Prima oara la coltari. Singur pe Valea Alba.

 Atentie! Acest text descrie o activitate periculoasa si riscanta! El nu este un bun instrument ca sa inveti despre folosirea coltarilor sau a pioletului si nici despre mersul iarna pe munte, prin vai de abrupt! Pentru mine a fost prima experienta de acest gen si nu recomand nimanui sa faca asa cum am facut eu – mersul de unul singur e foarte riscant. Scopul acestui text este de a scoate la iveala anumite riscuri pe care mersul cu pioletul si coltarii pe vai de abrupt le presupune – dar totul este vazut intr-o maniera subiectiva, asa cum am simtit si am gandit eu – un incepator (in folosirea coltarilor) pentru care aceasta experienta a fost una importanta. Nu e vorba neaparat de reguli clar stabilite sau lucruri valabile oricand, oriunde. Mai sunt foarte multe de stiut in afara de lucrurile pe care le-am scris eu.

Ma gandesc totusi ca acest text poate fi util celor ce nu au folosit niciodata coltarii dar si-ar dori candva sa o faca. Ofera o perspectiva „din interior”, destul de detaliata dar cu siguranta incompleta, asupra a ceea ce presupune o astfel de iesire pe munte. In urma citirii acestui text (ca si in urma scrierii lui), nimeni nu ar trebui sa se simta cu mult mai invatat sau pregatit decat inainte – pentru asta e nevoie de mult mai mult decat atat. Dar sper sa puteti sa va simtiti macar putin cu ochii mai larg deschisi, mai constienti de ceea ce inseamna toate aceste lucruri. Iar cei cu mai multa experienta sper sa fie ingaduitori si poate chiar sa completeze cu detalii utile pentru cei cu mai putina experienta, ca si mine.

Link spre albumul cu imagini la finalul textului.

Desi mi-am cumparat coltarii in urma cu vreo 3 ani, nu reusisem sa-i folosesc niciodata. O singura data sau de doua ori i-am avut cu mine, dar nu a fost nevoie de ei (zapada era moale). In rest… am evitat sa merg iarna prin muntii inalti din cauza riscului de avalansa si a lipsei de experienta, iar vaile de abrupt – unde ai putea sa folosesti coltarii, simteam ca ma depasesc. Adica pur si simplu nu as fi mers singur pe astfel de trasee iarna, pentru ca simteam ca nu m-as pricepe sa analizez corect riscurile la fata locului, neavand experienta. Si sa crezi ca nu exista riscuri e stupid.

As fi preferat sa merg cu cineva care a mai fost, dar nici nu am facut mare lucru sa gasesc acei oameni – si parca perioada potrivita pentru coltari e ca o fereastra deschisa pentru scurt timp – daca o nimeresti e bine, daca nu… ai pierdut ocazia. Adica sa nu existe risc de avalansa dar sa fie totusi suficienta zapada si in stare buna pentru coltari. Ar fi bun un informator local, asa cum sunt camerele web plasate in diverse zone, gen cota 2000. Dar sa fie unele puse pe vai. Nu ca asta ar fi prea relevant, dar macar sa vezi o avalansa in direct.

M-am bucurat insa ca in 2010 am avut ocazia sa invat despre folosirea coltarilor si a pioletului intr-un mediu organizat, la un Atelier de Alpinism de iarna – organizat de AMC pe carpati.org. Dar din cauza zapezii mari de tip pulver, coltarii au fost inutili atunci – asa ca mai mult am invatat teoretic despre ei. Nu am simtit atunci in mod efectiv care sunt avantajele sau riscurile, doar am incercat sa-mi dau seama – mergand cu ei prin zapada pana la genunchi. Oricum, in ceea ce priveste tehnica de mers, riscuri sau alte detalii, un astfel de atelier mi s-a parut foarte util – si e de fapt un mod foarte bun sa incerci sa afli mai multe. Dar fara practica, teoria se mai uita.

Acolo am invatat insa ca pioletul pe care il aveam era mult prea scurt pentru mine, asa ca l-am vandut si mi-am luat altul. In principiu, daca stai drept in picioare si tii pioletul atarnat pe langa corp, ar trebui varful (partea de jos) sa-ti ajunga cam in dreptul gleznei. Atunci am inteles cred mai bine ca echipamentul ar trebui sa ti-l cumperi Dupa ce faci un astfel de atelier, dupa ce intelegi mult mai bine la ce foloseste si ce iti trebuie, ce ti-e mai potrivit. Nu intai sa cumperi echipamentul cand habar nu ai ce-i cu el, ca apoi sa constati ca nu ai luat ceva potrivit tie.

Dorinta de a folosi coltarii si pioletul a ramas in mine, as fi mers intr-o tura special in acest scop – desi pe munte ei sunt doar o alta piesa de echipament, un mijloc de a ajunge undeva, nu un scop in sine. Sau ma rog… fiecare cu scopul si dorintele lui.

Pentru ca zapezile se topeau rapid, aproape ca ma consolasem cu gandul ca nici primavara asta nu voi reusi sa-i folosesc. Pana cand am vazut niste poze la un amic care fusese in weekend pe Valea Alba in Bucegi – ba am aflat si ca riscul de avalansa scazuse de la 3 la 1 – adica cel mai mic posibil.

Asa ca am sunat la salvamont sa intreb care e starea traseelor, daca mai e risc de avalansa – si mi s-a spus cam ce ma asteptam: ca traseele sunt inca inchise si ca daca merge cineva o face pe propria raspundere. Risc de gradul 1 inseamna ca totusi mai exista un mic risc. Evident. Mi se mentioneaza si ca ”iarna asta ne-a ferit Dumnezeu si nu am avut morti in Bucegi” – si simt ca nenea cu care vorbeam imi spune asta chiar cu sinceritate si nu doar din dorinta de a ma speria ca sa nu ma duc – lucru la care ma asteptam. Daca as fi mentionat ca vreau sa merg singur, cred ca veneau cu politia la intrarea pe traseu sa ma opreasca. Eventual si cu o camasa de forta :))  

Recunosc insa ca discutia avuta mi-a dat ceva emotii – de la entuziasmul pe care il aveam pentru a merge ajunsesem sa ma gandesc ca poate riscurile nu-s chiar asa mici cum credeam. Ceea ce ma deranja cel mai mult era faptul ca nu as fi putut influenta ceea ce se intampla – daca mai sus pe vale s-ar fi desprins o placa de zapada, nu prea aveam ce sa fac. Mi-era mult mai frica de asta decat de gandul ca eu nu m-as descurca. Totusi asta nu se intampla chiar asa oricand, e nevoie de zapada mai multa, de anumite conditii – si ma gandesc ca acele conditii nu mai exista.

Un lucru care-mi place la mine e acela ca frica nu ma limiteaza din a face ceva ce-mi doresc. O analizez, o accept, incerc sa o inteleg si sa fac tot ce pot ca sa o inving. Cum s-ar spune, “curajul nu inseamna absenta fricii, ci invingerea ei”. In plus, faptul ca uneori imi e frica imi place – daca nu mi-ar fi niciodata frica de nimic poate trairile nu ar mai fi la fel de intense – si in plus.. ce-as mai avea de depasit? Acum imi amintesc cu placere de noptile in care nu reuseam sa dorm singur la stana, de frica ursilor. E placut sa vezi o evolutie personala, oricare ar fi ea.

