Cat de frumos se vedea varful Penteleu de pe Siriu, dar si din Ciucas, daca iti apropiai putin pleoapele ca sa poti patrunde mai adanc cu privirea. Era ca o piramida ascutita ce iesea in evidenta deasupra altor culmi mult mai joase, un varf stingher ce parea sa ofere privelisti fara margini, celor ce ajungeau pana sus. Si iata ce usor se naste uneori dorinta, si cum un varf ascutit poate fi ca un ghimpe ce nu-ti da pace, pana nu-l faci o parte din tine, urcandu-l.

Autocarul de la 06.30 ce pleaca din autogara Filaret spre Nehoiu (jud Buzau) costa 25 de lei, dar e liber si comod, ba are si aer conditionat, astfel incat sa-ti ofere toate conditiile sa poti dormi vreo 2 ore in el. Macar pana treci de Valenii de Munte, caci de acolo incep sa apara dealurile verzi si case batranesti pe margini – astfel incat drumul devine prea frumos ca sa pierzi timpul dormind.  La Nehoiu ajunge pe la ora 10.30, iar la 11.00 iau un autobuz prafuit si incins de soarele puternic, pana la Varlaam (5 lei) – ultimul sat de pe valea Bâscăi. Imi amintesc zambind de coborarea mea din masivul Podu Calului pana in satul Paltinis, aici pe vale, si trec pe langa intersectia unde am asteptat in ploaie o ocazie ce intarzia sa apara.

La ora 12 ajung in Varlaam, de unde pornesc mai departe pe drum alaturi de un localnic, pe care profit sa-l intreb de traseu, de varf, de animale salbatice, ba si de programul autobuzelor – sa stiu pentru la intoarcere.  Pe partea dreapta e o harta a masivului, chiar la intersectia unde trebuie facut stanga, peste pod.  De acolo sunt cam 7 km pana la cantonul Gura Milei, urmand drumul forestier de pe malul raului Basca Mare. La intersectia cu drumul forestier Viforâta ajung dupa circa o ora si 20 de minute, si fac dreapta, parasind drumul principal si intrand pe valea raului Mila. Drumurile forestiere au o placuta de lemn la intrare pe care scrie denumirea – facand asftel mai usoara orientarea.

De acum simt ca am intrat pe traseu, chiar daca marcajul triunghi albastru e foarte rar si destul de sters. Macar stiu ca am intrat bine pe vale. Am ales sa urc pe aici, si nu pe drumul forestier super marcat cu banda rosie, pentru ca vroiam sa vad si rezervatia de arbori colosi Viforâta – despre care nimeni nu stia sa-mi spuna cu exactitate unde se afla – decat ca e pe partea stanga a drumului – ceea ce stiam si eu de pe harta.

Dupa ce trec de 2 barăci cu aspect de vagon, unde gasesc si un râulet de unde umplu cu apa camel bag-ul, ajung la capatul drumului – dupa circa o ora si jumatate de strecurat printre paduri pe drumul Viforâta.  Nu am vazut nici urma de copaci uriasi, inalti sau grosi, si chiar imi pare rau. Poate mai sus, desi incep sa ma gandesc ca poate am trecut pe langa ei. La capatul drumului forestier e o intersectie, pe care o recunosc si pe harta. Spre dreapta, poteca (teoretic) marcata urca abrupt spre Șaua Paltinul – desi nu am vazut niciun marcaj la intrare si nici nu eram sigur ca asta e poteca de pe harta. Eu am ales sa merg inainte, spre nord, urmand poteca ce continua drumul, pastrand ceva sperante ca as putea imbratisa vreun copac suficient de gros incat sa nu il pot cuprinde.

Poteca e destul de lata, ca un drum forestier acoperit complet de iarba, si merge pe la umbra pe valea raului. Gasesc si un observator de vanatoare pe partea dreapta, dar eu tin spre stanga, urmand rauletul si poteca. Zonele de umbra sunt intrerupte de poienite galbene, cu iarba moale, inconjurate de braduti ce nu te lasa sa vezi printre ei. De aceea nu uit sa fac galagie din cand in cand, mai ales ca stiu cat de salbatica e zona Penteleului si cati ursi trebuie sa fie. Nenea de la sosea imi spunea ca se mai intampla sa fie si cate 5 ursi umbland impreuna, cum a vazut un satean pe care ceilalti nu-l credeau. Dar era vorba de fapt de o ursoaica si de puii ei – dar nu doar cei de anul asta, ci si cei de anul  trecut – suficient de mari incat sa nu para pui, dar inca prea mici pentru a fi lasati singuri de mamica grijulie. N-as vrea sa ma intalnesc cu mamica respectiva, asa ca HEEEOOOO si PFIU PFIU PFIU!

 Ajung la o poiana mai mare de unde reusesc pentru prima oara sa zaresc creasta – o bucurie mare, dupa atata strecurat fara  marcaj printre brazi ce te fac sa te simti atat de vulnerabil (pentru ca nu poti sa vezi dincolo de ei, avand crengile pana jos). Aici sunt si ramasitele unui vechi canton, sau poate o stana de lemn – pe harta aparea ca ar fi fost aici cantonul Fundul Milei – dar harta e din 1991. Spre dreapta o poteca urca abrupt prin padure, si sunt aproape sigur ca ea iese in șaua Caprioara. Unde ar trebui sa intersecteze poteca mai lata si mai evidenta, marcata cu triunghi albastru, care merge spre creasta. Ar fi trebuit sa o iau pe aici. As fi mers mult mai repede, nu era mult de urcat, apoi pe creasta aceea secundara s-ar fi mers mai usor, mai sigur. Dar nu. Am ales sa tin valea raului spre nord, indreptandu-ma direct spre creasta golasa acoperita de iarba galbena pe care o zaream peste copaci. Nu stiu de ce am preferat sa merg pe aici, m-am gandit ca e mai scurt, m-am gandit ca poteca asta pierduta pe sub iarba ma va scoate usor pana in saua Cășeria, asa cum aparea pe harta… cert e ca de aici traseul s-a transformat din plimbare pe poteci de munte, intr-o lupta de a iesi la lumina, pe creasta, unde sa ma simt in siguranta.

