Moto 1: “Multe zile se uita,  multe trec fara rost…”

Moto 2: Romania nu se rezuma la valea Prahovei si litoral.

Moto 3: Bani putini cu suflet mult – singur pe creste de munte.

Traseu:

Ziua 1: Maneciu (Ph) – Varful lui Crai (muntii Tataru) (4h25min)– Cimitirul Eroilor (7h) – Tabla Butii – Varful Tataru Mare (1476m)(8h). Dormit singur in cort pe varf.

Ziua 2: Varful Tataru Mare – culmea Tatarut – Poarta Vanturilor (masivul Siriu)(2h45min) – Varful Siriu (Bocîrnea) (1657m) (3h15min) – Lacul Vulturilor (4h)– Valea Siriului (6h30min) – Siriu (8h45min).

(timpii realizati de mine sunt orientativi, fiecare cu mersul lui).

Data: 8-9 mai 2010

(link catre poze la final)

…

Primavara, primavara… anotimp de indragostiti – ie ie ie ie ie – tu faci iarba sa rasara… siii… pe noi fericiti!

Daca unele excursii te fac sa iti placa sa mergi pe munte, unele te fac sa iti doresti sa revii si altele sa realizezi cate lucruri minunate exista si ai inca de vazut… pe mine aceasta excursie m-a facut sa simt o pofta incredibila si o dorinta imensa de a reveni in muntii Buzaului. Bine, poate nu a fost doar meritul lor pentru asta. Poate nu au fost doar peisajele superbe de o salbaticie rara si nici culorile (datorate nu atat muntelui cat primaverii), poate a contribuit si soarele cu o raza nu mereu la fel de calda. Au contat si norii cu umbra neagra ce dispersa lumina in asa fel incat fotografiile pe care le-am facut sa ma incante. Poate am fost si eu altfel in aceste doua zile, poate am avut noroc ca totul s-a adaptat la prezenta mea singuratica si astfel excursia a decurs minunat… Care e motivul pentru care am ramas fascinat de acesti munti mai putin conteaza acum. Si nu pot garanta ca daca veti merge acolo veti gasi aceleasi lucruri. Mie nu mi-a garantat nimeni nimic. Important insa pentru mine e sentimentul pe care l-am (re)gasit acolo, atat de plin, de frumos, de te face sa canti din toate puterile sa rasune padurea de bucuria ta! Un sentiment pe care putine lucruri te pot face sa il simti, un sentiment ce-si pune amprenta asupra a ceea ce esti si iti doresti, si te schimba macar putin… in bine.

 Am plecat din Bucuresti (autogara Basarab – IDM) la ora 7, cu microbuzul spre Cheia. Microbuzul de la 6.30 era plin – de fapt, pana am pus eu rucsacul la portbagaj, s-a umplut de oameni fara bagaje :))  Pana la Maneciu (a nu se confunda cu Moeciu) pretul e 16 lei. Am ajuns acolo la 8.45, dupa ce am motait putin pana sa intram in zona de dealuri de la Valenii de Munte.

Desi afara e racoare, un soare luminos si un cer albastru ma fac deja sa simt o bucurie gandindu-ma la ce va urma. M-am  bucurat asa tare ca am hotarat de dimineata sa plec, ca la 5 cand m-am trezit am stat putin in dubiu daca sa plec sau nu, avand in vedere ca duminica se anuntasera ploi cu posibile descarcari electrice. Dar am plecat, si cum ziua buna se cunoaste de dimineata, a mea se preconizeaza a fi superba!

Din centru, unde opreste microbuzul, merg inainte (spre nord) urmand un drum prafuit si o cale ferata dezafectata. Drumul face dreapta, dar eu merg inainte pe o potecuta chiar pe langa sinele de tren. Printre gradini verzi cu  pomi infloriti, poteca iese intr-un drum ce duce spre baraj. Barajul lacului Maneciu, la care ajung dupa vreo 25 de minute (m-am oprit la o curte sa iau apa in bidoane de la o tanti).

Nu stiu exact pe unde trebuie sa merg, nu am mai fost niciodata pe-aici – nici pe baraj, nici in muntii Tataru. Harta nu am gasit, asa ca am printat o imagine din satelit de pe Google Earth, si am analizat tot acolo si variante ca sa ajung sus in creasta. De fapt asta era mai greu, sa ajung pe creasta. Caci acolo e un drum forestier care duce pana in partea cealalta a crestei, la Tabla Butii. Dar pana pe creasta muntilor e mult de mers, mai mult decat anticipam eu ca va fi.

Dupa ce am traversat pe baraj, admirand albastrul lacului si dealurile verzi din jur – in special varful Clabucetul, care iese in evidenta prin inaltime si prin varful golas, ajung la marginea padurii. In stanga se face o poteca ce merge pe malul raului spre satul Plaietu, iar drumul de masina (neasfaltat, dar ok) care trece peste baraj se continua in cateva serpentine spre dreapta. Pe aici ar trebui mers, asta e drumul care duce pana in muntii Tataru. In mijloc insa, urcand drept inainte prin padure se face un alt drum, mult mai prost, si pe acolo incep si eu sa urc. E noroi pe drum dar nu ma plang, cand ma intampina un verde atat de frumos de cum intru in padure. Nu merg mult si drumul se termina, ajungand la marginea padurii langa un gard cu o poarta de fier. Poarta se deschide, asa ca urc mai departe prin iarba plina de papadii albe si galbene a unei gradini incredibile! Imi amintesc de dealurile de la Slanic, unde urcam cand eram copil, si desi soarele puternic si urcusul ma epuizeaza, fiind si la inceput de drum, nu pot sa nu remarc cat de frumoasa este aceasta gradinita! E o poiana verde, cu cativa pomi fructiferi, din care un mar mare si inflorit iese imediat in evidenta. E si o casuta de lemn parasita, si cativa stupi intr-o parte (pacat ca sunt inchisi intr-un tarc de metal, strica putin aspectul gradinii). Privind in urma vedem casele din Maneciu, si desi mai de sus s-ar vedea mai frumos, parca n-as mai pleca de aici! O paturica imi lipsea, un cosulet de picnic si… cineva alaturi. Dar cum nu am nimic din toate astea, urc spre marginea gradinii, acolo unde sunt nevoit sa sar un gard ca sa ies intr-o culme si mai frumoasa! De cate ori ai simtit ca te minunezi privind un simplu copac? Ei bine acolo parca toti copacii au ceva special, forma, culoare, pozitie, imprejurimi, nu stii de ce sa te bucuri mai intai!

Fac dreapta pe ceea ce pare a fi o potecuta, si, desi o sa ma tot repet spunand asta, ma minunez in continuu de cat de frumoase sunt acele locuri, de cat de verde e totul si cat de frumos e cerul si ce buna e lumina pentru fotografii! O minune! Imi dau de fapt seama ca eu n-am prea fost primavara pe munte – decat o singura data din ce-mi amintesc, si o alta data pe deal la Slanic. Ce pierdere! Dar aspectul locurilor se schimba atat de repede, acum sunt pomii in floare, apoi totul e doar verde, fara flori. Apoi verdele nu mai e crud, apoi apar mai multe flori prin iarba… si tot asa, pana ce totul devine alb. Ca sa surprinzi totul ar trebui sa stai acolo permanent. Hmm, ar fi o idee!

Gasesc doi oameni care incarcau niste lemne uscate intr-o caruta, si ii intreb cum fac sa ajung in muntii Tataru. Unul din ei vine cu mine cativa metri mai incolo, pe un varfulet de deal, si imi explica. Pana sa apuce sa-mi explice, eu raman total impresionat de peisajul care se deschide din acel loc spre partea cealalta – dar sa revenim la explicatii. In fata in departare se vede ceea ce intuiam a fi creasta muntilor. Nenea imi confirma, adaugand si ca acolo, ala de se vede, e Varful lui Crai – pe care il zarisem eu pe o harta undeva, dar uitasem de el. Acolo trebuie sa ajung.

Pana acolo e un drum forestier, acela care pornea de la baraj, si care acum se gaseste undeva in dreapta, pe coama dealului. El anticipeaza ca as face o ora pana la poalele muntelui, si de acolo vreo 3 ore pana la cimitirul eroilor. Eu dublez timpii si imi zic ca e chiar rezonabil fata de ce ma gandeam. Ii multumesc pentru informatii, intreb cate ceva de stane si de ursi si plec mai departe. Imediat ajung in drumul de pe coama dealului, unde iarasi peisajul devine… o sa raman fara epitete, dar drumul acela pare sa te duca asa, pe la marginea unei lumi colorate, o lume minunata… in care veti gasi… numai… bucurii. Mai putin copii, ca doar nu umbla singuri de nebuni pe-acolo.

