Tura lui Ioan – din spatele scenei

O sa incerc prin acest jurnal sa descriu anumite aspecte ”din spatele scenei”, si anume detalii care tin de organizarea unui grup de 40 de oameni intr-o tura pe munte, eventuale probleme ce pot aparea – toate vazute din punctul meu de vedere, si NU al unui expert in organizarea de ture pe munte care eu nu ma consider a fi. Unele lucruri ar putea fi utile celor ce isi doresc sa propuna o tura, altele celor ce vor sa participe la ea. Cred ca e important ca oamenii sa stie si aceste aspecte, pentru ca nu e de ajuns sa iti doresti ceva ca sa si obtii acel lucru. Uneori trebuie sa poti si sa oferi ceva in schimb. Sa fii ceea ce trebuie sa fii ca sa poti obtine ceea ce-ti doresti.

Daca de cele mai multe ori prefer sa merg singur pe munte, asta nu inseamna ca imi displace compania oamenilor sau ca nu sunt sociabil – desi multi ar putea crede asta. E vorba de faptul ca aleg ceea ce eu prefer mai mult la un moment dat – si prefer ceva de care ma simt mai apropiat sufleteste. Iar unul din aceste lucruri este bucuria oamenilor, mai ales daca pot sa contribui si eu cumva la obtinerea ei. Asa ca, stiind ca multa lume si-ar dori sa mearga pe munte si nu are cu cine, dar si ca multa lume si-ar dori sa mearga cu mine, am pus in aplicare o idee pe care o aveam de cateva luni: am propus o tura pe munte pe site-ul carpati.org.

Ca o paranteza, cred ca apartenenta la un astfel de site e extrem de utila celor ce-si doresc sa fie mai aproape de natura, de munte, de oameni care simt si-si doresc aceleasi lucruri din punctul asta de vedere. De aceea am insistat ca cei care vor sa participe in tura mea sa aiba (sau sa isi faca) un cont pe site. Pentru ca ”n-am cu cine” pentru mine se traduce prin ”nu-mi doresc suficient de mult incat sa fac ceva in acest sens”. Sper deci ca dupa aceasta tura sa incercati sa duceti lucrurile mai departe, iar carpati.org sa fie punctul de plecare. Ati putea avea multe de castigat, si alaturi de voi poate si altii. 

In tura propusa de mine era vorba de o excursie de o zi, pe un traseu destul de scurt pana pe varful Clabucetul Maneciului (1460m) din judetul Prahova. Am ales acest traseu si pentru a arata ca exista varfuri micute, usor accesibile – dar cu trasee si privelisti extraordinare, dar si pentru ca cei mai putin antrenati sa poata sa vina si sa faca fata experientei – oferindu-le astfel o ocazie pe care poate nu au mai avut-o de ceva vreme – aceea de a merge pe munte.

Nu-mi faceam probleme ca nu vor fi doritori, dar nici la 40 de oameni nu ma asteptam. De ce s-au strans atat de multi oameni ar putea  fi un subiect interesant de dezbatut. Sunt sigur ca varfuletul acela pustiu si salbatic a avut  ceva de-a face cu asta, dar sigur a mai fost ceva.

E greu sa pleci pe munte cu cineva pe care nu-l cunosti, pe care nu ai de unde sa-l iei (nu poti sti mai nimic despre el) si care eventual propune o tura prezentata in 3 cuvinte cat sa umple spatiile obligatorii. Cei care se inscriu la o tura ar trebui sa fie suficient de responsabili incat sa vrea sa stie mai mult despre cel ce propune tura si despre traseul propus, iar cei ce propun o tura ar trebui sa ofere cat mai multe informatii – care sa ofere motive oamenilor sa aiba incredere cat de cat, sa simta ca merg alaturi de cineva caruia ii pasa (daca ii intereseaza asta).

Mie mi-a fost usor sa ofer asta pentru ca multi deja ma stiau. Sa fii activ pe site e ceva tare util si pentru tine dar si pentru altii – si iata ca acest aspect a contat pentru multi dintre cei ce s-au inscris in tura mea. Mie mai greu mi-a fost insa sa accept oameni care aveau la profil completate doar cateva cuvinte, nu aveau niciun fel de activitate pe site si eventual nici poza de profil. Iar in viitor voi fi mult mai selectiv si din punctul asta de vedere. Din regulamentul privind turele pe carpati.org: ”Pentru a va creste sansele de a gasi parteneri de drum, este bine ca la profil sa aveti inscrise detalii concludente. Multe persoane ezita sa insoteasca membri zgarciti in detalii personale” – va sfatuiesc sa cititi oricum regulamentul turelor in intregime, precum si partea despre Rank – despre de ce e bine sa fii activ pe site http://www.carpati.org/rank/ .

