Cine stie unde se afla muntii Bodoc? Cum, nu ati auzit de inaltimile lor ametitor de domoale, de peste 1200 de metri? De stancile imense – vazute din perspectiva furnicilor? Poate ati auzit de abrupturile periculoase ale varfurilor de copaci sau de apa minerala imbuteliata chiar la poalele acestor munti. Bine, recunosc, muntii Bodoc nu sunt tocmai cei mai populari sau cunoscuti munti – dar poate tocmai asta a fost ce m-a atras intr-acolo. Asta dar si faptul ca harta arata o culme lunga si golasa in mare parte – genul de culme pe care il indragesc mult, ca te lasa sa privesti spre departari nestingherit. In plus, altitudinea joasa inseamna in acest caz si paduri de foioase – iar luna octombrie catre asta ma impinge din motive evidente.

Asadar o excusie colorata pe o culme lina ce asteapta sa fie descoperita… intr-o zona salbatica si plina de animale. Suna bine. De fapt mi-a sunat bine si asta vara, cand am plecat la drum in acea directie. Atunci insa a cam plouat, asa ca n-am ajuns decat la lacul Sfanta Ana. E momentul sa duc excursia la capat si sa-mi potolesc curiozitatea in privinta acestor munti din judetul Covasna. Interesant de retinut ca si curiozitatea poate fi un motiv pentru a merge pe munte – desi in cazul meu e mai mult vorba despre dorinta de a cunoaste mai bine muntii tarii noastre.

Cu Remi m-am intalnit in Sfantu Gheorghe – e prima oara de fapt cand ne intalnim si mergem pe munte – pana acum ne stiam doar de pe internet. Trenul ne-a dus pana in localitatea Bixad (Bicsadu Oltului pe infofer). E un punct bun de plecare si spre lacul Sfanta Ana dar si spre pasul Balvanyos – catre care ne indreptam si noi in aceasta dupa-masa insorita de 29 octombrie, traversand mai intai Oltul pentru a ajunge in sat.

Am sperat sa gasim o ocazie, ca sa scutim cei circa 10 km de mers pe sosea – dar nu am reusit. Cel putin incercam sa identificam creasta Bodocului – pe care o vedem cam greu din cauza culmilor domoale de la orizont. Ah, stai, aceea este creasta Bodocului! Si e complet colorata de toamna, e minunata!

Spre stanga (nord) se vede si masivul Ciomatu, care ascunde lacul Sfanta Ana.

Soseaua e pitoreasca dar te cam saturi de ea dupa atata mers pe jos – si nu mai stiu exact de ce dar am mers chiar pe sosea – evitand scurtaturile prin padure, care de altfel erau si marcate. Poate voiam sa vedem daca rezistam pana la capat – plus ca abia asteptam sa ajungem la intersectia cu drumul ce duce la Sfanta Ana – un reper important ca ne-am apropiat de prima tinta – pasul Balvanyoș.

Din cauza drumului lung am ajuns in pas abia pe la ora 16 (din Bixad am plecat pe la 13.30) – asa ca aveam un sentiment ca n-am inceput prea bine excursia asta. Cel putin pot acum sa spun altora sa nu faca la fel – personalul din Brasov ajunge prea tarziu in Bixad si daca trebuie sa mergi pe jos pana in pas s-ar putea sa faci bataturi inainte sa intri pe traseu. O varianta mult mai draguta e urmatoarea: acelasi tren pana in Bixad (sau Baile Tusnad) apoi urcat la Lacul Sfanta Ana pentru prima noapte (la cort). A doua zi ajuns in pas si pornit pe creasta Bodocului.

