Fragmente din mintea inimii

Numai puțin, să mai adaug un lemn în foc…

Gata. Ce lumină frumoasă! Trebuie să-i mulțumim vântului pentru felul în care se joacă printre flăcări, datorită lui pereții stânii au prins viață. Parcă ar fi un spectacol de păpuși – văzut de după un paravan pe care se proiectează doar umbrele. Dar nu-i niciun paravan. E totul deschis și nu-i niciun zid pe-aici. Doar bârnele de lemn acoperite de praf prea puțin important ca să-l poată sufla vântul.

Nu ți se pare minunat? Să stăm așa, privind focul? Ascultând vântul? Mirosind iarba uscată și zăpada de-afară? Gustându-ne și simțindu-ne doar unul pe altul?

A rămas departe de noi Lumea, nu-i loc de ea în odaia cu văpăi. Și urmele ni se vor pierde peste noapte, când fulgii mari vor invada poiana – și ce ușor va fi atunci să fim doar noi… Să lăsăm noaptea să se-așeze peste acoperișul găurit, trăgând fermoarul sacului mai sus. Ți-am spus că se pot uni doi câte doi!

Aș vrea să-ți spun…

Ce s-a auzit? Ascultă! Un scârțâit de-afară? Un gând mult prea puternic să nu fie rostit sau un oftat de dorul de-a te simți împlinit? Nu-i loc de gânduri de acum, a fost destul între copacii din pădurea de pe drumul până aici. Dureros drum. Înfricoșător de trist. Dar gata, a trecut pădurea, cu întunericul ei! S-au stins și ochii roșii ce urmăreau de după trunchiuri și sunetele acelea triste ce aproape te-au învins. Ai reușit! Ești liber după-atâtea gânduri să poți de-acum să le oprești – să le ia locul sentimente, pe care adânc ți le dorești. Să fii liber să iubești nu e ușor și nici ceva întâmplător. Credeai că vei ajunge aici mergând la nimereală?

Sărută-mă! Încă o dată… Tu glumești? Nu vreau să te oprești niciodată! Nu ai de ce să te gândești că mai ai nevoie și de altceva! Nu vei ajunge niciodată pe Lună dacă principala ta problemă e cu ce-ți plătești chiria.

Că tot veni vorba, n-ar fi trebuit să se stingă focul până acum? N-am mai adăugat niciun lemn, cum de arde încă-n stână? Ce-l întreține, după atâția ani, când vântul rece se luptă cu el cu-atâta forță? Uite ce face, și-a adus ajutoare! Vântul, nu focul! Împinge fulgii de afară prin crăpătura dintre lemne, ar face-orice să-l stingă! Adevarul e că l-a schimbat cumva… De ce ești rău? Mai ții minte când ne-ai ajutat suflând ușor s-aprindem scânteia aceea de-nceput? Ai fost bun cândva… ce s-a-ntâmplat cu tine? Noi am rămas aceiași, nu poți da vina pe noi!

Dar nu mai contează focul din lemne așezate pe pământ. E altul focul ce trebuie întreținut. Întreținut? Focul de care vorbesc e un perpetuum mobile încă nedescoperit. E mai presus de orice foc căruia-i acorzi atenție – pentru că trăiește prin simplul fapt că există ceva continuu, stabil, puternic… care-i dă viață făcându-l unic și măreț. Oare dacă ar ști lumea de el, s-ar schimba ceva în bine? Probabil că nu, altfel de ce s-ar ascunde atât? De ce ar fi așa greu de găsit? De pus în soba proprie…

Îmi place părul tău. Îmi place că e natural. Și moale. Și miroase frumos! Puțin a fum, dar nu contează, doar așa e și al meu. Cel puțin nu e fum de țigară. Nu-nțeleg însă de ce-ți acoperi fața cu el? De ce te-ascunzi după ceva mărunt, doar pentru că știi că-mi place? Sunt multe lucruri care-mi plac, dar unele-s mai mari ca altele. Mai importante. Scoate-ți părul din ochi să le poți vedea mai bine. Așa e, bravo! Nu cu ochii-aceia ai să le vezi.

