meu functiona si eu imi  exprimam gandurile si sentimentele zilnic.

 Am baut un ceai si am mancat un mar, apoi am iesit sa mergem spre Udriste, langa Unirea. Afara am vazut mai bine masina, care avea bara fata desprinsa in mai  multe locuri si o gaura intr-un loc, numarul de inmatriculare sarit si doua adancituri pe capota. Acolo trebuie ca a intrat  ghidonul. Nenea  zicea initial ca l-am agatat cu pedala, apoi si-a dat seama ca eram mai avansat de atat. Mai ales ca rana de la picior era o taietura, nu o lovitura, osul nu avea nimic. M-am taiat ori in ceva de la masina, ori in bicicleta, cert e ca in piciorul drept m-a  lovit masina. Ciudat cum n-am simtit  nimic pe moment. Nu degeaba se spune ca „a murit pe loc”. Pentru ca nu apuci sa simti sau sa gandesti nimic, atat de repede se intampla!

 In  masina am incercat sa vorbim putin, desi eram cumva… nu stiu ce cuvant ar fi mai potrivit  – nu socat, nu speriat, nu stresat… poate putin dezamagit cumva… de  cat de usor  e sa-ti  pierzi viata, si cat de usor ne pierdem noi viata in tot restul timpului, crezand ca  mai avem asa de mult de trait… Adica… tot timpul am fost constient ca ceva se poate intampla, si nu am trait niciodata in ideea ca „nu mi se intampla tocmai mie”. Ba chiar am la gat o capsula rosie cu un mesaj, in cazul in care  eu mor. Sa pot sa transmit ceva si de dincolo… poate parea ciudat, dar pentru mine e vorba de faptul ca sunt constient de cat de usor si rapid si pe neasteptate ti se poate intampla ceva, incat e mai bine sa fii atent la felul cum iti traiesti viata, stiind ca ea se poate  termina oricand, si nu sa traiesti cu frica de moarte, ignorand-o, ca si cand daca  nu o constientizezi, te va ocoli. Memento mori. Nu degeaba. Poate fi atat de folositor…

 Pe drum, nenea m-a avertizat in privinta politistilor, care ar putea incerca sa ne intimideze, ca sa ne faca sa le dam spaga, si ce m-a bucurat e ca si el e adeptul adevarului si corectitudinii ca si mine. Aveam sa spunem  exact ce s-a intamplat si gata.

 Cand  am coborat din masina a inceput sa mi se faca frig, asa ca mi-am pus pantalonii de fas pe deasupra (ii aveam la mine in caz ca pantalonii cei noi nu ar fi facut fata la sub zero grade – desi pe bicicleta faceau fata). Si mi-am  pus si un polar pe sub geaca de bicicleta. Tot era frig, dar nu pentru ca ar fi fost asa frig, dar eram eu oarecum slabit din cauza  socului.

 La Udriste, marele  colonel sau ce-o fi fost el, Popa imi pare ca-l chema, ne-a zis ca intai trebuie sa mergem la spital, sa faca acolo constatarile, si va veni acolo un echipaj de politie, apoi sa ne intoarcem aici. Cata eficienta, nu puteau sa ne spuna asta direct de la sectia 20? Mai ales ca au si sunat la Udriste sa intrebe ce e de facut. Jeez.

 Sigur ca m-a intrebat daca aveam lumina la bicicleta, si i-am zis ca aveam o frontala  pe frunte. „Pai ce, esti miner? Pe bicicleta se pune lumina”… „vesta reflectorizanta aveai?” Ii spun ca geaca de bicicleta are multe insertii reflectorizante, si i-o arat. „Ce-i geaca asta de parasutist? vesta nene!” Eh scart. Vesta nu e obligatorie, cum nici casca nu este. Si chiar daca o aveam, nu m-ar fi ajutat sa evit impactul, pentru ca nu batea nicio  lumina spre  mine, si eram ascuns dupa masini. Deci soferul nu m-ar fi vazut decat daca aveam  un reflector, un far  de masina ceva, care sa faca lumina pe asfaltul din fata lui, dar pe mine, prin atatea geamuri, era imposibil sa ma vada. Ziua poate ar fi fost altfel, poate l-as fi vazut si eu mai bine. Dar cu multimea aia de faruri din toate partile, e un pic derutant totul, nu stii unde sa te asiguri mai intai, unde sa privesti.

