In poiana din padure aveau cortul 100 de carpatisti,

Vine si ioan si spune – vreau sa-mi pun si eu cortu’ aici!

…

Pana a ajunge la intalnirea din Poiana Vladusca a membrilor site-ului carpati.org, sa spun pe scurt si despre prima mea intalnire cu varful Piatra Craiului Mica. Pentru ca incerc sa nu pierd nicio ocazie de a cunoaste un traseu sau un loc nou, chiar daca in Piatra Craiului am mai fost si puteam sa aleg drumul cel mai scurt si mai usor pana la destinatie.

Am plecat singur din Brasov vineri dupa-masa si era deja in jur de ora 15.30 cand am ajuns la fantana lui Botorog, unde am lasat si masina. De acolo poteca incepe sa urce usor prin padure, pe o vale seaca de rau, urmarind marcajul banda galbena. Vremea a fost frumoasa in acea zi, soare si cer senin, chiar daca vantul a avut ultimul cuvant de spus.

Dupa ce se paraseste albia seaca plina de bolovani, poteca urca mai abrupt, in serpentine. Dar e frumos, e o poteca larga, pe sub fagi inca verzi, si simti cum castigi destul de repede altitudine. Astfel incat dupa doar 45 de minute am iesit din padure in poiana Zanoaga. Binee, am mers si repede, in ciuda rucsacului nu foarte usor. De acolo traversez poiana cu sunet de caini ce ma latra si drujba ce taie brazi la marginea padurii (ah ce nu mi-a placut sunetul ala!), dar si in miros de brad de craciun – provenit, culmea! – chiar de la unul din brazii proaspat taiati. Din poiana peisajul e frumos, cu creasta umbrita a Pietrei Craiului si vaile de sub ea, precum si Magurile Branului, inverzite si ele de paduri ce rezista inca omului.

La indicatorul spre varf fac dreapta, incepand sa urc spre marginea padurii, de acum urmarind marcajul punct albastru. Odata intrat in padure ma simt iarasi singur (in poiana am mai intalnit 3 baieti ce mergeau spre Curmatura), de data asta intr-un mod mai intens pentru ca padurea e mult mai inghesuita, nu vezi prin ea mare lucru ca in padurea de fag. Urcusul e mult mai abrupt, iar uneori poti vedea in departare Bucegii sau creasta PC. Si dupa circa 40 de minute ajung sus – plin de emotia descoperirii mai ceva ca in fata unui ou kinder. De ce? Pentru ca imi imaginam cum trebuie sa se vada de pe varf! Si asteptarile nu mi-au fost inselate, chiar daca stiam ca nu voi prinde cel mai bun moment al zilei pentru a ma afla acolo. Privelistea spre Zarnesti si spre Bucegi e superba! Casele si drumurile sunt atat de jos in vale, si senzatia de inaltime e cu atat mai mare cu cat diferenta de nivel este si ea foarte mare – intre drum si varf (peste 1000 de metri!).

Am ajuns astfel la Crucea din Carpati, o cruce mare, metalica, si una mai micuta, de lemn. Sunt inconjurat de jnepeni si de prapastii (mai ales spre nord), si vantul sufla aici incredibil de puternic! Asa ca nu pierd timpul si scot pentru prima oara din rucsac, vesta de puf marca Nahanny, made in Romania (!) si castigata la concursul pentru cel mai bun jurnal de pe carpati.org.

Yuhuu, moama ce mandru sunt de ea! 😀 Pentru ca vreau sa ma grabesc sa fac niste poze, dar si sa mananc ceva, nu mai stau sa schimb si tricoul ud, asa ca pun vesta direct peste el. Strang snurul de la brau si-mi vad de treaba, bucuros sa constat ca vesta rezista vantului si creaza o atmosfera tare calduta in interior! Bine, aveam si tricoul x-bionic ce-i drept – care, desi ud, nu tine rece la fel ca un tricou obisnuit care e ud. Doar la maini imi e putin rece, si-mi pare rau ca nu mi-am luat macar manusile de bicicleta – pentru ca au inceput sa-mi inghete degetele pe aparat. Stand doar cateva minute, deja nu se mai pune problema sa scot ceva de mancare (din cauza vantului turbat), iau in fuga o ciocolatica si plec grabit spre varful Piatra Mica – aflat putin mai incolo, dincolo de o mare de jnepeni.