Lasă-mă să te mângâi și ascultă cum ninge afară și-n noi… nici nu-mi mai pot da seama unde s-a depus un strat mai gros de răceală…

Uite, făcând asta nu ai să răcești niciodată! Și chiar dacă ai ști că vei răci, ți-ar păsa? Ți-am spus, aici nu mai e loc de gânduri – ești liberă de ele! Sau doar așa vreau eu să cred că ești și îți dorești? Oare n-a fost drumul suficient de lung să pot să-mi dau seama că nu e așa? Cât de ușor îi e sentimentului să se coboare dintre crengi și să-ți șoptească la ureche: ”mergi sus la stână… acolo voi fi liber să te umplu!” Și tu să îl asculți… și să te lași purtat de el cu ochii minții închiși mult prea devreme. Unde te duce? Știi? Te întrebi? Îți mai pasă? Sau doar frunzele colorate ce-ți plutesc prin stomac mai contează de acum? Toamna aceea veselă, colorată și eternă nu durează decât 3 luni în cazul ăsta.

Dar nu-i vorba despre noi aici. Noi știm mai bine și acționăm în consecință. De-aceea suntem unde suntem, nu?

De-aceea vântul suflă dar focul rezistă, de-aceea totul în jur s-a transformat în cel mai plăcut întuneric – unul în care totul urmează să fie colorat de la zero. Ce vrei tu, așa cum vrei tu! Tu ești de acum creator. Pictor, poet, cantaret, artist. Pentru ca altfel ți-ar fi mai greu să schimbi acel întuneric în ceva colorat și viu. Cu cifre e mai greu, e nevoie de suflet – greu de măsurat în unități de măsură omenești. Ai putea să numeri fulgii…

Prea multi fulgi. Opriti-va! Daca acoperișul va ceda curând sub greutatea zăpezii? Dacă zăpada va năvăli și va pune stăpânire peste noi și lumea noastră? Oare-am putea face ceva să oprim asta? De ce nu am mers pe o plajă însorită? Și de unde se-aude melodia aceea? De ce-mi răsună mereu în minte și-n suflet fără să-mi dea pace? De ce mă urmărește furându-mi orice urmă de zâmbet de pe față? E vocea aceea aproape plânsă a Tatianei. Poate ea știe! Cineva care poate să exprime-n felul ăsta gânduri și sentimente  sigur ar putea să înțeleagă… și ar avea niște răspunsuri! Dar dacă ar avea răspunsurile acelea, ar mai putea să exprime-n felul ăsta?

Poate că de fapt să știi și să-nțelegi mai mult nu face decât să adâncească golul din jumătatea cealaltă. De-aceea ninge așa mult și a-nceput să fie frig. Oare n-ar putea să crească în vreun fel ambele jumătăți? De ce să fie una împotriva alteia, când niciuna nu poate exista fără cealaltă? Cum să faci mintea să iubească dacă mintea n-are suflet, și cum să intri în mintea inimii când inima visează o stână de cleștar ce poate nu există? Dar până și mintea știe că există și ea nu e așa oarbă și naivă precum inima de multe ori. Păi dacă amândouă știu același lucru, nu rămâne decât una să creeze cele 3 boabe de fasole și cealaltă să le planteze. Stâna din nori va fi accesibilă într-un final. De preferat mai devreme decât mai tarziu, pentru că melodia aceea e chinuitoare și nu cred că mai suport să interferez cu lungimea ei de undă prea mult. Nu așa… nu singur.

