– Sa iubesti si sa fii iubit mi se pare cel mai important lucru. Merita orice sacrificiu, orice efort, orice durere…
– Spui asta pentru ca nu ai suferit inca din iubire… Cand inima o sa iti planga, o sa vezi, o sa fugi de dragoste, o sa o condamni, o sa devii mai rationala, mai calculata…
– Mai moarta… mai putin eu…
– Eii… tot o sa simti ceva… Si o sa intelegi in cele din urma ca dragostea se transforma intr-o prietenie bazata pe respect…
– Eu cred ca dragostea e mult mai mult decat atat. Dar asta depinde de noi. Poate parintii nostri sau altii mai norocosi au ajuns sa aiba o casatorie linistita si la 50 de ani, o casatorie in care sa ramana inca respectul, si o urma fugara de dragoste pe obraz, inainte de culcare… Dar ei cum erau, in sufletul lor? Cat de mult conta dragostea pentru ei? Destul de mult incat sa o puna pe primul plan, sau nu destul de mult, incat cariera, distractiile, banii, prietenii sa fie mai importanti? Stii, cu o cariera full time si o dragoste part time e mai greu sa ajungi sa iubesti si la 50 de ani acelasi om… sa ii iubesti fiecare rid, fiecare zambet, fiecare gest pe care il stii atat de bine… Sa poti sa te trezesti langa el sarutandu-l, sa-i pregatesti un ceai, sau poate el tie…
– Astea sunt iluzii, nu poti ajunge la 50 de ani sa mai simti asta, astea sunt sentimente care trec cu vremea…
– Da, pentru ca oamenii uita sa le intretina, sunt prea ocupati cu lucruri mai importante…
– Ei, dar daca stai la serviciu toata ziua si doar seara te vezi cu iubita, nu inseamna ca in restul timpului nu o iubesti.
– Da, o iubesti atat de mult incat ti-e asa usor sa stai departe de ea… incat nu faci nimic sa fiti impreuna…
– Dar poate nu de timp fizic e nevoie ca sa iubesti…
– Nu, timpul fizic e doar manifestarea dragostei, bucuria ei… Sentimentele sunt in tine. Dar ce cauta acolo? Nu ar trebui sa ajunga la celalalt? Si ce spun ele? „Suntem bine, stai departe ca ne vedem diseara, acum trebuie sa facem altceva” sau „nu mai pot, mi-e dor, am nevoie sa fiu langa persoana care e cel mai important lucru pentru mine”?
– Dar trebuie sa muncesti, nu poti doar sa iubesti…
– Nu, dar ai putea sa faci ceva impreuna cu el… dar trebuie sa simti o dorinta aprinsa sa faci asta, sa fie dragostea care te conduce, nu dorinta de a face bani…
– Da, pai ai putea lucra tu la un etaj, el la altul, daca lucrati in acelasi domeniu… Atunci ai putea sa te vezi in fiecare zi cu el, in pauzele de masa, la tigara… dar daca nu lucrati in acelasi domeniu? Ce faci?
– Eu la un etaj si el la altul nu ar fi de ajuns pentru mine!
– Mai, visezi prea mult tu… o sa ai de suferit din cauza asta…
– Mai mult decat daca as iubi si sufletul iubirii mele nu ar fi langa mine? Prefer sa lupt pentru dragostea pe care mi-o doresc. Altii nu au decat sa astepte dragostea sa vina la ei la nimereala, cum vrea ea… Si vor ajunge prieteni buni cu ea la 50 de ani. O prietenie bazata pe respect si amintiri…
– Mda…
…
Ioan Stoenica, februarie 2008
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
Foarte dragut acest dialog! Sunt pro „dragostea nu are varsta”! Mi se pare atat de frumos sa vezi batranei plimbandu-se prin parc, dar atat de trist sa auzi persoane cinice care din diverse motive iau in ras aceasta stare, acest sentiment si faptul ca si un om in varsta poate avea astfel de trairi sufletesti. Tocmai am fost partasa la o discutie despre motivele divorturilor la 50 de ani. Si m-am abtinut cu greu sa nu comentez ceva 😀 pentru ca daca incepeam, nu ma mai opream. Inainte de a ma casatori mereu auzeam de infidelitate si de faptul ca barbatii inseala. Nu am crezut niciodata in acest fapt, pentru ca asa cum un barbat poate insela, si o femeie poate face acelasi lucru foarte bine. Dar daca iti incepi viata langa un om crezand ca la un moment dat te va insela, ai multe sanse sa se intample, poate chiar tu vei provoca acest lucru. In schimb, poti gandi pozitiv si poti crede in iubirea voastra care daca e puternica si reala, nu va putea fi stinsa nici de parinti (daca acestia s-au plictisit de viata lor si incearca sa se amestece in lucrurile intime ale copiilor) , de cumnati, de asa-zisi prieteni sau ispite trecatoare. Cred insa ca cel mai mare dusman al unei relatii suntem tot noi insine, de fapt, plictiseala care apare cand si cand si pe care trebuie sa o alungi daca tii la acea relatie. Nu e neaparat plictiseala de celalalt, ci un fel de efect al vietii de rutina, careia inevitabil te mai lasi prada. Mai ales daca, asa cum spunea si personajul tau, lucrezi in acelasi loc si te vezi aproape non-stop. Daca apar astfel de momente, ar trebui sa iti aduci aminte ce anume v-a legat si v-a tinut impreuna atata vreme. Nu copiii, nu ratele la banca, ci poate o pasiune in comun, ceva ce amandoi iubiti. Caci, asa cum spunea A. S. Exupery, “a iubi nu inseamna a ne privi unul pe celalalt, ci a privi amandoi in aceeasi directie.” Iar in incheiere, asa cum am auzit aseara intr-un filmulet: viva l’amore! 🙂
ApreciazăApreciază
Ieei, ma bucur ca ti-a placut si textul asta – ca e din cele care sunt usor de criticat – de oameni care nu simt/gandesc la fel, si nu pot accepta ca si alte variante decat ale lor sunt reale. Oricum, nu exista o reteta unica, valabila pentru toata lumea. Mi se pare important ca fiecare sa-si stie propria ”reteta”, sa stie ce vrea, ce are de oferit, si sa caute persoana potrivita alaturi de care sa traiasca si sa se bucure de aceste lucruri.
Si eu prefer de multe ori sa ma abtin, cand e vorba de astfel de discutii – pentru ca uneori se simte din start cand o persoana nu poate vedea mai departe de propria viziune (destul de limitata), si atunci e valabila vorba aia… ”pentru cine vrea sa creada, am o mie de motive… pentru cine nu vrea… nu am niciunul!”
ApreciazăApreciază