Am mers putin chiar pe langa raulet, traversandu-l peste pietrele alunecoase pentru a ajunge pe partea stanga, pe unde parea sa fie o poteca. Dar apoi poteca intra in padure, si rauletul ramane pe dreapta, in vale. Padurea ia locul poienii si te inconjoara tot mai mult, mai inalt, mai strans, mai racoros. Razele soarelui trec printre crengi, poteca se pierde si incep sa merg la nimereala urmand directia nord. Deja incep sa simt efortul de a urca fara poteca, chiar daca padurea e destul de larga, nu sunt copacii prea apropiati unul de altul, astfel incat sa trebuiasca sa imping crengi la fiecare pas. Dar ajung intr-o zona acoperita complet de tufe de mure (fara fructe) si de urzici, de trunchiuri uscate cazute la pamant, acoperite si ele de vegetatie moale. O adevarata provocare sa mergi mai departe pe aici, si singurul mod de a o face este ignorand zecile de intepaturi pe care urzicile ti le produc pe picioare. Degeaba incerc sa culc la pamant urzicile cu betele de trekking – asta e util doar ca sa nu te urzici si pe maini, sau poate chiar pe față. Gandul imi sta insa mai mult la faptul ca sunt pe teritoriu mult mai salbatic decat ma asteptam sa fiu, si nu-mi doresc decat sa ies mai repede la lumina.

Intersectez un drumulet care vine dinspre stanga, asa ca il urmez spre dreapta, bucurandu-ma pentru o clipa cu gandul ca am scapat… dar nu! Drumuletul coboara spre dreapta pe langa apa, in directia de unde venisem, asa ca trebuie sa-l parasesc mergand spre stanga, spre nord. Inca o runda de mers la nimereala printre copacii ce par sa se apropie tot mai mult de tine, in jurul tau – inconjurandu-te intr-un mod deloc protectiv.

Cand plecasem de acasa ma gandeam ca as putea sa dorm prima noapte in padure, undeva langa un raulet salbatic, departe de orice poteca sau drum forestier. Sa fie o aventura care sa-ti testeze curajul, rezistenta psihica, poate chiar si fizicul. De aceea nici nu luasem cu mine cortul, ba nici sacul de dormit. Doar suprasacul si haine putin mai groase ca sa pot sa dorm. Dar ce somn? As fi putut oare sa dorm in bezna padurii pline de zgomotele noptii? Chiar si cu luna plina ce avea sa fie in acea noapte, nu cred ca as fi putut sa inchid ochii. Decat poate mai spre dimineata…

Acum insa, pentru ca nu ma asteptam sa trec prin padurea asta deasa si salbatica, unde sa ma simt atat de departe de un traseu marcat sau de oameni sau de un loc unde sa ma simt in siguranta, gandul de a dormi in padure mi-a cam disparut. Incepeam sa simt nevoia unei nopti linistite si ma gandeam ca voi alege calea mai usoara – aceea de a dormi la statia meteo de langa varful Penteleu. A fost o portiune de traseu traita intens, si imi amintesc si de faptul ca in Cozia sau pe alti munti am urcat fara niciun stres prin padure – oare aici de ce era altfel? Dar era clar de ce, cand ma gandeam ca pe aici nu trece nimeni niciodata, ca pe aici e plin de ursi si poteca nu e marcata, ca nu vad mai nimic in jur si nici semnal la telefon nu aveam in caz de urgenta. Nu as zice ca mi-era frica, era doar un disconfort de a nu ma simti in control asupra situatiei, de a simti ca aici sansele ca ceva neprevazut sa se intample – sunt mult mai mari. Dar am mers mai departe, pentru ca altceva nu puteam face si nici nu as fi vrut sa fac. Si asa am mai crescut putin…

Am iesit apoi intr-o poiana mai mare, luminoasa, la fel de galbena si presarata de braduti mici si de susur de pâraie. De aici vad creasta destul de aproape, de ea ma desparte doar o zona de braduti micuti si tufe de zmeura… un loc ideal pentru un urs sa-si petreaca dupa-masa, ma gandesc.

Mi se facuse foame, dar nu as fi scos mancarea din rucsac in locul asta. Cu toate astea am desfacut o ciocolata, din care nu am muscat decat o singura data. Ursii au un miros tare fin, dar moft, acum n-o sa devin paranoic din cauza unui baton de ciocolata desfacut. Mai ales ca sunt atat de aproape de a depasi nivelul padurii.

Avantajul cel mai mare al faptului ca nu am luat cu mine cortul si sacul de dormit a fost acela ca am avut rucsacul foarte usor – chiar daca uneori, cand urcam mai abrupt, mi se parea suficient de greu incat sa ma intreb cum ar fi fost sa urc pe acolo cu rucsacul mare. Uneori ma gandesc ca ar trebui sa incerc si varianta fara niciun rucsac la mine. Eventual si fara aparat foto, ca si geanta aia e destul de mare si grea. Cred ca as zburda mai liber ca niciodata! Oare as putea?

Dupa scurta pauza in care m-am racorit putin intr-un pârâu, mi-am facut curaj sa trec prin ultima portiune in care as fi putut sa dau nas in nas cu un urs. E tare neplacut sa nu ai vizibilitate in jur, dar te face sa devii atat de constient de tine si de ce e in jurul tau, e minunat! Constientizezi fiecare zgomot, fiecare miscare, observi punctele de trecere din timp, astfel incat sa fii cu ochii in toate partile, si nu doar cautand traseul…  Nu ma pot abtine sa nu ma opresc cateva secunde pentru a manca din hrana ursilor – e plin de zmeura dulce in jur, ba incep sa apara si tufele pline de afine.

Si astfel, dupa un ultim urcus abrupt, dupa circa o ora si 40 de minute de la capatul drumului forestier (de pe valea Milei) si circa o ora de ratacit prin padure fara o poteca clara, depasesc ultimii braduti si ajung la golul alpin. Undeva sub varful Viforâta, care ramane pe culmea din stanga mea. Urcusul prin tufele de afine si iarba maricica e greoi, dar incerc sa ma departez cat mai repede de brazii din urma mea si de cei de pe margini, pentru a ajunge intr-un punct mai inalt.

