E inca prea devreme ca sa ma astept ca o excursie facuta acum sa fie “prima tura de primavara”. Nici macar “ultima tura de iarna” n-as putea spune de acum despre vreuna din iesirile mele. E inca multa zapada pe munte si nu m-ar mira daca ghioceii ar creste inalti de juma de metru ca sa poata totusi sa scoata capul la lumina.

Stiind ca zapada e inca mare, am zis sa nu plec totusi singur – nu de alta dar sapatul urmelor e mai obositor cand nu te poti schimba la conducere decat cu tine insuti.

–          Ia mai mergi bai Ioan si tu primul, ca am obosit sa sparg zapada!

–          Bine Ioan, hai ca trec eu in fata!

Cine stiam ca ar putea pleca in timpul saptamanii? Doi Stefani. Unul nu a putut dar al doilea Stefan a zis “da” din prima, asa ca miercuri dimineata (21 martie) ne intalneam in personalul spre Brasov.

Am coborat in Timisul de Jos, considerand ca traseul pe valea Lamba Mare ar fi mai usor la urcus decat cel prin Poiana Trei Fetite. Plus ca nu ne asteptam sa gasim 3 fetite acolo in timpul saptamanii. Si chiar daca ar fi fost, poiana asta e cam sus, am fi ajuns deja prea obositi la ele!

Asa ca am pornit spre varful Postavaru pe drumul forestier de pe Lamba Mare – traseu marcat cu Cruce Albastra.

In prima portiune drumul fusese curatat si am mers usor, povestind de una si de alta (nu despre una sau alta din cele 3 fetite era vorba).

Ajungem intr-o zona unde se… “corhanesc” (?) copaci. Nu mai stiu exact care era cuvantul, dar eu l-am auzit pentru prima oara. Era vorba despre faptul ca se taie copaci sus in padure si bustenii sunt aruncati spre vale. Un semn cu “atentie, cad busteni!” era poate mai usor de inteles, dar n-am mai fi invatat cuvinte noi. Pe mine cuvantul acela m-a dus cu gandul la altceva. Fir-ar, trebuie sa-mi scot din minte poiana aceea!

In padure chiar erau oameni cu drujba iar bustenii aliniati pe marginea drumului asteptau sa fie incarcati si dusi spre vale. Mi s-au parut interesante semnele rosii de pe ei. Un morman avea scris cu rosu numarul 105, dar era scris peste mai multi busteni pusi unul peste altul. M-am gandit ca ar fi comic sa amestecam bustenii intre ei, sa-i luam pe aia mai de jos sa-i punem sus, sa iasa niste cifre greu de inteles.

Dar apoi ne-au atras atentia marcajele de pe alte lemne. Erau pe tulpina, pe partea unde fusesera taiati copacii. Oare au fost trasate acolo inainte sa-i taie sau dupa? Daca intai au taiat si pe urma au facut semnele? Sa creada lumea ca intr-adevar fusesera marcati pentru taiere, cand de fapt i-au taiat ilegal!

De aici nu mai avem parte de urme, asa ca inaintarea devine din ce in ce mai greoaie. Zapada e adanca, asa ca incercam sa mergem mereu pe unde e mai usor. Din pacate usorul nu are decat cativa metri in cazul asta.

Iesirea de pe firul apei a fost greoaie, e ca si cand incerci sa sari peste un zid de care nu te poti tine, un zid in care mainile si picioarele iti intra cu totul cand te sprijini pe el. Daca tot e soare din ce in ce mai puternic, ne oprim sa ne dam cu crema pe maini si pe fata – mai ales ca mergeam in tricou, riscul sa ne alegem cu arsuri de piele era mare. Tare buna crema aia de la Decathlon, amandoi am fost super multumiti de ea si in trecut dar si acum. De cate ori n-am auzit lumea vaitandu-se dupa o astfel de zi – cu soare si zapada. Te gandesti ca dupa ce te arzi prima oara, pe urma sufli si-n zapada si iei crema cu tine. Dar unii o patesc de mai multe ori. Cum vine asta?