Si una e sa faci ceva ce iti e usor, alta e sa faci ceva ce iti e greu. Ma zgarie pe creier cand aud oamenii folosind mult prea des expresia “nu e usor”. Ca si cand exista ceva incredibil de bun care sa fie usor de obtinut. Parca lumea e condusa de dorinta de usor mai mult decat de dorinta de ceva mai bun. Ideea nu e e sa cauti ceva mai usor, ci sa devii tu mai bun ca sa poti face sau obtine ceva mai greu de facut sau obtinut. Dar asa e, asta “nu e usor”.

Apoi prezenta fricii te face mult mai atent, mai precaut, mai pregatit. Daca pleci cu ideea ca nimic nu ti se poate intampla, atunci cand ti se va intampla e foarte posibil sa nu stii cum sa reactionezi. Nu-mi plac oamenii care au impresia ca daca doar te gandesti ca nu ti se intampla tocmai tie ceva rau, atunci nici nu ti se va intampla. Asa gandeau si cei carora li s-au intamplat lucruri rele. Dar nici sa faci pe Bugs Bunny nu e prea placut (adica sa umbli cu un morcov dupa tine).

Trebuie gasit un echilibru astfel incat sa iei tot ce-i mai bun din lucrurile rele si sa le folosesti pentru a creste, pentru a obtine lucrurile bune. Pe acest principiu functioneaza si banalul “uita-te in stanga si-n dreapta cand treci strada” – doar ca lucrurile pot fi duse la cu totul alte nivele de pregatire, astfel incat sa reduci cat mai mult riscurile.

Mi-a placut raspunsul lui Ahile in filmul Troia la intrebarea “e adevarat ca nu poti fi ucis?” A spus foarte simplu ca “nu m-as mai chinui cu armura daca era asa”.  Adica pana si el era constient ca exista niste riscuri si lua niste masuri de precautie. Lipsa fricii ar trebui sa se bazeze pe ceva concret, pe experienta, echipament etc – ceea ce oricum nu inseamna ca atunci esti perfect in siguranta, dar macar esti mult mai pregatit sa te descurci in diverse situatii. Lucrurile astea sunt valabile si in viata de zi cu zi. E mai usor sa crezi ca nu te va ataca chiar pe tine un idiot seara la coltul blocului, decat sa te gandesti ca s-ar putea si sa faci ceva sa fii pregatit. Nu inseamna sa traiesti constant cu o multime de frici si sa nu te mai poti bucura de nimic. Inseamna pur si simplu sa fii constient de niste lucruri si sa incerci sa devii mai bun din cat mai multe puncte de vedere – macar din acelea care te intereseaza.

Dar sa revin la plecarea spre munte. Hotarasc pana la urma sa plec a doua zi cat mai de dimineata. Fiind in Breaza am putut lua un microbuz pana in Sinaia si inca unul pana in Busteni si am ajuns acolo pe la ora 7.15. Am vrut sa plec atat de dimineata din motive practice: la ora aceea sansele ca zapada sa fie intarita erau mai mari – deci as fi putut merge in mod sigur la coltari cateva ore, poate destul cat sa ies in platou. Dupa ce iesea soarele si incalzea putin valea, zapada s-ar fi putut umezi la suprafata, nemaifiind buna de coltari – si in plus, acest lucru ar fi crescut si riscul producerii unei eventuale avalanse.

Totusi, cand am ajuns in Busteni si am vazut din microbuz cum arata Valea Jepilor, m-am linistit aproape instant. Zapada era foarte putina, pe versanti aproape deloc. M-am gandit ca pe Valea Alba trebuie sa fie doar un pic mai multa poate, asa ca am plecat destul de increzator la drum, admirand crestele de stanca in lumina rosiatica a rasaritului.

In 15 minute eram la intrarea in padure, pornind pe triunghiul rosu ce duce spre Malaiesti. Prin padure zapada era destul de intarita, dar erau urme destule si clare, asa ca am putut merge destul de bine.

Dupa circa o ora si jumate de cand plecasem de la gara eram deja pe firul vaii in zona La Verdeata (care acum era cam galbena), bucuros sa constat ca intr-adevar zapada de pe margini e pe duca si nu simteam deloc ca ar mai fi risc de avalansa pe-acolo. A fost util faptul ca pana sa intru pe vale am putut sa vad de la marginea padurii, tot firul vaii pana sus. Daca n-as fi avut vizibilitate pana acolo as fi simtit ca merg cam la risc, pentru ca in partile superioare ar fi putut sa fie zapada mai multa. Asta s-ar putea intampla de exemplu pe Valea Morarului, unde nu ai vizibilitate pana sus.

M-am oprit sa-mi dau cu crema pe fata si sa-mi pun coltarii in picioare, ba si sa beau putin ceai de cimbrisor, cald inca (nu “inca cald” – asta ca sa se vada cat de usor e sa eviti o cacofonie daca esti putin atent la ce spui. Si apropo, folosirea cuvantului sau a semnului “virgula” nu e corecta in limba romana in situatii de genul “ceai inca virgula cald” sau “ceai inca, cald”).

Coltarii ii mai montasem si in seara dinainte acasa, cu mici probleme ca nu mai nimeream miscarea corecta. Nu mai stiam cum vine bagata chinga aceea prin inele – pana la urma mi-am amintit si aici n-am mai avut probleme, i-am montat destul de usor. N-am incercat insa cu manusile groase in maini, in conditii mai grele lucrurile ar sta altfel poate. Cand i-am cumparat am preferat sa iau model cu chinga si nu cu sistem automatic pentru ca pe astia ii pot monta practic pe orice bocanci – chiar si pe aia moi de la Quechua.

M-am cam grabit totusi cu montatul coltarilor pe bocanci – eram foarte nerabdator sa merg cu ei pentru prima oara. Dar ar fi fost lucruri pe care le-as mai fi putut face. De exemplu… sa incerc sa urc putin fara coltari – sa pot vedea apoi diferenta mai bine. Si mai ales… as fi putut sa exersez pe o panta mai lina prima oara, atat mersul, cat si oprirea din alunecare cu pioletul. Oprirea o mai exersasem cat de cat, dar nu strica sa fii mult mai pregatit – si e mai bine sa incerci prima oara pe o panta lina, care se termina in siguranta.

Eu insa am pornit direct in sus pe fir, abia asteptam sa merg – dar si sa ajung sus. De fapt nu stiu ce-mi doream mai mult – o parte din mine se bucura de mersul efectiv, alta isi dorea sa se vada mai repede sus pe platou – adica sa se termine cu bine toata aceasta aventura (de fapt mai trebuia sa ma gandesc si la coborare).