De acum privelistea incepe sa te faca sa uiti tot greul de pana atunci, peisajul devine tot mai cuprinzator si frumos! In spate se vede valea pe unde am venit, marginita pe partea stanga de culmea Caprei si culmea Monteoru, pe unde ar fi trebuit sa merg, pe unde mergea poteca marcata cu triunghi albastru. Intr-adevar pe acolo traseul ar fi fost mult mai lin si mai evident, poteca probabil ca urmeaza creasta aceea impadurita.

Mai in spate, usor spre dreapta se vede masivul Podu Calului, chiar daca nu reusesc inca sa-mi dau seama care e varful cel mai inalt, ca sa-mi dau seama daca am reusit data trecuta sa ajung pe el sau nu.  Mai in stanga in departare se vad cateva varfuri ascutite din culmea Ivanetu (asta mi-am dat seama mai tarziu).  Arata mai frumos decat Podu Calului, chiar daca e mai putin inalta. Dar varfurile sunt acoperite de paduri, nu stiu daca exista vreun punct de belvedere pe acolo. Cert e ca din Varlaam exista un traseu spre varful Ivanetu (3 ore).

In fata mai am de urcat aceasta panta inierbata si plina de afine bune, avand deasupra un cer albastru fara niciun norisor. Ceea ce nu e neaparat un avantaj, norii sunt foarte frumosi si ajuta mult la compunerea unei fotografii mai pline, mai complexe – mai frumoase.

Cand ajung in saua Cășeria gasesc si marcajul triunghi albastru ce vine dinspre dreapta – mult mai evident si mai des decat pe drumul forestier pe unde incepusem sa urc. De aici se vede si mai bine cat de usor ar fi fost traseul pe culmea aceea, daca as fi facut dreapta de pe vale sa urc pe ea. Dar nu e momentul sa ma plang de faptul ca am mers pe o poteca mai dificila. Din șa am deschidere si spre nord, unde peisajul e superb! Sunt dealuri nesfarsite si verzi, muntii Vrancei – cu cateva varfuri ce par chiar foarte atractive! Ba au aparut si vreo 2 norisori albi, sa intregeasca peisajul! Si se vede si un varf destul de masiv si inalt, care ma gandesc ca ar putea fi varful cel mai inalt – dar nu era.

De acum urmez poteca marcata, pe o culme umbrita de varful Viforâta, dar plina de tufe cu zmeura si afine. E irezistibil, nu poti sa nu te opresti sa mananci din bunatatile pe care muntele ti le ofera – recompensa parca pentru faptul ca ai ajuns pana aici. Chiar si asa, nu pierd prea mult timp, se insereaza si vreau sa vad apusul de pe varf! Nu mai merg mult si zaresc si varful, undeva spre nord – vest, adica in fata – stanga. E atat de inalt! Adica eu sunt inca destul de jos, dar sunt chiar sub el! Pe varf se zareste o cruce sau un stalp care straluceste in soare, si, desi nu pare chiar asa ascutit cum parea vazut din Siriu, e totusi tare impunator!

Intr-o sa in care ajung dupa o portiune de mers orizontal printre tufele de zmeura, si apoi o portiune scurta de coborat, gasesc si un izvor. Asa ca fac o scurta pauza de uscat tricoul si de mancat ceva, bucurandu-ma ca sunt atat de aproape de varf si ca am parte nu doar de vreme buna, dar si de privelisti minunate. Ba si de un sentiment de siguranta atat de placut, revenit de fapt de cand ajunsesem la golul alpin.

Incep asadar sa urc abruptul spre varf. Marcajul se zareste ici si colo pe cate o piatra, dar poteca nu se zareste mai deloc pe aceasta portiune. Cred ca marcajul a fost facut recent… pe o scurtatura care urca abrupt. Poteca trebuie sa fi fost mai prin dreapta – se si vedea. Urcusul se face printre tufe de afine, si e atat de abrupt ca aproape nici nu e nevoie sa te apleci, ca sa prinzi bobitele albastru-cenusii. Unele sunt atat de mari incat nici nu ma mai obosesc sa le iau pe alea mai mici, sunt atat de multe incat poti face si mofturi! :)) E mai rau daca vrei sa stai jos sa faci pauza, ca te asezi pe ele, si cred ca pateaza! :))

In urma mea se aud niste caini latrand, si apar si cativa cai, ba si o turma de oi ce se intoarce spre vreo stana din zona. Eu urc acum pe la umbra varfului o portiune, apoi cu soarele direct in ochi o alta portiune, pana ies in creasta ce coboara de la varf. De aici ma simt cu adevarat pe creasta masivului, si am privelisti si spre vest si spre nord – unde ma bucur sa vad pentru prima oara, creasta Penteleului. O mai vazusem eu pe Google Earth, jumatate verde, jumatate mai golasa, si nu eram sigur daca merge mai mult prin padure, sau poteca ramane in afara ei, la gol. De aici pot sa vad ca sunt zone acoperite de jnepeni dar si zone cu padure de conifere – plus zone defrisate, si uneori poteca se strecoara prin ele. Dar nu pare greu de urmat si e mai mult de coborat, iar zonele cu vizibilitate spre departari sunt destul de multe. Arata tare frumos restul de creasta, si imi pare rau ca nu mai merg in seara asta pe ea. Asta pentru  ca am hotarat sa dorm la statia meteo, si nu lipit de o stanca privind cerul, undeva langa varful Crucea Fetei sau Curuiul – in functie de unde as fi ajuns.