Arunc o privire si spre varful Leaota, ascutit si indepartat spre zari albastre.

Pe aici ma intalnesc cu un barbat si o femeie, si ma mira sa vad ca mai e cineva pe-acolo pe vantul ala! Le spun ca as vrea sa ajung la varful Ascutit la refugiu, dar voi lua o decizie in functie de ora la care ajung in Saua Crapaturii. Ei ma intreaba daca am frontala si ma anunta ca spre varf au mai urcat niste baieti sa doarma la refugiu. M-am gandit ca nu-i nimic, am cortuletul Ferrino cu mine, ar fi chiar interesant sa-l testez pe creasta – mai ales ca vantul e din ce in ce mai puternic!

Ajung astfel si pe varful Piatra Mica (1811m), o insulita de piatra intr-o mare de jnepeni, varf putin mai inalt decat  cel pe care e pusa crucea aceea mare. Intre cele doua varfuri e si o poiana unde s-ar putea monta cortul in caz de nevoie, dar pe mine ma sufla vantul prea rece ca sa mai stau pe-aici – chiar daca la corp imi era bine datorita vestei. Arunc o ultima privire spre creasta stancoasa a Pietrei Craiului, gandindu-ma ca aici trebuie sa fie superb la rasarit (cand soarele bate direct spre creasta), si incep sa cobor. M-am uitat si spre sud, unde cred ca se vedea chiar si poiana Vladusca, dar nu am zarit niciun cort, dar si spre nord, spre Codlea, unde valea era tare frumoasa si fara capat.

Coborarea e mai dificila decat ma asteptam. Sunt cateva zone cu cabluri montate pe stanca, si e destul de abrupt. Betele de trekking ma incurca dar nu mai stau sa le strang, insa ceea ce ma face sa ma simt si mai putin sigur pe mine e vantul! Era atat de puternic incat imi lacrimau ochii si nu vedeam unde puneam piciorul! In plus, eram si cu incaltarile pentru trail running, si nu cu bocancii cei rosii, un dezavantaj clar pe acest gen de traseu – nu ma simteam deloc la fel de sigur din cauza asta, chiar daca am facut creasta sudica incaltat astfel si n-am avut probleme. Cred ca a mai inceput talpa sa se toceasca, plus ca simteam lipsa unei sustineri si protectii in dreptul gleznelor. E prima oara cand am simtit lipsa bocancilor rosii. Pana acum ma descurcam bine cu ce alegeam  sa port (in functie de traseu, de vreme etc).

Cand am ajuns in saua Crapaturii, destul de repede de la varf, impins de vant si de faptul ca se facea seara, am hotarat clar ca nu e vreme de urcat pe creasta principala! Nu neaparat pentru ca m-ar fi prins noaptea pana la Ascutit, ci pentru ca vantul era mult prea periculos si eu nu eram incaltat potrivit pentru traseu!

De la balconasul de belvedere se zareste in departare Magura Codlei, un deal singuratic si evident, si eu imi amintesc ca pe aici am urcat prima oara in Piatra Craiului in urma cu cativa ani. Dar momentan am renuntat la creasta si am inceput sa cobor spre Curmatura.