De la primii pasi m-am simtit incredibil de bine si de comod avand coltarii in picioare. Nici nu-mi venea sa cred. Ma gandeam ca iti ingreuneaza putin mersul, ca trebuie sa stai mai atent, mai cracanat – nici vorba. Parca nici nu-i aveam in picioare. Trebuie oricum sa fii atent cum pui pasul, exista riscul sa-ti agati parazapezile sau chiar mai rau – cand muti piciorul din spate spre in fata, sa-ti infigi un colt in celalalt picior. Mi-am zis ca daca ajung cu parazapezile intregi acasa, inseamna ca m-am descurcat.

Inainte sa merg prea mult am zis sa incerc totusi o mica alunecare – asa ca m-am pus in genunchi si am ridicat usor coltarii din zapada. Instantaneu am inceput sa alunec si as fi prins super viteza daca nu eram deja cu pioletul pregatit – astfel incat m-am oprit inainte sa apuc sa o iau mai serios spre vale. In acel moment mi-am dat seama pentru prima oara cat de intarita este de fapt zapada. Doar mergand nu imi dadusem seama. Pioletul a intrat destul de usor, dar am pus mana jos, cu manusa groasa si palma imi aluneca imediat de pe zapada. Am incercat apoi sa lovesc cu pumnul in zapada, dar n-as fi reusit decat sa-mi rup mana, zapada nu putea fi penetrata. De fapt am simtit-o atat de intarita incat cred ca nici trepte cu bocancul n-as fi putut sa-mi fac – si eram cu bocanci mai duri, nu cu aia moi de iarna cu care am mers in ultima vreme.

Pana in acel moment ma simteam super sigur pe mine dar si super bucuros de faptul ca am coltarii pe bocanci – dar acea scurta alunecare m-a facut sa constientizez mult mai bine in ce situatie ma aflu. Coltarii iti ofera super aderenta, super incredere in fiecare pas – nu am simtit absolut deloc ca exista riscul sa alunec  – nici macar sa calc gresit (pe gheata probabil e altfel). Dar daca as fi alunecat, poate pentru ca s-ar fi desprins o portiune de zapada de sub mine, atunci as fi pornit cu o viteza incredibila spre vale si nu m-as fi oprit decat cu ajutorul pioletului – daca reuseam sa-l folosesc. Altfel m-as fi oprit doar in vreo stanca sau la baza vaii. Nici macar nu stiam prea bine atunci ce ar fi insemnat asta – nu e ca si cand te dai pe tobogan si te opresti frumos jos.

Pe de-o parte ma simteam bine si in siguranta datorita coltarilor, dar pe de alta parte ma simteam nesigur in privinta pioletului. Sunt o multime de variante posibile – de feluri in care poti sa cazi si sa aluneci, intr-o pozitie sau in alta. Tin minte cand am exersat la Atelier ca mi s-a parut mai infricosatoare alunecarea cu capul in jos si fata in sus. Adica stand pe spate, avand capul spre vale. Din aceasta pozitie trebuie sa te rasucesti mai intai pe burta, apoi cu capul spre deal… sunt niste miscari pe care dupa ce le-am exersat putin au ajuns chiar sa-mi placa – doar ca le-am exersat undeva unde eram in siguranta si pe zapada mai moale – unde la nevoie te puteai opri si cu mainile. Aici cu mainile nu ai fi putut face nimic. Oricum, acum mi se pare ca nu exersasem suficient si voi face asta mai mult in viitor – pe pante line.

Mi-am amintit rapid pozitia de a tine pioletul in timp ce urci, mi s-a parut de fapt cea mai logica, eficienta si comoda. Tendinta e sa-l tii cu ciocul spre deal, dar mult mai practic in caz ca aluneci e sa il tii invers, cu lopetica spre deal. Pentru ca daca pici si vrei sa pui pioletul in pozitia de oprire,  la piept, din aceasta pozitie il poti pune imediat, fara sa trebuiasca sa misti mana dreapta de pe capul pioletului. In pozitia cealalta, daca ridici coada sa o prinzi cu mana stanga, mana dreapta va sta rasucita, incomod. E de ajuns sa incerci ambele variante stand pe loc, sa duci pioletul la piept din pozitia de mers in cea de oprire – eu am simtit din prima diferenta. Depinde poate si de ceea ce faci la un moment dat – la unele pasaje, cand riscul sa cazi e foarte mare, poate e mai bine sa mergi deja cu pioletul la piept si nu cu el in zapada. Cand panta e foarte foarte inclinata si urci, atunci poti sa te ajuti infigand si ciocul in zapada – nu doar varful – dar la mine nu  a fost cazul.  

Manusa o scosesem doar pentru poza, dar cat tineam pioletul cu mana goala il simteam mult mai incomod… metalul acela dur si rece ma facea sa ma simt mai fragil, cred ca fara manusile groase nu as fi putut la fel de bine sa manevrez pioletul.

 Sansele ca pioletul sa-ti scape din mana sunt destul de mari (mai ales in caz de avalansa) si aici apar alte lucruri de care poti tine cont: daca ai mana bagata pe chinga pioletului si il scapi, ai sanse foarte mari ca in timp ce aluneci sa te lovesti cu pioletul. Pioletul ar prinde si el super viteza si daca te loveste in cap sau ti se infige in picior ai incurcat-o. Stiu ca au fost cazuri. De aceea eu am preferat sa merg cu el in mana dar fara sa fiu legat de el. Chinga am infasurat-o cumva incomod in jurul lui, pentru ca daca atarna lunga pe langa el ma incurca. Am zis si data trecuta ca mai bine o scot de tot.

 In caz ca mergi fara chinga, exista riscul sa-ti scape complet din mana si sa-l pierzi – ceea ce n-ar fi chiar asa o pierdere mare – mai rau ar fi ca fara el nu ai mai putea sa opresti alunecarea si asta s-ar termina foarte probabil tragic. Nu e vorba ca pici in vreo prapastie neaparat, dar sa te lovesti de orice stanca din drum la viteza aceea te-ar lovi destul de rau. Si mai sunt si alte riscuri pe care le voi detalia mai tarziu.

Desi nu am invatat despre asta, ma gandeam asa de capul meu cum poti opri alunecarea daca esti fara piolet. Teoria zice ca trebuie incercat folosind coatele, acestea fiind mai dure si avand sanse sa intre totusi prin zapada. Depinde desigur de zapada, pe unde mergeam eu nu cred ca s-ar fi putut, era prea dura. Ma gandeam totusi ca in acel caz, cand te duci spre vale dand haotic din maini si incercand sa te agati de… suprafata de sticla fara niciun rezultat, singurul lucru pe care l-ai putea face ar fi sa te pui pe burta cu capul spre vale si sa incerci sa infigi coltarii in zapada. Nu am verificat asta si nici n-am auzit nicaieri daca se practica asa ceva sau daca e indicat. Sau daca ai putea. Dar varfurile coltarilor sunt singurele chestii pe care le-ai putea infige in zapada aceea. Problema e ca ele sunt rasucite invers, asa ca nu stiu cat de eficiente ar fi si ele.