Dar ce se vede din deal de-acolo? Mai intai privesc langa mine, in stanga, unde e o gradina plina, dar plina de papadii galbene. O puzderie, dar probabil asta n-ar fi mare lucru daca n-ar fi iarba aia atat de verde ca sa contrasteze cu galbenul, si cerul albastru cu doi norisori albi. Si pe fundal dealurile acelea impadurite si cativa copaci la marginea vaii. Un loc superb, numai bun cat sa incerc pentru prima oara cateva fotografii in format Raw, pe care acum constat ca nu le pot deschide :))

De acum trebuie sa urmez drumul, un drum ce merge lin pe creasta dealului. In stanga e o vale inverzita ce duce spre rau si spre coada lacului (care  inca nu se vede), dincolo de care urca pantele impadurite ale Clabucetului – cu varful golas care te cheama parca sa pui cortul o noapte acolo. In dreapta drumului vaile sunt mai line, acoperite de livezi, si spre departare se vad alte dealuri asemanatoare. In fata vedem mai mereu varfurile golase ale crestei muntilor Tataru, varfuri ce au capatat acum si un nume: Varful lui Crai. Sunt departe, dar drumul e usor, si atat de frumos, mai ales ca afara e soare si senin, incat nici nu ma mai gandesc la creasta muntilor si la ce va urma.

Tot mergand, in spate in vale apare si coada lacului Maneciu, ramas deja in urma, iar eu nu fac decat sa ma bucur de peisaj, de cat de frumos e acest drum, in acel moment. Ca un drum de caramida galbena ce duce catre cer. Imi plac drumurile de caramida galbena ce duc catre cer, chiar daca pe acesta caramida s-a transformat in noroi din cine stie ce motiv. Poate pentru ca lipsea unul din elementele esentiale ca sa faci o caramida: apa, pamant, foc si suflet. Acum am completat eu cu ce lipsea, de aceea a devenit atat de frumos totul.

Uneori drumul se strecoara printre tuneluri de copaci, de mini paduri, unde razele soarelui se strecoara ca printr-o sita. Cativa caluti stau pe margine si se uita la mine, asteptand sa trec, si atunci cand ajung in dreptul lor, ei o iau la fuga in sens opus. Desi le-am vorbit frumos! Apoi pe o poiana de pe marginea drumului trece o turma de oi cu un ciobanas. Sunt atent dupa caini, dar nu vad niciunul, si baiatul imi confirma ca nu sunt caini cu el. Mai sus insa cica ar fi niste stane cu caini. Nu-mi fac nicio grija! E totul prea frumos ca sa-mi fie frica de caini! Si daca era foarte urat, daca ploua, daca eram ud leoarca si mi-era frig, daca era ceata si nu vedeam nimic, oricum ar fi fost, de caini tot nu mi-ar fi fost frica! Am ajuns sa le rad in nas unora :))

Ajung la o intersectie despre care imi zicea primul nene. Un drum face stanga in coborare, ducand probabil spre satul Plaietu – din care nu vad nicio casa (dar ce pozitie superba are). Un alt drum face si el stanga, dar putin mai pe sus si un al treilea drum, mai prost, urca drept in sus. Urc si eu putin pe el, ca din varf sa-mi dau seama ca nu pe acolo trebuie mers. Peisajul insa e tare frumos si de acolo. Ma intorc si o iau pe drumul din mijloc, care ramane pe coama dealului mergand spre nord. Imediat ajung la un observator de vanatoare (ca un mini adapost de lemn sprijinit de un copac, in care se urca pe cateva trepte tot de lemn). De aici insa, coborand usor, ajung la un loc unde nu se poate sa nu ma opresc pentru o pauza de masa. E o constructie de lemn ca un tarc cu acoperis, in care e o masa lunga cu bancute primitoare. Printre lemnele ca niste araci din care e construita, intra atat de frumos lumina soarelui – e practic in aer liber, si e pozitionata intr-o poiana superba, langa niste brazi singuratici si alti copaci cu diferite nuante de verde. Peisajul e deasemenea minunat – in valea din dreapta se vad acoperisurile stralucitoare ale caselor dintr-un sat pierdut intre dealuri, iar spre stanga incepe sa se vada un colt din culmea Zaganu, din Ciucas.

Nu stiu ce sa fac mai intai, sa mananc, sa-mi fac niste poze mie, sa fac niste poze in jur, cert e ca le fac pe toate pana la urma!

Pentru prima oara am luat cu mine pe munte o cutiuta de icre, am zis ca merge pentru sendviciuri – ca nu-mi place sa fie prea uscate. Si nu doar din cauza ca mi se facuse foame, mi-au placut tare mult icrele alea – si am nimerit si un salam bun – ba si painea avea seminte de susan pe ea, asa ca mi-a placut chiar mult mancarea de data asta. Tin minte cum alte ori nu reuseam sa termin nici macar un sendvici, nu imi facea deloc pofta. Sau sa fi fost locul ala superb unde eram? Nee, icrele raman pe lista pentru viitoarea excursie! :)) Ah, la fel si castravetele, care prinde tare bine, e racoros si plin de lichid.

Drumul mai coboara apoi prin padure o portiune, unde din sens opus vine huruind un Aro. Apoi si un om mergand agale pe jos, si pe care il intreb cum se cheama satul care se vede printre copaci in valea din dreapta. Mi-a ramas asa puternic in minte numele satului, nu stiu de ce. Satul SLON! Slon, auzi tu! Nu auzisem desigur niciodata de el, dar il cheama Slon! Si se ajunge acolo pe un drum ce pleaca din zona Valenii de Munte. Slon!

Apoi drumul meu iese iar la lumina langa o casa care nu stiu ce cauta acolo, si unde face o curba la dreapta, pe la marginea padurii. Sunt si doi oameni cu o caruta, care se minuneaza de faptul ca merg singur atata distanta… “Pai sunt locuri atat de frumoase in tara noastra, si lumea nu le stie, ca nu se ajunge cu masina… asa ca merg eu sa fac niste poze, sa mai arat si altora, sa se bucure si ei”. Profit sa intreb si de traseu, si aflu ca nu sunt probleme cu ursii, ca stanele inca nu au urcat sus pe munte, ca drumul duce pana sus pe creasta si alte cele… Cu mentiunea ca trebuie sa fac stanga aici dupa curba, sa intru pe la marginea padurii. Acum ca stau sa ma gandesc, daca nu imi spunea cineva asta, probabil as fi tinut drumul inainte. Dar nu pentru mult timp, pentru ca mi-as fi dat seama ca directia e gresita – in principiu drumul nostru merge spre nord, si te ajuta si faptul ca vezi Varful lui Crai mai mereu in fata, ca punct de reper. La aceasta intersectie drumul face dreapta, spre est, mergand spre un sat din vale, dar noi facem stanga in urcare. Dupa ce urc aceasta portiune scurta printr-un colt de padure, ies iar la marginea ei, unde un nene se chinuie sa intoarca un tractor pe drumul ingust si marginit de o vale.

Mai sus pe poiana, cativa oameni se odihnesc dupa o munca interesanta de cules… iarba! Iarba cu pamant cu tot, petice, patrate decupate din pamant, cu iarba. Le dau buna ziua si lor, si trec de un mini varfulet care imi deschide noi privelisti. De acum padurea a ramas pe stanga, si drumul merge pe la marginea ei, unde iarba e plina si aici de papadii galbene. Dincolo de padure, deasupra ei se vad niste creste cu cateva pete albe, creste din muntii Grohotis, dar si creste stancoase din Ciucas.

In fata ma intampina o fantana mare, cu cumpana, dar din care nu ma indur sa beau caci apa pare mult prea statuta.  Ah, chiar, pana aici n-a fost niciun izvor – si nici nu mi-am dat seama ca puteam macar sa folosesc apa din fantana ca sa ma spal putin pe fata si pe gat, ca eram transpirat mort si prafuit. Intre timp oricum soarele se mai ascundea printre nori, si incepusera sa apara si norii negri anuntati pe net. Dar nu imi fac griji, e inca devreme ca sa ploua, si eu ma tot apropii de creasta mea.

De la fantana drumul mai urca putin, apoi iar se deschide o noua priveliste (noua cu aproximatie). Pe dreapta pe un varf de delusor in trepte verzi sunt niste ziduri darapanate, ramasite cu cine stie ce importanta istorica. Apoi pe stanga gasesc un copac interesant, cu niste crengi taiate in asa fel incat cele doua crengi ramase sa para niste brate ridicate spre cer… Ii acord destul de multa atentie, pentru ca mi se pare o imagine tare placuta de surprins intr-o fotografie. Mai ales ca ma duce cu gandul la versurile “in zadar catre tine intind, niste crengi ce-mi fusesera brate”. Iar pe fundal se vad creste din muntii Grohotis si paduri nesfarsite in mai multe culori, iar in jur sunt papadii galbene prin iarba verde. Si cerul e albastru. Deci cat de multe culori are natura asta! In departare in spate se vede inca lacul Maneciu, si drumul se apropie de intrarea in padurea ce duce spre creasta muntelui.

De aici incepe si urcusul sa fie mai pronuntat, asa ca ma opresc intr-o poienita unde gasesc o masa de lemn cu bancuta, si mananc ceva. In valea din padure se aud niste fluieraturi, dar nu ma mai bag in seama. Incep sa urc, stand si cu gandul la fapul ca n-am mai luat apa, si pe creasta probabil imi va fi mai greu sa gasesc. Mai am doar un litru la mine. Urmeaza o poiana cu o stana pe dreapta, si cativa cai care pasc insirati pe creasta dealului, uitandu-se la mine. Apoi drumul imi scoate in cale si un izvor amenajat (mai mult pt vite probabil, dar bun si pt oameni). Sunt doi barbati mai sus pe deal care lucreaza la o casuta de lemn, si ii intreb daca e buna de baut apa. “E foarte buna! Daca ai dupa ce!” imi spune. “Pai dupa atata mers, chiar am dupa ce!” Profit si ca sa ma spal putin, apoi beau pe saturate si urc mai departe.