Noi insa pornim pe inserat pe traseul de culme, curiosi sa vedem in ce stare sunt marcajele banda galbena zarite pe harta. Desi chiar la intrarea pe culme nu se vad semne, dupa cateva minute de mers gasim primele marcaje – apoi acestea sunt foarte bune mai departe. Ne-am bazat mult si pe harta – in caz ca marcaje nu ar fi existat, harta ramanea un ajutor important. Oricum, intrarea pe traseu e destul de evidenta – din punctul cel mai inalt al soselei, unde e si un mare hotel, trebuie pornit spre sud – intrarea in padure e destul de clara, acolo fiind un mic drumulet forestier.

Padurea are un aspect uscat in prima parte a traseului – ceea ce ma mira putin – dar nu ma nelinisteste. Padurile colorate pe care le-am vazut din tren isi vor face aparitia cu siguranta.

Primul urcus e destul de sustinut, in stanga e o vale foarte mare si inserarea ne grabeste. Printre crengi zarim soarele rosu pregatit sa apuna.

Ajungem pe varful Cărpinis, cel mai inalt din masiv (1241m) – dar el e impadurit asa ca nu se vede mare lucru de pe el – mai ales ca deja apelam la ajutorul frontalelor din cauza intunericului. Marcajele sunt mai greu de urmarit acum si de cateva ori a trebuit sa le cautam ba prin stanga ba prin dreapta. Pe intuneric culmea nu mai e chiar la fel de evidenta si de usor de urmat, dar gasim pana la urma traseul corect, care merge usor spre dreapta – ca si pe harta.

Gasim chiar si cativa bolovani, asa ca nu ezitam sa radem spunand ca trebuie sa avem grija sa nu cadem de pe ei. Locul pare bun si de bivuac.

Excursia a fost urmarita din umbra de glume de genul ”ai grija sa nu cazi de pe creasta Bodocului” sau ”pe-aici era buna o casca de protectie – pentru orice eventualitate!”.

S-a intunecat serios dar poteca intra intr-un drum forestier evident. Il urmam o vreme apoi marcajele ne trec iarasi pe o potecuta greu de urmarit (nu prea e circulata si e acoperita de frunze uscate). Dupa o coborare destul de lunga (pana la acel drum) avem de acum de urcat parca si mai mult decat am coborat. Am hotarat sa incercam sa ajungem la prima poiana pe care o vedeam pe harta – asta ca sa nu dormim in padure, unde prezenta animalelor ne-ar fi ingreunat putin somnul.

Voiam sa facem si un foculet de veghe, dar prin padure totul era foarte uscat, erau crengi cazute la tot pasul, frunze uscate – ar fi fost foarte riscant sa facem focul in padure – asa ca am continuat sa urcam.

De dupa niste copaci ne privesc stralucitori doua perechi de ochi – nu ne dam seama ce animale sunt, probabil caprioare. Au fugit cand ne-am apropiat. In cele din urma, dupa circa doua ore si un sfert de cand am parasit soseaua, am iesit in poiana de dupa varful Dealul Burdei (1191m). Ne-am bucurat mult sa ”vedem” poiana intinsa, luminitele catorva sate departe in vale si cerul instelat deasupra – eram obositi si ne era foame si parca mersesem in cautare de poieni fantoma pana aici.

Am gasit rapid un locsor drept de pus cortul, undeva in iarba. Iarba era mare si uscata – riscant sa faci focul pe-aici, dar am gasit un loc unde el fusese deja facut, un cerc destul de mare de pamant ars – asa ca acolo ne-am instalat si noi. De lemne uscate nu duceam lipsa, padurea fiind plina si foarte aproape.

Am gatit cate ceva, am baut – desi rezervele de apa erau pe sfarsite si am stat la povesti cateva ore, langa foc. Era chiar frig afara, dar foculetul facea nu doar o lumina placuta, ci si o caldura imbietoare.