Pentru cine nu stie (si nici eu nu eram complet constient de ce inseamna asta, desi stiam), nu poti sa aluneci spre vale cu picioarele inainte atunci cand ai coltarii montati, pentru ca se agata de zapada si te dau peste cap din cauza inertiei. Si cu pioletul in mana, in caz ca aluneci si esti in pozitia de oprire (pe burta cu picioarele spre vale), picioarele trebuie tinute cu talpile in sus, adica indoite din genunchi – pentru a nu atinge coltarii de zapada. Despre asta o sa detaliez mai tarziu.

Dar sa ne si bucuram putin de mers, ca doar imi doream asta de atata vreme. Mersul efectiv mi-a placut super mult! M-am simtit incredibil de bine sa merg avand coltarii in picioare pe acea zapada! M-am bucurat ca zapada era atat de intarita si la fiecare pas ma minunam cat de stabil ma simt. Ba la inceputul pantei am incercat si sa fug nitel spre stanga sau spre dreapta – in ideea ca daca vezi o avalansa sau o piatra ca vine spre tine, e de preferat sa te dai rapid pe marginea vaii. Am putut face si asta fara probleme. Chiar si mersul lateral il puteam face destul de usor – desi nu mai stiu exact care era varianta corecta – cu toata talpa pe zapada (mai multe puncte de contact) dar intr-o pozitie mai incomoda, sau doar cu o parte, cu lateralul. Varianta asta era mai comoda, dar prima era aceea corecta cred.

De fapt si la urcus am constatat asta. Corect e sa pui toata talpa pe zapada, in felul asta ai mai multe puncte de contact, deci stabilitate mai mare. Dar tendinta e sa bagi doar varful in zapada – pentru ca e mai comod. Sau poate doar nu eram eu obisnuit inca, dar varianta cu toata talpa pe zapada nu doar ca imi era destul de incomoda, dar facea sa ma si doara o glezna – sa o simt prea solicitata. La un moment dat m-am oprit si am mai slabit sireturile de la bocanci in partea de sus, simteam ca ma tin prea strans cand indoiam talpa. Ori nu am facut eu ceva cum trebuia, ori pur si simplu solicitam acum o zona a piciorului pe care in mersul normal pe munte nu am prea folosit-o.

Vara cand mergi pe o poteca mergi in principiu calcand destul de orizontal. Adica unghiul intre talpa si tibie e mai mare, aproape unghi drept atunci cand mergi pe plat. Cu cat unghiul pantei e mai mare, daca nu poti sa calci pe spatii drepte (pietre, tapsane de pamant etc), daca nu poti sa urci in trepte, atunci trebuie sa indoi talpa spre in sus – unghiul dintre talpa si picior e mai mic. Pe zapada de obicei infigi piciorul in ea si calci cat de cat orizontal. Dar daca zapada e intarita nu poti face asta – asa ca piciorul va avea o pozitie destul de nenaturala – care mie mi-a solicitat foarte mult gleznele. Daca pozitia normala a talpii fata de picior e asta: _|  atunci cand urci pe zapada intarita, pozitie e mult mai asa: \|  Nu prea comod oricum, incercati sa mergeti pe un plan inclinat, calcand cu toata talpa.

In plus, ma gandeam uneori ca ai putea sa te dezechilibrezi din cauza acestei pozitii, sa cazi pe spate. E ca si cand ai merge pe calcaie. Dar nu a fost cazul, panta nu era chiar atat de inclinata – caz in care nu mai pui toata talpa pe sol.

Am avut tendinta sa merg mai mult pe partea din stanga a firului vaii, din doua motive. Acolo era mai umbra, iar eu nu aveam ochelari… si doi: versantul din dreapta era deja incalzit de soare si asta crestea posibilitatea sa o sa ia zapada sau pietre la vale de pe el. De fapt acest gand mi-a fost confirmat, au fost pietre care s-au rostogolit in urma mea sau chiar in fata mea, de pe peretele din dreapta – acela pe care batea soarele (ideea e ca noaptea mai ingheata zapada intre pietre si le tine mai fixe, dar cand se incalzeste, se disloca mai usor unele pietre). O pietricica mi-a lovit pioletul iar o alta, cat o minge de tenis, a trecut cu super viteza la cativa metri de mine. Pe asta am avut noroc si am auzit-o apoi am vazut-o venind de sus, rostogolindu-se pe zapada. Am stat nemiscat asteptand sa vad pe unde se duce si s-a dus pe langa mine fara sa trebuiasca sa ma misc. Nu strica sa ai o casca pe cap, desi parca mai expuse mi-am simtit picioarele decat capul.

Inainte sa plec de acasa am avut parte de tot felul de ganduri si senzatii. Una din ele era aceea ca la fata locului aveam sa ma simt mic si neajutorat, prins intre pereti uriasi de  stanca. Era o emotie neplacuta data de faptul ca nu stiam exact cum va fi. Nu cred insa ca m-am mirat prea mult atunci cand la fata locului m-am simtit de fapt foarte diferit. Cand am constatat ca nu e risc de avalansa, n-am mai simtit atat de ostil muntele – ci m-am simtit mult mai natural sa fiu acolo – ca si atunci cand mergeam singur prin paduri salbatice in muntii Vrancei. Cred ca un lucru care nu-mi place e sa nu stiu. Sa nu fiu constient de ceea ce e in jurul meu – sau in mine, cand e cazul. Dar cand afli, apare un sentiment de impacare, sentiment care te elibereaza de unele griji si te face sa te simti mult mai bine. De aceea imi place sa pun (si sa imi pun) intrebari – cu riscul de a parea prea cerebral pentru unii.

Pe Valea Alba fusesem si vara si desi stiam ca iarna arata diferit, nu realizam cat de diferit poate sa fie. De fapt  mi-am amintit mai bine dupa ce m-am intors si m-am uitat pe pozele facute vara. Zapada acopera intr-un mod continuu toti bolovanii de pe firul vaii, usurand astfel foarte mult inaintarea. Acopera saritori pe care le-ai fi catarat mai greu, te scuteste de folosirea mainilor – per total, mersul iarna e mai lejer, cand ai zapada buna. Tin minte ca nici vara nu mi s-a parut greu, de fapt cataratul catorva bolovani era chiar dragut. E ca si cand o furnica ar incerca sa urce pe o gramada de pietris. Ar urca mai usor daca acea gramada ar fi acoperita de o patura – care sa anuleze toate acele denivelari. Ar merge mult mai direct spre varf.

Sa faci fotografii e mai greu iarna, cand esti pe coltari cu zapada inghetata sub tine. Daca voiam sa ma rasucesc o faceam mai greu si cu atentie. In plus, sa inchizi un ochi si pe celalalt sa-l pui la ocular te poate face sa-ti pierzi putin echilibrul. Am profitat insa de spatiile cat de cat orizontale pentru a imi face si mie niste poze – mai ales la gura unei mici grote pe care vara nu o vazusem.

Tin minte totusi o patanie de care am auzit, cand cineva a alunecat pe zapada si a ajuns la spital. Unde a fost intrebat de cineva: “ce aveai in mana cand ai cazut, pioletul sau betele de trekking?” (in ideea ca pioletul e mai eficient decat betele ca sa opresti alunecarea”. Raspunsul a fost insa irelevant in acest sens: “aveam aparatul foto”. Cred ca e mai greu sa opresti alunecarea cu aparatul foto – desi probabil nu strica sa incerci. De fapt strica, dar doar aparatul.