La cabana am baut un ceai cald (1,5 lei), am mai vorbit cu cativa turisti cazati acolo si am analizat harta pentru a stabili un traseu pentru mai departe. Asta si pentru ca nu am vrut sa platesc 10 lei ca sa pun cortul in curtea cabanei – mi s-a parut prea mult, pai ce, chiar asa am ajuns? Sa pun cortul in curtea cabanei si sa mai si platesc pentru asta? La Curmatura? Macar daca eram in cine stie ce masiv muntos indepartat pe care nu-l cunosteam…

Asa ca am pornit mai departe, stiind ca ma va prinde noaptea pe poteca, urmarind marcajul triunghi rosu (nu mai fusesem niciodata pe acest traseu). La inceput se merge pe drumul forestier, apoi prin padure pe poteca. Pe drum veneau spre Curmatura un tatic si o mamica, impingand de zor la un carucior cu un bebe in el! Nu m-am putut abtine sa nu le spun ca mi se pare foarte tare ca merg pe munte cu copilul, gandindu-ma ca la 3 ani duceam rucsacel in spate cu sticluta de apa :))

M-am gandit si la varianta de a urca la varful Ascutit pe traseul de la Curmatura, acela cel mai direct – cred ca ajungeam mai repede acolo decat in poiana Vladusca (analizand indicatoarele), dar ar fi fost prea mult de urcat si deja ma simteam obosit – mai ales ca nu prea mancasem.

Asa ca dai chiuit prin padure, bucurandu-ma sa ma simt singur fara sa-mi fie teama – ma gandeam ca mai sunt oameni in apropiere, adunati pe poiana pentru intalnirea de a doua zi. Intunericul nu s-a lasat complet decat in padurea de brad, unde am folosit uneori frontala.  N-am mai mers singur noaptea prin padure, dar portiunile de padure alterneaza cu cele de poiana, si uneori se merge pe drum forestier, nu pe poteca. Deasupra se zareste mai intai cerul roz-movuliu, iar mai apoi, in padurea intunecoasa zaresc printre brazi luna plina – mare, galbena, stralucitoare – atat de frumoasa! Ca un felinar de pe-o strada veche dintr-un orasel pierdut in timp.

Partea cu intalnirea.

Cand ajung in zona unde credeam ca trebuie sa ajung (dupa circa o ora si 10 minute de la Curmatura), incerc sa-mi dau seama daca se aude cineva pe la vreo margine de padure, sa vad daca e vreun cort montat. Ma gandeam ca daca n-a ajuns inca nimeni, nu o sa pun eu singurul cort la marginea padurii, as prefera sa mai urc o ora pana la refugiul Grind. Apoi zaresc si o stana ce pare folosibila, asa ca iau in calcul si aceasta varianta. Dar mai merg intai putin pana spre capatul poienii, sa fiu sigur ca nu e nimeni. Cand colo, incep sa aud ceva voci dincolo de un delusor, intr-o vale. Si ma bucur sa constat ca sunt deja vreo 10 corturi montate si oameni destul de multi in jurul lor. Am ajuns aici pe la ora 20.

Era prima mea intalnire de genul asta. Cu cativa carpatisti (membrii ai site-ului www.carpati.org) ma mai intalnisem insa la atelierul de alpinism hivernal de la Diham, din martie. Acum insa, fiind intuneric si necunoscand aproape pe nimeni, mi-ar fi fost greu sa recunosc pe cineva. Asa ca ce puteam sa fac decat sa ma prezint pe mine, ca pe mine ma stiam cine sunt! Ioan Stoenică! :)) Si prima persoana pe care am salutat-o a fost Doina, care m-a recunoscut imediat dupa nume, ca-mi citise cateva jurnale. A fost tare placut sa constat apoi ca lumea ma stie, ca citeste jurnalele, ca apreciaza fotografiile… A fost interesant sa vorbesc cu oameni care ma stiau, desi nu ma cunoscusera personal niciodata. Pe unii i-am recunoscut si eu, dupa jurnale, dupa comenturile pe care le-am dat sau le-am primit… Mai putin dupa poza. Cred ca o poza nu vorbeste despre un om la fel de mult cum o poate face de exemplu un jurnal scris de el – in care ii vezi gandurile, trairile… Am avut de cateva ori reactia ”aaa, tu ai scris jurnalul ala cu muntele ala…” si stiam detalii din jurnal dar nu stiam si persoana din spatele lui. Pana atunci.