Dar sunt ture si ture, oameni si oameni  – ce spun eu nu e general valabil. Fiecare ar trebui sa stie pentru el ce e cel mai bine. O atentie sporita insa nu cred ca strica.

Numarul mare al celor inscrisi putea sa ma bucure si sa ma ingrijoreze in acelasi timp: voiam sa se bucure cat mai multi oameni de aceasta iesire, dar nu voiam ca grupul sa o ia razna prin padure, voiam sa existe comunicare, nu voiam sa existe neintelegere – si cand numarul de oameni e asa mare, fiecare cu nevoile, preferintele, ritmul si dorintele lui… e greu sa-i tii pe toti uniti. Din fericire ceea ce mi-a dat curaj (in plus) sa merg mai departe si sa accept un numar asa mare de oameni, a fost faptul ca pe multi ii stiam – intr-un fel sau altul, intr-o masura sau alta. Stiam despre cei mai multi ca sunt oameni super, care nu ar face probleme – si mi-am dat seama ca si intre ei s-ar intelege bine, daca se intelegeau cu mine. Eu tac de multe ori, dar observ foarte usor foarte multe lucruri pe care altii nu le baga de seama.

Pe unii ii cunoscusem macar putin si personal, pe altii ii stiam doar de pe internet. Cu cativa mai fusesem pe munte iar vreo doua fete imi erau chiar surori. Pe unii nu-i stiam deloc, dar poate aveau un profil completat dragut care sa-mi dea o idee despre ei. Iar cei cativa despre care chiar nu stiam nimic erau prea putini ca sa poata sa mai influenteze cumva in rau restul grupului. Oricum, cert e ca nu m-am simtit absolut deloc ”singur impotriva tuturor”. Asa ca nu am fost deloc speriat de necunoscut – desi era prima oara cand mergeam cu atata lume pe munte, ce sa mai spun de prima oara cand organizam o excursie cu atata lume.

M-am simtit mereu capabil sa tin lucrurile sub control astfel incat totul sa fie bine pentru toata lumea. Mi se pare foarte important sa fii sigur pe tine, nu doar in situatii de genul asta, ci mereu. Dar siguranta asta trebuie sa se bazeze pe ceva, pe experienta, pe capacitatea de a te descurca, de a face fata neprevazutului etc. Cu siguranta mai am multe de invatat si eu, nu ma cred expert in organizat ture, dar stiu ca pot sa o fac.

Deasemenea conteaza foarte mult bunavointa pe care fiecare membru al grupului o are ca om. Capacitatea de intelegere, rabdarea, dorinta de a-i ajuta si pe ceilalti. E ca si cand te calca cineva pe picior in metrou: poate sa-si ceara scuze sau nu (depinde cum e el), dar tu poti sa reactionezi ca un idiot si sa te rastesti la el, sau poti sa-i zambesti si sa-i spui ca nu e nicio problema – mai ales ca realizezi ca nu a facut-o cu intentie. Eu prefer genul acesta de oameni, calmi, cu bun simt, prietenosi – si cred ca daca oamenii sunt mai mult asa, atunci si intr-un grup (sau chiar intr-o societate) lucrurile pot merge mai bine. Cand esti mereu pus pe cearta si mult prea individualist sau egoist ca sa-ti pese si de ceilalti, atunci grupurile mari nu sunt neaparat cele mai potrivite pentru tine. Iar din grupul meu de 40 de oameni eram sigur ca mai mult de trei sferturi erau asa cum trebuiau sa fie.

Pentru ca din Bucuresti am fost 27 de persoane, am aranjat sa inchiriem un autocar – astfel incat sa avem transportul asigurat dar si sa profitam de drumul pana la locul de intalnire ca sa ne cunoastem mai bine.

Sora mea Irina (aripidezapada) a pregatit de acasa niste biletele care sa ne ajute sa spargem gheata si sa facem prezentarile intr-un mod… amuzant. Am pus biletelele in caciula Mariei si eu am mers pe rand pe la fiecare ca sa traga un bilet. Fiecare isi spunea apoi numele (sau i-l spuneam eu) si caracteristica scrisa pe bilet: ”eu sunt ioan si sunt… (sunet de tobe, rascolit biletele in caciula)… optimistul grupului! Ha, s-a potrivit!” Si Mariei i s-a potrivit foarte bine, ea tragand biletelul cu ”golanul” grupului. Stefan a fost ”mamica grupului”, Sorel a fost ”joey din friends”, Olga ”fotograful grupului” – desi cred ca Andrei i-a furat biletul, dornic sa fie el fotograful grupului :)) Am mai avut colorata grupului, ghidusa, descurcaretul, vitezomanul si nu mai stiu.