Dupa o ora de mers ajungem la o constructie micuta, un adapost bun in caz ca te prinde noaptea pe aici si nu vrei sa dormi in gara din Timis – care oricum n-are sala de asteptare din cate stiu.

Apar pe drum si urme de urs, chiar multe – si foarte mari. Ba si urme de vulpe. Ca sa nu ne plangem ca nu avem urme facute in zapada. Din pacate ursul ne cam fraiereste si nu tine mereu poteca, o mai ia si prin boscheti – cautand probabil balta aceea plina de peste de care ii spusese vulpea. Noroc ca nu sunt inca frunze pe crengi si astfel stim ca nu ne asteapta niciun urs la cotitura.

Dupa vreo 30 de minute de la casuta ajungem la un indicator. Traseul marcat face usor dreapta si merge spre cabana Postvaru – deci mai departe de varf. Dar din fericire exista si un indicator care anunta ca pe un traseu nemarcat se poate ajunge mult mai aproape de varf. Suna bine! Decat sa sapam urme 2 ore ca sa ajungem doar pana la cabana, mai bine sapam 2 ore si ajungem direct la varf! Asa ca pornim pe nemarcat!

Traseul incepe sa fie din ce in ce mai frumos si castigam si altitudine destul de repede. Nu ne asteptam, dar valea pe care urcam e tare spectaculoasa! Incepem sa ne simtim ca pe o vale de abrupt din Bucegi, cu ziduri de stanca pe margini, zapada pe fir, urme de scurgeri de zapada ici si colo. Ne oprim putin ca sa montez filtrul in degrade – era o zona cu contrast puternic. In partea dreapta razele soarelui atingeau brazii, dar stancile din stanga erau in umbra. Asa ca am folosit filtrul inclinat si nu orizontal. Acoperind partea mai luminoasa din dreapta si permitand astfel aparatului sa scoata suficient de luminoasa si partea stanga.

Cu ocazia asta descopera si Stefan la ce foloseste D-Lightning-ul de pe aparat, care lumineaza un pic umbrele, permitand astfel sa nu se piarda toate detaliile de-acolo.

Stefan tocmai participase la un atelier de mers iarna pe munte, atelier la care participasem si eu in urma cu vreo 2 ani – asa ca incepem sa vorbim despre coltari, piolet sau rapeluri… ba mie panta mi se pare numai buna sa exersam oprirea cu batul de trekking.

Din pacate zapada era cam granulata si intarita, ne-am fi facut hainele praf daca ne dadeam la vale pe ea. Analizam si posibilitatea ca o avalansa sa se produca pe-aici – zona e in mod evident destul de prielnica pentru asa ceva.

Nu ne pricem noi prea bine, dar zapada ne pare stabila – si oricum a ramas mai mult doar pe fir – pe versantii abrupti de pe margini nu prea mai e. Avem noroc si cu faptul ca pe tot firul vaii a fost mai umbra, asa ca zapada era destul de intarita – nu ne-am afundat deloc pe-aici, deci nici nu influentam noi stabilitatea zapezii. Dar nu era nici prea tare ca sa fie nevoie de coltari – numai buna!

Tare frumoasa aceasta portiune, chiar spectaculoasa! Dupa ce iesim din zona mai ingusta si abrupta reintram printre brazi – unde ne prind tare bine urmele de urs, pentru ca pe-aici zapada era mai moale si ne afundam – iar in urme zapada era mai intarita. Din pacate ursul are pasul cam mare pentru noi, asa ca nu reusim mereu sa-i calcam pe urme. Ar fi putut si el sa calce cu picioarele din spate pe jumatatea urmelor din fata, ca sa creeze cat de cat un tunel prin zapada si nu doar urme individuale si distantate. Ce inseamna sa nu-ti pese si de altii! Speram oricum ca urmele sa nu ne duca la barlogul ursului.

La un moment dat avem deschidere spre stanga si zarim stancile varfului Postavaru. Mai avem ceva de urcat si pe mine ma atrage panta aceea alba din dreapta. Fiind pe fata nordica zapada ar fi numai buna sa urcam pe ea – desi e posibil sa fi fost nevoie de coltari si piolet in anumite zone mai abrupte.