Pe varf ajung la ora 17.45, dupa aproape 6 ore de cand am pornit din Varlaam, si asta include si cei 7 km de drum forestier pe valea Bâscăi. Privelistea de pe varf o intuiam si o asteptam cu nerabdare. Eram curios daca va fi suficient de senin incat sa vad Bucegii, ba cand e super senin se vad si creste din muntii Fagarasului! Acum insa, cu soarele batand dinspre vest, nu reusesc in partea aceea sa vad decat pana la Ciucas, unde identific varful cel mai inalt si creasta Zaganu. Mai in stanga putin, masivul Siriu are, incredibil, cam aceeasi forma ca si daca il privesti din Ciucas! E varful Siriu (Bocârnea) putin spre dreapta, despartit de culmea (si varful) Mălâia, care e mai lunga, spre stanga. E atat de evident si de usor de recunoscut, nu-mi vine sa cred! In stanga de Siriu se vad culmi impadurite (dar care pentru mine se vad doar ca niste umbre, din cauza luminii proaste in acea parte) – probabil culmea Monteoru, aflata la sud de Siriu. La sud de mine se vede masivul Podu Calului, destul de aproape, cu cateva varfuri mai inaltute ce ma fac sa ma gandesc ca nu se poate sa nu fi ajuns pe varf data trecuta, cand am fost acolo. Culmea Ivanetu se vede si ea, chiar mai spectaculos – pentru ca pare mai abrupta si mai ascutita decat Podu Calului, undeva spre sud-est.  La est mai sunt cateva siruri de dealuri impadurite apoi urmeaza cred campia Baraganului. Spre nord est sunt muntii Vrancei, cu o creasta presarata de varfulete cu ceva stanci si abrupturi, si creasta Penteleului ce se continua spre nord, asa cum o vedeam si de mai jos. Revenind spre vest, dar in plan mai apropiat, alte culmi ce tin de Penteleu – Culmea Lunga din Mijloc, si varful Slobodul mai in spate, un varf golas de unde trebuie sa se vada superb la apus varful Penteleu pe care ma aflu. Spre vest sunt multe dealuri si vai lungi, si ma gandesc ca pe acolo pe undeva voi cobori si eu a doua zi.

Dupa pauza minunata de pe varf ma indrept spre statia meteo – care e in directia soarelui – spre vest, undeva mult mai jos decat ma asteptam. Pana la ea e un drum forestier, prafuit si pietruit, destul de abrupt pe unele portiuni. Cu ocazia asta  pot sa amintesc ca pentru prima oara am mers pe munte doar cu sandalele speciale, fara incaltari de  schimb. Am urcat foarte bine cu ele, doar aici am alunecat putin pe niste pietris. Oricum, speram sa-si dovedeasca utilitatea a doua zi, in cheile de pe Bâsca Mare.

La statia meteo ma latra un dulau urias, care din fericire e legat. Apoi am profitat de masuta cu bancute instalata pe poiana de langa – un loc absolut magic, cu privelisti superbe! Chiar daca deschiderea e spre vest, si de acolo bate soarele, deci lumina nu e cea mai buna. Devine insa tare placuta dupa ce soarele incepe sa se apropie de orizont, si dealurile si muntii din jur capata o culoare albastruie, si iarba devine din ce in ce mai galbena si mai calda. Cel putin ca aspect. Sunt tare frumoase spicele acelea inalte de iarba, ce se leagana in bataia vantului.

Am mai stat de vorba si cu cei doi barbati de la statia meteo, despre muntii din jur, trasee, oameni… Profit si eu sa arat ca nu sunt chiar asa un aiurit care si-a zis intr-o zi ”hai sa merg si eu de nebun pana pe un munte”. Cred ca s-au mirat si ei cate varfuri si vai din jur stiam… :)) Partea putin descurajanta e ca m-au anuntat ca a doua zi pe seara o sa cam ploua, cu descarcari electrice eventual – si eu ma gandeam ca as putea sa mai raman o noapte pe munte, asa cum planuiam, sa dorm undeva la o stana sau chiar pe iarba langa o stanca. Dar nu prea imi mai suradea ideea, privind spre crestele impadurite pe unde ar fi trebuit sa merg si sa dorm… Se vede asa salbatic si natural totul cand esti undeva sus, e minunat! Pe vai mai sunt drumuri forestiere, camioane chiar, oameni… dar de aici… totul pare linistit si fara grija. Arata ca si cand oamenii n-au ajuns niciodata prin locurile acelea. Cand spun asta ma gandesc la privelistea dinspre vest in particular, un pic spre nord asa, spre muntele Slobodul si spre localitatea Comandău (NV).

Problema era ca nu as fi avut timp intr-o zi sa pornesc spre nord pe creasta, sa ajung pana la un varf din departare (Tămășoiul) si de acolo sa fac stanga mai mult la nimereala si sa traversez un delusor impadurit, sa nimeresc pe muntele Slobodul si de acolo sa ajung pe varful golas (unde ar fi superb cred de vazut apusul si rasaritul), si apoi sa am timp sa ajung si pe valea Bâscăi Mari unde sa intru in chei – pe unde nu stiu cate ore as pierde si cand m-ar prinde ploaia… Nee, asta nu e o varianta. Ori dormeam undeva pe muntele Slobodul, sa fiu mai aproape de chei a 3-a zi, ori, varianta cu care m-am impacat pana la urma, sa cobor direct spre chei a doua zi, pe un drum forestier nemarcat.  Oricum, ca sa ajung la varianta asta am stat ceva timp cu harta in mana si am intrebat una alta si pe nenea de acolo.

Dupa ce s-a intunecat mi-am luat frontala si un bat de trekking, am pus pantalonii de polar pe mine si geaca windstopper si am urcat inapoi pe varf (cam 15 min) – in cautare de semnal Orange. (la statie e doar Vodafone). Pana pe varf ma orbeste lumina lunii pline, care bate chiar din fata mea, dinspre est. Pe varf e vant puternic, dar ma adapostesc dupa  cruce, si apoi intr-o scobitura facuta parca special pentru asa ceva, pe partea estica a varfului. Cu luna asta plina ai putea merge pe creasta si fara frontala, face destul de multa lumina – candva chiar voi face asta! Dar acum deja am transpirat de la urcus si vantul sufla rece, ranile… nu ma dor, ca nu am inca. Spre sud-est se vad luminile unui oras mai mare, probabil Buzaul, iar spre nord vest, am aflat ulterior, lumini din localitatea Comandău. In rest… doar un beculet de la releul Costila din Bucegi, si atat. Altfel… doar stelute multe, dar nu asa multe pentru ca lumina lor e obturata de lumina lunii. Reusesc insa o poza facuta ”din mers” cu Carul Mare si luminile din Comandău in departare in vale.