Deja padurea ramane in urma, si imediat trecem de o curba de unde peisajul se schimba mult. Pana aici drumul fusese destul de drept, mereu vedeam in fata Varful lui Crai, in stanga spre Ciucas si Grohotis, in urma spre Clabucetu si alte dealuri nenumarate, iar spre dreapta in vale erau case si livezi si alte dealuri mai putin impadurite. De acum peisajul capata aspect de munte, si nu de deal – in fata se vad cele doua varfuri principale din aceasta parte a crestei – si nu stiu exact care din ele e varful lui crai – cineva imi zisese ca toata partea aia se cheama asa – dar ce stie el. In dreapta nu se mai vad case si dealuri golase, ci doar o mare valurita de dealuri impadurite ce merg pana departe spre orizont. Cat de pustiu pare totul in acea directie! Pare ca daca te strecori printre acele dealuri, te vei pierde pentru totdeauna, si nu e niciun varf golas pe care sa poti urca sa privesti in jur, ca sa te orientezi. Superb!

Cum harta nu am (decat una printata de pe google earth – o imagine din satelit ca sa ma pot orienta cat de cat ca directie si configuratie a terenului), stabilesc ca varful ala mai ascutit care pare mai inalt e varful lui Crai, si pornesc spre el. Oricum drumul e comun o portiune, pana trece de o stana aflata pe stanga pe un varf de deal.

De acum iarba capata parca alta culoare, mai galbena, valea din fata, dintre cele doua varfuri ascunde cateva urme de zapada, si urcusul pana pe varful meu e destul de abrupt. Ma gandesc pe unde e mai bine sa fac dreapta sa parasesc drumul, ca sa ajung pe varf, si hotarasc ca e mai bine acum, la inceput, ca sa merg putin mai lin. Inaintez destul de greu, pentru ca nu e poteca si sunt smocuri de iarba care te fac sa calci stramb daca nu esti atent. Soarele se mai ascunde printre nori parca special pentru a-mi usura urcusul, dar ramane inca stralucitor pentru satele din vale.

Stiti cum urca dealul familia aceea care vroia sa se salveze, cand Dumnezeu anuntase ca va distruge Sodoma si Gomora? Si nu trebuiau sa priveasca in urma, caci s-ar fi transformat in stana de piatra? Apoi cum sa nu privesti in urma cand acolo se intampla o ploaie de foc nemaivazuta sau un peisaj cum e cel pe care eu il lasam in vale? E imposibil! De fapt, e obligatoriu sa privesti in urma! Pentru ca ne ridicam din ce in ce mai mult deasupra padurii si a dealurilor, peisajul devine in urma din ce in ce mai larg si mai cuprinzator. E absolut fantastic ce se vede in vale, si e incredibil cum soarele si norii si verdele primaverii contribuie atat de mult la infrumusetarea acelor locuri – sau momente! E superb! Sunt dealurile cu multe nuante de verde, sunt acoperisuri care stralucesc in soare, intr-un loc mai putine, intr-altul mai multe, e lacul albastru inconjurat de verde, sunt norii superbi, cu forme clare si tente de negru, dar si de alb, cerul e albastru si aerul e plin de o bucurie greu de descris… Deja mi-e dor de locul si de momentul acela, dar ele nu au ramas acolo dupa ce eu am plecat mai departe. Le-am luat cu totul cu mine, pentru totdeauna.

Urcusul e uneori mai lin, uneori mai greoi, dar motivatia de a ajunge in varf e puternica, asa ca urc rapid. Inainte de a ajunge in varf ies intr-o zona care imi ofera deja privelisti spre partea cealalta, unde pana acum nu vazusem nimic. Dar nu ma opresc mult, pentru ca stiu ca dupa doar cativa metri de urcat voi fi intr-un loc  mult mai frumos. Asa ca ajung pe varf, unde  gasesc si o borna de piatra micuta. Am mers pana aici circa 4 ore si 25 de minute din Maneciu. Eu merg destul de repede, deci se poate face si mai mult. Am  avut bagaj potrivit, nici usor ca pentru excursie de o zi, dar nici prea greu (sub 10 kg) – deci se poate merge si mai rapid.

Varful lui Crai, chit ca poate nu asta era varful respectiv, ci varful ramas inspre nord-vest, care chiar pare putin mai inalt, e incredibil! Peisajul e de vis, si, in plus fata de ce vedeam si pana sa ajung pe varf, acum se deschid noi orizonturi inspre nord. Spre nord vest vedem Ciucasul, cu stanci din creasta Zaganu si chiar si varful cel mai inalt si Tigaile Mari, daca imi dau eu seama bine. Spre nord, creasta muntilor Tataru se intinde destul de lin, facand curbe stanga dreapta, pana la varful Tataru Mare, pe care il identific destul de usor – ca e mai inalt si mai ascutit. Mi se pare ca e chiar mai aproape decat credeam. In dreapta lui, mai spre nord est, o portiune maricica e ocupata de masivul Siriu, pe care il vad (in mod constient) pentru prima oara. Si el pare atat de aproape, si ma bucura asa mult sa imi adaug in minte un nou munte, care pana atunci nu exista pentru mine decat pe google earth, ca pozitie si imagine. Si mai spre est, muntii Buzaului par niste valuri verzi, incremenite in miscarea lor ondulata. Sunt atatea dealuri impadurite cu atatea nuante de verde (si nu numai – caci mai sunt si copaci uscati inca) si vaile dintre ele ma duc asa cu gandul la “pierdut in natura”, o senzatie minunata de a putea vedea atat de mult dintr-un singur loc, de deasupra lor. In departare, spre nord est, in dreapta de masivul Siriu, vad un varf ascutit si golas, care iese atat de spectaculos in evidenta prin faptul ca e singurul care se ridica atat deasupra padurii. Ma gandesc ca ar putea fi varful Penteleu, si mai apoi mi-am intarit si mai mult aceasta convingere. Cat de spectaculos trebuie sa fie si acolo! Si toata frumusetea locurilor ce ma inconjoara e amplificata de cerul negru-alb-albastru, cu norii care imprastie lumina in mod uniform peste vai.

Ma descalt si scot si tricoul ud, punand un polar in schimb, si ma asez pe iarba sa mai mananc ceva. Nu stiu cum sa ma asez, cu fata in ce parte, ca sa ma bucur mai mult de peisaj in timp ce mananc. Mi se pare ca pana la urma am ales privelistea spre Maneciu si Valenii de Munte, cu lacul si cu acoperisurile de tabla care stralucesc si dealurile mai calde parca – mai ales ca in acea partea inca lumineaza cateva raze de soare, in timp ce in partile celelalte norii obtureaza lumina. Din cand in cand mai ajunge o raza si pe varful meu, si eu nu reusesc sa stau locului sa mananc linistit, ma ridic, ma asez, ma intorc, mai fac o poza, mai tai o feliuta de castravete, si ma tot chinui  sa trimit un mms cu cateva imagini si cuvinte de bucurie in privinta locului unde ma aflu si a momentului magic de care am parte. Desi e ceva semnal la vodafone, nu reusesc sa trimit mms-ul. Nu-i bai.

Tricoul galben cu care am urcat pana aici, l-am pus la uscat pe rucsacul albastru. Iar eu cu polarul rosu m-am asezat strategic pentru a face o poza plina de un sentiment patriotic, unul care sa nu fie impus de cineva/ceva exterior mie, ci un sentiment de bucurie ca Romania e atat de frumoasa, si ca eu m-am nascut aici. Dar cate mai am de descoperit inca in tara asta… mi-e teama un pic ca pierd prea mult timp scriind acest text, cand ar fi trebuit sa fiu pe un munte acum. Neee, nu e deloc timp pierdut, nici daca l-as scrie doar pentru mine. Si merita sa ma chinui fixand aparatul pe smocuri de iarba sau pe pietre, chiar daca nu mereu sta cum ar trebui…

As sta toata ziua pe acest varf, dar cerul devine tot mai negru, si n-as vrea sa ma prinda fulgere pe acolo. Asa ca pornesc mai departe pe drumul forestier de creasta, spre Cimitirul Eroilor. De cum depasesc si celalalt varf principal, care ramasese pe stanga drumului (si sub care se aude un izvor destul de puternic ce porneste de sub o limba de zapada), incep sa vad inspre vest si crestele cu urme de zapada ale muntilor Grohotis. Recunosc varful Grohotisul pe care am fost in decembrie, si ma gandesc ca din partea asta creasta pare mai putin spectaculoasa si mult mai scurta decat cum se vede din muntii Baiului.