Pana la urma hotaram sa ramanem pe firul vaii principale si curand iesim din padure. Pe-aici soarele e orbitor, eu mai aplic un strat de crema si nu stiu cum sa mai fac sa nu orbesc – pentru ca ochelarii i-am pierdut de anul trecut si inca nu mi-am luat altii. E una din principalele urgente pentru mine – sa-mi iau ochelari de soare. De fapt am tot cautat, dar n-am gasit unii care sa-mi placa si care sa nu coste cat o pereche de bete de trekking (care imi trebuie) sau o geaca.

In urma valea pe care am urcat se vede tot mai bine si peisajele sunt chiar frumoase. Amandoi eram oricum super impresionati de aceasta vale, de salbaticia ei.

Curand insa revenim cu picioarele pe zapada pentru ca ajungem in zona partiilor de schi. Din fericire acum e putina lume, asa ca putem urca in liniste pe sub stalpii de teleschi, fara sa riscam sa punem piedica vreunui schior.

In partea opusa vedem Piatra Craiului – destul de aburit din cauza atmosferei incetosate.

Ajungem la cladirile de langa varf, unde gasim si o harta a masivului pe care o fotografiem – in caz ca e mai buna decat cea pe care o aveam cu noi. De aici inca putin si suntem pe varf, la 1800m altitudine. Varful se vede in centru.

Peisajele sunt tare frumoase, in ciuda atmosferei cetoase care ne impiedica sa vedem prea departe. Reusim totusi sa vedem dincolo de Piatra Mare si masivul Ciucas (in stanga) dar si muntii Neamtului in dreapta. De fapt se vedea si varful Grohotis pe-acolo pe undeva. Am folosit si filtrul de polarizare pentru a salva putin situatia aceasta incetosata.

Valea pe unde am urcat se vede si ea tare frumos sub  noi.

Pentru unele imagini am umblat acasa la contrast, dar asa am reusit sa imprastii ceata din jurul Pietrei Craiului.

Bucegii se vad si ei iar in vale orasul Predeal e inca acoperit de zapada.

Facem poza de grup si ne gandim serios pe unde sa coboram ca sa prindem trenul din Timis.

Mai aveam la dispozitie mai putin de 3 ore pana la tren iar pe indicator scrie ca s-ar face 3-3,5 ore pe Banda Albastra – vara insa.

Noi am mers insa la urcus destul de bine, am facut 4 ore pana la varf – asa ca poate am reusi la coborare sa facem cat scrie pe indicator. Dar asta depinde de starea zapezii. Traseul urma sa fie mai mult pe partea sudica a muntelui, unde soarele a batut mai mult – deci ne asteptam ca zapada sa fie mai moale.

Acest lucru ne-a fost confirmat de cum am iesit din creasta. Deja primii metri au fost dificili, dar la intrarea in padure situatia s-a schimbat dramatic. Nu numai ca zapada era incredibil de adanca si de uda – ca abia inaintam – dar panta era si foarte abrupta, iar poteca taia panta. Am stat in dubiu cateva minute, fiecare pas pe care incercam sa-l facem parea sa ne spuna ca ar fi mai bine sa coboram pe unde urcasem. Ar fi fost cea mai sigura varianta.

Am incercat totusi cu atentie sa depasim aceasta portiune cu braduti si dupa ce reusim si ajungem intr-o mica sa, situatia se schimba. Spre stanga vedem o vale lunga si alba pe care zapada e destul de intarita, asa ca mergem pe-acolo. Inca de sus ne gandisem ca vom merge pe firul vaii care se vedea sub noi si nu pe marcaj – acesta fiind in aparenta un traseu mai lung.

Coborarea e suficient de abrupta incat sa fim atenti sa nu plece zapada cu noi, dar e in acelasi timp numai buna sa o iei la vale pe fund! Am incercat asta cativa metri, mergea si era chiar dragut – dar era riscant pentru pantaloni. Asa ca am gasit un bulgare intarit si l-am folosit pe post de sanie alti cativa metri – pana cand zapada a devenit mai moale si nu reuseam sa mai alunec.

