La inceput a fost cuvantul

 Candva mi se parea ceva tare sa poti sa scrii fara sa te uiti la taste. Eu ma uitam. Cel putin nu scriam cu un singur deget… nici cu doua. Dar cum sa scrii fara sa te uiti la taste? Mi se parea atat de greu… nu reuseam… probabil asa cum nici un profesor de matematica nu reusea sa calculeze radicali cand avea 4 ani. Dar crestem… acum pot sa scriu fara sa ma uit la taste, si inca mi se pare minunat. Ma uit pe ecran in timp ce scriu aceste randuri, si mi se pare minunat sa vad cum apar cuvintele acolo – din mine, pe ecran. Gandurile mele, idei, sentimente, apar ca prin minune pe un ecran exterior mie, ca si cand ar fi o oglinda. Pun ecranul in fata mea, si el reflecta ceea ce simt sau gandesc in acel moment.

Dar nu e decat o imitatie de oglinda magica, pentru ca de fapt sunt tot eu cel care creaza reflectia. Și atunci… cat de reala sau magica mai este aceasta reflectie, daca e denaturata de spatiul sau actiunea ce exista intre mine si monitor? Daca degetele au si ele ceva de spus atunci cand bat tastele? De exemplu, de cand am inceput sa scriu acest text (fara a ma uita la taste – decat pentru paranteze sau alte semne), am gresit de vreo 3 ori semnul intrebarii. Apasam pe “egal” in loc sa apas pe el. De ce= Uite, vezi? Iar s-a intamplat. Si pentru cuvantul “intamplat” de adineauri am stat 20 de secunde sa il scriu corect – tot apasand pe ì+oilòò numai pe P nu. Poate de fapt e tastatura care are ceva de spus, nu mainile mele. Poate a citit si ea povestea cu “why q when k” si isi cere anumite drepturi acum… Nu e tastatura mea, poate de aceea se simte asa. 

Revenind insa la ideea de scris fara a privi tastele… ma gandeam ca mi-ar placea de acum sa evoluez spre a scrie fara a atinge tastele! Doar sa nu privesti nu e de ajuns. Vreau nici sa nu le ating! Vreau sa ma uit la ecran, si cuvintele sa apara exprimand ceea ce e in mine. Sa fac o proba:                               

Hmmm… oare daca nu a aparut nimic, inseamna ca in mine e gol? Poate ca sa se vada ce gandesti, ce simti, ce vrei… e nevoie sa exprimi asta intr-un mod care sa poata fi inteles…

Oricum eu nu ating tastele. Daca eu as atinge tastele, ar insemna ca in urma atingerii, niste semne sa apara pe ecranul asta la care ma uit. Dar nu le vad! Ma uit si nu vad niciun semn… nicio litera, niciun cuvant… Voi vedeti? Ce? Descrieti-mi si mie, poate imi dau seama cum e sa nu poti sa vezi dincolo de ceea ce e vizibil… cuvinte… Poate cuvintele sunt prost intelese. Nu ele individual, ci… termenul asta de “cuvant”. Unii spun ca nu valoreaza nimic… “fapte, nu vorbe”. Ceea ce intr-un fel ar insemna poate sa nu mai existe poeti sau scriitori… profesori sau preoti. Dar poate si vorbele sunt “fapte” uneori… Poate cuvantul “cuvant” e gresit inteles. Poate unii nu au inteles ca nu de forma lui este vorba, ci de ceea ce el exprima. “Am mancat un mar.” “Ei, astea sunt vorbe, nu fapte! Daca nu mananci in fata noastra ca sa putem sa te credem, vorbele tale nu au nicio valoare!” Uneori poate ca de fapt nu mancasei niciun mar… si atunci sunt intr-adevar doar vorbe in vant. Alteori poate chiar mancasei marul, si atunci poate ar trebui sa inlocuiesti idiotii de langa tine cu cineva care sa aiba mai multa incredere in ceea ce spui. Sigur, pentru asta e nevoie sa meriti increderea…

Cuvant… ma gandeam ca poate ideea de “cuvant” e mai potrivita in China. In China cuvintele sunt de fapt… imagini. Sunt mult mai pline de continut, pentru ca poti vedea dincolo de ele, direct ceea ce ele exprima, fara a fi nevoie de… cuvinte, pentru a interpreta. Sunt ca o poza. Poti citi “porumbel” si sa trebuiasca sa te gandesti “cum arata parca un porumbel?” ca sa intelegi, sau poti sa vezi direct poza (simbolul) porumbelului si atunci nu mai e nevoie de nicio interpretare, totul se petrece la nivel inconstient, in creier.