 Incep sa-mi dau seama ca eu eram  total legal. Si  dotat cu ce-mi trebuia, si incadrat regulamentar… Dar momentan nu-mi pasa de asta.

 Ajungem la Municipal, la camera de garda. Se facuse cred ora 20.

 La spital se face asa:

 intai am mers la Triaj, prima camera pe stanga, acolo unde se stabileste gravitatea  cazurilor si locul unde trebuie sa mergi mai departe.

 Apoi am fost la receptie unde mi-a inregistrat fisa, dupa care m-a trimis  la „de-socare”. Chiar ca face minuni desocarea asta, adica te simti pe maini  bune, si stii ca de  acolo vei fi mai bine, e un fel de prim ajutor. Pentru prima oara scot sosetele, si constat ca degetul mare si cel mijlociu de la piciorul drept sunt vinete si umflate. Nu ma sperii, pentru ca nu le simt ca si cand ar fi fractura, si le pot misca. Desi ma dor.  O asistenta incredibil de… grijulie, imi curata taietura si imi spune ca e nevoie sa fie cusuta, dar mai dureaza, nu chiar acum. Mi se face o injectie anti-tetanos si mi se ia tensiunea, care cred ca era normala. Asistenta ma intreaba ca si cand as fi fost fiul ei, „unde te mai doare, sigur nu te doare capul nicaieri? spatele?” La partea de sus nu ma durea absolut nimic, si imi amintesc de casca mea careia ii voi face statuie pentru asta! 

 Nenea soferul ma astepta afara, la masina, pentru ca nu era deloc un loc tocmai sigur in care sa te afli. Erau multi bolnavi, e putin dezolant asa, batrani pe targi, e mai bine sa stai afara. Am iesit apoi pe hol si asteptam sa-mi dea fisa sa-mi explice unde sa ma duc apoi. Cand a venit asistenta iar, incepuse sa ma ia asa  o ameteala… vroiam sa beau putina apa, dar n-am  mai apucat. M-a vazut ca sunt galben la fata si m-a bagat inapoi inauntru, si m-a pus sa ma intind pe un pat. O alta asistenta a venit sa-mi ia sange pentru analize, ceea ce initial nu era nevoie. M-a intrebat daca am des caderi de tensiune, i-am zis ca nu, si ca nu mancasem cam de azi-dimineata, si mi-era sete si era aglomeratie si statusem  in picioare  pe picioarele care ma cam dureau, trebuia sa fie de la asta. Mi-a facut analize, si asistenta nu poate sa nu remarce ce vene „frumoase” am. Sunt constient de asta si ii spun, „sunt foarte evidente, nu?”. Zice: „ai putea sa-ti iei si singur sange la ce vene ai!” Ma gandesc ca nu prea suport sa mi se ia sange, probabil ganduri ramase din copilarie, cand faceam scandal si urlam de fiecare data cand vroiau sa-mi faca analize. Am mai crescut, ceea ce nu inseamna ca imi place sa mi se ia sange. doar ca acum nu mi s-a parut mare  lucru. Analizele mi-au iesit bune, cu glicemia putin crescuta, ceea ce nu-i de mirare, unii ar spune ca mananc doar dulciuri.

 Am plecat apoi spre radiologie, pentru a-mi face radiografii la picioare. Nenea s-a dus sa-mi cumpere ceva de mancare si o sticla de apa, care mi-au prins tare bine.