Drumul incepe si coboara o portiune, apoi urca inapoi, si merge cand spre stanga cand spre dreapta. Peisajul nu se schimba mult, desi uneori lumina e diferita din cauza norilor. Norii sunt inca negri – cenusii, dar ii simt destul de pasnici, nu dau semne ca ar vrea sa-si reverse furia umeda asupra mea chiar acum. Ma gandesc ca doar se plimba in inspectie, nu cred ca va ploua azi dupa cum arata. Ce ma bucura insa e faptul ca ei raman la acelasi nivel undeva sus, si nu coboara ca sa ma lase cu totul in ceata. Destul sunt eu cu capul in nori uneori, n-am nevoie acum sa fiu si cu picioarele in ei. Daca ar fi ceata, drumul ar ramane totusi destul de usor de urmat, e un drum destul de evident.

Privirea e furata mai mereu de creasta Zaganu, care pare din ce in ce mai aproape, si pe care incet incet incep sa o depasesc – poteca mea mergand paralel cu ea.  Zaresc stanci acoperite de arbori si arbusti, o combinatie de roca si vegetatie, tare frumos. Intuiesc si cheile paraului Alb, pe unde mi-as fi dorit sa ma intorc a doua zi, dar  inca nu m-am decis in acest sens – mai ales ca depind si de cum va fi vremea duminica, si cum imi voi simti talpile – care incep sa dea semne marunte de oboseala.

In stanga de Ciucas, in departare se vede un varf rotunjit si destul de masiv, despre care cred ca era Piatra Mare. Apoi, si mai in stanga putin, un inceput din creasta muntilor Baiului, unde recunosc varful Paltinul (rotunjior si el) si varful cel mai inalt, Neamtu – mai ascutit. Apoi o parte din muntii Grohotis.

In dreapta, valea e abrupta si asta imi ofera un adevarat spectacol spre muntii impaduriti dinspre est si spre Siriu – cu varful Mălîia (1662m) care e vizibil mai mereu din muntii Tataru. Mai la sud de Siriu, dincolo de valea raului Siriu, adica toate acele dealuri impadurite care ies atat de frumos in evidenta, apartin de fapt culmii Monteoru –si ma gandesc ca acolo daca te duci, e o cu totul alt fel de experienta… mai ales ca nu prea exista locuri unde sa poti iesi din padure,  undeva pe un varf, sa poti privi in jur. Pare sa fie numai padure, si probabil numai animale pe acolo. Desi pe valea Siriului sunt cateva sate uitate de lume si cateva drumuri forestiere.

Dupa o ora si ceva de cand am coborat de la Varful lui Crai, ajung la o constructie ciudata de piatra, pe care gasesc si un marcaj banda albastra. Constructia pare un turn de veghe parasit, si in zona mai sunt si alte ruine de ziduri. Citisem ca aici a fost candva un punct de vama intre Muntenia si Transilvania, si zidurile sunt de fapt ramasitele unei cetati ce dateaza de pe la 1200 si ceva. De fapt tot drumul acesta de creasta pe care am venit eu, de la Maneciu spre Tabla Butii si mai departe spre vama Buzaului – Brasov – era in trecut un drum roman important. Multa istorie in zona aceasta – cate valuri de turci au trecut prin pasul acesta si de cate ori a fost daramata si refacuta cetatea… parca si aud  sunete de sabii care se lovesc unele de altele.

De aici imediat zaresc si (celebrul) Cimitirul Eroilor, unul din obiectivele principale ale zonei – de fapt pe unde mai citeam pe net despre muntii Tataru, despre asta auzeam: cimitirul Eroilor si Tabla Butii – cred ca de aceea am ales sa fac varianta mai lunga de traseu, ca sa descopar si restul crestei, ca si ea are frumusetile ei de vazut. Altfel, aici se ajunge mai  usor din Cheia cred, prin Poiana Valea Stanii. Eu pana la cimitir am facut din Maneciu cam 7 ore, si am mers cred destul de repede, deci nu-i de mirare ca lumea alege varianta mai scurta. Dar si Varful lui Crai merita din plin!

Dar ce e cu cimitirul asta? Ca informatii generale, e un cimitir al soldatilor romani si straini cazuti in bataliile de la 15-16 august 1916 in primul razboi mondial. Comemorarea acestora are loc in fiecare an pe 6 august  – probabil o zi buna de vizitat aceste locuri, pentru ca in felul asta te poti apropia mai mult si de partea spirituala/simbolica a locurilor, si nu doar de frumusetea peisajelor.

Ca aspect, locul mi-a iesit imediat in evidenta, de la distanta. E pe partea stanga a drumului (cum veneam eu dinspre Maneciu), in vale, in apropiere de padure. Arata tare interesant, e un gardut ca de manastire care il inconjoara, si in interior sunt crescuti multi brazi inalti – care ies in evidenta in poiana aceea lipsita de alti arbori. In interior atmosfera era incredibil de linistita si… cu un sentiment asa de pace, de impacare. Printre brazi si printre crucile ordonate pe margine se vede pe fundal Ciucasul, si per total, asta chiar e un loc unde sa simti ca poti sa te odihnesti in pace. Desi viata celor de acolo a fost mult mai zbuciumata (din cauza razboiului) si mult mai plina de merit pentru o astfel de comemorare.

Am stat apoi putin pe iarba de afara, ca sa mai mananc un sendvici care prinde bine. M-am si descaltat putin, talpile incep sa-mi fie parca tot mai obosite. Din urma mea, de unde am venit si eu, vin doua masini de teren, care trec pe drum mai departe, probabil fara sa ma vada acolo in vale. Pornesc si eu inapoi spre deal, trecand si pe langa un izvor amenajat. M-am gandit atunci sa nu uit sa mentionez acest izvor in text, sa stie lumea ca acolo se gaseste apa – si dupa ce am trecut mi-am dat seama ca hey! Si mie imi trebuia apa, ca mai aveam putina! Dar nu m-am mai intors sa iau, m-am gandit ca-mi ajunge.

Ajung imediat si in pasul Tabla Butii, care pare asa o intersectie de trasee. De aici spre stanga, continuand drumul se ajunge la Poiana Valea Stanii, si spre Ciucas. Apare si marcajul banda rosie. Spre dreapta, marcajul se continua pe un drum mai micut spre masivul Siriu pe creasta Tatarut. Pana la Poarta Vanturilor scrie pe indicator ca s-ar face 4 ore. Ma gandesc ca e rezonabil, si intre timp ma hotarasem ca e pacat sa fi ajuns atat de aproape de Siriu, si sa nu trec o fuga si pe-acolo – caci altfel cine stie cand as veni special pentru ei. Asa ca renunt la varianta cu Ciucasul (care ar fi presupus sa ma opresc sa dorm undeva in zona Tabla Butii sau in Poiana Valea Stanii) si pornesc spre varful Tatarul Mare, unde sa pun cortul. Un alt aspect pe care nu l-am mentionat e acela ca am plecat de acasa si cu un cort proaspat achizitionat, pe care vreau sa-l probez acum pentru prima oara.

Masinile de teren s-au oprit undeva la o stana de pe dreapta drumului meu, si sunt vreo 10 oameni care roiesc in jurul lor. Eu trec mai departe fara sa cobor spre stana – desi ma gandeam ca nu mi-ar fi stricat sa vorbesc cu cineva, sa stiu daca raman si ei acolo peste noapte – poate nu m-as mai fi simtit asa singur cu cortul meu de o persoana. Dar masinile pleaca inapoi de unde au venit, si eu urc un delusor unde ma opresc pentru o pauza de descaltat. Norii parca si-au schimbat putin aspectul, sau din cauza ca se apropie seara (era totusi abia ora 4 jumate) simt asa o neliniste… Lumina si atmosfera devin mohorate, nu mai simt prezenta soarelui nici macar in spatele norilor, pare ca s-a dus pentru totdeauna… si cu plecarea masinilor ma simt ramas atat de singur pe acel munte ce-mi pare asa uitat de lume, unde simt ca intr-adevar nu e nimeni in acel moment. Simt putin si o neliniste la gandul ca voi dormi in cort, si stiu ca as putea gasi o stana la care sa dorm. Ma gandesc chiar ca as putea sa dorm in stana, si sa pun cortul afara pe iarba, doar asa, sa-l vad cum arata montat, eventual sa-l vad cum rezista la vant sau ceva. Dar ce-i bataia asta de joc? Incep sa merg mai departe spre varful meu, parasind poteca marcata care face stanga. Urc abrupt, lasand pe dreapta si o casuta de lemn care sta sa cada si pe care n-as putea s-o folosesc ca adapost nici macar in caz de urgenta.

Urc  greoi, prin smocuri de iarba si ienupar, si atmosfera mohorata ma urmareste. Ma gandesc ca nu trebuie neaparat sa dorm la cort acum, as putea sa aman, cortul oricum il iau cu mine ca sa fie, in caz ca nu gasesc un alt adapost pe unde merg – desi stiu ca in curand stanele vor fi ocupate. Dar NU! Daca acum fac asa, asa voi face mereu, voi cauta alternative ca sa scap de ce mi-e frica, si in felul asta ce castig? Si apoi de ce l-am mai cumparat? Trebuie sa dorm acum in el, singur! Pe acest munte pustiu, pe varful acesta ce pare atat de rece. E ok sa-ti fie frica, dar mi se pare obligatoriu sa incerci sa-ti depasesti temerile si sa evoluezi spre ceva mai bun.