Dar sa iesim mai repede in platou, ca a inceput sa sufle vantul. Eu am urcat in conditii ideale – de zapada, dar si meteo. Cu soare dar nici prea cald nici prea frig, fara vant. Daca e ceata si viscol, situatia se schimba in mod evident. As putea zice ca am inceput cu cea mai usoara varianta – desi poate mai bine era sa incep si cu un traseu mai usor – si cu siguranta nu singur.

Iesirea in creasta a fost intr-un fel o mare victorie – pentru ca acolo era cumva punctul de finish, care spunea ca gata, am trecut cu bine proba, acum ma pot relaxa. Nu degeaba cele mai multe accidente se intampla la coborare – cand nu doar ca esti mai obosit, dar ai si impresia ca ai invins si lasi garda jos. Am ajuns in platou dupa doar 3,5 ore de cand am plecat din gara din Busteni. Am mers destul de repede, fara pauze prea multe sau prea lungi. Nu ma interesa sa stau sa ma bucur de peisaj, ma simteam bine mergand.

Sus m-as fi oprit sa mananc ceva, dar vantul puternic nu m-a lasat sa fac asta – doar sa-mi fac o poza si sa o pun pe facebook, mandru de realizarea mea si bucuros ca am ajuns cu bine in platou. Si desi puteam ajunge si la varful Omu, nu mi-am dorit sa fac asta prea mult – simteam ca aceasta urcare era un castig suficient de important, nu mai aveam nevoie sa ajung si la varf. Asa ca am pornit usor la vale spre Caraiman.

A fost interesant cum nu prea m-a interesat nici sa fac poze, nici sa stau sa ma uit prea mult in jur… ma simteam cred super implinit cu acel urcus, aceea fusese excursia mea, de acum nimic nu mai era la fel de important sau relevant.

Pe platou se putea merge si pe iarba daca voiai, adica nu era zapada peste tot. Eu insa am preferat sa raman pe zapada ca sa mai folosesc coltarii si pe-aici. Un alt lucru pe care l-am putut testa a fost totusi si mersul pe iarba, avand coltarii montati. Pe iarba dar si pe pietre. Nicio diferenta! Credeam ca ma voi simti ca pe pantofi cu toc inalt, de unde. In pamant e de inteles, intrau mai usor, dar chiar si pe pietre i-am simtit destul de comozi. Nu orice coltari sunt la fel de buni pe pietre, ai mei sunt dintre aceia mai duri, mai rezistenti – dar exista unii mai usori, de aluminiu, care pe piatra cred ca se indoaie mai usor.

Desi puteam sa merg frumos pe zapada ca un om normal, ce mi-am zis eu? Daca tot e o panta lunga si lina, as putea sa ma dau pe fund la vale. Zapada era inca intarita de la vant, asa ca desi panta nu avea inclinatie prea mare (si se termina lin) puteai prinde ceva viteza, ca sa nu trebuiasca sa te impingi mereu cu mainile.  Nu erau stanci in jur, doar iarba, era un tobogan perfect! Am incercat nitel pe pantaloni si am vazut ca se poate – tinand desigur pioletul cu varful infipt in zapada, ca sa controlez alunecarea – si pregatit sa-i infig ciocul in caz ca as fi luat-o prea repede la vale.

Dar ce, eram prost sa nu profit si de incredibilul fapt ca… am luat cu mine un faras din ala de plastic special pentru dat la vale pe zapada? De ce sa stric pantalonii cand am asa ceva in rucsac? Asa ca hai sa incerc. Prindeam viteza mult mai mare, dar farasul imi tot iesea de sub fund si coltarii aveau tendinta sa se agate – de fapt mai si franam cu ei uneori. Nu apucasem insa sa alunec mai mult de 2 metri odata, pentru ca ma franau coltarii. Ceea ce era putin frustrant, ca voiam sa ma dau la vale. Dar nu as fi scos coltarii, prea multa munca se pare. Mare prostie.

Am asezat farasul mai bine sub fund, tinand manerul acela cu picioarele cumva, ca sa am mainile libere pe piolet. Si am pornit spre vale – primii 2 metri au fost interesanti, pana cand s-a intamplat ceva ce ar fi trebuit sa-mi dau seama ca se va intampla.

Coltarul din piciorul drept s-a agatat de zapada si m-a franat si din cauza vitezei pe care deja o aveam, nu m-am oprit brusc – ci corpul a venit spre acel bocanc oprit in zapada. Asta a dus la atingerea coltarului drept de pulpa piciorului stang dar si la o mini entorsa sau mini ruptura de ligament (cred) la piciorul drept. Adica mi-am dat piciorul drept peste cap mai mult decat ar fi putut el si mi-am zgariat piciorul stang cu tepii coltarului. Din fericire am oprit la timp cu pioletul, inainte sa inaintez si mai mult – caz in care totul ar fi fost mult mai grav. Asa am scapat doar cu 5 zgarieturi pe piciorul stang si o gaura in pantaloni, dar si cu o durere de muschi, de glezna si de genunchi la piciorul drept.

Am avut in acele momente doua ganduri predominante: cum am putut sa fiu atat de prost sa ma dau la vale avand coltarii in picioare… si doi… daca voi mai putea merge. Nu-mi dadeam seama de asta, simteam o durere in piciorul drept pe care nu puteam sa o clasific – in mare sau mica. Adica parca era asa… la o granita de unde astepta sa treaca mai departe – ori spre o durere mai mare, ori spre una mai mica. Din fericire in primul minut deja durerea a scazut un pic si mi-am dat seama ca nu e nimic grav.

O experienta pe cat de stupida, pe atat de educativa si utila pentru mine – de aceea nu o regret – asa cum nu regret accidentul pe care l-am avut cu bicicleta, cand am aflat cat de important e sa porti casca – pentru ca s-a spart ea in locul meu. Bine, atunci nu a fost vina mea ca acum.

In felul asta am inteles mult mai bine ce inseamna sa te franeze coltarii cand aluneci la vale cu picioarele inainte. Mi s-au deschis foarte mult ochii comparativ cu ce stiam inainte sau banuiam. Imi imaginam ca te-ar frana destul de brusc si te-ai ridica de la sol cumva si te-ai da peste cap, te-ai duce de-a rostogolul peste ei si ai ajunge cumva invers, avand capul spre vale. Ei bine asta era de fapt un scenariu frumos mi-am dat eu seama atunci. De fapt singura problema nu este unde te opresti sau de ce te lovesti pe drum, nici macar daca reusesti sau nu sa franezi cu pioletul – sau daca pioletul te va lovi. O  mare problema o reprezinta chiar coltarii, daca aluneci. Pentru ca de fapt daca te franeaza coltarii, nu te franeaza neaparat brusc si atunci corpul nu se da pur si simplu peste cap – ci mai intai se indoaie si se rasuceste si intra in coltari. Picioarele sunt blocate dar corpul le impinge spre vale, ceea ce inseamna ca poti sa ti le rupi, sa ti le sucesti si desigur… sa le gauresti. Infricosator scenariu. Daca inainte ma gandeam la cum ar fi sa opresti alunecarea cu pioletul, acum ma gandeam la cum eviti sa nu te omoare coltarii in timp ce aluneci. Adica nu degeaba trebuie tinuti coltarii in aer, dar nu e ca si cand cazi mereu in pozitia ideala. Daca apuci si te rasucesti odata, ai toate sansele sa iti infigi coltarii pe undeva sau sa-ti rupi vreun picior. Intr-un fel e ca si cand piciorul ti-ar ramane blocat intre doua pietre dar corpul se rasuceste in continuare spre vale – si supune astfel piciorul la o rasucire nepotrivita si riscanta.