Daca as scrie in chineza, as fi poate mai aproape de dorinta mea de exprimare, si nu de scriere. Lumea nu ar mai citi (lucru ce mi se pare atat de inutil cand tot ce faci e sa vezi litere si cuvinte, si nu imagini, ganduri, idei, sentimente, gusturi sau mirosuri, pe tine), ci ar privi. In loc sa citesti ceea ce cineva gandeste, lasand actul de a citi sa intrerupa intr-un fel procesul simtirii (pentru ca trebuie sa te concentrezi pe ceea ce scrie), ai putea sa vezi ceea ce un om gandeste. Sa vezi ceea ce el simte… in scris. Ca un film… ca niste poze ce puse una langa alta alcatuiesc o poveste… sa vezi… sa simti… Poti citi o descriere superba a apusului la malul marii… sau poti vedea poza. Dar nu poza aceea facuta cu un aparat foto, ci o poza imprimata direct din sufletul celui ce simte acel apus! Sa il simti, nu doar sa il vezi, cum il simte el, nu ca un privitor distant pentru care acel apus nu inseamna nimic, pentru ca nu il traieste si nu il simte… sa transmiti emotii prin imagini scrise. Oare se poate face la computer?

Si apoi iar scriu… de data asta fara sa mai privesc la ecran. Scriu cu ochii inchisi… si ma ia o ameteala mica, dar nu-i din cauza computerului… sunt obosit. Cum fac sa sparg bariera pe care scrisul o pune in calea intelegerii? Cum fac lumea sa vada dincolo de cuvinte, cand cuvintele nu sunt pentru ea fapte? Cum sa dai importanta cuvintelor cand ele nu au de fapt nicio importanta comparativ cu ceea ce ele exprima… “te iubesc”… doar doua cuvinte pentru cineva… o lume intreaga pentru altcineva. Poate cuvintele… sunt in functie de noi. Poate cuvintele… suntem noi… Dar cine ne scrie si cine ne citeste? Si cat de corect? Si daca eu sunt alcatuit din cuvinte (“mana”, “picior”, “suflet”), atunci care sunt cele mai potrivite cuvinte ca sa imi exprime cuvintele din cuvantul meu? Imagini… descrieri… sentimente sau cuvinte? “Sunt pe un deal plin cu flori, si cerul e albastru si sunt cativa norisori albi, si sunt complet dezbracat langa fata pe care o iubesc… Da, si ea e tot dezbracata… Nu, nu e nevoie…”

De ce am inceput descrierea cu lucrurile mai putin importante? De ce am inceput spunand de dealul cu flori, si nu de fata pe care o iubesc? Ca sa pot sa spun acum ca nimeni nu a sesizat acest lucru. Si ca de fapt probabil mai usor observabil e faptul ca cei doi erau dezbracati, decat sentimentul care exista intre ei. Oare e neaparata nevoie de un context ca cineva sa isi poata imagina un sentiment? Daca spuneam doar “sunt cu fata pe care o iubesc si amandoi suntem dezbracati”, lumea s-ar fi gandit la ceva. Daca spuneam “sunt pe un deal cu flori cu fata pe care o iubesc” lumea si-ar fi imaginat ceva… mai mult o senzatie decat un sentiment, senzatiile fiind ceva mai de moment, sentimentele fiind ceva mai profund si mai stabil (pt mine). Daca spuneam doar “sunt cu fata pe care o iubesc”, lumea probabil nu mai intelegea nimic, pentru ca lucrurile ar fi fost mult prea seci fara context sau fara ceva… mai putin “banal” decat “iubesc”. Poate de aceea esentialul e de multe ori uitat, ignorat, neinteles. Pentru ca mai important pentru oameni e contextul, forma, artificiile… esentialul de multe ori se pierde, nu din cauza prezentei contextului care distrage atentia, ci din cauza incapacitatii oamenilor de a filtra informatiile si a vedea esentialul. Dar ce e esential pentru un om nu e esential pentru un altul, si atunci apare aceeasi problema de interpretare a codului…

 Nu ar putea exista un cod mai clar, un mod mai simplu de a intelege? Poate ceva cu numere: 344. Si lumea sa inteleaga ca tocmai am baut o gura de suc de portocale, acidulat, artificial. Atat de artificial incat, daca in raul de unde a venit apa din care e facut sucul candva a cazut o portocala, atunci in fabrica unde sucul se produce exista o masina care analizeaza si elimina urmele eventualelor portocale cazute in acel rau, astfel incat sa fie mai putin de 0% suc de portocale in sucul de portocale… 345 si actiunea ar fi fost alta. Dar in felul asta ajungem tot la codul uzual… o combinatie de semne care sa exprime ceva… “am baut o gura de suc de portocale, acidulat, artificial”. E mai lung decat 344, dar hey, inca mai lucram la cod… si oricum sunt doar vorbe, nu poti sa stii exact ce se ascunde in spatele lor. Cum ar fi ca in spatele acelor cuvinte, sa se ascunda faptul ca ai baut un suc de portocale, acidulat si artificial? Atunci codul ar putea sa aiba o importanta mai mare decat cea pe care o credeam… Cum ar fi sa spui “dragoste” si sa nu existe nicio confuzie in interpretarea codului, si nicio diferenta intre interpretarea unei persoane fata de a alteia?