Ai adormit… De ce ești mai frumoasă acum? Asta e trist. Când dormi nu ești chiar tu, ci doar un corp. Te vreau cu totul, treaza, vie, cu boabe de fasole-n buzunar sau geantă! Și vreau să-mi spui că sunt acolo, eu nu-ndrăznesc să pun mâna să le caut. Și-apoi ce-ar însemna să caut în atâtea genți și buzunare câte sunt pe lume, ar fi o mare pierdere de timp. N-ar fi mai ușor să ai o geantă transparentă?  Nu-ți face griji, nu s-ar vedea decât ce-ar trebui să se vadă. Și să fim serioși, chiar îți pasă de cei ce râd de boabele tale magice? Ei nu vor avea niciodată așa ceva, deci n-au cum să înțeleagă! E drept ca neînțelegerea și lipsa lor de credință ar putea să contribuie la înălțarea vrejului spre stână sau la ruperea lui, dar asta depinde doar de tine. Nu de ei.

Oare cerul e plin de stâne plutitoare? Undeva sus, deasupra norilor, poate exista multe stâne părăsite pe care s-au depus praful și zăpada. Dacă nu e nimeni să le îngrijească și să și le dorească, e de-nțeles! Dar m-am cățărat pe vrejul meu pentru a mia oară și din pridvorul cu portiță privind spre depărtări văd numai nori… uneori sub mine, alteori deasupra mea. Uneori sunt chiar în mine, îmi intră și în ochi! Noaptea când e mai frig îmi ies ușor pe gură și se depun în lacrimi ce curg pe unicul geam rămas încă nespart. Destul de vechi și de murdar totuși și el.

Poate nu mai sunt alte stâne plutitoare. Ce ușor e să crezi asta și să cobori și să tai vrejul de la rădăcină. Toată lumea are un topor, dar o cârpă de curățat geamul cine să-și dorească să aibă? Eu am un teanc la mine-n pod, le-aș putea da drumul să plutească spre pământ. Nu aș avea nevoie decât de-o singură mână care să știe ce prinde, restul ar putea cădea în noroi și nu ar mai conta. E greu totuși să prinzi un fulg ce cade dinspre cer, când tu nu privești decât în jos.

Hey… mai ești aici? Trezește-te! S-a oprit ninsoarea, e dimineață! Nu-ncerca să-nțelegi ce s-a întâmplat. Ti-am spus, aici nu e loc de gânduri…

Ioan, 2 martie 2011.

poza de noapte - stele si stana

Dă doamne iarnă să mă adoarmă,

Să mă îngroape cu tot cu toamnă…

Să cadă albă, peste destine

Să nu mai știe nimeni de mine.”

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Fragmente din mintea inimii

  1. Dragos Cristian zice:

    Frumos scris ! Textul se potriveste de minune cu melodia ce o ascultam in timp ce citeam postarea ta : http://www.youtube.com/watch?v=mT_Lkpf8hRM

    Apreciază

  2. IreYn zice:

    ‘Poate că de fapt să știi și să-nțelegi mai mult nu face decât să adâncească golul din jumătatea cealaltă. ‘.. foarte frumos spus.:)
    Textul acesta mi-a ajuns la inima. Chiar aveam nevoie de ‘hrana pentru suflet’ in momentele astea…
    Totusi, de ce e inscris in ‘Texte diverse ? ‘ Locul lui e in ‘Povesti cu suflet’,parerea mea!

    Multumesc pentru acest text..cu suflet!:)

    Apreciază

  3. L-am citit de aseara, dar nu am stiut ce sa scriu… nici acum nu prea stiu 🙂 foarte frumos! Am gasit totusi ceva cu care as putea face si eu o completare : „Inima are taine pe care nici o ratiune nu le patrunde.” (Guy de Maupassant)

    Apreciază

    • Nu-ti face griji, cred ca nici eu n-as sti ce sa spun la un astfel de text. E destul de complicat, pentru ca asa sunt uneori sentimentele si gandurile oamenilor 🙂

      (eu inca descopar melodii superbe ale Tatianei – gen ”cina oamenilor singuri”)