Pentru ca am avut si o chitara (adusa de Cosmin), am putut sa ne incercam – mai mult sau mai putin – talentul pe acordurile lui Cosmin si apoi Stefan. Amintire cu haiduci e preferata mea, si desigur Visul – in care versul meu preferat e deja cunoscut: ”pe poteeeeeciii!” – cu accent de Pepe ar spune unii. Nu mai spun nimic despre melodia in care eu am fost ”domnisoara domnisoara, lasa-ma sa te…” (sa ce domnule, sa ce? Da unde te crezi aicea?!)

Trei ore trec rapid chiar si cu viteza legala, asa ca am ajuns la locul de intalnire intr-o clipa. Soarele se zbatea printre nori si reusea sa-i invinga din cand in cand, iar cerul era absolut perfect pentru fotografii – cu norii aceia cenusii si grosi, dar cu lumina calda de la soare. Cat mi-am dorit sa se mentina asa si cand vom fi noi pe varf – dar asta nu s-a intamplat.

Dupa ce ne-am intregit grupul si cu cei veniti cu masinile din alte parti, ne-am echipat si am pornit toti 40 pe drumul inghetat spre culmi necunoscute. Mai intai eu mi-am stabilit un om de incredere la coada grupului – pe Valentin (vali_zanfir). As fi pus pe cineva si in fata grupului, dar desi asta parea mai usor de facut, nu a fost.

Pe drumul forestier lumea s-a mai rasfirat, dar aici asta nu punea neaparat probleme. Cu Valentin am comunicat prin statii de emisie-receptie (puse la dispozitie de Ovidiu si de cameramanul sau). Ne-am reunit toti la casuta darapanata unde urma sa parasim drumul forestier pentru a urca prin padure.

Un alt aspect de  care trebuie tinut cont intr-un astfel de grup e urmatorul (si se descopera singur destul de repede): fiecare are ritmul sau de mers. Unii pot sa mearga mai repede, altii obosesc mai usor si merg deci mai incet – plus ca au nevoie de pauze mai multe. E foarte complicat sa stea toti apropiati in conditiile astea – pentru ca cei care merg mai incet se simt trasi prea repede (si deci obositor) de cei din fata, cei din fata se simt tinuti pe loc de cei din spate. Regula este sa mergi in ritmul celui mai incet (pentru cei cu antrenament e mai usor sa mearga mai incet decat este pentru cei fara antrenament sa mearga mai repede). Nu ne grabeam nicaieri oricum, aveam timp, asa ca solutia cea mai buna mi s-a parut cea cu pauzele  de regrupare. Cand cei din fata ar fi mers fara sa se opreasca, ii opream – astfel incat sa ajunga si cei din urma. Acum e o alta situatie delicata – pentru ca pana vin cei din urma, cei din fata deja s-au odihnit si vor sa plece (motivati si de faptul ca stand pe loc incepe sa le fie frig). Dar in felul asta cei din spate nu apuca sa faca pauza, asa ca trebuie stat putin mai  mult.

O alta solutie ar fi ca cei care merg mai incet sa mearga in fata, sa stabileasca ei ritmul – dar presiunea grupului din spate ar fi fost prea mare pentru unii asa ca nu au vrut. Oricum, chiar si in conditiile astea dificile (mai ales ca traseul nu permitea sa mergem prea multi unul langa altul, ci doar in sir indian), grupul a reusit sa se mentina destul de unit. Cei din fata nu apucau sa se departeze prea mult pentru ca se opreau (sau ii opream), in spate nu ramanea nimeni pentru ca avea Valentin grija (a contat mult sa stiu ca e cineva acolo care chiar nu lasa pe nimeni in urma) – si eu am putut sa ma plimb din fata in spate si la mijloc ca sa fiu un fel de lipici care creaza o legatura intre membrii grupului.

Iar pauzele au fost si un bun mod de a socializa cu ceilalti participanti, si asta chiar s-a intamplat pentru multi dintre ei – ceea ce m-a bucurat tare mult. Pentru multi a fost o surpriza sa descopere atatia oameni de treaba – cand poate nu se asteptau – dar nu stiu de ce a fost o surpriza, doar le-am zis ca asa va fi! La unii s-a simtit insa lipsa dorintei de socializare (a dorintei, nu a capacitatii) – ceea ce nu-i o problema, ca nimeni nu e obligat la nimic, doar ca e totusi in neconcordanta cu restul grupului – si asta se simte.