Ca si cand ai vedea imaginea cu porumbelul, si oricine stie imediat ca acela e un porumbel. Dar stai, unii poate nu au vazut niciodata porumbei… caz in care e normal ca porumbeii sa nu fie la fel pentru toata lumea… si atunci cineva care vede pentru prima oara un porumbel dar nu stie cum se cheama… poate ii va spune… “pasarea aceea gri si prietenoasa…” Sigur, cineva care l-ar auzi poate nu ar putea interpreta codul in mod corect, poate nu din prima incercare. Si atunci codul isi pierde iar din importanta, pentru ca el nu e corect inteles de toata lumea. Fiecare are propria interpretare si propriul cod. Dar daca ar exista o matrita? Ceva care sa ajute la exprimare si la interpretare, astfel incat mesajul sa poata fi inteles mult mai corect? Ok, nu poti sa spui “iubesc”, pentru ca 1000 de persoane vor interpreta asta in 1001 moduri… e nevoie de un cod mai complicat, care sa nu lase posibilitatea unei interpretari eronate, dar daca folosirea lui ar putea ajuta la interpretarea corecta, atunci poate merita invatat…

(pauza)

Dar pentru ce? Nu e nevoie de multe cuvinte pentru a exprima un nimic atat de prezent in noi si in jur, nu e nevoie de un sistem care sa descifreze coduri, cand oricum propriul sistem interpreteaza dupa cum vrea el, traducand parca dintr-o japoneza pe care cineva o spune, intr-o romana ce exprima cu totul altceva. Una se spune si alta se intelege de atatea ori, pentru ca lumea nu e suficient de interesata, de rabdatoare, sa afle adevarul din spatele unor cuvinte pe care atat de usor le credem intelese. Si prin urmare, atat de usor ne fac sa catalogam, judecam, suferim, radem… din greseala. Din ignoranta. Superficialitatea contribuie atat de mult la fericirea omenirii. Dar cat de dorit este o astfel de fericire? Cat de dorit este cand ea raneste alti oameni? Cat de dorit este cand asta spune atat de multe despre putinul care esti? E de dorit. Pentru ca e usor. Sa fie usor e o alta conditie esentiala pentru a fi fericiti. Totusi, sa ajungi pe luna nu e asa usor. Oare fericirea e comparabila?

Exista o continuare atat de lunga, pentru ca viata, dragostea, fericirea, lumea, sunt atat de complexe si de pline de detalii minunate, atat de pline de potential si de capacitate de schimbare, de evolutie, de dragoste, incat sa le vezi irosindu-se pentru maruntisul pe care cei mai multi oameni il accepta considerand ca mai mult nu exista, e… trist. Jenant. O jignire la adresa vietii si a oricarui Dumnezeu, o rusine ce face dragostea sa isi dea demisia dupa 3 luni, umbland pribeaga pe drumuri, din casa in casa, din poarta in poarta, cautand pe cineva care sa o vada cu adevarat, pe ea, in ea, in el, in jur, peste tot, sa o respire, sa o viseze, sa o simta, sa o vrea, sa o apere, sa o ridice, sa o faca sa creasca, sa o nasca… din el, prin celalalt, spre cer… Dar continuarea si-o scrie fiecare pentru el. Nu e nevoie de foi albe, folositi un bilant contabil, poate e mai la indemana.

– Cioc! cioc!
– Nu ne trebuie!

Ioan Stoenica, octombrie – noiembrie 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la La inceput a fost cuvantul

  1. „Dintre toate armele puternice de distrugere pe care omul a fost în stare să le inventeze, cel mai teribil – şi cel mai laş – este cuvîntul. Pumnii şi armele de foc măcar lasă sînge. Bombele distrug casele şi străzile. Otrăvurile pot fi descoperite.
    Cuvîntul poate distruge fără să lase urme. Copiii sînt condiţionaţi ani de-a rîndul de părinţii lor, bărbaţii sînt criticaţi fără milă, femeile sînt masacrate sistematic de cuvintele soţilor lor. Credincioşii sînt ţinuţi departe de religie de aceia care se cred interpreţii glasului lui Dumnezeu. Verifică dacă ceilalţi se folosesc de această armă împotriva ta. Şi împiedică-i să continue.”

    N-aş fi crezut că voi ajunge vreodată să îl citez pe Coelho. Probabil o prejudecată…
    Acest text, însă, prin fiecare cuvânt mi-a amintit fragmentul de mai sus. Şi iată-l făcut public!

    Şi o curiozitate: când vorbeai despre ecranul monitorului ca despre o oglindă a propriului suflet, ai folosit cuvântul „reflecţie” în mod intenţionat, sau a fost o confuzie cu cuvântul „reflexie”? Dacă l-ai folosit intenţionat în această formă, atunci textul capătă conotatii foarte profunde, pentru mine. Dacă a fost o confuzie insă (a mea sau a ta), atunci acest text a ajuns la mine cu un alt mesaj, probabil neintenţionat de către tine. Asta referitor la ce spui şi ce înţeleg ceilalţi (unii dintre ei) 🙂

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s