A fost pana la urma o coborare distractiva, dar iarna astfel de vai trebuiesc evitate – riscul de avalansa fiind mare, mai ales cand e zapada proaspata. Acum ceea ce putea sa o ia la vale se vedea ca deja o luase – erau o multime de bulgari intariti, cazuti insa de ceva timp.

Vara pe aici ar fi mai dificil, probabil zona e plina de grohotis. Poteca marcata oricum nu mergea pe-aici, ci mai prin dreapta. Am regasit marcajul mai jos, in Poiana Stanei din Postavaru. Nu am vazut nicio stana, dar peisajul era tare dragut, cu vedere spre muntii Baiului.

Marcajul traverseaza poiana si intra in padure spre stanga, mergand spre Timisul de Jos. Noi insa hotaram sa urmam valea salbatica de sub noi, care ne-ar fi scos mult mai direct in Timisul de Sus. Asta daca reuseam sa o parcurgem. Pe harta nu apare nicio poteca pe acolo – si nici nu am gasit asa ceva.

De cum intram intre copaci ne dam seama ca valea este tare salbatica. Trecem mai intai printr-un mic valcel si ne gandim daca nu cumva mai jos stancile ne vor pune probleme mai serioase.

La aceasta coborare Stefan se impiedica de zapada si cade. E usor sa se intample asta, mai ales la coborare. Daca un picior iti ramane blocat in zapada, corpul se duce din inertie in fata. Exista riscul sa-ti rupi astfel vreun picior, de aceea incercam sa mergem mai incet, ca sa evitam sa blocam piciorul in pietrele sau bustenii de sub zapada.

Padurea arata tare frumos, zapada era foarte adanca dar si foarte uda. Deja si noi eram uzi peste tot – echipamentul nu a facut fata la atata zapada uda. Pana si parazapezile erau imbibate de apa!

Intaintam totusi destul de bine, constant, bucurandu-ne de frumusetea acesti vai necunoscute si salbatice. Eu am gasit o creanga de brad rupta si de curiozitate am asezat-o pe zapada si am calcat pe ea, sa vad daca ma scufund. Efectul e incredibil, chiar te tine la suprafata zapezii! Ma gandesc sa fac cumva sa-mi leg sub talpa bocancilor cateva crengi, in loc de rachete de zapada.

Daca tot era vorba de crengi de brad legate si impletite in jurul bocancilor, Stefan isi da seama ca ideale pe post de rachete de zapada ar fi coroanele acelea de brad de la cimitir! Sunt rezistente, largi, au forma potrivita, sigur te-ar tine la suprafata. Si au si panglici cu care sa le legi de bocanc, lasand evident sa atarne in urma ta vreo 2 metri de panglica pe care sa scrie “Nu te vom uita niciodata”.

Radem ce radem dar valea ne rezerva ceva surprize – daca ar fi fost mai usor de parcurs probabil ar fi existat vreo poteca pe-aici. Este mai lunga decat ne asteptam, curba dupa curba si capatul nu se zareste. Dar apar in schimb zone stancoase si cascade – odata ce apa iese la suprafata de sub zapada. De-acum trebuie sa fim atenti si sa nu cadem in apa – mai ales cand trebuia sa trecem de pe un mal pe altul.

La o astfel de traversare pe un pod de zapada mi-a intrat piciorul prin ea si s-a dus in gol pana aproape de suprafata raului – sub stratul de zapada era un gol destul de mare. Din fericire eu am ramas suspendat in fund pe stratul de zapada, cu piciorul atarnand in gol deasupra apei de dedesubt – stateam ca si cand as sta calare pe un cal. Ba chiar mi-era frica sa nu ma prinda ceva de piciorul aflat in acea grota. Stefan a trecut apoi mai cu atentie.

Uneori ramaneam mai sus pe mal, cativa metri deasupra firului vaii, dar apoi reveneam pe vale. Soarele ne facea in ciuda incalzind zona de pe culme – asa ca ne gandeam daca n-ar fi mai bine sa urcam si sa tinem culmea, in loc sa tinem valea.