 Doctorul de la radiologie, care parea un baiat mai mare doar cu cativa ani decat mine, era foarte de treaba. Si  primul lucru pe care mi l-a spus e daca sunt sigur ca vreau sa-mi fac radiografiile, si ca trebuie sa-i semnez pe proprie raspundere ca accept sa le fac, daca le fac. Normal ca m-a facut sa ma intreb de ce nu as vrea sa le fac, si e incredibil ce am aflat despre  radiografiile astea. Normal, doctorii nu recomanda mai mult de doua radiografii pe an, din cauza nivelului mare de radiatii la care e supus corpul. Eu trebuia sa fac sapte! Pana la urma, analizandu-mi putin picioarele, m-am gandit ca daca era sa fie vreo problema mai grava s-ar fi simtit altfel. Si atunci nu am facut decat una la genunchi (normal trebuia si de sus si din lateral, am facut doar de sus). Si doua la degetele de la piciorul drept (de sus si din lateral). Nu am mai facut deloc la tibie, unde eram doar taiat, nu lovit.

 Doctorul iese din camera atunci cand apasa pe buton, si chiar si-asa, imi spunea, el se expune la radiatii de fiecare  data, pentru ca nu ar trebui sa intre in camera atat de repede. Mie mi-a pus o chestie protectoare in dreptul braului, macar sa nu ma trezesc ca nu mai pot face copii peste 10 ani. Moamaa, asta ar fi grav!

 Cica „eu nu pot la 200 de oameni cati vin aici sa stau sa le explic la fiecare in parte care e faza cu radiatiile astea. Le spun astora mai tineri, care au si ceva in cap si pot sa isi dea seama de niste lucruri”. Adevarul e ca ar fi trebuit inainte sa ajung acolo, sa fi fost deja informat in privinta asta. Dar nici dincolo nu e ca si cand stateau degeaba asistentele.

 Dupa ce am luat radiografiile m-am dus la ortopedie, unde am asteptat putin mai  mult. In cele din urma am intrat, m-am  descaltat,  am ridicat pantalonii… La radiografii nu aparea nimic, doar o mica mica zgarietura pe osul de la degetul mare, ceea ce ar fi explicat umflatura si faptul ca era vanat. Genunchii erau in regula. Mi-a dat o reteta apoi m-am dus la Chirurgie.

 O prima asistenta mi-a zis ca nu e nevoie de cusatura, dar cand a venit doctorul a zis ca  mai bine ma coase, ca sa se refaca mai repede rana. Am  intrebat daca ma coase pe viu sau cu anestezie, desi ar fi fost culmea sa nu aiba un anestezic care sa functioneze asa local. Deh, n-am fost in spital decat o singura data, acum vreo 8 ani cand m-am operat de apendicita. A fost  cu ceva complicatii si atunci, dar in rest… n-am avut probleme grave.

 Intai a curatat rana cu solutia aceea maro inchis care „sa ucida toti microbii”. Apoi, anestezia se facea cu un ac mai mare decat credeam, adica… nu era asa mare, doar ca nu era mic. Se face in piele, direct in rana, ceea ce a intepat nitelus, dar nu chiar asa rau cum ma asteptam. La operatia de apendicita mi s-a facut anestezia in coloana. Bleah! Eu care nu prea suport spitalele si ideea de sange si rani si operatii…

 Apoi nu a durat mult ca si-a facut efectul.  Simteam cum  umbla acolo, dar nu ma durea. Incercam sa stau relaxat, privind pe tavan, dar nu m-am putut abtine, m-am uitat si acolo o data. Destul cat sa vad cu ce ac gros ma cosea, si cat de adanc trecea prin  piele  dintr-o parte  in alta. Pentru ca trebuiau  apropiate cele doua parti, sa ai de unde sa prinzi ata aia subtire si neagra, si probabil foarte rezistenta. E incredibil cum nu simteam  nicio durere, desi simteam cum trage de carne, si infige asa acul…  e ca si cand ai face tu asta, cu o… curea careia vrei sa-i mai dai o gaura. Impingi acul, care nu vrea sa intre ca prin branza, si impingi, si pana la urma, pac, trece! O senzatie interesanta. Ma  gandesc cel putin ca in felul asta va ramane un semn mai mic cand se va fi vindecat. Desi nu ma intereseaza asa tare aspectul asta, nu-mi strica o amintire. Bine ca n-a fost una mai grava.