Peste noapte mi-a fost putin frig in sacul de 3 sezoane, asa ca pe la 4 dimineata am iesit afara, Remi a reaprins focul si eu mi-am pus izoprenul si sacul langa foc. Din cand in cand deschideam cate un ochi si mai aruncam un lemn in foc, mi-a fost mai cald acolo afara decat in cort – dar nici n-am prea dormit de grija focului. Remi in schimb, cu sacul mai gros si cortul gol s-a putut intinde mai mult decat i-a fost izoprenul, acum ca eu am ramas pe-afara.  Foarte placuta oricum senzatia de a dormi afara langa foc.

Ziua 2, 30 octombrie 2011.

Dimineata a fost cat se poate de frumoasa, chiar daca locul de cort era inconjurat din cateva parti de padure. Poate e o gandire limitata sa te gandesti la frumusetea rasaritului doar intr-un spatiu deschis, de unde poti vedea soarele ridicandu-se deasupra liniei orizontului.

Datorita fagilor ce-si aveau frunzele aramii, primele raze calde de soare ce-au luminat padurea au facut-o parca sa ia foc! O padure in flacari, asa a aratat rasaritul in acea dimineata.

Desi spectacolul soareului nu se terminase si inca puteam gasi unghiuri interesante de fotografiat, altceva mi-a atras si mai mult atentia. La inceput am crezut ca este o bufnita, dar apoi am aflat ca e vorba de un Huhurez Mare – nu stiu exact care este diferenta intre cele doua pasari, dar aceasta mi s-a parut minunata!

Am urmarit-o cum zbura din copac in copac atunci cand ma apropiam – avea un zbor incredibil de silentios, parca ar fi fost o fantoma. Incercam sa merg incet, sa nu trosnesc crengile sub picioare pentru a nu o speria prea devreme – dar cum lasam putin privirea in pamant, cum disparea fara ca eu sa fi simtit nimic. N-am mai vazut pasare atat de mare cu zbor atat de lin! Tare frumoasa! Obiectivul 55-200mm a fost foarte util, chiar daca face cam greu focusul.

Au fost si alte animale in zona in acea dimineata, le auzeam sunetele undeva in padure – probabil mistreti. Mi-a parut rau ca nu am vazut nimic, dar am zis ca dimineata urmatoare ma trezesc pe intuneric si stau de panda la marginea padurii.

(de retinut ca e nevoie de foarte mare atentie in privinta locului unde faceti focul! Iarba din jur era foarte uscata, daca nu gaseam un locsor unde focul sa fi fost deja facut (si deci iarba lipsa in jur), ar fi fost riscant sa facem focul acolo).

Am recuperat pungile cu mancare din fagul foarte cățărabil si am plecat de la locul de cort pe la ora 8.30.

De acum directia de urmat e sud si creasta se prezinta destul de lina si evidenta – cu un drumulet de caruta ce o urmeaza destul de fidel. La departare vedem destul de uimiti silueta Pietrei Craiului…

Dar si a varfului Papusa sau creasta Fagarasului.

In zonele unde sunt mai putini copaci, marcajele sunt mai rare – dar pe o vreme asa buna traseul nu pune probleme – urmam doar linia crestei. In zona varfului Sarheghi ne strecuram printr-un tunel de padure – drumul este marginit in ambele parti de desisuri de  copaci. Tot pe-aici gasim un soi de ienupari foarte inalti – Remi, care e inalt cat bradul, se mira sa vada ienupari mai inalti decat el.

Iesim in poiana Sarheghi, unde ne oprim sa analizam harta in cautare de apa. Initial crezusem ca suntem putin mai in fata pe creasta, dar indiciile din teren ne-au lamurit pana la urma. Apa nu am gasit, dar peisajele domoale si calde sunt tare frumoase, mai ales ca, avansand pe culme, ajungem sa vedem spre est si muntii Vrancei sau silueta muntilor Nemira.

Pe aici copacii sunt parca si mai plini de frunze – chiar daca sunt destul de uscate, ele dau un aspect foarte… tomnatic acestei culmi. In spate de tot (centru) vedem suprapuse unul peste altul varfurile Dealul Burdei (sub care pusesem si noi cortul) si varful Cărpiniș – cel mai inalt din acesti munti.