Apoi ma intorc cu grija spre statia meteo, atent sa nu miste ceva in jur – e mai ciudat sa mergi cu frontala, nu ai vizibilitate decat acolo unde bate ea. In schimb daca o stingi, vezi mai intunecat totul, luminat doar de luna, dar vezi si pe margini, cu coada ochiului – ai campul vizual mai larg decat cu frontala.

 Intors in camera n-am mai stat mult si am adormit – un somn adanc dupa o zi mai obositoare decat m-as fi asteptat, cu urcusul acela prin padurea fara poteca. Peste noapte am avut un vis ”dragut” (era trecut  de 12 noaptea, era ok), cu o fata… Dar care, in loc sa-mi spuna si ea ceva de bine, ”vai Ioan ce dragut esti, vai cat imi place sa fiu cu tine” etc, ce se gaseste sa-mi spuna, in momentul cel mai nepotrivit? Ca ii e frig! (cred si eu, era pe jumatate dezbracata!) Si m-am trezit si de fapt mie imi era frig, pentru ca peste noapte a fost chiar rece si patura se cam daduse la o parte de pe mine. M-am invelit la loc un pic amuzat, dar si simtind dupa atat de mult timp, placerea aceea de a trage o patura calda peste tine, atunci cand iti e frig…

Ziua 2

Ca si alte dati, ceasul telefonului a sunat la ora 5 (unii ar spune ”Doamne ce nebun!” :)) ). Ma gandeam ca rasaritul e la 6, dar pana ma trezesc, pana ajung pe varf… am mai amanat soneria cu 10 minute. Apoi cu inca 10. Apoi la ora 6 cand m-am trezit iar m-am ridicat sa ma uit pe geam. Era cam innorat cerul si nu era lumina aceea roz si frumoasa, de rasarit. Sigur, eu priveam spre apus, dar oricum. Asa ca m-am bagat inapoi in pat, era tare frigut si n-am vrut sa las patura sa se raceasca asa repede. Am mai stat pana pe la 7, apoi pe la 7 si jumatate am iesit afara, cu gand ca nu mai urc pe varf ci pornesc direct la vale, sa ajung devreme in chei – acolo unde inca nu stiam sigur la ce sa ma astept, deci era mai bine sa fiu sigur ca am timp suficient pentru orice situatie nepravazuta (gen sa merg pana la jumatatea cheilor si apoi sa fiu nevoit sa ma intorc etc).

Mi-am luat la revedere si am inceput sa cobor abrupt spre vest, printre tufele de afine carora nu le prea mai acord atentie (poate din cauza frigului), pana am iesit in drumul forestier (care ocolea putin prin dreapta). De acolo l-am urmat pana in saua Cernatul, unde trebuia sa fac dreapta. M-am oprit insa pe iarba pentru ca incepea sa ajunga si la mine o raza calduta de soare, si am stat putin sa mananc. Peisajul a fost tare frumos spre Podu Calului, unde batea soarele.

Intrarea in padure am gasit-o usor, desi nu e chiar asa evidenta. De fapt in multe situatii de genul asta, in care e nevoie sa te orientezi, e de ajuns sa stai si sa gandesti putin – si apoi gasesti drumul. Intersectia e chiar in sa, adica in punctul cel mai de jos, de unde ori urci spre varf, ori urci in partea cealalta spre alt varf. Drumul/poteca pe care vroiam sa merg coboara spre nord vest (se vede pe harta), asa ca ma strecor prin ceea ce pare sa fie un mic tunel intre crengile copacilor, la intrarea in padure. Apoi drumul devine mai evident, si merge printr-o padure joasa si deasa, unde soarele inca nu a reusit sa patrunda (fiind inca dincolo de varful Penteleu). Drumuletul e strabatut de firicele de apa din cand in cand, dar asta nu ma mai intereseaza (la urcus insa e bine de stiut – oricum exista apa la statia meteo). Merg iar facand galagie, si drumul coboara uneori mai repede, alteori mai lin, din ce in ce mai spre vest. Am ales sa cobor pe aici, si nu mergand spre sud pe drumul forestier Cernatu, marcat cu banda rosie, pentru ca vroiam sa ies la Gura Bîsculiței, unde e intrarea in sectorul de chei – despre care citisem o scurta descriere in ghidul Muntii Nostri.

Ajung si la niste baraci muncitoresti, unde se aude si zgomot de drujba in padurea din dreapta, si ma ajunge din urma si soarele – atat de placut, pentru ca schimba mult aspectul padurii. Reusesc sa gasesc si scurtatura care duce direct la cantonul Tisa, nefiind astfel nevoie sa urmez drumul degeaba pana la cantonul Porcu si apoi sa ma intorc spre Tisa. Ajung deci la drumul principal de pe valea raului Bîsculița dupa circa o ora si patruzeci de minute (cu tot cu pauze) de cand am plecat de la statia meteo. Drumul a fost printr-o padure ce nu parea foarte primitoare, desi nici foarte salbatica – avand in vedere bustenii culcati pe margine ce asteapta sa fie luati de camioane, sau urmele de potcoave din noroi. Dar lipsa soarelui a facut-o asa intunecata in prima parte, incat a doua parte, in care am avut si soare, a parut mult mai frumoasa! Ca sa ies in drum trec cu tupeu prin apa raului, desi se puteau gasi si bolovani pe care sa traversezi fara sa te uzi.

Dupa ce vorbesc jos la drum cu un sofer de camion care nu prea stie niciun traseu din zona, dar care spune ”nici sa vreau si n-as putea sa dau de un urs pe-aici”, pornesc pe drumul forestier spre cabana/cantonul Gura Bîsculiței. Drumul forestier e larg si umbros, si din cand in cand mai trece pe el cate un camion sau o masina de teren. Gasesc si cateva bobite de zmeura, dar cam prafuite. Dupa circa 30 de minute ajung la intersectia cu drumul forestier principal, cel de pe valea raului Basca Mare. Intersectia e mai in padure decat ma asteptam sa fie, credeam ca voi gasi si vreo casa ceva, dar nimic. Spre stanga daca as merge as ajunge la Gura Milei, de unde am inceput urucusul si de acolo la Varlaam. Dar eu merg spre dreapta si, dupa alte 20 de minute, zaresc si cantonul Gura Bîsculiței, undeva pe stanga. Un indicator ne anunta ca pana la Varlaam sunt 19 km de mers pe drumul forestier si 16 km pana la vf Penteleu pe drumul Cernatu. Tot spre dreapta se poate ajunge la zona Coceanu, de unde porneste un drum forestier care ajunge pe valea Cașoca, pe unde e si cascada cu acelasi nume si pe unde am inceput eu urcusul in Podu Calului data trecut cand am fost pe-aici.