 Cand m-am ridicat de pe pat, piciorul ma durea mai tare. Nu puteam sa mai calc pe el asa bine, si chiar daca statusem pe propriile picioare pana atunci, acum ma simteam mai rau decat atunci cand am venit la spital. Ma gandesc ca e normal dupa operatia asta, si dupa atata stat in picioare, cand de fapt trebuie 2 saptamani de repaos. Si eu vroiam  sa merg pe munte zilele astea. Eh , de revelion sper sa fiu bine, sa pot sa urc pe varful Neamtu cum vroiam.

 Ah, intre timp venise si un politist, care vroia sa ne faca testul sa vada daca  am baut, dar pentru ca eu trebuia sa intru in cabinet,  s-a dus intre timp cu soferul la fata locului, sa faca masuratori. Apoi soferul s-a intors si cand am terminat am mers impreuna la Udriste.

 Deja piciorul drept ma durea mult mai rau, abia mai calcam pe el, si imi era frig. Am completat declaratiile, descriind cele intamplate, au facut poze la masina si la bicicleta, moment in care constat ca bicicleta mea… nu are nimic. E putin stramb axul fata, dar asta se indreapta din ghidon, adica trebuie slabit putin surubul si pus la loc, nu e stramb fierul. Toata lumea se mira cum de bicicleta nu are nimic, decat lantul sarit. Bicicleta italieneasca le spun.  Nu degeaba am dat 700 de euro pe ea.

 Apoi politistul ma intreaba daca vreau sa intentez proces penal pentru vatamare corporala, si ii spun ca nu. De fapt nu stiam cum sa fac sa  il ajut si eu pe omu asta cumva, sa-si repare masina, desi nici eu nu-mi permit prea tare asta…

 Lui i-au retinut permisul si talonul, si urma sa se duca vineri sa discute cu politistul.  Ce anume, daca nu posiblitatea unui „aranjament”, cum a spus si nenea. Ce mi-a  placut, „nu ii dau nimic,  platesc ce e de platit,  prefer sa platesc acum, decat pe lumea celalalta. Sunt om cu frica de Dumnezeu, nu vreau sa-mi pierd  vesnicia din cauza asta. Fiarele se repara, bine ca nu ai patit tu ceva mai grav…” Foarte tare. Chiar as fi vrut sa-l pot ajuta, dar pana la urma, avand in vedere ca politia i-a stabilit doar lui vina  (eu eram complet regulamentar, el nu a acordat prioritate – pentru ca nu m-a vazut), a zis si el „eh, acum las-o asa, fiecare cu paguba lui…” In momente din astea cred ca mi-as dori sa castig  la loto.

 M-a dus apoi acasa la ai mei, unde am ajuns in jur de miezul noptii. Pe  drumul pana acasa, piciorul ma durea incredibil de rau, nu puteam sa ma misc, ca ma durea. Era asa, o durere  inchisa, ca de masea, care e acolo si nu te lasa… Apoi, cand am coborat intr-un picior din masina,  m-a luat un tremurat… ceva de speriat. Mi-era incredibil de frig, nu mai puteam sa vorbesc pentru ca-mi clantaneau dintii, tata si cu Emi au scos bicicleta, abia am apucat sa-l salut pe nenea, sa spunem  amandoi ca ne pare rau… apoi am urcat in casa, unde am inceput sa-mi mai revin.