Eu sunt multumit per total de cum au mers lucrurile din punctul asta de vedere. Asta s-a putut intampla si datorita faptului ca cei din fata au inteles cat de cat nevoia de a-i astepta si pe ceilalti si nu s-au razvratit si nu au luat-o prea mult de capul lor in sus prin padure :)) Chiar daca tendinta a existat, fiind destul de naturala pentru oameni obisnuiti cu un anumit ritm. Eu oricum imi faceam mai multe probleme in aceasta privinta, in privinta celor din fata, decat  in privinta celor din spate – pentru ca cei din fata aveau suficiente resurse incat sa ”se razvrateasca” – daca nu exista bunul simt si intelegerea de care spuneam  mai sus.  

In privinta celor din spate problemele ar fi fost de alta natura, si anume incapacitatea de a mai face fata efortului de a urca de exemplu. Cred oricum ca pentru cei fara conditie fizica ritmul nu a fost neaparat cel pe care si l-ar fi dorit – adica mult mai incet cu pauze mai dese. Chiar si asa, cu un efort mai mare la inceputul urcusului lucrurile s-au mai aranjat pe parcurs, cand si panta s-a mai domolit putin. E foarte important sa alegi traseul in functie de propriile capacitati fizice si psihice – si sa nu te bagi pe un traseu care te depaseste (dar cum stii care traseu ti-e potrivit? – trebuie sa incepi cu cel mai usor probabil). Ideal ar fi sa iti doresti si sa fii motivat sa iti imbunatatesti conditia fizica, astfel incat in viitor sa mergi din ce in ce mai bine. Nu mai spun despre avantajele din punct de vedere al sanatatii, sper ca toata lumea e constienta.

Urcusul prin padure a fost epuizant pentru multi – mai ales pentru cei care nu mai mersesera pe munte de multe luni sau chiar ani. Poate a fost putin si ideea de grup care i-a motivat si sustinut sa mearga mai departe, sa-si depaseasca limitele si sa reuseasca – cert e ca au facut-o! Si desi erau obositi, eu nu am simtit ca e cineva care tine grupul pe loc in mod deranjant. Ba chiar cred ca am mers foarte bine, intr-un ritm foarte bun. Si ma bucur ca nu a fost nimeni care sa se aseze in fund sa spuna ca nu mai poate si ca se intoarce la autocar :)) Dar asta nu se putea intampla, decat eventual cu cineva pe care nu-l cunosteam deloc. In situatia aia ce era de facut? Trebuie gandit in avans…

Iesirea din padure a schimbat complet lucrurile. Am iesit parca intr-o alta lume, unde regulile naturii si fizicii erau altele – unele noi pentru cei mai multi participanti. Pana s-a echipat fiecare cu tot ce avea prin rucsac, grupul s-a mai rasfirat. Am stabilit oricum sa ne oprim sa mancam la o casuta darapanata pe care o stiam sub varf, asa ca ne-am indreptat intr-acolo. Pauza a prins tare bine, desi cineva lasase ferestrele deschise la casuta si era destul de curent in interior – ba mai intra si zapada fulguita. Inspirati cei care au avut  la ei termos cu ceai cald – prinde tare bine pe o vreme din asta (bun si ceaiul de kiwi – de la Gabi – si cel de mar – de la Daniela (?) – interesant si ceaiul lui Sorel – care facea pe barmanul la fereastra 😀 Multumeeesc!). In living cineva a intrat incaltat astfel incat pe jos era mult noroi, asta nu prea mi-a placut – pai unde va credeti aici, in grajd? Ah, stai, chiar asta era… ok, nicio problema atunci.

Despre urcusul la varf s-a scris deja. Pentru cei mai multi a fost o experienta noua acel viscol. Cum bine insa specifica Andrei intr-un comment, rar cand mergi la munte prinzi asa viscol, deci asta nu ar trebui sa ii sperie pe cei care au mers pentru prima oara iarna la munte.

In astfel de conditii realizezi (sau ar trebui) cat de important este echipamentul pe care il ai la tine! Daca ai facut imprudenta de a uita acasa caciula sau manusile, se schimba dramatic situatia! Fața – urechile, obrajii, nasul, gatul, apoi mainile, degetele picioarelor… sunt cele mai expuse la frig – si pentru ca ele nu se incalzesc datorita mersului – asa cum o face corpul.

Unii au avut pantaloni prea subtiri, astfel incat picioarele le cam inghetasera, unii au simtit frig la degetele de la maini – avand manusi prea subtiri (si eu printre ei – desi manusile de polar proaspat cumparate erau foarte calduroase – au si ele limita lor). Un mare plus pentru cei ce au avut ochelari de ski sau cagula! La fel si betele de trekking, un adevarat ajutor ca sa opui rezistenta vantului, cand el voia sa te impinga inapoi sa nu te lase sa ajungi la varf. Chiar si betele ecologice imprumutate din padure au prins foarte bine!