In fata cladirilor ce par abandonate gasesc doi oameni care taie lemne. Ii intreb daca stiu ceva despre traseul prin chei, daca e vreo poteca, in cat timp se ajunge la Gura Milei etc. Dar nu prea stiu nici ei prea multe detalii. In schimb unul din ei, putin mai in varsta, incearca sa ma ia putin peste picior: ”ce faci daca dai de urs in chei?” sau ”te prinde noaptea prin cheile astea!”. Ii spun ca nu cred sa fie ursi pe-acolo, asa aproape de drumul forestier si de masini, si nici noaptea nu poate sa ma prinda, nu e nici macar 10.30. Desi e drept ca stateam cu oarece emotii din cauza asta, ca nu stiam cat se face prin chei (sunt aproape 10 km), nu stiam nici cum e traseul – daca e abrupt, daca e greu, daca e poteca, si mai stiam si ca vremea se va schimba… Asa ca am pornit grabit pe malul drept al raului cel larg.

La inceput am simtit bucuria de a ma afla acolo, pentru ca de cateva luni citisem despre zona asta si imi doream sa ajung. Dar apoi am simtit din ce in ce mai mult nesiguranta – asupra timpului, asupra traseului…

 Ideea era ca unde pot, merg pe mal. Unde nu mai pot, merg prin apa. Dar apa era mare (peste genunchi, si eu sunt inalt), raul Bâsca in aceasta zona e deja destul de puternic si de larg, si e si apa multa – nu e un raulet micut si salbatic, e ditamai apa! Ma gandesc ca daca ajung la un sector ingust si abrupt, ca prin cheile Horoabei, nu voi avea cum sa trec, pentru ca toata apa asta ar forma niste cascade super vijelioase. Acum imi amintesc insa ca nu citisem nimic de vreo cascada pe aici…

Deja din primele cinci minute am fost nevoit sa traversez raul prin apa. De fapt poate se mai putea merge prin dreapta putin, pe mal, prin ierburi inalte, dar am preferat sa trec pe prundul cu pietre de pe malul celalalt. De fapt de pe mijloc – caci pe mijlocul apei apare ca o insula acoperita de vegetatie si de pietre. Prima traversare prin apa ma face sa inteleg ca s-ar putea sa intru in criza de timp. Ma gandeam ca as putea face 3 ore, dar ar putea fi la fel de bine si mai mult! Asa ca incerc sa merg cat mai repede atunci cand nu sunt in apa, unde se merge mult, mult mai incet. Zona e larga, raul e larg, malurile sunt verzi si cerul albastru, peisajul e frumos – dar nu are aspect de chei, ci de… vale de rau. Mult mai naturala si salbatica decat altele tocmai pentru ca pe aici nu exista un drum forestier (acesta ramanand undeva pe partea stanga, prin padure, mai sus pe mal).

Sandalele Montrex isi fac treaba destul de bine, desi cu bocanci ai gleznele mai protejate, in caz ca aluneci pe vreo piatra pe fundul apei. Dar bocancii s-ar fi uscat mult mai greu. Incerc sa merg cat mai repede, dar si sa raman foarte concentrat la fiecare pas – ca sa nu alunec pe vreun bolovan – ceea ce se poate intampla usor. In unele zone pe mal e nisip ca la mare, si gasesc pe el urmele unor oameni. Unele veneau din directia opusa, altele mergeau in aceeasi directie. Asta ma incurajeaza putin ca se poate trece mai departe, si incerc sa ma tin dupa urmele respective. Le pierd insa atunci cand trebuie sa traversez raul, dar le mai regasesc prin nisipul uscat sau ud de pe malul celalalt.

Traversarea prin apa e… interesanta. Apa nu e rece, sau poate m-am obisnuit eu cu ea destul de repede. In schimb imi uda uneori pantalonii scurti. Asta nu e o problema, mi-e teama doar sa nu mi se ude geanta cu aparatul foto, pe care o tin in fata. Traversez a doua oara, apoi a treia oara si a patra… cand un mal devine prea abrupt sau putin primitor – acoperit de prea multa vegetatie, atunci traversez pe celalalt, unde exista putin prund, cu pietre neacoperite de apa in perioada asta. In apa insa incep sa capat emotii tot mai mari, cand constat ca apa are forta destul de mare, si, fiind atat de adanca, nu mai reusesc in unele locuri sa vad fundul, si nu stiu astfel pe ce calc. Uneori trebuie sa fiu atent, sa bâjbâi parca pe intuneric ca nu cumva sa pun piciorul pe vreun bolovan care aluneca si sa ma lovesc la glezna (pe care o simt cel mai expusa), sau sa pun piciorul pe o piatra care se misca, sa ma dezechilibrez si sa cad cu totul in apa. Mi-era mila de aparatul foto, dar si de caputul meu.