Pana la urma, cand valea parea sa devina si mai abrupta, am facut asta. Am urcat cu atentie pana in culmea din partea stanga – unde am auzit si un animal mare fugind de noi. N-am apucat sa vad ce era. De-acolo nu ramane decat sa coboram abrupt inapoi in firul vaii – dar reusim macar sa ne dam seama ca aceasta coborare ne va scoate foarte aproape de finalul vaii.

Nu e insa usor sa cobori pe aceste petice de zapada si frunze ude. Din fericire pamantul nu e inghetat, e destul de moale, asa ca putem sa ne facem trepte cu piciorul – si coboram ca o minge de Pinball – din copac in copac. Tilt!

A fost o coborare “bergriliana” care mie mi-a placut mult.

Ajunsi un pic mai jos zarim printre copaci o constructie ciudata pe firul apei. Ba dam si nas in nas cu un gard de sarma ghimpata – facut pentru a tine animalele la distanta, ne gandim noi. Erau de fapt vreo 3 randuri de garduri – cine stie unde am ajuns si ce secret am descoperit?

Am trecut doua randuri iar langa al treilea gard am gasit o poteca pe care am urmat-o spre stanga. Tare interesante acele cladiri ascunse in padure, vreo 5 la numar. Parea un obiectiv militar protejat, dar nu era nimeni pe-acolo. Cineva mi-a zis ca ar fi fost depozite de combustibil pentru armata, ceva de genul asta.

Urmarind potecuta pe directia naturala ajungem imediat la marginea padurii, care este chiar deasupra caii ferate si a drumului national. Am iesit nesperat de bine si de repede – ma gandeam ca vom intra intai pe un forestier pe care sa mai mergem vreo 2 km pana sa iesim la drum. Dar am iesit direct la calea ferata si la sosea, parasind astfel valea Lapiasu de jos.

Bucuria ne trece insa repede cand prin fata noastra trece exact trenul nostru! Mecanicul parca ne-a scos si limba in semn de “ha ha! L-ati pierdut!” Iesim putin dezamagiti la sosea. Gara era oricum la circa 1 km mai spre dreapta, nu am fi prins trenul. Din fericire am gasit o ocazie si, intrand de urgenta pe net de pe mobil am putut sa vad la ce ora pleaca acest tren din Predeal, Azuga si Busteni, ca sa vedem unde-l putem prinde. Pentru ca stationa vreo 10 minute in Predeal, am coborat grabiti din masina si am prins trenul, bucurosi nevoie mare de toata patania.

In tren am analizat mai bine harta si ne-am dat seama mai bine pe unde am mers.

Sunt curios daca vara traseele facute de noi ar fi mai usor sau mai greu de parcurs. Uneori zapada acopera bolovani, saritori si busteni – si face inaintarea mai usoara. Vara insa stii mai bine pe ce pui piciorul. Poate voi reveni la vara pe-aici, e un munte accesibil si inca spectaculos, in ciuda constructiilor si altor influente umane care-i strica naturaletea.

Iata si o imagine facuta din Piatra Mare, unde se vede o parte din zona prin care am coborat.

Tare ne-am bucurat de toata aceasta aventura… Ne-a suprins in mod placut acest munte, faptul ca am descoperit niste vai atat de salbatice, cu stanci, abrupturi, zapada mare si urme de avalanse sau de urs. Eu mai fusesem o singura data pe varf, dar urcasem din Poiana Brasov – aproape ca nu se pune – si nici nu aveam aparat foto atunci. Ah, de fapt am uitat! Eram a treia oara pe acest varf. Prima oara cand am fost aveam vreo 3 ani. L-am tot evitat din cauza constructiilor care-l acopera, dar are zone ce merita vazute, iar punctul cel mai inalt ofera privelisti impresionante.

E placut sa descoperi astfel de locuri frumoase atat de aproape de casa. Si mai sunt multe de descoperit… nu doar pe valea Prahovei!

Ioan Stoenică, 23 martie 2012.