Un minus in conditiile astea sunt tricourile de bumbac, care daca se uda (de la transpiratie de exemplu) nu se mai usuca si vor tine rece oricate pulovere vei pune pe tine.

Nu stiu cati au reusit sa ramana uscati la picioare (eu nu) dar si asta e un aspect care poate influenta mult felul in care te simti intr-o excursie. Mi-a placut de Marilena, care isi cumparase bocanci special pentru aceasta tura si era mandra de ei… dar in autocar la intoarcere era mirata cum de s-au udat la exterior :)) (in interior erau ok, dar  pe-afara erau umezi – pai duhhh). Sweet.

Oricum, eu m-am bucurat ca nimeni nu a aparut in blugi sau cizme de oras.

De la casuta pana la varf ne-am cam impartit – unii scurtand pe panta mai abrupta direct la varf, iar eu cu cei mai multi intorcandu-ne in drumul de creasta ca sa urcam mai lin. In prima faza nu mi-a placut ca ne-am despartit, dar pentru ca distanta era scurta si zapada nu prezenta riscuri de a o lua la vale m-am gandit ca e ok si-asa. Nu e cazul de politie :)) Ceea ce ar trebui tinut cont in astfel de situatii e ca unii pot sa simta la un moment dat ca ei vor pe nu stiu unde, pare accesibil si mai scurt – dar poate ei nu stiu sa aprecieze riscul de avalansa sau alte riscuri pe care cineva mai cu experienta le poate vedea. Nu stiu cati din cei care au mers pe-acolo s-au gandit la posibilitatea unei avalanse, avand in vedere faptul ca panta avea inclinitatie suficient de mare si existau limbi de zapada. Nu era cazul oricum de pericol caci zapada era putina si stabila, dar oricum trebuie analizat inainte. Eu m-am uitat atent la panta aia, ca deh – reminiscente de la tura pe vf Papusa pe care o facusem singur cu cateva  zile inainte.

Despre distractia de pe varf ce sa mai spun. Ca lumea plutea pe aripile vantului, nu neparat din dorinta proprie. A urmat si o portie de gecuș (un fel de saniuș dar pe geci), varianta cea mai rapida fiind cea pe spate, cu capul in jos (aluneca cel mai bine!). Eu m-am ales cu o mica zgarietura de la zapada din cauza unor rasuciri care mi-au placut de altfel foarte tare!

La coborare frigul ii impingea pe unii sa mearga mai repede, dar a functionat ca si la urcus metoda cu regruparile. Am  uitat intr-adevar sa mentionez in descrierea traseului ca la coborare mai avem si de urcat :)) Dar serios, era vorba de o descriere succinta, nu a fiecarei denivelari. Pentru asta puteati sa cititi jurnalul cu descrierea traseului. Oricum, toata lumea a realizat ca ”asta e culmea!” – pentru ca in stanga era vale, in dreapta era vale… clar aia era culmea! Culmea culmilor.

La coborare a contat faptul ca stiam traseul, pentru ca  altfel era usor sa urmam la un moment dat o culme sau o vale gresita si sa iesim mult mai departe decat unde am fi vrut sa iesim. Nu stiu cati din cei care au fost si-au pus vreun pic problema orientarii in spatiu, cei mai multi au mers urmandu-l pe cel din fata. Pe Cosmin l-am observat ca era mai atent la aceste aspecte, se simtea ca nu e strain de orientare prin padure pe trasee nemarcate. Oricum, nu strica sa fii constient de ce se intampla in jurul tau, chiar daca nu esti tu responsabil cu… nimic. Asta nu inseamna ca trebuie sa fii iresponsabil.

Teoretic in fata ar trebui sa mearga cineva care stie traseul, dar cum eu eram singurul si nu puteam sta doar in fata… trebuie sa ne bucuram ca am ajuns unde trebuia! :)) Ei hai ca nu era greu.

Coborarea mi-a dat ceva emotii din cauza vantului puternic. La cat de  multe crengi uscate erau cazute pe jos nu era greu sa-ti dai seama ca te afli intr-un teritoriu periculos – oricand putea sa cada o creanga, sau chiar vreun copac intreg. In anumite momente imi venea sa-i iau pe toti participantii pe sus si sa-i duc mai repede la vale, sa stiu ca am iesit din zona aia expusa. Oricum, ajuta sa fii atent si la aspectele astea, fiecare ar trebui sa mai ridice un ochi spre cer din cand in cand – si nu doar pentru spectacolul oferit de crengile copacilor sau de nori.