 Am pus piciorul cocotat pe ceva, sa stea in sus, am scos  sosetele  ca sa ia  putin aer, am pus un prosop rece, si incet incet mi-am revenit.  Acum merg mai bine pe el, si maine va fi si mai bine.

 Ramane insa casca mea, sparta, ca amintire si lectie de viata: Siguranta inainte de toate (trebuie sa-mi cumpar o alta casca,  as  lua  tot Uvex daca as gasi, desi sunt mai scumpe, si mi-as lua si genunchiere, aparatori pentru tibie si mai multe faruri pe bicicleta). Apoi… nu e nevoie de mult timp.  Nici de o distanta prea mare. E de ajuns o secunda, cat ai iesit sa cumperi paine de la parterul blocului. Oricand si oricui i se poate intampla. Asta ar trebui sa ne sperie? Sa ne faca sa nu mai iesim din  casa? Nu! Pe mine ma face doar sa fiu mult mai atent la ce se intampla in jurul meu, si mult mai atent la ce se intampla in mine. Pentru ca e inevitabil, intr-o zi mori. Ce mi se pare mai important, e felul in care ai trait pana atunci. Ce fel de om ai fost, cati oameni ai facut fericiti, pe cati i-ai facut sa zambeasca, si cat de aproape ai fost sa fii impacat cu tine insuti si cu tot ce e in jur.

 Despre Dumnezeu s-ar putea scrie multe, dar mie mi-a trecut prin minte un singur gand. Indiferent daca el exista sau nu,  din punct de vedere… material, existential, nu doar ca idee, ca ideal, ca credinta… El poate sa aduca atat de multa bucurie in inima cuiva, daca acel cineva  crede in asta. Nu e nevoie sa existe neaparat. E de ajuns sa crezi tu ca exista, si asta te poate  ajuta incredibil de mult… pentru ca te ajuta sa te eliberezi (vorbind  cu el) de tot ce te doare, e ca un psiholog, dar unul mai personal. In fine.  Asta e doar un marunt punct de vedere, dintre atatea  altele.

 Mai important decat moartea, e felul in care traiesti. Desi  oamenilor le e mai frica de moarte decat de felul cum traiesc. „traiesc”.

Ioan Stoenica, despre primul accident cu bicicleta, 14 decembrie 2009. (scris a doua zi).

 PS: cu ocazia acestei plimbari, am implinit 4000 de km de mers cu bicicleta, conform computerului de bord. La multi km! 😀

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Primul accident cu bicicleta

  1. darkclauds zice:

    Am citit cu sufletul la gura. Bine ca nu ai patit nimic. Si bine ca stii sa ai grija de tine si esti pregatit. Sa te faci bine repede.

    Apreciază

  2. Didi zice:

    Pfaii Ioane, pericol mare traficul asta. Mie mi s-a facut pielea de gaina cand citeam. Experienta cu municpalul, cu peisajul dezolant, cu dusul de la triaj la receptie, desocare, cabinete, analize etc am trait-o si eu :-s. Bine ca s-a terminat cu bine! Insanatosire grabnica.

    Apreciază

  3. Cristina zice:

    Bai, stii ca si eu am facut accident cu masina in Buc. m-am regasit in ce ai scris. Si eu tot ce retin este zgomotul de tabla busita. apuf.

    Apreciază

  4. Tina zice:

    Surprinzator… Cel putin surprinzator…
    Spui ca tu nu aveai nicio vina? Dupa ce reguli? Eu stiu ca nu e voie sa depasesti o coloana de masini la semafor, nu cunosc de vreo exceptie pentru biciclete.
    La fel si sa depasesti masini prin dreapta, ca biciclist, dupa cum rezulta ca practici.
    Cred ca pericolul il reprezinta atitudinea unor astfel de biciclisti, sunt in stare sa se nenoroceasca pe ei si pe oamenii care ii accidenteaza, nerespectand regulile de circulatie.
    De altfel, biciclistii nu ar trebui sa folosesca drumurile destinate autoturismelor, decat daca ar da examen pentru permis: pentru ca ei nu cunosc regulile din codul rutier. Dar pentru cine are permis si merge cu biciclete si face ce faci tu, este de neiertat.