Ajuns sus, locul imi pare insa putin mai primitor. E un platou destul de mare pe varf, e loc pentru multe corturi. Gasesc si o limba de zapada adapostita de delusorul din varf, si acolo pare un loc ferit de vant. Varful cel mai inalt, unde e si o borna de piatra micuta, e destul de ingust si abrupt. Dar in partea dinspre Ciucas, spre vest, e un platou destul de mare, acoperit de ienupar si ierburi. Las rucsacul jos si urc pana pe varf, sa vad spre Siriu. Sunt asadar pe varful Tatarul Mare, la 1476 de metri altitudine si imaginea e fantastica! In ciuda luminii mohorate, peisajul e superb, atat de cuprinzator! Valea raului Siriul Mare se deschide larga sub mine, acoperita de paduri in multe culori (de primavara), si dincolo de ea, asa aproape parca, varful Mălîia. Spre dreapta, aceleasi culmi inverzite din Monteoru, si spre departari, spre sud, zaresc Varful lui Crai unde eram parca acum multa vreme. Deh, cine se scoala de dimineata, departe ajunge (un amic ar completa ”da, dar parca prea devreme”).

E inca senin in toate partile, chiar daca pe Ciucas coboara parca niste nori. Zaresc de aici si varful cel mai inalt, in dreapta crestei Zaganu, ba cred ca si Tigaile Mari, si ma minunez de cat de abrupt si ascutit pare varful – cand l-am urcat anul trecut in mai parca nu mi-a parut chiar asa. Trebuie sa revin si acolo – pe atunci ramasesem si fara aparat foto. Acum mi se pare putin ciudat ca n-am fost mai atent sa-mi dau seama care exact era si varful Gropsoarele, avand in vedere ca langa el am pus cortul anul trecut, dar probabil eram prea fascinat sa privesc in cat mai multe locuri.

Spre Intorsura Buzaului se vad alte siruri de dealuri nenumarate, desi peisajul nu e la fel de cuprinzator, din cauza ca platoul varfului pe care sunt ocupa destul de mult spatiu in cadru.

Un pic mai linistit in privinta locului unde voi pune cortul, ma pregatesc de montaj. E vorba de un cort de o persoana marca Ferrino, modelul Bivy Tent HL (High Lab). Mi-am dat seama ca la cat merg eu singur, nu are rost sa ma chinui mereu cu cortul de doua persoane, care avea 3,5 kg, mai ales ca de multe ori il luam asa, pentru cazul in care nu gaseam o stana unde sa dorm. Pai cortul Ferrino are 1 kg! Incape pana si in rucsac, pus pe orizontala!! E tare mic si usor. Dar despre asta voi face un review separat, am si un mini filmulet de la montare si mai multe poze.

Pe scurt insa, cortul pare foarte mic, cand e montat adica. Abia ajunge ca inaltime pana la genunchi, si in el abia ai loc sa stai sprijinit in coate, fara sa dai cu capul. Spatiul la picioare e mai ingust decat la cap si umeri, dar e destul. Oricum, chiar nu simt lipsa spatiului stand in el, e ok, nu e cort de camping, e cort bivy, doar sa dormi in el. In schimb, ce mi se pare putin practic e intrarea. Tre sa te chinui putin sa intri in el. De iesit e mai usor, dar ca sa intri, trebuie mai intai sa te descalti – ca sa nu intri cu noroi pe sacul de dormit – apoi trebuie sa bagi intai picioarele inainte, sprijinindu-te cu mainile de usa ramasa deschisa in afara – pe jos. Usa e in capatul cortului acolo unde sta capul, nu e pe lateral – ceea ce mi s-ar fi parut mai practic. Ma gandesc ca e mai rau cand ploua – unu pentru ca ploua pe usa, care se deschide de sus in jos, si ramane intinsa pe pamant (ca un pres in fata intrarii), si doi pentru ca trebuie sa te descalti si sa calci pe udatura pana intri in cort (daca ploua). Deocamdata nu l-am folosit pe ploaie, dar de unele lucruri mi-am mai dat seama si asa, logic.

In schimb in interior m-am simtit foarte bine. Nu era vant deloc – desi  oricum folia (e una singura, din material respirabil – teoretic) nu statea perfect intinsa, avea cute, ondulari ca si cand o batea vantul. Poate nu am intins eu suficient sforile sau ceva. Era un spatiu caldut si primitor, si culoarea portocalie da o lumina calda si in interior.

Fac o multime de poze din toate partile, si intre timp am parte de o mare bucurie, pe care nu o mai asteptam in seara aceea. Iese soarele! Si nu oricum, ci unul cu o lumina calda, de apus, cu raze spectaculoase si clar delimitate ce se strecoara printre niste nori negri de deasupra Ciucasului. E o bucurie enorma, se schimba toata atmosfera, orice neliniste, orice sentiment de singur in pustiu! Cat de buna poate sa fie o raza de soare pe munte! Ma apuc cu ocazia asta sa-mi fac si mie niste poze, de una sunt chiar multumit, si stau pe varfuletul de langa cort jumatate de ora pur si simplu bucurandu-ma sa fiu acolo, admirand peisajul. Apoi mai ma duc pana in partea cealalta, unde vad spre Poiana Valea Stanei, apoi spre dreapta si spre stanga prin iarba, mai ma uit sa vad cat de aproape e padurea in partea cealalta, daca ar putea veni un urs de-acolo, si ma minunez de cate gauri si transee sunt pe varful asta! Acum imi dau seama ca or fi ramas probabil din timpul razboiului.

Ma mai intorc apoi la cort, mai mananc ceva (dar nu chiar langa el), apoi ascund rucsacul sub o tufa de ienupar, si punga cu mancare si mai departe intr-o groapa. Nu sunt semne ca la noapte va ploua, desi norii inca sunt prezenti.

Astept linistit sa apuna soarele, de fapt eram obosit, mersesem aproape 9 ore si as fi vrut sa ma bag in cort sa dorm. Dar m-am gandit ca e pacat cu soarele asta bun si peisajele acelea, sa pierd timpul in cort. Mai bine sa fiu mai obosit sa dorm mai bine la noapte. Care noapte vine si ea imediat.

Dupa ce a apus soarele chiar in spatele varfului Ciucas, nu mai stau mult pe-afara. Ma bag in cortulet, bag langa mine si incaltarile Salewa (care au fost uzate intens si incep sa dea si ele semne ca n-ar mai putea), pun frontala pe cap sa fie la indemana si ma intind in sac. E chiar tare placut. Am stat o vreme doar cu plasa de tantari inchisa (usa deschisa), apoi am mai inchis si usa exterioara. Apoi am stat vreo 10 minute cu capul complet afara – asta e un avantaj cred al pozitiei usii, ca pot sa stau cu corpul in cort si cu capul afara. De ce? Pentru ca nu exista sa fiu atat de obosit incat sa nu ma simt fascinat, chiar si pentru a nu stiu cata oara, de felul in care arata cerul instelat. Mai ales pe munte! Si daca stand in cort pot sa privesc in sus si sa vad cerul instelat, apoi asta chiar e un cort cu multiple intrebuintari! :)) Desigur, la cum era vremea, ca nu era nici vant nici ploaie, puteam sa dorm doar cu sacul si un suprasac, nici nu era nevoie de cort. Acu ce sa faci, trebuie analizata  situatia de la caz la caz – cari si suprasacul, lasi cortul acasa, dormi la stana etc. Dar pana sa adorm, fara prea mult efort datorita acestui cort, pot sa ma uit si la stele linistit!

Ar fi fost culmea insa sa ma uit doar din cort, asa ca am iesit si am facut cateva ture si prin jur. Era frigut, asa ca am pus si geaca peste polar. Caut desigur sa vad si luminile terestre, luminile localitatilor din vale. Cel mai luminos e spre Valenii de Munte, spre sud, unde cerul e mai portocaliu ca in alte parti. Si spre Intorsura Buzaului, spre nord, se vad destule luminite, dar  mai rasfirate. Ce mi se pare interesant e ca spre est, la dreapta de masivul Siriu si pana mult spre sud, nu se vede nicio luminita! In valea de sub mine, pe valea raului adica, ar trebui sa fie cateva sate, conform hartii. Dar nu vad nimic! Ma intreb cat de ascunse sub copaci trebuie sa fie satele astea ca sa nu se vada chiar asa nicio lumina? (ulterior, a doua zi, cand am ajuns pe drumul forestier din acea vale, drum ce ducea la satele respective, am constatat ca lipseau cu desavarsire orice fel de stalpi sau de cabluri. Poate erau fire subterane, dar eu noaptea tot n-am vazut nicio luminita acolo!)

Dupa ce ma bucur si de acest aspect al excursiei mele, ma bag inapoi in cort destul de linistit. Ma gandeam ca ma voi simti ciudat din cauza cortului, care, fiind asa micut,  te face sa te simti la cativa centimetri de nasul unui urs care ar veni sa miroasa pe-afara. Intr-un cort mai mare nu esti chiar asa aproape, daca da cu laba nu te atinge din prima, ca nu esti chiar lipit de cort. Dar am dormit destul de linistit, doar cateva minute am stat nitel mai atent la ce se aude si am scos nitel capul afara, in rest… N-am avut nicio treaba. Nu neaparat meritul cortului, ca am dormit cu usa deschisa (doar plasa de tantari inchisa), poate si a locului, si a zilei superbe ce nu trebuia sa se incheie cu stari negative. Somn scurt, dar destul de usor.