Eu aveam totusi viteza mica. Coltarul si-a infipt coltii din spate (ca aia erau mai langa sol) si zapada era asa dura incat miscarea aceea nu a rupt-o, ci pur si simplu a blocat coltarul in ea. Poate la viteza mai mare ar iesi coltarul mai usor din zapada, nu ar ramane atat de blocat, dar ma indoiesc ca o viteza mai mare e de preferat in astfel de cazuri. M-am mai intrebat apoi ce s-ar fi intamplat daca nu ma opream eu cu pioletul cand am simtit ca mi se indoaie piciorul si ca ma zgarie coltarii. Poate corpul s-ar mai fi impins putin in acel coltar, poate tepii m-ar fi ranit mai mult si genunchiul ar fi fost dat si mai mult peste cap. Chiar si asa nu-mi venea sa cred cat de usor se poate intampla un accident, dintr-o prostie. De fapt stiam asta, dar nu-mi venea sa cred ca am avut impresia ca pe o panta asa lina si aparent sigura nu se pot intampla accidente. De fapt eu am oroare de chestii din astea stupide si banale care pot sa omoare oameni. Cum ar fi unele glume proaste, cand vrei sa sperii un prieten si el face infart sau ceva de genul asta. Mi se pare stupid.

Urmatorul pas a fost sa ma ridic, sa vad cum imi simt piciorul drept. De stangul nu-mi faceam probleme, desi simteam si acolo durere – era doar una de suprafata, provocata prin intepare si zgariere. Dar la piciorul drept putea sa fie ceva mai in interior, o entorsa ceva. Ma gandeam ca macar sunt pe platou, as fi ajuns la telecabina daca era cazul – desi nici n-aveam bani la mine si pentru telecabina.

Din fericire durerea a scazut si puteam sta in picioare normal, puteam calca pe piciorul respectiv – cu oarece disconfort mai ales sub genunchi, pe partea din spate a piciorului. M-am oprit pe iarba si am mancat un sendvis, ca nu mancasem nimic si se simtea. De fapt cred ca simteam nevoia sa stau un pic sa ma reculeg si sa ma gandesc la tot ce inseamna asta. De fapt am facut asta tot drumul pana jos – dar si acasa – semn ca am simtit nevoia sa scriu acest jurnal.

Ca sa glumesc putin mi-am zis ca o gaura in pantaloni prinde bine – ca mai aveam una micuta facuta nu mai stiu unde pe care nu apucasem sa o cos – si daca tot ma chinui 5 minute sa bag ata pe ac, macar sa am ce coase! Oricum eram bucuros ca nu se gaurisera si colantii x-bionic de dedesubt, desi pe piele aveam o zgarietura mai lunga (vreo 4 cm), una mai larga, vreo doua mai scurte si un punct rosu. Pe-astea le-am vazut de fapt acasa, acolo n-am facut decat sa bag mana prin gaura sa vad daca ramane sange pe degete. Nu era cazul insa. Oricum, destul de rezistenti pantalonii, gaura are doar vreo 2 cm, m-am mirat ca nu s-a largit mai mult si ca nici nu s-au gaurit in celelalte parti unde se atinsesera tepii.

Inca o data am constatat si cat de important e sa nu fii singur – si cat de mult cresc riscurile pe munte atunci cand esti singur. De fapt eram uneori curios daca in caz de ceva, as suna la salvamont sau nu. Uneori simt ca as fi prea mandru sa fac asta si as incerca tot posibilul sa ma descurc singur. Sau pur si simplu as realiza ca pana ajunge salvamontul (mai ales in unii munti), nu te poti baza decat pe tine. Dar alteori nu-i de gluma, mandria nu-i un lucru de care sa fii… mandru. Si te poate costa mult. E stupid sa nu ceri ajutor atunci cand o poti face – mai grav e sa vrei sa ceri si sa nu poti. Plus ca in caz de ceva, primul ajutor ar trebui sa ti-l dea cel de langa tine, in caz ca tu nu mai esti in stare – si nu sa astepti salvamontul care oricum pana ajunge… nu se stie in ce stare te mai gaseste.

Si referitor la primul ajutor, desi teoria in linii foarte vagi o stie multa lume, nu stiu cati ar fi pregatiti chiar sa ofere in mod eficient primul ajutor – sa lege niste atele cand exista o fractura deschisa si sange peste tot, sa opreasca o sangerare, sa faca respiratie artificiala etc. Pentru ca avem impresia ca nu vom fi noi in situatia aia si nu vom avea nevoie sa stim. Sau poate ne gandim ca daca situatia apare, vom sti noi ce sa facem. Din punctul asta de vedere mai am si eu multe de invatat – de fapt de exersat mai practic, ca teoria nu-i de ajuns. Chiar si psihic poti sa cedezi in acele momente, sa te panichezi si sa nu mai stii ce sa faci. Cu ce strica in cazul asta sa stii mai mult? De ce sa eviti sa stii si sa poti mai mult? Care e dezavantajul de a fi mai pregatit? Nu inteleg.

Fara prea multa legatura, imi amintesc una din fazele mele preferate din filmul Gandhi. Un mare colonel sau ce-o fi fost el in armata britanica a deschis focul asupra multimii aflate intr-o piata din India. Au murit o multime de oameni nevinovati. Ulterior el a fost chemat sa dea socoteala pentru faptele lui si printre altele, este intrebat: “ce ai facut pentru a-i ajuta pe raniti?” si el raspunde sigur pe el ca: “eram pregatit sa ajut pe oricine mi-ar fi cerut ajutorul!” Apoi unul din judecatori il intreaba: “colonele… spune-mi… cum poate un copil impuscat cu o mitraliera sa ceara ajutor?”

Genial film – de fapt este asa pentru ca omul acela, Gandhi, a fost asa – filmul arata doar viata lui – si desi e un film tare vechi, ceea ce e de invatat din el nu se va schimba niciodata. Te face sa vrei sa fii mai bun… dar de la dorinta la realizare e cale lunga se pare, mai ales cand “sa fii mai bun” reprezinta doar niste cuvinte, ceva distant, vag – si nu o puternica dorinta venita din interior in urma constientizarii avantajelor. Cum spunea sotia lui Gandhi la un moment dat… “e mai greu pentru noi cei care nici macar nu ne dorim sa fim atat de buni pe cat iti doresti tu”.