In apa sunt si bolovani mari, care ies deasupra ei cu vreun colt, facand-o astfel sa fie mai vijelioasa in unele locuri. Cand traversez incerc sa gasesc locul cel mai drept, cel mai linistit, dar nu prea exista asa ceva. De la distanta pare ca ”aha, pe-acolo e mai bine de trecut”, dar cand incepi sa treci si vezi ce incet te misti si cat de greu iti e sa pui pasul, iti dai seama ca nu exista varianta usoara.  Sunt atat de bucuros ca am betele de trekking, m-au ajutat enorm de mult! Era ca si cand m-as fi tinut cu mainile de stanci, erau o a doua pereche de picioare care sa-mi ofere stabilitate in plus! Dupa ce am traversat de vreo 10 ori raul, deja zona devenise superba! Malurile s-au mai apropiat putin, dar valea e inca larga. Peisajul devine insa mai frumos atunci cand apa acopera o parte mai mare din prund si atunci o vezi doar cum se strecoara pe sub copaci, pe langa un mal abrupt si impadurit. Si bate si soarele intr-un mod placut – am fost atat de multumit pentru acest aspect, ca daca era innorat si ar fi stat sa ploua as fi fost mult mai tensionat pe-aici… cu gandul ca acum vine o viitura sa ma duca mai repede la vale! :))

 Am ajuns la o zona cu cateva praguri de stanci, printre care apa se strecoara vijelios formand cateva mini cascade super puternice – asa cum ma temeam ca voi gasi. Din fericire nu pe-acolo trebuie sa merg eu, trebuie doar sa traversez raul pe malul celalalt. Pe unde sa o fac daca nu sarind din bolovan in bolovan? E usor pana ajung pe la al doilea bolovan, dar apoi, cascada dintre ei e asa puternica si apa dincolo de ea pare atat de adanca si inspumata ca imi e clar ca nu e bine sa cazi acolo! As fi vrut sa sar peste ea, dar distanta, desi accesibila pentru saltul meu de caprioara, era riscanta. Si stanca de pe care trebuia sa sar era umeda, si cea pe care trebuia sa aterizez. Am stat si m-am gandit putin, simtind parca si timpul cum se scurge mai repede pe langa mine, nu doar apa. Pana la urma am hotarat sa trec prin apa pe undeva mai pe sus, si sa nu risc sarind.

Mai sus pe langa bolovanii ce scot coltul din apa nu e oricum usor de trecut. Apa e mai adanca pe-aici, si asta nu face decat sa fiu si mai expus riscului de a fi impins la vale – mai ales ca, fiind deasupra acelei palnii pe unde se scurge apa, ea are aici o forta foarte mare. Cand am intrat in zona fluxului central, am simtit ca ma duce  la vale. Efectiv ma simteam blocat acolo, apasand puternic in betele de trekking in partea stanga, ca sa nu ma duc intr-acolo fara sa vreau – unde se ducea apa. Cand am ridicat un picior si am vrut sa-l mut mai inainte, am simtit ca voi cadea – ca apa ma va impinge si nu voi putea sa ma tin – pentru ca avea o forta mai mare decat mine! A fost incredibil, e ca si cand ai spune ca vantul e asa puternic incat te ia pe sus – dar folosesti asta ca o metafora, nu te gandesti ca s-ar putea intampla cu adevarat. Si intr-o zi gasesti un vant puternic care efectiv te face sa simti ca incepi sa te ridici de la sol, si trebuie sa te tii de ceva ca sa nu te impinga in prapastie. Asa si cu apa asta. Am simtit pentru prima oara cum nu reusesc sa ma tin in picioare fara sa o las sa ma duca la vale. Dar am reusit totusi, incordandu-mi fiecare muschi, si tinandu-ma la un moment dat de un bolovan ce aluneca prea tare pentru a-l putea tine cu mana… fara betele de trekking pe aici nu as fi trecut decat inotand. Nu nu, de fapt nici asa! Pentru ca absolut sigur, daca ai fi cazut, nu e vorba ca te udai, te ridicai la loc si mergeai mai departe. Daca ai fi cazut, apa te-ar fi dus cu putere la vale, prin palnia aceea dintre stanci, si te-ar fi aruncat dincolo de pragul acela – nu inalt, dar plin de stanci si el. Am trecut cu greu dar cu bine, si am zis ca nu mai risc. Ca la urmatoarea trecere mai bine ma catar pe malul din padure.

A fost insa apoi interesanta ideea ca, daca nu aveam rucsacul si aparatul foto pentru siguranta carora sa ma tem, as fi putut macar sa iau in considerare, doar asa, ca pe un gand nebunesc pe care probabil nu l-as fi pus in aplicare, varianta de a ma lasa dus la vale prin acea palnie. Ca pe un tobogan acvatic. Asta dupa ce as fi analizat indelung locul unde as fi fost aruncat de apa, sa nu fie chiar asa stanci de care sa dau cu capul – ca sub apa nu vedeam ce era, era prea inspumata.

Am mers o portiune si printr-o padurice cu arbori subtiri si desi, si cred ca as fi putut merge mai mult pe-acolo, dar am simtit ca in felul asta pierd frumusetea de a merge pe malul apei, de unde sa admir raul cum straluceste uneori in soare sau cum curge lin pe la umbra copacilor.

Dupa o curba mai mare pe care raul o face spre dreapta, unde sunt nevoit sa merg iar prin padurice, facand chiar galagie in caz ca prin salbaticia aceea o fi vreun animal, zaresc deasupra raului, un pod! Il simt ca pe o salvare minunata, desi sunt sigur ca nu e vorba de podul unde trebuia sa ajung, la Gura Milei. Dar e clar, un drum forestier apare de pe coama dealului din dreapta, si merge spre stanga, intrand probabil in drumul principal. Nu am stat mult pe ganduri, am hotarat sa parasesc apa, fiind inca sub influenta emotiilor traite la traversarea aceea, si stand cu gandul ca de aici nu poate decat sa fie si mai greu. Asa ca ma bucur sa ma simt in siguranta pe acel pod, privind raul de sus si spunandu-i la revedere.