Peste noapte, desi afara parea sa fie destul de frig, eu n-am avut niciun disconfort, si eram cu sacul de 3 sezoane.

Dar sa lasam detaliile tehnice pentru a doua zi, acum e cazul sa ”adorm tarziu cu tine-n gand, ca sa visez de tine…”

…

Dimineata m-am trezit la 05:40, cand a sunat ceasul. Asa cum ma temeam si cum constatasem si inainte sa adorm, cortul face un condens incredibil. Cu tot cu folia lui din material super respirant. Nu stiu daca asa va face mereu, sau doar pentru ca acum era prea frig afara si prea cald in interior, cert e ca trebuie sa fii atent sa nu ti se ude sacul de dormit in interior. Eu n-am avut problema asta, pe exterior e ok daca picura putin. Trebuie avut grija sa nu dai cu mana pe tavan, sa nu ti se ude hainele, si e de preferat sa nu tii obiecte pe podea. Podeaua era tare umeda, parea ca in unele locuri plouase putin – chiar unde lasasem mobilul, care acum e ud si are ecranul aburit pe interior.

Nu cred sa fi fost zero grade afara peste noapte, dar roua de pe cort e inghetata in unele locuri, si in bidon sunt cateva mici pojghite de gheata. Si afara totul e ud, iarba, cortul, ca sa nu mai zic de usa cortului, care e cea mai uda – pentru ca a stat deschisa, intinsa pe iarba. Nu stiu, acum poate pare ceva grav toata treaba asta, dar atunci nu m-a afectat chiar deloc. M-am gandit insa ca ar putea crea neplaceri daca mergi mai multe zile, si trebuie sa refolosesti cortul (care ramane ud, ca n-ai cand sa-l usuci). Altfel… eu am dormit chiar bine in el si a fost un adapost placut. Ramane sa-l vad pe ploaie si pe vant puternic cum se descurca – pentru ca in conditiile de acum as fi putut sa dorm si pe iarba cu suprasacul (pe care nu-l aveam la mine).

Soarele inca nu rasarise cand m-am trezit eu, era ascuns dupa varful Mălîia din Siriu. Am asteptat sa iasa, timp in care imi cam inghetau mainile pe aparatul foto, apoi am mutat cortul undeva mai la soare, am zis ca poate se mai usuca nitel. De unde! L-am impachetat asa, cu gand sa-l usuc cum ajung acasa.

Pe la 6.45 am plecat la drum mai departe, pentru ca azi se anuntasera ploi cu descarcari electrice incepand de pe la pranz, asa ca trebuie sa profit de timpul bun sa cobor de pe creasta.

Ah, o alta neplacere constatata dimineata au fost talpile – care ma usturau mai rau ca ieri. Inca nu era cazul sa apelez la trusa medicala, si dupa ce am inceput sa merg si-au revenit. Dar ma pandesc pe la varfuri niste bataturi, le cunosc eu!

Am inceput sa cobor printre tufe de ienupar pana am iesit in poteca marcata (banda rosie), intr-o sa, pe care am urmat-o apoi pe coama Tatarut spre Poarta Vanturilor. Soarele a iesit din nori dar nu pentru  mult, apoi a inceput sa se ascunda, si norii isi schimba rapid forma si pozitia… Trebuie sa ma grabesc. Dupa ce mai urc un delusor, cobor spre o alta sa putin mai impadurita. Poteca intra in padure putin, si vad ceva suspect in departare. Parea un om imbracat in rosu, care statea nemiscat intre copaci, dincolo de un rau. De fapt eu coborasem putin din poteca spre stanga, ca sa ma duc la rau, si atunci am vazut aceasta silueta stranie. Am strigat, dar nu mi-a raspuns nimeni, si dupa ce m-am mai apropiat mi-am dat seama ce era… Silueta stranie arata de la distanta ca un om spanzurat care atarna dintr-un copac, dar de fapt era doar o carpa mare si rosie, care atarna dintr-un copac.

Imi dau seama ca izvorul era si mai sus, in poteca mea, asa ca urc pe langa el pana ies inapoi in poteca. Unde e chiar amenajat frumos sa poti sa bei linistit. Imi prinde tare bine ca nu prea mai aveam apa, si ma opresc si sa ma spal putin. Nu pot sa nu admir poiana de deasupra izvorului, in care iarba verde e plina de roua, si soarele straluceste prin ea atat de frumos!

De aici se urca iar, destul de lin, pana ajungem intr-o alta poiana marginita de paduri ce par uscate. Cand poiana se largeste mai mult, pe stanga apar mai multe constructii de lemn, o stana mai mare. Trec mai departe si drumul face dreapta, trecand pe partea  estica a coamei, mergand apoi pe curba de nivel spre dreapta. De acolo incepe sa coboare spre padure, si aici ma  opresc si eu pentru o pauza de sendivici bun, profitand de ultimele raze de soare ce-mi lumineaza caldut peisajul. Apoi incep sa ma adancesc in padure. Am facut pana aici cam o ora jumate de pe vf Tatarul Mare de unde am plecat.

Padurea pare uscata, si atmosfera e de inceput de iarna. Cenusiu, frunze uscate pe jos, lumina mohorata si putina umezeala… Dar e de coborat, si nu-mi fac griji, incep si cant si vorbesc nu doar tare, ci si cu bucurie! ”Si te iubesc cu mila si cu groaaaaza! Tot ce-i al tau mi se cuvinee mieeee…” Marcajul e foarte bun (banda rosie), si linistea padurii e deosebita. Nu cobor mult, apoi poteca merge cam la acelasi nivel, dar se afunda tot mai mult in padure. Mai intai e o padure de  brazi cu crengi uscate si joase. Apoi sunt fagi, fara prea multe crengi sau frunze, si totul devine mai luminos in jur. Trebuie atentie la marcaj, poteca nu e evidenta in unele locuri, de fapt uneori mergi pe frunze uscate, fara sa simti ca esti pe o poteca – si uneori marcajul face curbe bruste fara sa-ti dai seama. Trebuie urmarit cu grija. La un moment dat am trecut o valcea spre o poiana unde banuiam ca trebuie sa fie urmatorul marcaj, si nu era, asa ca m-am intors, am cautat, si l-am gasit in alta directie… l-am urmat, si el facea o curba ce mi s-a parut inutila, care ajungea cam in acelasi loc unde ma dusesem eu, dar mai pe jos.

Dupa ce ajung in padurea de fag, poteca incepe si urca  usor, pana ajunge la un punct unde incepe si urca  mult mai mult. In dreapta pe sub crengile copacilor, intr-o vale umbrita lumineaza in alb o pata mare de zapada, dar eu incep sa urc pe poteca. De acum e mai greu urcusul, abrupt, dar poteca cea ingusta de pe marginea vaii e tare frumoasa. In dreapta e dealul, in stanga vale abrupta, si poteca are trepte formate din radacinile copacilor si din stanci, e chiar frumos. In departare, reusesc printre copaci sa vad coama Tatarut, si imi dau seama cat de repede castig altitudine. Dupa mai putin de o ora de  cand am intrat in padure, ies la lumina, undeva pe creasta muntilor Siriu. O limba mare de zapada ma intampina la iesirea din padure, si o urc facandu-mi trepte cu piciorul.

De aici mi se deschide in fata  o vale lina cu o poiana imensa, si dincolo de ea, varful Mălîia nu mai pare asa impunator, ci pare mai micut. Sunt si niste stane, si un drum ce face dreapta spre valea Siriului. Eu il urmez insa spre stanga, reintrand in padure undeva mai jos. E intuneric in padure si e noroi pe jos, dar drumul iese repede la lumina, langa o alta stana. De acolo vad pentru prima oara si varful Siriu, drept in fata. Din Tataru nu se vedea varful Siriu, el fiind mascat de culmea varfului Maliia. O  masina de teren rosie vine huruind din fata, si opreste langa mine. Sunt vreo 3 oameni iesiti la plimbare, care se minuneaza ca eu umblu singur prin padurile astea. Cand mai aud si ca am dormit singur in cort, imi spun ca ”nu esti sanatos la cap”, si eu ma bucur sa aud asta, luand-o ca pe un compliment. Apoi nici nu-mi doresc sa fiu foarte ”sanatos” la cap.

Ne uitam putin pe harta (ei n-au), imi spun ca pana la lacul Vulturilor se mai fac vreo 15-20 de minute, dar  ”nu stiu de ce pe placuta aia scrie ca se face o ora si 20” (1/2h).

Plec apoi mai departe si imediat ajung si in poarta Vanturilor – denumita astfel pentru ca sunt vanturi puternice care trec dintr-o  parte in alta in acea zona. Cand am ajuns eu era liniste si pace, chit ca ma pregatisem sa-mi pun geaca pe mine…

Ma hotarasc sa urc si pe varful Siriu, daca tot am ajuns pana aici, gandindu-ma (nu stiu de ce aveam impresia asta) ca e varful cel mai inalt din masiv. Am lasat rucsacul undeva langa o limba de zapada, si am inceput sa urc abrupt, fara poteca, spre varf. Apoi urcusul e tare abrupt si obositor, pe iarba moale. Am facut cam 30 de minute din Poarta Vanturilor pana pe varf, dar se pot face si mai mult, si mai putin (eu am ocolit putin urcand si un alt varfulet pe stanga, crezand ca gasesc o poteca pe acolo).