Un alt lucru important de avut in rucsac este o trusa medicala – ceva bandaje, macar strictul necesar. Nu am cerut participantilor sa aiba pentru ca era tura scurta, traseu destul de usor. Dar clar cineva trebuia sa aiba ceva la el in caz de… eu stiu, creanga de copac cazuta in cap, impiedicat etc.

La drumul forestier ne-am oprit pentru cateva impresii la cald, in fata camerei de filmat. De apreciat efortul facut de Fabian (cameramanul), caruia nu i-a fost usor sa urce si sa lupte cu vantul tinand si ditamai camera de filmat in mana sau in spate.

Mereu mi-am dorit sa inteleg ce-nseamna expresia ”te ineci ca tiganul la mal”, asa ca ajunsi pe malul raului Teleajan, foarte aproape de masina, ne-am cam ”inecat” si noi. Eu cand fusesem data trecuta, ultima portiune (circa 10 minute) am parcurs-o pe prundul apei. Dar acum prundul era cam inghetat, apa vijelioasa si malul cam abrupt. Asa ca am zis sa ne intoarcem putin sa verificam daca nu e un pod mai sus, unde era un drum forestier ce traversa raul. Din pacate drumul traversa direct prin apa, si noi n-aveam bocanci cu talpa atat de groasa incat sa nu ne udam. Asa ca ne-am intors pentru a doua oara acolo unde drumuletul initial parea sa dispara. O privire mai atenta a fost de-ajuns ca sa vedem ca de fapt drumul se continua prin padure, urcand abrupt un mal de pamant care-l acoperea. Asa ca am mers pe-acolo, dupa ce am traversat un parau pe un bustean lasat acolo special.

Imediat am ajuns si la drumul forestier unde am inceput dimineata traseul, si de-acolo… la autocar si la masini.

Reamintesc ca am scris acest jurnal special in acest fel (tehnic si sec), nu pentru ca asa as fi simtit aceasta excursie, ci pentru ca am vrut sa fie ceva util si diferit de ce s-a spus in comentarii si in celelalte jurnale.  

In ceea ce ma priveste sunt extrem de multumit de felul in care au decurs lucrurile. Sunt multumit de bucuria pe care am constatat-o la cei ce au participat, atat acolo cat si dupa ce au ajuns acasa (multumesc tuturor pentru comentarii). Sunt multumit ca am cunoscut oameni noi si ei intre ei si in felul asta noi drumuri (forestiere) se vor deschide…

Cu siguranta imi doresc sa organizez si in viitor ture de genul acesta – dedicate mai ales celor cu mai putina experienta – pentru ca ei au mai multa nevoie de un punct de  sprijin, de plecare – spre aceasta lume minunata a muntelui. Dar si ture pentru cei ce simt muntele si oamenii intr-un anume fel… astfel incat sa ne bucuram de toate impreuna.

Aici gasiti emisiunea tv realizata in urma acestei excursii:

http://www.tvmures.ro/detalii-emisiuni-video/article/emisiune-orizont-27022011.html

Albumul cu fotografii e aici:

https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/TuraClabucetulManeciuluiCarpatiOrg?feat=directlink

Jurnalul Claudiei:

http://darkclauds.wordpress.com/2011/02/14/pa-carari-nemarcate-tura-lui-ioan-pe-clabucetul-maneciului/

Jurnalul lui Valentin:

http://ducacii.blogspot.com/2011/02/riders-of-wind.html 

Pagina turei si comentariile aferente:

 http://www.carpati.org/planificator_ture/excursie_de_o_zi_pe_clabucetul_maneciului/1624/ 

 …

Daca vreti sa mergeti pe munte, sa iesiti in natura, sa cunoasteti oameni noi care va seamana… faceti ceva in acest sens! Nu vine muntele la voi.

Ioan.

 

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Tura lui Ioan – din spatele scenei

  1. mada zice:

    intrebare de baraj: dupa asa o tura in care ai fost organizator si liant al grupului, vei mai face si alte ture?

    Apreciază

    • 🙂 Ai dreptate, din textul asta nu iti poti da seama de raspuns. Dar din comentariile primite pe pagina turei cred ca ai putea. Raspunsul este in mod categoric DA! 🙂 Tura a decurs minunat, lumea s-a simtit bine, am toate motivele sa vreau sa mai fac – unele si mai interesante! 🙂

      Apreciază

  2. Valentin zice:

    Foarte, foarte tare.
    Acum am inteles de ce ai intrebat daca sa pui jurnalul pe carpati.org sau nu.
    Raman la parerea mea ca da, prin prisma faptului ca ar trebui pus la capitolul „ÄSA DA” in organizarea turelor de munte. Mai ales cu 40 de persoane.