Ideea e ca uneori oamenii nu reusesc sa ceara ajutor atunci cand le e rau, din diverse motive – le e rusine, se simt neintelesi, sufera prea mult, nu stiu cum sa o faca etc. Poate n-ar strica daca am fi mai deschisi sa vedem cine are nevoie de ajutorul nostru si sa nu asteptam neaparat sa-l ceara ei. Mai bine sa ti se spuna ca “nu am nevoie” decat sa treci pe langa gandind ca “poate mi se pare mie ca sufera si de fapt nu are nevoie si nu e nimic ce-as putea face”. Asta e valabil oricand, peste tot – in jurul nostru, zi de zi.

Eu in acele momente nu aveam nevoie de ajutor, dar simteam cumva ca prin acest mic incident primisem un mare ajutor – in a intelege mai bine riscuri, complicatii, miscari gresite sau mai bune.

Farasul de zapada se dusese inainte spre vale, cand pe zapada cand prin aer – ridicat de vantul puternic. L-am recuperat la baza acelei limbi de zapada si am continuat apoi spre cabana Caraiman.

De cum am intrat pe valea ce duce la cabana, am simtit imediat ca zapada are o consistenta diferita – era mult mai moale pe-acolo. Batuse mai mult soarele pe ea – fiind orientata spre sud, dar si pentru ca era deja ora 11.15, adica soarele apucase sa capete ceva forta. Si nu era nici vantul la fel de puternic ca sa o inghete. Am pastrat totusi coltarii in picioare, desi acum simteam mult mai puternic riscurile pe care mersul cu ei in picioare le implica. Orice impiedicare si cadere e riscanta.

La cabana m-au latrat putin cainii, dar s-au calmat repede. Am stat putin de vorba si cu nenea cabanierul, care-mi spune ca au mai trecut 2 oameni cu o zi in urma, vreo 10 in weekend si ca astia ar fi fost toti oamenii pe anul asta. Cred si eu, pe zapada mare nu stiu cine s-ar baga pe Valea Jepilor. Imi spune ca nici nu am nevoie de coltari pe coborare, ca e zapada moale. Si-mi zice si ca la un moment dat trebuie sa ies spre stanga sa intru in poteca, pentru ca pe fir este o saritoare mai mare. De fapt eu i-am spus ca stiam de la Andrei ca ei au mers pe fir si s-au blocat la un moment dat. Si cabanierul a banuit de care saritoare e vorba si mi-a dat indicatii pe unde e poteca.

La fata locului abia mi-am dat seama ca nu vorbeam despre aceeasi saritoare – cred ca el zicea de una din partea superioara a vaii – pe care eu am ocolit-o desi s-ar fi putut merge pe ea. Baietii insa s-au blocat undeva jos cred, la padure, cand poteca trecea pe malul din dreapta. Oricum, zapada era intr-adevar mai moale, asa ca dupa vreo 15 minute de coborat am hotarat sa scot coltarii. Pentru ca pe zapada aceea aveam aceeasi aderenta si cu ei si fara ei – dar fara ei ma simteam acum mai in siguranta – plus ca puteam sa alunec mai linistit, doar cu pioletul in mana.

Am trecut destul de repede de zona mai abrupta – mergand mai cu grija pe stanci prin zona cu lanturi. Erau mici cruste de gheata pe-acolo, imi parea rau ca scosesem coltarii si ca ma bagasem pe-acolo – cand inca se putea merge pe firul vaii. Pe urma insa am reintrat pe fir ca aveam vizibilitate mai buna spre vale si vedeam ca zapada e continua. M-am lasat uneori si sa alunec, mai mult in picioare – ca pe fund daca stateam ma udam prea rau.

Piciorul drept ma jena putin, sub genunchi, dar din fericire traseul era uniform, fara bolovani sau alte zone care sa necesite indoirea genunchiului prea mult. Legat de bolovani, un alt risc la care ma mai gandeam uneori – dar de care nu am simtit ca era cazul acolo, era acela de a… cadea prin zapada. Adica atunci cand zapada se mai duce si stratul devine mai subtire, atunci e posibil ca pe marginile vaii sau intre anumiti bolovani sa existe crapaturi – acoperite de zapada. Nu le vezi, zapada pare uniforma – dar sub ea pot exista gauri in unele locuri, mai ales ca sub ea sunt bolovani de diferite forme si marimi – si nu teren lin. Acum podul de zapada era inca destul de stabil si rezistent, dar mai incolo poti avea surprize.

Am ajuns la nivelul padurii dupa vreo ora si un sfert. Pe-acolo am bajbait putin dupa marcaj, pentru ca ramasesem in minte cu ideea ca la un moment dat trebuie sa parasesc firul vaii si nu stiam unde exact. Am intrat in poteca de vreo doua ori dar pana la urma tot pe fir ajungeam. Pana cand poteca trece pe partea dreapta prin padure – acolo am vazut urmele clare si mi-am dat seama ca de-acolo voi parasi valea.

In padure zapada era mai intarita, ca era umbra – si desi erau urme destul de adanci si se putea merge, am hotarat sa pun iar coltarii. Pentru ca potecuta din padure e destul de expusa, merge pe o margine de prapastie – care doar pentru ca are copaci in ea, nu inseamna ca e mai sigura in caz ca pici.

Dupa ce zona abrupta s-a terminat si am pierdut altitudine, a inceput sa dispara si zapada. Asa ca m-am asezat frumos pe frunzele moarte si am scos coltarii, punandu-i la locul lor si multumindu-le pentru tot ce am experimentat si am invatat datorita lor.

Am verificat pe mobil ce trenuri am din Busteni si aveam un personal intr-o ora jumate – aveam timp sa ma duc si pana la cascada Urlatoarea, tot eram la intrarea pe traseu. Dar nu m-am mai dus. Voiam sa ma asez pe o banca si sa ma bucur in liniste de aceasta experienta, in care am facut un scurt si rapid ocol de Caraiman.

A fost pentru mine o experienta importanta si mai ales in prima parte, la urcare – foarte placuta! La coborare am mers mai incetisor din cauza acelui incident. Ma gandesc oricum ca pe creste mai line cand prinzi zapada intarita si buna de coltari, mersul e o adevarata placere – mai ceva decat pe vai – pentru ca pe vai totul e mai abrupt si mai periculos. Dar si pe Valea Alba mi-a placut tare mult, simti altfel muntele, zapada, pe tine…

Durerea musculara in zona unde am facut acea intindere a persistat si a doua zi, iar durerea de glezna a crescut pe seara si a doua zi apoi a scazut. Nu stiu daca durerea de glezna a fost cauzata de acel incident sau pur si simplu de mersul incomod de la urcare – cand deja simteam ca o solicit prea mult. Oricum, un pret mic pentru tot ce-am trait si am invatat. Dar de preferat e sa nu fii nevoit sa platesti niciun pret si pentru asta sunt lucruri pe care le poti face: sa te informezi, sa te echipezi corespunzator, sa gasesti oamenii potriviti de la care sa inveti si mediul sigur unde sa o faci, apoi oamenii potriviti alaturi de care sa mergi. Asta mi se pare valabil tot timpul, nu doar in astfel de ture.