Am mers pe albie cam o ora si un sfert, mi s-a parut ca am mers destul de repede, cand am vazut ca am iesit in drum in dreptul km 10, iar la cantonul de unde am intrat pe valea raului era km 16. Scutisem astfel 6 km de drum forestier, desi mersesem pe albie probabil doar vreo 3-4. Am iesit afara undeva in zona Pitulatul. Am regretat putin apoi gandindu-ma ca probabil cea mai frumoasa parte din chei abia urma, si am regretat si ca nu mi-am acordat timp sa pun aparatul pe o stanca sa-mi fac o poza in timp ce traversez cu greu raul – dar ma gandeam si la schimbarea de vreme, la faptul ca daca va incepe sa ploua sus pe munte nivelul apei ar putea creste, si la faptul ca as putea intalni pasaje mult  mai periculoase… Acum insa stiu ca, daca ai fi mers mai departe pe rau, ai fi putut oricand sa-l parasesti pe partea stanga – pur si simplu urcand abrupt prin padure. Ai fi ajuns la drumul principal, care era undeva sus, acoperit de pietris si nisip. Mergand pe acest drum mai ma uitam uneori in valea din dreapta, unde auzeam vijelios raul, pe care uneori il si vedeam. Mi-e clar acum ca nu exista o zona foarte ingusta, in niciun caz ca in cheile Horoabei sau ca la 7 scari, probabil nici n-ar avea cum pe asa o apa mare. Si probabil ca s-ar fi putut trece mai departe, asa cum am mers eu si pana acum. Dar cred ca ar fi mult mai interesant fara rucsac, fara aparat foto, si eventual cu o casca – sa fii mai in siguranta. Apoi… ai putea sa te lasi dus la vale de rau in unele zone!

De acum am de facut vreo 13 km pana la Varlaam, dar mai intai dau de drumul forestier Cernatul, care urca la varf, apoi ajung la Gura Milei, unde incepe drumul Viforâta, pe care urcasem si eu ziua precedenta. Acolo ma si opresc sa mananc ceva, dupa care merg mai departe pe drumul prafuit inca vreo 7 km. Pe ultima portiune ma grabesc, chiar incerc sa alerg, afland ca am un autobuz la 13.45, si era 13.30. Dar nu il prind, asa ca numai bine ma odihnesc pe malul apei in Varlaam cam o ora – in care am mancat o inghetata si doua nuci verzi, curatate ca in copilarie cu cutitul si m-am curatat de nisipul de pe picioare la rau.

Apropo de asta, ca am uitat sa mentionez in excursia facuta in Bucegi acum cateva saptamani – am descoperit un anti-perspirant care te protejeaza 48 de ore – nefiind astfel necesar sa cari cu tine deodorantul daca pleci doar doua zile pe munte (ceea ce eu faceam, ca nu suport sa ma simt transpirat si mirosind suspect cand ajung jos la sosea, sau in gara). Nu vreau sa fac reclama, spun doar ca eu am fost mai multumit pe munte de Garnier for men, care teoretic te protejeaza 72 de ore, decat de alte deodorante. Desi pentru 24 de ore Rexona mi se pare in continuare cel mai eficient. Oricum, nu strica atunci cand gasesti un raulet, sa profiti si sa te improspatezi putin, lucru pe care eu il ador atunci cand cobor de pe traseu.

…

Am simtit uneori ca, ajungand doar pe varf, am pierdut o mare parte din masivul Penteleu. Si am fost putin dezamagit ca n-am reusit sa fac macar o parte din restul de creasta, ca sa simt ca am cunoscut putin mai bine acest munte. Dar pana la urma traseele facute au fost minunate, si privelistea de pe varf iti largeste si tie orizontul cunostintelor, pozitionandu-ti pe harta mentala si muntii Vrancei, si Siriul si Podu Calului sau culmea Ivanetu… Si iti ofera o legatura intre ele, astfel incat sa poti sa le vezi impreuna, si nu doar separat – asa cum apar pe hartile fiecarui masiv in parte. De pe varful Penteleu simti ca esti in mijlocul carpatilor de curbura, sau a muntilor Buzaului, pentru ca esti inconjurat atat de frumos din toate partile de ei. Si, desi ar mai fi fost multe de vazut (si fauna, nu doar peisaje), portiunea strabatuta pe firul raului Bâsca Mare a fost ca o compensare pentru faptul ca n-am mers in continuare pe creasta. In Penteleu e clar ca e de revenit! Poate la iarna…

…

Cateva informatii ”tehnice” pentru cine vrea sa ajunga in zona. Din Bucuresti sunt autocare ce merg direct la Varlaam, o data pe zi. Din Buc pleaca pe la ora 13, nu mai stiu de unde, si costa in jur de 30 de lei, iar din Varlaam pleaca spre Bucuresti la ora 4 noaptea. In Varlaam exista cel putin o pensiune.

Altfel, exista varianta mea, Bucuresti – Nehoiu, Nehoiu – Varlaam (tot pe la 30 de lei se ajunge) – astfel ajungi insa mai devreme si ai timp sa urci pana la varf.

Din Varlaam ultimul microbuz spre Nehoiu pleaca la 17.15 iar distanta e de circa 22 km. Drumul poate fi facut si cu masini mici, desi e destul de prost pe unele portiuni. E mai bun parca pe valea raului, de la Varlaam pana la Gura Milei, unde se mai si asfaltau niste portiuni acum.

Din Nehoiu spre Bucuresti sunt putine autocare, iar ultimul pleaca pe la ora 14 (dar nu sunt sigur). Asa ca trebuie mers in Buzau. Microbuze ce se formeaza din Nehoiu sunt la ora 15.15 si la 18 ultimul (in principiu), dar mai e si cel care vine de la Brasov si ajunge in Nehoiu pe la ora 17, ajungand in Buzau la 18.45 (costa 8 lei). Din Buzau exista un accelerat la ora 19.10 parca, iar ultimul microbuz e la 19.30 si costa 24 de lei. Se poate merge insa si spre Brasov, desi daca vrei sa ajungi la Bucuresti, cel mai scurt e prin Valenii de Munte (pe unde am fost eu) iar apoi prin Buzau. Spre Brasov insa e cel mai frumos drum, pe langa lacul Siriu.

Nu strica insa sa cautati cat mai multe informatii despre zona unde mergeti, posibilitati de acces, cazare etc – inainte sa ajungeti acolo. Ar trebui sa-mi fac si eu o agenda micuta, sa mai imi notez chestii – ca sa nu stau sa notez in telefon. 

Iar ca gand de final… YUHUUUU!! Am ajuns si in Penteleu – in sfarsit!! Urmeaza in principiu Buila!

…

Ioan Stoenică, 1 sept 2010, despre excursia din Penteleu din 24-25 august.

mai multe poze sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/DeasupraCarpatilorDeCurburaSingurPeVarfulPenteleu?feat=directlink