    Apreciază

  3. renutzu zice:

    imi place expunerea tehnica a jurnalului. pana la urma toate laudele si euforia se duc, nu?! acei oameni depind de tine si tu intr-un fel depinzi de ei. noi, ca specie, suntem duali si schimbatori, niciodata nu vom sti ce reactie va avea cel/cei de langa noi la o anumita situatie intalnita pe traseu. aspectele de genul asta trebuiesc analizate in profunzime, ptr ca noi, oamenii, expunem de cele mai multe ori partile bune si frumoase. astea le stiu numai din experienta personala, altfel n-as abera. pe munte totul se schimba, chiar si oamenii!

    de exemplu, dupa revelionul din retezat, am scris un comentariu sincer si la obiect, ptr ca au fost si chestii mai neplacute privind atitudinea unor colegi din grup. chestiile astea nu-s agreate, ti se atrage atentia ca lucrurile neplacute e bine sa le uiti si sa vezi partea buna a lor. gresit! din cele neplacute tragem concluzii, clare si obiective ca pe viitor sa nu-mi strice iar tura si starea. eu asa vad problema!
    ca si toleranta are rolul ei, dar nu la infinit!

    Apreciază

    • Sunt de acord cu tine: trebuie spuse si lucrurile rele – sau ma rog, cele mai putin bune. In felul asta inveti, chiar daca evident unora nu le vor pica bine. Conteaza desigur foarte mult si felul in care le spui, dar unii nu vor vrea niciodata sa auda lucruri rele despre ei. Oh well.

      Simte-te libera sa spui si ce anume nu ti-a placut 😀 Eu am spus in text in mod mai succint, fara sa dezvolt poate prea mult – pentru ca nu au fost totusi chestii care sa influenteze prea mult lucrurile. Dar alteori le pot influenta, de aceea merita spuse.

      Apreciază

  4. Otto Hauck zice:

    I have read the article breathlessly! There are many good and useful ideas behind planning trips for larger groups of people! Although I am little or quite experienced (I am not sure about it) with guiding people in mountains, it never occured to me to put all ideas about it in a single narrative. While reading the journal one can learn a lot, even if he or she is experienced mountain walker or just a novice on his first winter trip to mountain realm.

    Apreciază

  5. Adoi zice:

    Felicitari Ioan!
    Am fost foarte ingrijort cand am vazut numarul mare de participanti. Totul e bine cand se termina cu bine
    Ce sa-ti spun?! esti plin de surprize: un an intreg mergi mai mult singur si dintr-o data ajungi in cealalta extrema 🙂
    Mi-ar fi placut sa merg si eu cu voi. Totusi, ma voi gandi de doua ori daca as merge cu un grup asa de mare.
    Multa bafta in continuare in organizarea de ture! (singur sau cu autocarul dupa tine :))

    Apreciază

    • Tu ai fost unul din marii absenti ai turei mele 😀 Oricum, ai dreptate sa te gandesti de doua ori daca vrei sa mergi sau nu cu grup asa mare. Sincer nici eu n-as merge :)) Decat in situatii ca cea de mai sus probabil… cand pot fi mai sigur de anumite lucruri si cand prioritatea mea sunt ceilalti.

      Apreciază

  6. dana zice:

    foarte frumos jurnalul…si eu l-am citit pe nerasuflate 🙂 . mi-a placut mult luxul de detalii cu care ai povestit tot si sigur va fi de folos pentru altii.

    pot spune ca am avut si eu trairi asemanatoare atunci cand am condus de cateva ori grupuri de copilasi si simteam ca am responsabilitatea lor 🙂 .

    echipa de filmare mi-a dat multe de gandit, si m-a facut sa apreciez foarte mult cameramanii care filmeaza pentru un documentar sau ma rog, in special pe cei care filmeaza outdoor 🙂 . bifa pentru ei

    …si daaa, ceiutul meu era de mar verde 😉 .

    Apreciază

  7. Heiii, chiar ma gandeam cand o sa citesc un nou jurnal de-al tau 🙂 acum am revenit la cititoarea ta fidela dar incerc sa raman inca una din participantele la minunata tura de acum 3 zile. A fost o experienta cu totul deosebita pentru mine chiar daca nu am reusit sa imi exteriorizez sentimentele fata de toata lumea 🙂 Claudiei i-am spus si de fapt doar eu stiu ce emotii am avut pana sa va intalnesc face to face 😀 parca as fi mers la un examen, credeam ca imi sare inima din piept! :)) asa sunt eu, mai emotiva..deh.
    De abia astept sa se mai aseze lucrurile si sa imi pot asterne si eu gandurile si impresiile mele personale. Si diseara sa pun si pozele in format orginal pe transfer.ro.
    Stiu ca nu exista perfectiune in viata, dar tura asta s-a apropiat, tocmai pentru ca nu a fost vremea frumoasa, a avut sare si piper !
    Pentru mine a insemnat mult din f multe pct de vedere, pe care le voi expune mai pe larg in jurnalul meu.
    Cat despre aspectul tehnic al jurnalului tau… eu nu il prea vad f tehnic, tot timpul descrii lucrurile intr-un mod care atinge sufletele oamenilor… nu este deloc sec.