    Apreciază

    • Buna ziua!

      Am sa incerc sa raspund punctual la cateva din problemele ridicate:

      – dupa ce reguli nu aveam nicio vina? Dupa regulile de circulatie in vigoare, aplicate de politia romana. In urma accidentului, soferului respectiv i s-a suspendat permisul de conducere pentru neacordare de prioritate, iar eu nu am primit nici macar o amenda – pe care sunt sigur ca politistii ar fi vrut sa mi-o dea daca mi-ar fi gasit vreo vina (intrebari mi-au pus o multime, dupa care chiar i-au mentionat soferului ca ”masina v-o reparati singur!” ).

      – bicicletele au aceleasi drepturi de a merge pe sosele ca si masinile. Cu diferentele de rigoare (din masina nu semnalizezi stanga scotand mana pe geam de exemplu) si desigur si cu obligatii, dar, desi multi soferi nu constientizeaza asta, avem si noi dreptul sa mergem pe sosea! Eu sunt si sofer si imi stiu foarte bine si drepturile si obligatiile, atat ca sofer cat si ca biciclist! Am 5000 de km la bordul bicicletei, nu sunt chiar asa un derbedeu care se strecoara printre masini, merg relativ mult si in cunostinta de cauza.

      – In cazul efectuarii unui viraj catre stanga si un biciclist trebuie sa se incadreze tot pe partea stanga – fiind imposibil sa faci stanga de pe partea dreapta a drumului, cand masinile din stanga ta merg poate inainte – si nu spre stanga ca si tine. Eu eram incadrat regulamentar pe partea stanga, asa cum au constatat si politistii.

      – despre depasirea unei coloane la semafor – din afirmatia pe care ai facut-o („la fel si sa depasesti masini prin dreapta”) inteleg ca nu mergi cu bicicleta prin oras, nu esti biciclist. Sigur, mai inteleg si ca ai ceva impotriva lor, dar asta nu ma priveste – desi nu pot sa spun ca ii simpatizez pe soferii care urasc biciclistii sau au impresia ca nu ar trebui sa existe 🙂

      Si la noi in tara, dar si in alte tari (cel putin din Europa, pe unde am fost si eu) – atunci cand semaforul este rosu, care sunt primele vehicule aflate in fata? Sunt bicicletele si scuterele. In Italia de exemplu sunt mult, mult mai multe decat la noi – zeci de biciclete si scutere intr-o singura intersectie, primele la semafor!. Cum au ajuns acolo? S-au teleportat? Sau intamplator ele erau primele si pana acolo, iar masinile stateau frumos in spatele lor? Si daca au ajuns acolo trecand pe langa coloana de masini, chiar nu vede niciun politist aceasta ilegalitate? Eu nu am vazut niciodata un scuter sau o bicicleta care sa aiba spatiul necesar sa ajunga in fata, si sa nu o faca – sa stea si bicicleta la coada de 100 de masini. De fapt asta e unul din motivele pentru care multi aleg bicicleta – pentru ca la orele de varf e un mijloc mult mai rapid de transport decat masina – tocmai pentru ca nu poti ramane blocat in trafic! Sa existe o lege care sa oblige biciclistii sa astepte la coada de 100 de masini ar insemna sa interzici mersul cu bicicleta pe sosele – ceea ce momentan nu se intampla, pentru ca benzi speciale de bicicleta nu avem iar in codul rutier bicicletele sunt considerate vehicule si au dreptul de a merge pe drumurile publice! (mai putin pe cele reglementate altfel – gen autostrazi).

