Dealul (nu asa de) secret

Am gasit un loc minunat. Asta poate  nu e asa o mare realizare pentru mine, ma pricep destul de bine sa scot frumosul  la iveala, chiar si cand el se ascunde timid de privirile noastre. Dar acum am gasit un loc incredibil de frumos! Un loc unde sa vrei sa stai pe iarba toata ziua, si ziua urmatoare, si poate inca doua zile! Depinde desigur si de vreme – eu am avut noroc de un soare atat de cald si de bun (chiar daca m-am ars putin pe spate si acum ma ustura).

E vorba de un varf de deal, care are putin peste 1100 de metri altitudine. Un deal stingher intre atat de multe alte dealuri ce-l inconjoara, fara insa a limita privelistea. E un varf inconjurat de vai verzi cu paduri si poieni, cu copaci stingheri infloriti si tulpini albe de  mesteacan luminate de soare. Sunt casele din sat in valea dinspre vest, rasfirate atat de natural si salbatic pe coline si pe vai, incat dealurile ce inconjoara de aproape acest sat, parca sunt ziduri de cetate ce protejeaza o comoara. Si noi ne aflam pe unul din turnurile cetatii. Bucurosi observatori ai lumii de sub noi.

In interiorul ”zidurilor” e acest sat (comuna), dar dincolo de ele, peisajul vazut de pe varful nostru cel mai inalt nu se lasa deloc mai prejos! Sunt creste de munti in departare, inca albe, si un varf singuratic si ascutit undeva mai la stanga. Am fost si pe el candva. Mai in dreapta, mai aproape, sunt creste mai domoale de  munti mai putin inalti, unde zapada a ramas doar sub forma unor pete razlete. Dar creasta aceea merge pana departe in zare… spre nord. Acolo unde dealuri impadurite dau nastere raului din vale. Valea raului vine spre noi serpuind, si acoperisurile stralucesc in soare, mult mai multe decat cele din interiorul ”cetatii”. O alta comuna, mai mare, la fel de frumos ”crescuta” pe dealuri si pe vai. Acoperisuri rosii sau de tabla, e incredibil cum de e totusi atat de liniste aici sus. Atat de  liniste incat nu auzi decat natura. Pasari, insecte, si adieri de vant.

In dreapta vaii raului cel mare, alte dealuri urca ondulat spre crestele unui alt munte acoperit de pasuni. Recunosc in departare varful cel mai inalt, apoi cobor cu privirea spre est. Crestele golase revin la padurea de brad si de foioase, si coboara din ce in ce mai mult pana se cufunda in apele lacului cel  verde. E un lac mare acolo in vale, dar noi vedem doar o parte din el. Suficient insa cat sa ne bucuram de apele lui verzi scaldate de soare, si sa ne gandim ca locul nostru e de 1000 de ori mai frumos decat locul ales pentru campare de toti pasagerii masinilor oprite langa poienita de pe mal, acolo departe in vale.

Spre sud, in  departari spre care curge raul, se vad acoperisurile unui orasel pe care-l stim, caci pe acolo am venit si noi. Sunt multe luminite-n departare, caci fiecare acoperis vrea sub lumina soarelui sa-si semnaleze prezenta protectoare. Si alte dealuri si alte vai, si grajduri de lemn la umbra copacilor si livezi mai albe sau mai verzi de pomi in floare sau copaci stingheri.

Nu suntem singuri toata ziua. Mai sunt grupuri care urca, lasand masina la sosea. Cu copii, cu sotii, tineri sau mai in varsta, cu berea in mana sau cu atv-ul tanc, varful atrage multi oameni care il cunosc deja. Dar cum am fost si noi, atrage si oameni ce doar ii intuiesc maretia inainte de-al urca. Urcandu-l poate cu imaginatia undeva pe Google Earth. Poate sunt si oameni care urca doar de curiozitate, se uita, le place, si pleaca aruncandu-si sticla goala sau pachetul de tigari, undeva pe iarba. Dar de-aia a urcat  Ioan acolo, sa adune sticlele din iarba… macar putin.

In cele din urma ramanem singuri. 

Pe varf e loc de mai multe corturi, rasfirate unde se gaseste cate un spatiu drept. Dar daca este doar un cort si trebuie sa alegi locul pentru noapte, dilema e destul de mare. Un loc e poate mai protejat de vant, dar altul ofera o priveliste mai frumoasa cand scoti capul pe ”fereastra”. Dimineata.

Un alt loc ti-ar lumina noaptea tot cortul cu luminile comunei din vale, si acolo punem si noi cortul. Imi plac asa mult luminitele ce se vad noaptea pe vai, in orase sau sate, incat asta imi doresc sa admir cand deschid usa cortului. Nu umbrele dealurilor sau doar cateva beculete pierdute in intuneric.

Si intr-adevar, locul acela e superb. Am dormit cu usa cortului deschisa (nu si plasa de tantari), ca sa ne bucuram de spectacolul de lumini din vale. Ne-am si plimbat putin pe varf ca sa vedem in toate partile, si luminile satului dintre ”ziduri”, si ale oraselor din departari, ba si cateva lumini pe malul lacului. E incredibil cum suntem deasupra tuturor acestor locuri, dintr-un singur loc ingust.

Ne-am uitat apoi putin si catre cer, unde stele multe-si trimit razele spre noi. Nu asa multe totusi ca in Apuseni, luminile din vale obtureaza putin vederea, si intunericul nu e deloc adanc si negru, ca stelele sa poata straluci in voie pentru noi. E frumos, dar parca de data asta mai frumoase sunt stelutele din vale.

Noaptea e plina de zbor de carabusi, multi chiar, si umbrele lor negre si mari se profileaza pe cortul nostru atunci cand ei se aseaza pe folia exterioara. Le auzim aripile cum se lovesc de cort si-avem impresia c-ar vrea si ei sa intre langa noi. Stim ca in padurile din jur mai sta ascuns si cate un ursulet, dar in mod ciudat  poate, nu ne mai facem griji in privinta asta. Mancarea e undeva sub un bradut, si lumina aceea e atat de placuta incat pare ca nimic nu ti se poate intampla cu asa frumusete in jur.

Dimineata e calda si insorita, si iarba umeda se usuca rapid. Nu pierdem vremea in cort, cand putem profita de linistea si de frumusetea peisajului din jur. O frumusete care te face sa alergi descult pe iarba in jurul cortului, ba chiar si mai departe.

E un varf absolut superb, unde ma voi intoarce probabil de mai multe ori. Data viitoare pe un traseu adevarat, nu lasand masina in varful soselei si urmand drumul forestier 25 de minute spre varf, prin cariera de piatra semi-abandonata. E frumos sa urci pe jos, printre livezi si prin padure, pe langa casute parasite cat timp afara nu e vara. Si-apoi fara sa stii ce te asteapta cand ajungi langa stalpul de lemn infipt in varf, sa ti se umple deodata inima de bucurie si glasul de emotii, caci peisajul imprejur e prea frumos pentru a-l putea stapani in tine, si prea frumos pentru a-l tine secret, sa nu se bucure si altii.

Asta e putin din ceea ce am simtit petrecand doua zile pe varful Secaria, de pe Valea Doftanei.

Ioan, 4 mai 2010 (scuze pt poze, sunt facute cu mobilul).

ps: daca sunteti din Bucuresti, puteti vedea cateva fotografii semnate Ioan Stoenica, expuse in centru la magazinul Biscuit.

Detalii aici:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2010/04/29/invitatie-la-ciocolata-biscuiti-si-fotografii/

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s