    P.S. O sa scrii si despre Vf Papusa? Cel din Iezer..nu? Sau Retezat 😀 Sa stii ca ma bagasei la banuieli cand am vazut ca nu mai dadeai niciun semn pe carpati si tura se apropia de …start :)) Carari insorite iti doresc in continuare!

    Apreciază

    • Tare, stiam eu ca ai ceva emotii (si altii au avut), dar nu ma gandeam ca asa mari… mie mi se mai intampla sa visez ca ma duc la facultate la vreun examen si nu am invatat nimic, si retraiesc emotiile alea :)) Dar altfel… nu mi-e dor de ele! :))

      M-am bucurat mult ca ai decis sa vii, in ciuda emotiilor negative – si iata ca ai facut bine! 🙂 Abia astept si jurnalul tau!

      Da, am inceput sa scriu despre vf Papusa (din Iezer), o sa fie unul a la Ioan, doar am fost singur si am trecut prin multe chestii… 🙂

      coming soon.

      Apreciază

  8. IreYn zice:

    Mie mi se pare foarte uitil textul asta! Il citisem aseara dar n-am putut sa las un comentariu.
    Am vazut filmarile din autocar descarcate de pe Transfer.
    Doua zile continuu mi-a mers in BS Player filmuletul cu faza ‘Pe poteciii!’:)))
    Trebuie sa-l mai vad odata!:)))

    Apreciază

  9. renutzu zice:

    @Ioan, de data asta n-am nimic a reprosa 🙂 totul a fost la superlativ!

    Apreciază

  10. criscar zice:

    Multe felicitari Ioan! N-a fost chiar aventura extrema,dar destul de palpitant datorita viscolului! Glumesc,sigur ca nu pleci in aventura cu 40 oameni neexperimentati…Si tocmai din acest motiv e de admirat felul in care ai evaluat si contolat situatia:responsabil,cu calm,optimist,voios! Starea ta de spirit si siguranta s-au transmis si grupului asa incat,desi era evident cat de eterogena a fost componenta sa, coeziunea l- a caracterizat in final,bucuria mersului pe munte a simtit-o fiecare.S-a vazut asta si din poze si din filmul celor de la Tg. Mures.De remarcat cameramanul si efortul facut,dind impresia ca este peste tot.Foarte util jurnalul pt. cei care s-ar incumeta sa organizeze asa ceva,dar si pt. eventuali participanti pt. a intelege ce presupune mersul in grup pe munte,cum trebuie sa se pregatesca,echipeze,comporte. La cat mai multe asemenea reusite! Sunt convins ca toti cei care au fost cu tine in excursie sunt definitiv castigati pt. mersul pe munte si asta cred ca e marea satisfactie!

    Apreciază

  11. Renutzu zice:

    a doua oara cand citesc jurnalul! „gecus”-ul a fost bestial! o sa imprumut cuvantul de la tine :))) io fiind asa inalta nu prea mi-a iesit, da’ m-am distrat! uite, ma gandesc acum la cele spuse de tine privind orientarea…in general sunt atenta la cel din fata, de cateva ori chiar am atras atentia ca s-a ales gresit, si ma uit la semne, dar in tura ta am fost „flower power” :)) poate ca eram 40, ca tu stiai traseul…m-au facut sa nu-mi pese…?!?!….mda…deloc bine!
    ai facut bine ca l-ai scris tehnic, sec…asa cum spui, am cunoscut oameni care ideea de munte si drumetie la ei era legata de adidasi, un rucsac de scoala si cateva tricouri de bumbac, si gata! hai pe munte!
    :))) ce pornita eram in comentariul meu…de ce mi-oi fi varsand nervii la tine atunci?!?! :)))) ca n-aveai nicio vina…of….

    Apreciază

    • Eu n-am simtit in mod deranjant ca ti-ai varsat nervii pe-aici :)) asa ca e ok 😀 Dar poti sa o faci daca simti uneori si crezi ca e locul potrivit… Ca pana la urma… avem uneori niste chestii care ne apasa pe suflet si nu e prea bine sa le tinem in noi. Ajuta insa mult daca ne eliberam de ele – mai ales daca o facem cu grija sa nu ranim pe cineva…

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s