      Nu stiu in ce fel mai exact este reglementat in lege faptul ca biciclistii nu sunt obligati sa stea la coada de 100 de masini, dar daca ar fi fost ilegal ca bicicletele sa ”depaseasca”, atunci toti biciclistii si toti posesorii de scutere ar fi fost amendati pur si simplu pentru ca se afla primii in intersectie, la semafor – si nu au asteptat ca si masinile la coada. De altfel nici nu este considerata depasire faptul ca un vehicul de pe o banda merge cu viteza mai mare decat cel de pe banda de langa – dar cum eu nu depasisem axul drumului, nu efectuam de fapt o depasire – ci doar mergem „pe banda mea”, asa cum fac si bicicletele care merg pe langa bordura si trec pe langa coada imensa de masini (eventual si razand putin de soferii blocati in trafic).

      Sunt insa foarte de acord ca ar trebui sa existe cursuri de circulatie rutiera si pentru biciclisti si posesorii de scutere – pentru ca necunoasterea regulilor de circulatie poate fi un pericol si pentru ei si pentru altii. Dar interzicerea lor de a circula pe drumurile publice ar elimina singurul mijloc de transport total ecologic si practic din Bucuresti si momentan, din cate stiu eu, demersuri se fac pentru a incuraja mersul cu bicicleta ca mijloc de transport alternativ – si nu pentru eliminarea lor de pe sosea, pentru ca unii soferi nu au suficient spatiu din cauza lor uneori!

      Apreciază

  5. catalin zice:

    Salut Ioan,

    Legat de incadrarea pe banda de stanga. Am facut si eu odata asa si mi-a ajuns. Am ajuns primul la semafor, nicio masina, asa ca m-am incadrat pe stanga, lange peronul de tramvai. Pana sa se faca verde, deja era plin de masini in dreapta mea. Am plecat, fiind atent la ce se intampla in dreapta si am uitat de tramvai. Daca nu m-ar fi vazut iesea urat de tot. Asa am avut noroc. De atunci traversez cuminte intersectia banda din dreapta, si astept odata cu pietonii sa se faca verde pentru a putea face stanga in siguranta.

    E corect sa te incadrezi stanga, asa cum fac masinile, dar foarte periculos.

    Bucurestiul e plin de biciclisti care habar n-au care sunt regulile de circultatie (ce e aia prioritate?) dar si de cei care le stiu si le aplica fara sa se gandeasca la propria siguranta.

    PS:
    Si ca sa nu ma dau prea destept 🙂 …
    Pe pagina asta am ajuns dupa ce am facut si eu cunostinta cu asfaltul, in afara Bucurestiului, fara masini in jur, la o curba, asa … de fraier.

    Apreciază

    • Asa e, sunt multi biciclisti care nu stiu regulile de circulatie (dar sunt si multi care sunt soferi – deci teoretic cel putin, le stiu). La fel sunt si multi soferi care habar nu au despre drepturile biciclistilor (vezi comentariul dat de Tina mai sus). Eu cred ca, pe langa campaniile de constientizare a soferilor despre prezenta bicicletelor in trafic, ar trebui insistat pe aceste aspecte in cadrul scolilor de soferi. Ca de acolo soferii sa bage la cap ca exista si biciclete, care, la fel ca si masinile, au prioritate pe drumurile cu prioritate de exemplu.

      Eu nu mai stau in Bucuresti asa ca am scapat de acest sport extrem, de a merge cu bicicleta prin traficul de-acolo. Dar pentru cineva care merge zilnic cu ea, sa schimbe directia de mers pe trecerea de pietoni, mergand pe langa bicicleta, nu e o varianta. Regula e sa dai semnal cu mana, te incadrezi pe banda ta, ai grija la tot ce trebuie avut grija si iti vezi de drum. Ca e foarte periculos, nu neg – dar asta se intampla in principal din cauza soferilor care considera biciclistii niste intrusi in spatiul lor personal.

      Ah, si da 😀 Nu-i nevoie sa fie o masina care sa te impinga, poti la fel de bine sa cazi si singur. nu degeaba le spun tuturor: casca nene!! 😀

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s