Pe varf  e plin de jnepeni uscati care obtureaza vederea, si sunt tufe de ienupar din cauza carora se urca mai greu uneori. Cateva pietre facute gramada si niste lemne infipte intre ele marcheaza punctul cel mai inalt. Din cauza norilor care se apropiau tot mai mult, nu am vazut mare lucru spre valea Crasnei, spre nord. In schimb am reusit sa vad spre est varful Penteleu, care mi se pare fenomenal prin faptul ca iese in evidenta atat de ascutit si singuratic deasupra padurilor nesfarsite. Trebuie neaparat sa ajung si acolo. Spre sud-est, spre dreapta asa, zaresc un coltulet din lacul Siriu, unde ar trebui sa ajung eu astazi. Spre partea de unde am urcat se vede varful Mălîia, care este de fapt mai inalt decat varful unde ma aflu eu, cu 5 metri. Eh, numai bine, in felul asta stiu ca atunci cand voi reveni in Siriu, trebuie sa urc si pe varful acela, ca el era cel mai inalt. Pe Siriu e mai incomod sa urci, ca e deviatie de la traseu. Asa ca mai bine ca l-am urcat acum.

Pentru ca se tot apropie norii, incep sa cobor rapid spre rucsac, pe care il gasesc cu bine. Imi placea cum se vedea el asa micut jos in vale…

De acolo reintru repede in drumul de… caruta si masina mai cu tupeu, si pornesc spre lacul Vulturilor. Marcajul a devenit intre timp punct rosu, si el paraseste spre dreapta drumul, intrand pe marginea Lacului Sec. Vazusem eu pe harta Lacul Sec, si citisem ceva de el, dar uitasem ca e de fapt un lac… sec! Mi s-a parut super interesant, apa nu era, dar forma lacului, fundul lacului, era evident ca acolo fusese  un lac! Acum era acoperit de flori galbene, si vreo 2 balti… Foarte dragut lacul asta sec, Lacul Sec. De la el ajung imediat si la Lacul Vulturilor, despre care auzisem mai multe, ca acolo merge mai multa lume. Langa el e o cabanuta, o casa de vanatoare sau ceva, n-am acordat prea multa atentie. Nu e nimeni oricum.

Dupa ce ma plimb putin pe langa lac si admir apa transparenta si felul in care o limba de zapada se reflecta in ea, ma duc sa mananc ceva la masa cu bancute de lemn din curtea (fara poarta) a ocolului silvic sau ce era el. M-am asezat eu frumos la masa, am scos primusul si-am dat drumul sa fiarba niste apa, am pregatit o cana cu ceai, fideaua de supa si sendviciuri, cand ce vad? Nu, nimic atat de interesant :)) Pe o pancarta de lemn de pe casuta scria ca e intrarea interzisa in cabana si in incinta imprejmuita… M-am simtit si prost ca m-am asezat la masa omului, care o fi el omul ala de nu lasa pe altii sa manance la masa lui din poienita, dar nici nu m-am mai ridicat. Oricum am avut grija sa nu las nimic in urma, am fost atent cand m-am asezat/ridicat sa nu se rupa bancuta cu mine etc :)) Ehe maica…

Pe un stalp de lemn de la intrarea in gradinita cabanei era un marcaj triunghi rosu. Pe harta  mea nu aparea decat un triunghi albastru in zona, dar harta mea e de pe vremea cand nici nu exista lacul de baraj jos in vale. Urc pe un delusor unde e un stalp cu o elice sau ceva interesant, si acolo vad mai multe marcaje triunghi rosu, care pornesc la vale pe unde vroiam eu sa cobor. Imi amintesc ca citisem pe net ca s-ar fi remarcat un traseu pana la lacul Vulturilor si ma gandesc ca asta trebuie sa fie, asa ca il urmez – oricum directia era cea buna.

Dupa ce traversez un paraias, poteca merge pe marginea vaii (in stanga vale in dreapta deal), apoi ajunge la marginea padurii din stanga. Trebuie atentie la intrarea in padure, care se face brusc, la stanga, coborand destul de abrupt – si nu trebuie mers drept inainte unde duce poiana. (Marcajul punct rosu care a ajuns la lac, merge mai departe pe culmea Fetele Mălîiei spre satul Stearpa de pe valea Siriului).

La intrarea in padure paraiasul a devenit deja mai voinic, si aspectul padurii ma atrage. M-am gandit eu inainte sa intru in padure, privind spre valea unde trebuia sa ajung (si vazand cata padure am de strabatut) ca o sa stau cu ceva emotii din cauza ursilor (trebuie sa fie ceva ursi pe-aici), dar apoi padurea m-a  linistit. La inceput copacii nu aveau multe frunze, si era destul de luminoasa. Paraul crea o vale din ce in ce mai adanca si frumoasa, niste stanci atrageau si ele atentia, si trebuie atentie mare la coborare, caci pamantul aluneca si frunzele uscate la fel, mai ales ca e destul de abrupt la inceput.

Aspectul acesta tomnatic al padurii nu se pastreaza mult timp, pentru ca apoi se intampla minunea: intru in primavara. O primavara cum nu am mai intalnit cred pe munte niciodata. A fost o portiune de traseu absolut incantatoare, pentru prima oara mi-am spus ”sper ca padurea asta sa tina cat mai mult!” – unde de obicei spuneam ”vai, padurea asta nu se mai termina…”. Era absolut fantastic, o padure de fag de un verde incredibil, nu doar el ca si culoare, ca era un verde crud, proaspat, superb, dar era si mult! Erau atatea frunze, si nu doar undeva sus, in varful copacilor, ci si mai la poale, si mai jos, unde erau puiuti de fag la fel de frumos colorati! O splendoare sa cobori prin acea padure, nu-mi venea sa cred. Si, cu gandul la ursi (sau poate nu), cantam cu toata forta ce-mi venea prin minte, incercand sa exprim cumva bucuria de a fi acolo, si frumusetea pe care o simteam in jur si in mine, datorita acelei paduri.

Se auzea si un ecou frumos, suficient cat sa te faca sa simti ca nu mai e nimeni pe-acolo – caci altfel te-ar fi auzit si ar fi raspuns cineva, si mi-era asa drag si bine sa fiu acolo incat imi doream sa apara chiar si un urs pe poteca, sa-i cant si lui si sa-i spun ca are o casa superba! 

(puteti vedea un video facut atunci, aici. Cum si ce cantam conteaza mai putin, pot canta si mai bine de-atat, daca nu am rucsac in spate si nu ma misc. Dar cum ma simteam… vai de noi ca nu ne simtim mai des asa!)

Dupa ce ma mai strecor printre crengi joase, trec peste paraie si vai abrupte (atentie dupa marcaj), ajung intr-o poiana la fel de verde ca si padurea. Ma sui putin in observatorul de vanatoare de langa un copac apoi ies intr-un drum forestier. Merg mai usor de acum, desi incep sa-mi simt picioarele tot mai obosite. Au rezistat ele pana aici, dar dintr-o data se vor revolta, le stiu eu :))

Drumul forestier ma mentine inca fascinat, cu verdele ce se apleaca deasupra lui din toate partile, cu valea abrupta din stanga si raul din vale, cu norii cenusii ce se zaresc uneori atunci cand copacii sunt mai rari pe margine. Ajung la capatul unui alt drum forestier – de fapt acelasi, dar ajung in locul pana unde ar putea urca si o masina mai putin tractaroasa :)) De acolo drumul e mai ok, desi sunt noroaie si ape care se scurg pe el, si denivelari si pietre cazute. Eu merg destul de repede, urmarit si de ploaie, si de gandul ca e duminica si trebuie sa prind un microbuz de la sosea. Pe la jumatatea acestui drum ma intalnesc cu vreo 5 barbati care venisera la cautat de ciuperci. Urcasera pana aici cu o Dacie veche. Aflu astfel ca pana la drumul de pe valea Siriului mai am doar vreo 2 km, dar de acolo sunt vreo 12 km pana la sosea. Soferul, de treaba, imi spune ca daca ma prind din urma cand sunt pe drum, ma ia el cu masina – chit ca sunt multi, nu-i problema zice, ne inghesuim. Oricum, nu-mi fac sperante de genul asta. Aflu si ca un autobuz ar fi la 4 fara un sfert (era aproape 1 ceasul). Ma gandesc ca as avea timp, dar nu ma gandeam cat de lung poate sa fie drumul forestier de pe valea Siriului. Pe harta parea rezonabil, dar de fapt pe harta, imi dau seama acum, aparea un alt drum, mai vechi, care mergea chiar pe valea raului – pe unde era candva si o cale ferata cu ecartament ingust. Acum drumul urca peste dealuri, nu pe valea raului.

Am iesit asadar in intersectia cu drumul de pe valea raului pe la ora 13:25. In dreapta, drumul duce spre cateva sate uitate de lume, unde am tras concluzia ca nici curent electric nu este (nu erau stalpi, nu erau fire, noaptea nu am vazut nicio luminita acolo).