In departari incepem sa vedem tot mai multi munti. Siluetele sunt destul de evidente, mai ales ca vaile sunt pline de o pâclă deasa ce le da parca si mai mult contur. Vedem Nemira, Bretcului si Vrancei spre est si nord-est, Penteleul si Siriului spre sud-est, Ciucasul, Piatra Mare, Postavaru si Bucegii spre sud si Piatra Craiului, Papusa si Fagarasul spre sud-vest…

Penteleu:

Bucegii deasupra si Fagarasul in poza de jos:

La un moment dat culmea face dreapta, spre varful Hentar. E un reper important si din poiana din aceasta zona intuim pentru prima oara si varful Bodoc. Iese usor in evidenta: desi are doar 1193m, se inalta deasupra culmii destul de singuratic.

Pana sa ajungem insa la el ne abatem putin spre dreapta pana la o stana aflata in poiana de pe fata nordica a varfului Hentar. Eu ma mai descurcam fara apa, dar Remi e mare consumator, asa ca pornim in cautarea izvorului din zona stanei.

Din pacate izvorul amenajat langa stana este secat – nici nu ne mira, cu seceta din ultima vreme nu ma asteptam sa gasim apa atat de aproape de creasta. Totusi zaresc o vale abrupta ce merge spre nord si cobor pe firul ei in speranta ca voi gasi ceva apa. Asteptarile nu-mi sunt inselate, o raza magica imi indica locul unde se ascunde lichidul pretios.

Am montat o frunza pe post de jgheab si chiar daca apa mai avea cate o ganganie, nu ne-am plans – mai ales ca puteam sa o fierbem.

Am iesit invingatori din vagauna frumoasa si ne-am oprit in traseu sa mancam ceva. In acest timp pe langa noi a trecut si un Aro care ne-a cam umplut de praf, dar drumuletul arata in continuare tare frumos.

Cu forte noi ne indreptam acum spre varful Bodoc. Urcusul dinainte de varf e destul de evident, fiind mai solicitant decat restul crestei din aceasta zi. Am ajuns pe varf dupa circa 4 ore de la locul de cort (Dealul Burdei), cu tot cu pauza de masa si apa.

Pe varf se bucura de un gratar cu peisaje frumoase si familia ajunsa aici cu acel Aro – dar nu tinem cont prea mult de asta si ne bucuram de peisaj. Peisajul pe varful Bodoc merita orice efort! Si nici n-a trebuit sa batem pitoane pentru a urca in siguranta!

Desi lumina nu e inca prea buna (am ajuns pe varf pe la ora 12.30), reusim sa identificam Bucegii, Piatra Craiului, Iezer-Papusa, Magura Codlei sau creasta cea lunga a Fagarasului.

Daca am fi continuat pe creasta spre Anghelus (ca sa parcurgem toata creasta), ar fi trebuit sa mai stam o noapte undeva intr-o zona probabil impadurita. Ne-am gandit atunci si la varianta de a cobori direct spre localitatea Bodoc, de unde am fi avut un tren spre Sfantu Gheorghe – aveam timp sa-l prindem daca ne grabeam.

Dar am ales pana la urma cea mai buna varianta: desi era abia miezul zilei, am hotarat sa montam cortul in zona acestui varf, pentru a ne bucura linistiti de apus. Excursia fusese gandita pentru doua zile, dar cum in prima zi am mers mai mult pe sosea si oricum a treia zi amandoi eram liberi, am hotarat sa mai ramanem.

Si bine am facut. Am avut timp sa strangem lemne de foc, sa ne odihnim pe iarba moale si calduta, Remi a coborat undeva spre sud-vest pentru a lua apa… Dar cel mai placut a fost sa observam cum lumina si culorile din jur se schimba pe masura ce soarele coboara dincolo de Fagaras. De la oras nu s-ar fi vazut asa! (in vale straluceste Oltul)

Bucurosi sa fim acolo ne facem si noua poza de grup, cu aparatul fixat pe cine stie ce piatra sau creanga uscata.