Mi-am montat cortuletul portocaliu si mic apoi am socializat la lumina focului sau a frontalelor, ba am gustat si din colțunașii lui Claudiu sau din diferitele sortimente de vin, palinca, rachiu – care mai de care facute in casa prin vreo regiune cu importanta viticola semnificativa! Eu nu prea beau alcool in general, ce sa mai zic la munte – asa ca mi s-a parut parca totusi prea mult! Dar aici parca era mai mult vorba de un schimb cultural – aceasta degustare de bauturi selecte, si in niciun caz o ”betie la iarba verde” cum prefera unii oameni care apoi isi lasa sticlele goale pe poiana. Prinde bine seara langa foc putin vin bun… si apoi… fiecare cu masura lui!

Pana spre miezul noptii corturile s-au mai inmultit, iar luna s-a ridicat deasupra dealurilor impadurite, parca special pentru a ne lumina noua tabara de baza. Apoi in sunet de chitara, rand pe rand s-a retras fiecare la cortul sau (ori al altuia) – iar eu am adormit intrebandu-ma ale cui erau cele doua voci feminine ce cantau atat de suav pe langa foc.

…

De dimineata incepuse sa picure, si totul era invaluit in ceata – asa cum fusese de altfel anuntat.

Spre creasta nu a mai plecat nimeni (decat Adrian, care a urcat pana la La Om, si un grup care a venit de la Plaiul Foii pe La Lanturi), in schimb o parte din grup s-a dus pana la Casa Folea in cautare de ciorbita de burta sau mai stiu eu ce. Eu nu regretam faptul ca n-am mai ajuns pe creasta, chiar am simtit ca de data asta pot sa-mi acord si mie o zi de stat degeaba pe langa cort – nu cred ca am facut asta vreodata – sa fiu pe munte si sa stau in acelasi loc atata timp. Am simtit totusi lipsa cortului de doua persoane, asta mic e foarte bun ca sa dormi in el, e super stabil la vant, dar daca vrei sa stai toata ziua pe langa el, sa mananci, sa te schimbi, sa te adapostesti de ploaie, e mai bun un cort mai maricel. Am zis ca data viitoare o sa aleg un traseu mai usor ca sa pot sa iau cortul mare fara prea multe greutati! Oricum, vremea te imbia sa dormi, si ma mir ca nu am intrat cateva ore in sacul de dormit – semn ca am avut ce face pe-acolo!

Langa steagul cu broscuta testoasa venita din Galati nu am putut sa nu remarc faptul ca majoritatea galatenilor aveau cort marca Hannah, aceeasi culoare (kaki/verde). Mi s-a parut putin amuzant, ma gandeam ca s-a deschis o reprezentanta Hannah in Galati, sau ca si-a luat unul primul, si apoi ceilalti au vazut ca e bun si si-au luat si ei la fel :)) De fapt era doar o coincidenta. Dar a fost dragut sa vezi, chiar si in acest mic detaliu (intamplator) o comunitate unita, apropiata. Dincolo de ”Milcov” (era un parau care formase un santulet chiar prin tabara noastra), judetele o cam luasera razna pe poiana, invecinandu-se cum nu s-ar intampla nici in caz de alunecari masive de teren! :)) Dar Galatiul mi s-a parut punctul de reper al hartii :))