      Apreciază

  4. Si inca ceva… „si totusi, exista iubire!” 🙂 http://www.youtube.com/watch?v=DaHyqX7gehw&NR=1

    Apreciază

  5. mada zice:

    ai putea incerca sa faci niste mici cartulii cu poze facute de tine si cu texte langa, ceva gen franturi din peisajele montane langa care sa pui aceste mici istorioare, poate ceva gen felicitari cu 8 file la inceput sau poate mai mult, doar o idee.. 🙂

    P.S. faina melodia tatianei (n-o stiam nici eu)

    Apreciază

    • Cred ca voi face un fel de felicitari (cu imagini doar) sau ceva pentru expozitia de la Brasov, care se apropie (in aprilie). O sa ma mai gandesc 🙂

      Melodia aia in franceza catre care mi-ai dat link nu stiu ce legatura are cu textul meu (ca nu inteleg versurile), dar tipa aia are o voce fantastica! Ah, stai, am gasit o versiune cu versurile scrise, acum pricep mai bine! 😀

      Apreciază

  6. mada zice:

    nu are nici o legatura cu textul, ti-am trimis pentru voce si pentru bucuria pe care o transmite persoana atunci cand canta

    unde va fi expozitia de data asta? daca ai nevoie de ceva ajutor, orice, da un semn

    Apreciază

  7. mada zice:

    am gasit unde va fi expozitia, eu ma uitam direct pe postari si nu vazusem pagina de home 🙂

    Apreciază

  8. seedone zice:

    Mi-as dori sa ma iubeasca vantul. Daca m-ar iubi, ar sti mereu cand sa vina, cat sa stea, cand sa se opreasca. Si ar sufla mereu in momentul potrivit. Cred ca voi incerca sa ma imprietenesc cu el :).

    Apreciază

  9. Yv zice:

    Speachless.. Inca unul adaugat pe lista preferintelor. Apropo, sustin ideea adunarii tuturor jurnalelor speciale intr-o carte, unii dintre noi preferand cititul clasic. 🙂

    Apreciază

  10. Cristina Stroia zice:

    Textul ăsta e … nu știu cum e… Decât să spun vreo banalitate care nu s-ar ridica la valoarea lui, mai bine nu zic nimic. Poate doar dacă ai sta lângă cel care citește și, la sfârșit, te-ai uita adânc, pentru câteva secunde, în ochii lui, doar așa ai înțelege în ce fel l-ai atins. El ar încerca să spună ceva dar, negăsindu-și cuvintele, ar zâmbi ușor și ți-ar atinge delicat mâna. Nu mai spune nici tu nimic.

    Apreciază

  11. ilinca zice:

    Mi-a luat 2 h sa fiu in stare sa scriu ceva aici. 2h de tacere in jur si in mine… in care doar am stat si-am simtit si mi-am privit (prin „nori ciocniti de-un geam murdar”) mainile, pe care fiecare firisor de par semnala, tot in tacere, rezonanta si-n trup cu ceea ce citisem. Stiam ca imi gasesc foarte greu cuvintele atunci cand tac gandurile, ca nu-mi vine sa vorbesc sau sa scriu nimic, dar am aflat azi ca, in schimb, pot primi cuvinte… tot fara ganduri. Ca pot sa citesc doar cu inima. Multumesc pentru coltul de carpa care mi-a nins pe cap cand ma asteptam mai putin…

    (fotografia e si ea fantastica… ireal de frumoasa, din categoria „asa tre sa arate Raiul”…. nu stiu daca e si sub influenta textului, probabil ca da, dar, din tot ce-am vazut pana acum la tine – ce-i drept, cel putin la capitolul foto mai am mult de descoperit – conduce detasat in preferintele personale. „Stana-n cer” i-as zice eu – asta in mod evident inspirat din text).

    Apreciază

  12. Ica zice:

    Pot sa spun doar,mi-a placut?Nu ma pricep la comentarii,poate ti-ai dat seama.

    Apreciază

  13. Radu florica zice:

    Pot sa scriu doar mi-a placut?Nu ma pricep la comentarii,cred ca ai vazut!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s