Spectacolul apusului a fost pe cinste! Desi acesti munti nu ies poate cu nimic in evidenta daca ii compari cu munti mai inalti sau stancosi, de pe creasta lor poti sa vezi muntii mai inalti peste tot in jur! Vrancei, Penteleu, Siriu, Ciucas, Baiului, Piatra Mare, Postavaru, Bucegi, Piatra Craiului, Iezer-Papusa si Fagarasul – o panorama de la sud-est la sud-vest minunata!

Asta m-a impresionat cel mai mult la acesti munti: privelistea de pe varful Bodoc la apus. In plus, culmile domoale si lungi ale acestor munti se lasa invaluite de lumina apusului tare frumos, iar copacii stingheri sau drumul de caruta contribuie la intregirea imaginii.

Am avut parte si de norisori colorati iar ultimele raze de soare scot in evidenta creasta Fagarasului, cu varfurile cele mai inalte destul de evidente.

Frigul s-a lasat rapid odata cu lasarea serii, iar vantul risipeste usor caldura focului. Si de aceasta data am gasit un loc unde focul fusese deja facut, cercul de pamant ars arata ca dupa un foc de tabara – era foarte mare. Asa ca am stat linistiti in privinta asta – nu e de gluma, au fost o multime de incendii toamna asta pe munte din cauza unor focuri scapate de sub control. Si e asa usor ca flacarile sa evadeze spre padure.

Foculetul nostru seamana cu un vulcan ce erupe…

Am gatit o supa si un piure – ultimele provizii, dupa care ne-am asezat iar la povesti pe iarba moale. Cu cerul instelat si orasele luminate in vale am avut motivul perfect sa incropesc un trepied din niste crengi uscate…

A fost mai frig decat in noaptea precedenta, asa ca am apelat pentru prima oara la folia de supravietuire. Mai intai am vrut sa o testez afara, langa cort. M-am infasurat cat am putut cu ea si m-am asezat pe iarba. Nu mi-a venit sa cred ca am putut sta 5 minute fara sa simt frig, prima senzatie a fost surprinzator de placuta!

Peste noapte am facut acelasi lucru – m-am infasurat cu folia de supravietuire si m-am bagat cu totul in sacul de dormit. Mi-a fost mai cald decat in noaptea precedenta, desi afara a fost mai frig – dovada faptul ca lui Remi i-a fost frig de data asta. E bine de stiut ca folia chiar functioneaza – reflecta in mod eficient caldura corpului, nelasand-o sa se piarda. Nu va imaginati ca puteti dormi la 0 grade inveliti doar cu folia de supravietuire, dar nu strica sa o aveti in rucsac!

Ziua 3, 31 octombrie 2011.

Soarele a rasarit rosu de dincolo de muntii Vrancei, dar nu a avut prea multa putere sa imprastie norii.

Am strans destul de rapid si am inceput sa coboram spre sud-vest spre Poiana  Nisipoasa – hotarati sa ajungem in comuna Bodoc pe marcaj Punct Galben. Nu stiam in ce stare este marcajul, daca chiar exista, dar la intrarea in padure acesta apare si pare destul de recent.

Odata cu intrarea in zona de foioase avem parte de galbenul pe care il cautasem in prima zi – dar care pe creasta era mai mult portocaliu – frunzele fiind mai uscate acolo. Aici insa frunzele sunt mai proaspete, unele sunt inca verzi – asa ca traseul prin padure e chiar frumos!

Marcajul trebuie urmarit cu atentie – sunt multe intersectii de drumuri forestiere sau poteci  ce te pot induce in eroare – in sens invers ar fi chiar mai greu de urmarit – dar cu atentie sporita se poate merge pe marcaj – si nu pe variante mai ocolitoare sau mai putin pitoresti.