Intre timp unii s-au mai mobilizat la adunat lemne din padure (chiar busteni intregi, mari!), altii au pus primusurile la treaba, si desi vorba a fost lunga, chiar nu a dus deloc la saracia omului. Mi-a placut mult sa vorbesc si cu Gigi Cepoiu (super tare cate lucruri stie si cate locuri a vazut), cu Baltarel (expert in muntii Macinului), Catalin (la munte) – care mi-a permis sa iau cate ceva din ”gradina cu zarzavaturi” (si slanina!), Adrian (A2) – pe care l-am apreciat ca a mers cu baiatul sau la munte (stiind cat de important e sa inveti copiii sa respecte si sa aprecieze natura), Claudiu (Iasi), pasionat de partea mai putin vazuta a Ceahlaului, Stefan (Tesla) pe care il stiam de la Diham si caruia i-am facut acum o poza pe care  a spus ca o va pune la avatar :)). Doina si familia (e tare placut sa ai o familie unita care sa participe impreuna la astfel de iesiri), Nucu (suparat pe mine ca pun prea putine poze pe site! :)) ), Alexandru – cu care am schimbat impresii despre vesta de puf Nahanny pe care am castigat-o amandoi la acelasi concurs – si ne gandeam daca sa infiintam un club al castigatorilor acestui concurs :)). Luna – despre care nu stiam nimic pana acum si care avea pe munte mai multa electronica decat am eu acasa :)) – un pic ciudățel poate pentru unii, dar cum nici eu nu sunt tocmai o oita alba, am apreciat pasiunea sa pentru electronica, imbinata cu mersul pe munte. Ba mi-am amintit ca si eu imi doream sa-mi cumpar un panou solar, ca sa pot sa merg cu laptop-ul pe munte, sa scriu ”live”, la fata locului, ceea ce simt uneori…  Si desigur si altii care imi scapa acum sau carora nu le-am retinut numele (oricum ma mir ca am retinut atatea nume, ca eu am o problema cand e vorba de retinut nume la prima intalnire!) :))

Dupa ce s-a strans toata lumea, unii veniti pe biciclete, altii adunand de pe drum cativa caini rataciti, ne-am asezat in jurul focului (devenit intre timp mult mai mare) si am inceput cele 4 ateliere – teme de discutii. Ideea mi s-a parut foarte buna, niste discutii care sa ajute cumva la imbunatatirea site-ului – avand in vedere ca fiecare poate avea ceva de castigat de pe urma lui (informatii, prieteni etc), nu strica sa contibuim cumva si la dezvoltarea lui.

S-a discutat despre cenzura pe site, despre turele de initiere si cele propuse de membrii, despre  fotografii si alte feluri de a ușura sau imbunatati relatia utilizator – site. Eu am propus sa se afiseze pe prima pagina nu doar ultimele 2 jurnale postate, ci 3 sau chiar 4 – macar si doar cu titlul. Ca poate daca vezi ceva pe prima pagina, intri sa citesti, dar daca nu, poate nu stai sa cauti prin arhiva. Zic si eu, ca deh, am o afinitate pentru rubrica de jurnale :)) Ma intreb de ce? :))

Cel mai mult cred ca mi-a placut atelierul despre turele de initiere, Claudiu era parca cel mai stapan pe sine, stia ce are de spus si nu se lasa intimidat de parerile unora, care erau in contradictie cu parerile tuturor celorlalti. Chiar mi s-a parut ca stie ce spune si are multe de spus. Mai mai ca as merge si eu intr-o tura de initiere! Fara legatura cu asta, ma gandesc serios sa propun candva si eu o tura pe site, mai ales ca mi se pare ca lume dornica sa mearga e destula, dar oameni care sa propuna sunt mai putini. Si aceste ture sunt un mod bun de a oferi ocazia sa cunoasca mai bine muntele si celor care isi doresc, dar nu au posibilitatea (vesnicul motiv ”as merge dar n-am cu cine”) – asa ca ar trebui intr-adevar promovate si incurajate.