In stanga, nici nu pornesc bine pe drum la vale, tarsaindu-mi betele de trekking peste pietre ca sa pun aparatul foto la loc in geanta, ca vad ceva ciudat pe marginea drumului. Niste haine colorate, ghemotocite pe pamant, pe pietre, jumate pe drum jumate langa. Ma uit mai atent si hainele incep sa se miste, pana ridica nitel capul o femeie, care a auzit zgomotul facut de betele mele. Ma grabesc spre ea si o intreb daca e bine, daca i s-a facut rau sau s-a lovit sau ceva… Imi zice ca e bine, ”multumesc lui Dumnezeu” si ca e cu vacile la pascut, si daca vacile sunt pe poiana pe vale pe-acolo… se odihnea si ea putin. Ma linistesc si ma amuz putin la gandul ca dormea asa, pe pietre, cand putea gasi un petic de iarba langa tot drumul ala. Ma intreaba de unde vin, si cand aude de Tabla Butii se minuneaza, dar imi zice ca a fost si ea cand era mai tanara. Mi-a zis si de satele de mai sus, ca e mai intai un sat Siriu, apoi Stearpa apoi mai e unul dar am uitat cum se cheama. Pe harta apare doar Stearpa.

Imi confirma ca ar fi vreo 12 km pana la sosea, idee care nu-mi place deloc, si plec mai departe – nu inainte de a observa caciula de un galben aprins pe care scrie cu albastru PNL. Mai putin conteaza cine e presedinte, important e sa tina cald la urechi caciula.

De ceva timp, la picioare am facut bataturi care au devenit foarte deranjante. Mersul  pe drum drept, cu pietre marunte, nu-mi face bine la talpi – mi-am dat eu seama ca si din cauza incaltarilor. Astea Salewa sunt mult mai usoare si comode si practice pe un astfel de traseu (lejer, pe poteci fara dificultate), dar pentru ca au talpa mai subtire eu simt mai usor pietrele in talpa, si nici pentru mers continuu 8 ore asta nu e un avantaj. Mi-am dat seama ca de-acum e mai bine sa le tin doar pentru excursii de o zi, sau pe trasee cu denivelari mai mari, si mai putin mers pe drumuri forestiere. Cert e ca deja ma ustura si talpile si degetele, si gandul ca am de mers 12 km nu ma bucura prea tare. Desi inca ma bucur de peisaj destul de mult, drumul se strecoara prin tunele de padure verde, si uneori se zaresc in urma dealurile verzi si umede, acoperite de acum de nori.

Incepe si sa ploua, asa ca-mi pun geaca cu gluga, si pelerina peste rucsac. Desi gluga am mai scos-o, imi placea sa ma ploua asa pe fata…

Am ajuns repede la cateva casute, unde vreo 3 caini ma latra ca si cand as fi un urs. E si un indicator pe o tabla, 3 ore spre comuna Siriu si 3 ore spre lacul Vulturilor (mi se pare cam putin, eu am facut 2 ore pana aici la coborare). Dar 3 ore de mers pe drum? Nu se poate… e prea mult pentru starea in care sunt! Si mai am de prins si autobuz!

Dar nu ma plang, merg doar putin mai ingandurat mai departe, destul de repede, incercand sa fac abstractie de durerea de la talpi. Ploaia se mai opreste, drumul mai si urca, facand curbe, urmarind conturul dealurilor si lasand valea Siriului in stanga, undeva mai jos. Unde, uneori, zaresc printre copaci coada lacului Siriu. Ce frumos arata! Pacat ca nu exista un loc de belvedere unde sa poti face cateva poze cu lacul inconjurat de dealuri verzi.

As vrea asa mult sa ma opresc, sa fac o pauza sa ma descalt, sa stau putin pe iarba, dar nu pot! E de ajuns sa te opresti 10 secunde ca sa iti dai seama ca e mult mai rau dupa, la repornire. Daca m-as opri 10 minute, m-as chinui mult, mult mai mult pe urma sa repornesc, si as merge mult mai incet, mult  mai rau. Asa ca ma fortez sa merg mai departe, si imi dau seama iar cat de important e sa ai un psihic puternic, care sa te mentina pe drum, care sa te ajute sa nu renunti, sa nu cedezi, si in final… sa reusesti.

Imi trece prin minte ideea ca uneori poate parea greu sa mergi o statie de autobuz pe jos, alteori e greu sa urci scarile la metrou si alegi scarile rulante – nu neaparat pentru ca ai vreo problema si nu poti merge/urca, ci din comoditate… si comoditatea asta te face sa pierzi uneori atat de multe lucruri… Si-mi amintesc de o amica chirurg care-mi spunea, socant la inceput pentru mine, ”dupa ce am taiat primul femur, mi-am dat seama ca pot face orice”. Si uneori ne e frica si ne plangem de lucruri atat de marunte. Si asa e, suntem in stare de mult mai mult, am putea face mult mai mult, am putea realiza mai multe, dar uneori suntem prea comozi, prea lenesi, prea delasatori… Si-atunci merg cu si mai mare indarjire  inainte, pe drumul meu cu bataturi, pentru ca desi poate ce-am facut eu nu e asa o mare realizare pentru altii, pentru mine ea e o crestere fizica, psihica dar si sentimentala, catre ceva mult, mult mai bun decat  ce ar putea sa-mi aduca o comoditate de a sta frumos la soare pe un sezlong.

La un moment dat, marcajul nostru, triunghi rosu (care ne calauzeste chiar si pe drum), face stanga, coborand abrupt pe o potecuta printre niste mesteceni. Drumul facea dreapta (pe o stanca scrie Zenit si e o steluta rosie desenata), dar poteca scurteaza mult, iesind direct la baraj. Nu se coboara decat 5 minute, trebuie atentie sa nu aluneci caci e foarte abrupt (dar si foarte frumos), si ai ajuns pe barajul de pamant care tine in spate lacul Siriu.

De aici cobor sirul foarte lung de trepte abrupte, nu inainte de a fi latrat de cativa caini si de a intreba un nene despre microbuze. Ajung astfel la un drum, care imediat ma scoate in soseaua principala langa biserica din comuna Siriu, acolo unde gasesc si statia de autobuz cu copertina albastra, unde numai bine ma adapostesc ca incepe iar sa ploua. Am ajuns aici dupa 2 ore de la indicatorul care spunea 3 ore, si dupa aproape 9 ore de cand am plecat de dimineata. E ora 15:30 si astept linistit un autobuz,  aruncand la un cos de gunoi niste sticle de plastic pe care le adunasem de pe poteca.

Am hotarat sa merg spre Brasov (nu spre Buzau, desi era mai scurt spre Bucuresti prin Buzau). In felul asta insa am mai avut parte de inca o mare descoperire si bucurie, si anume soseaua aceasta, DN10, care leaga Brasovul de Buzau. De la Siriu pana la Intorsura Buzaului (cel putin), traseul e absolut spectaculos! (chiar daca am mers in picioare ca autocarul era plin si afara ploua tare si pe mine ma dureau picioarele si eram obosit mort). M-am simtit frustrat ca, desi am mers in multe locuri in Romania si pe multe sosele, pe aceasta sosea nu imi aminteam sa fi fost vreodata (desi cica am fost acum vreo 5-6 ani, dar nu mai tin minte nimic, cine stie unde eram cu gandul) – si mi s-a parut acum mai frumoasa ca Valea Prahovei, ca Valea Oltului, ca Valea Jiului si poate si alte vai pe care nu mi le amintesc acum. E superb, soseaua urca mult, deasupra lacului, si tot  merge asa pe sus, printre munti verzi impaduriti, de care nu te mai saturi. Si de fapt acum trebuie sa vad cum ma organizez ca sa fac aceasta sosea pe bicicleta, dinspre Brasov spre Buzau (160 km).

Ca fapt divers, am cheltuit cu aceasta excursie in jur de 100 de lei. Transportul Bucuresti – Maneciu 16 lei, Siriu – Brasov 12 lei, Brasov – Bucuresti 32 lei. Mancarea vreo 40 de lei. Bucuria, amintirile, sentimentele, gandurile, locurile vazute, fotografiile – de nepretuit!

Pana sa ma urc insa in sa, sau intr-un alt microbuz/tren cu directia munte, raman in minte si in suflet cu incantarea ce au fost aceste doua zile, cu peisajele si  locurile  pe care le-am vazut, cu ceea ce am simtit si felul in care simt ca am crescut in urma excursiei. Iar fotografiile, de care sunt atat de incantat, imi vor starni mereu dorinta de a reveni pe potecile muntilor Buzaului, dar mai ales de a descoperi si mai mult din ei.

Ia sa vedem… cand se opreste ploaia?

…

Ioan, 10-13 mai, despre excursia in muntii Tataru si Siriu din 8-9 mai 2010.

Mai multe si mai frumoase fotografii realizate de mine in aceasta excursie din Tataru si Siriu, aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/VerdeDeSiriu?feat=directlink

Daca aveti drum prin centrul Bucurestiului, vizitati si magazinul Biscuit de pe bd Nicolae Balcescu 26, unde, la etaj, veti gasi expuse mai multe din fotografiile realizate de mine in diverse excursii prin tara si pe munte. Detalii aici:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2010/04/29/invitatie-la-ciocolata-biscuiti-si-fotografii/