In nisipul de pe drum am gasit si urme de urs, pe care mi-ar fi placut sa-i vad, macar de la distanta.

Dar acum alte lucruri ne atrag mai mult atentia. De exemplu acest tunel de drum ce isi face loc printre copacii galbeni…

Drumul acela insa te poate impinge (de fapt te atrage) spre o greseala, pentru ca poteca il paraseste spre dreapta – dar daca nu esti atent nu-ti dai seama. Drumul ajunge probabil tot acolo, dar ocoleste mai mult.

Ajungem intr-o zona plata cu o padure un pic diferita – iarba ce creste pe jos ii schimba in mod placut aspectul.

In aceasta zona marcajul face brusc stanga si coboara printr-o vale un pic mai abrupta – mi s-a parut ciudat ca a fost dus pe-acolo, desi pe culme se continua o potecuta tare frumoasa. Am ales sa-l urmam doar din dorinta de a vedea pe unde merge, dar si daca ramaneam pe culme tot acolo am fi ajuns. Posibil totusi ca mergand pe culme sa fi ajuns in cele din urma la vreo vale mai abrupta sau la vreun desis de crengi – asa ca nu strica sa mergi pe marcaj. Noi am avut si un bonus pe traseul marcat, un alt Huhurez cenusiu ce-si rotea capul in mod comic. Greu insa de fotografiat.

Dupa cateva serpentine ce coboara prin frunzele uscate, potecuta se inscrie pe o curba de nivel, pe deasupra unui parau care acum este cam secat. Pe-aici mergem chiar pe margine, poteca fiind ingusta si expusa – un pas gresit si… aluneci pe frunze uscate si cazi de pe malul de pamant vreo 2 metri la vale – cu riscul de a te murdari rau. Ar fi chiar comic sa se intample asta. Ne gandim ca pe-aici chiar trebuia sa mergem asigurati in coarda – macar sa cadem amandoi daca e sa cadem.

Dupa circa o ora si jumatate de la varf am iesit langa fabrica de imbuteliere a apei minerale Bodoc (sper ca nu gresesc). Imediat iesim si la drumul pietruit ce duce spre sat, incercand sa ne dam seama daca din sens invers traseul este evident.

Pai… cu o harta in mana te descurci. Altfel… trebuie mers pe drumul pietruit pana aproape de fabrica – poteca marcata incepe cam de-aici, face stanga si traverseaza paraul inainte de a ajunge la fabrica (circa 100 de metri). Dupa care se traverseaza in lung niste poieni  (pe firul apei) si se intra in padure – de unde semnele sunt mai dese.

In centrul comunei gasim o harta a zonei, buna pentru a ne orienta spre gara. Pana la drumul national am facut cam 40 de minute de cand am iesit din padure (2h20min de la varf). Am facut autostopul pana in Sfantu Gheorghe si de-acolo spre casa, bucurosi pentru plimbarea prin toamna de pe culmile Bodocului.

…

Muntii Bodocului nu sunt prea cunoscuti, dar asta nu inseamna ca nu sunt frumosi sau nu au nimic interesant. Merita sa vezi apusul de pe varful Bodoc, unde poti ajunge mult mai rapid din comuna Bodoc (unde am coborat noi). Dar eu ma gandesc sa revin candva si pentru animalele din zona dar si pentru a termina traseul de creasta spre sud – pana in Anghelus. Momentul ideal pentru acesti munti trebuie sa fie luna octombrie – dar si primavara ar putea fi interesanta – probabil culmea e plina de flori.

Si-am incalecat pe-o bicicleta si v-am descris excursia completa.

Romania are o multime de locuri frumoase ce asteapta sa fie descoperite. Sa descoperim!

…

Ioan Stoenica, decembrie 2011.

Mai multe imagini sunt aici, in albumul de pe picasa.