…

Apoi s-au continuat discutiile pe cont propriu, cei care venisera impreuna intre ei (dar nu numai), cei care venisera singuri (iata eu!) se bagau in seama cu toata lumea… :)) Acum nu stiu altii ce-au facut si cum s-au simtit, cati oameni noi au cunoscut si ce parere si-au facut despre ei. Dar eu m-am simtit mai bine decat ma asteptam, am cunoscut si am vorbit mult cu multi oameni pe care nu-i mai vazusem niciodata si ma simt parca si mai apropiat de comunitatea carpati.org, cand vad ca ea nu reprezinta doar niste id-uri pe net, ci oameni care chiar merg pe munte, chiar sunt o companie placuta si persoane cu care sa vrei sa mergi candva intr-o excursie. Desigur, fiecare membru cu personalitatea si felul sau de-a fi, apartenenta la un site nu spune neaparat ceva despre tine. Tu insa ar trebui sa o faci.

Peste noapte a inceput iar sa picure, de altfel toata ziua ba a plouat ba s-a oprit… dar nor a fost mereu. Pe la 3 noaptea, cand toata lumea dormea si focul se stinsese de la ploaie, au inceput sa latre cainii pe la marginea padurii. Ma gandeam ca asta nu poate insemna decat un singur lucru, asa ca am stat minute bune cu capul afara din cort, incercand sa zaresc vreo miscare suspecta printre corturi (mai ales ca pozitia pe care o aveam si forma cortului imi permit sa scot imediat capul afara). Am zarit doi ochi stralucind in lumina frontalei mele, la marginea padurii, dar am banuit ca e doar un caine, asa ca am intrat inapoi in cort in cele din urma. N-a trecut un minut ca am simtit cortul meu miscandu-se, si ceva impiedicandu-se de una din sfori, cea aflata la picioare. Nu m-am speriat, gandind ca era un caine, dar am deschis repede fermoarul, incepand sa vorbesc, doar pentru a constata ca intr-adevar fusese un caine cam impiedicat.

Pe la 7-8 a inceput lumea sa se trezeasca. Era duminica si ne pregateam sa plecam spre case. Corturile au inceput sa dispara unul cate unul, ne-am luat la revedere si am pornit, in grupuri mai mari sau mai mici pe cararile de sub Piatra. Am luat si un sac de gunoi, pe care l-am umplut cu sticle goale de plastic, pungi sau diverse amabalaje gasite pe poteca (in spiritul Lets do it Romania – in ideea ca Romania sunt si eu, suntem si noi).

Eu am mers impreuna cu Ana (Hana) si cu Stefan (care au venit cu mine cu masina pana in Brasov). Am mers prin Cheile Pisicii (despre care auzisem pentru prima oara cu aceasta ocazie, de la cei ce venisera pe acolo in ziua precedenta – la mine pe harta nu erau trecute), asa ca m-am bucurat ca baietii de la Galati au luat in primire sacul de gunoi, ca eu m-as fi descurcat mai greu cu el prin chei.

Traseul e marcat cruce rosie, si paraseste drumul forestier pe dreapta, intrand pe o vale ingusta presarata de stanci ude. Nu era apa pe albia raului, erau doar pietre si frunze moarte si pamant, iar fagii de deasupra incepeau parca sa ingalbeneasca in fata toamnei – macar putin. Mi-a placut traseul pe-acolo, nu e lung dar e frumusel, cu cateva zone in care e nevoie de ajutorul mainilor si trebuie atentie sporita.

Iesind inapoi in drumul forestier, in Prapastiile Zarnestilor, ne reintalnim cu restul grupului, si de aici tinem drumul spre Fantana lui Botorog, si de acolo fiecare la treaba lui.

…

Si iata ce usor e sa cunosti oameni noi, sa iesi in natura, sa faci ceva pentru tine, pentru altii sau pentru munte. Si cred ca toate ar trebui sa aiba la baza o dorinta comuna de a fi mai buni, mai intelegatori, mai veseli. Apoi… muntele va fi acolo mereu. Restul depinde de noi.

…

Ioan Stoenică, 30 septembrie 2010, despre intalnirea de la poalele Pietrei Craiului din data de 24-25-26 septembrie.