Mersul iarna pe munte e foarte diferit de mersul vara – cu satisfactii in plus dar si riscuri in plus. Iar situatia poate sa fie mult mai dificila decat a mea, cand urci prin viscol si ceata si cu risc mai mare de avalansa (desi in cazul asta as prefera sa stau acasa).

Ideea acestui jurnal este sa arate niste detalii pe care unii nu au ajuns sa le cunoasca inca si pe care nici eu nu le intelegeam prea bine. Detalii prezentate asa cum le-am simtit si eu pe parcurs, dar analizand destul de intens fiecare element – astfel incat sa inteleg mai mult si sa invat mai mult. Pentru mine a fost prima iesire de acest gen, mai am multe de invatat si de experimentat – dar consider ca macar psihic poti sa fii mult mai pregatit atunci cand pleci la drum – chiar si prima oara, daca iti folosesti putin si capul in pregatirea unei excursii. Nu e de ajuns sa te simti plin de entuziasm si mandru de coltarii tai cei noi ca sa crezi ca totul va merge bine. Sunt multi factori de care trebuie tinut cont – si asta nu strica deloc experienta de care ai parte, ci doar o poate face mai sigura – si deci mai placuta.

Ioan Stoenică, 28 martie 2012.

 Albumul cu mai multe imagini e aici: Singur pe Valea Alba.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Prima oara la coltari. Singur pe Valea Alba.

  1. Vorba ceea : Bine ca s-a terminat cu bine !
    Am citit foarte atent jurnalul , vazusem albumul din Picasa in care pomeneai de incident si eram curios ce s-a intamplat !
    Te astept cu o noua tura pe Carpati.org !

    Apreciază

  2. gabi.rusu zice:

    Abia asteptam sa citesc concluziile in urma acestei ture! 🙂 Mie mi s-a intamplat sa ma impiedic in sireturile de la parazapezi neavand coltari, daca e posibil asa ceva si am luat-o la vale, noroc ca era zapada suficient de moale si m-am putut opri repede folosind mainile (adica infigand degetele puternic). Daca ar fi fost inghetata, cu siguranta nu as mai fi putut. Am mai incercat o data , foarte demult, o oprire cu betele de ski/trekking, insa fara eficienta, ca urmare, am avut parte de un rostogol de zeci de metri, norocul meu a fost ca panta s-a terminat rapid si zapada a devenit afanata si m-am putut opri…natural, ca sa zic asa. Dar e bine sa nu maniezi fortuna prea des. De faza cu franatul sau opritul din alunecare folosind coltarii stiam ca e de evitat, ca s-au intamplat accidente stupide, cum zici si tu, din cauza lor. Am mai auzit ca de multe ori, cei prinsi in avalanse, mor din cauza impactului cu diverse obiecte proprii, cum ar fi un piolet. Mai stiam ca tb sa ai chingile de la rucsac desfacute ca in caz ca te prinde avalansa sa ii poti da drumul. Altii sunt insa de alta parere, ca e bine sa il ai la tine, pentru a te putea apara in caz ca te opresti cu spatele intr-un obiect dur. Altii – si eu la fel – mai cred ca trebuie sa fii un mare norocos sa scapi dintr-o avalansa. Nu zic ca nu trebuie sa fii pregatit si echipat, clar trebuie sa fii, insa de la un anumit punct nu prea mai tine de tine sau de cei care incearca sa te salveze. Ar mai fi acum am inteles (insa foarte scumpi) niste rucsaci ABS dotati cu un fel de air-bag-uri (am mai citit si pe aici cate ceva… http://anghelmarian.wordpress.com/2010/11/04/rucsacul-abs/). La ora actuala eu una sunt inca in plina informare. Pe viitor imi doresc sa imi achizitionez o pereche de coltari si un piolet si sa exersez, cum bine ziceai si tu, mai intai, pe pante mai line la baza carora sa stii ca te poti opri in siguranta :D. In orice caz, un curs de initiere este ideal pentru orice incepator, si nu numai.
    Ture lipsite de incidente neplacute sa ai in continuare! 🙂

    P.S. Frumoase cuvintele “curajul nu inseamna absenta fricii, ci invingerea ei”. Sunt printre acele vorbe care ma motiveaza de multe ori.

    Apreciază

    • Sunt foarte multe de stiut si despre avalanse – mi se pare important sa stii sa calculezi cat mai bine riscurile – si informandu-te inainte dar si facand de exemplu un profil in zapada. Apoi echipamentul de salvare e foarte util, emitator, lopata, sonda etc. Dar trebuie sa stii si sa le folosesti. Rucsacii cu ABS i-am vazut prima oara in Italia, foarte scumpi dar chiar pot salva vieti. La noi insa nu e chiar ca in Alpi, cred ca ei sunt o investitie buna pentru cei care chiar merg des iarna pe munte in zone expuse. Eu prefer sa evit acele zone si perioade 😀

      Mai ma uit uneori la filmulete pe youtube, sunt multe cu avalanse – poti invata si de-acolo cate ceva.

      Apreciază

  3. Meet The Sun zice:

    Ce peripetie! Urci dumneata toata valea, te opresti la poze, unde mai pui ca ai si urcat-o ca la maraton, iar apoi te dai cu farasul si faci poc ;))
    Dincolo de concluziile bine si sincer scrise din care pana si cei mai vanitosi au ceva de invatat, copilul din tine a iesit la iveala „tradat” de simpla bucurie a alunecarii pe zapada.

    Apreciază

  4. Rosemarie zice:

    foarte frumos! 🙂 bravo! cand a fost asta?

    Apreciază

  5. Aurora Kern zice:

    Avalansa e avalansa , ca e in Carpati sau in Alpi..e la fel de periculoasa! Iti trebuie s Reco http://www.recco.com/upload/Global/Images/Downloads/WB_German.pdf si
    Sacul acela pneumatic, care sa-l deschizi (daca mai ai timp), ca sa te tina la suprafata zapezii!
    Un om de munte, intelept si cu experienta necesara, evita aceste situatii!

    Apreciază

  6. Valentin zice:

    Ma bucur, Ioan, pentru tine! Cu ajutorul tau am fost si eu acolo cu tine!

    Ma bucur cand vad oameni fericiti de ceea ce fac si asta se simte prin toata fiinta lor. Ca orice inceput in orice activitate prima oara este cel mai intens. Insa tu ai avut parte de peripertii pentru ca esti mai sugubat 🙂 Ceea ce nu este un lucru rau, faptul de a fii sugubat si plin de viata.

    Daca acum, dupa 2-3 zile, spui ca nu ai nimic, nu cred ca ar trebui sa iti faci probleme. Probabil o mica intindere de ligamente atat la genunchi (in spate) cat si la glezna. Entorsa ar fi trebuit sa ti se umfle si sa tine cateva zile.

    Dar a avea mici accidentari care se vindeca repede, nu e un lucru rau. Asa cum spune Bear Grylls: „Ne fac doar sa ne reamintim cat de pretioasa este viata, si poate, doar poate, ca suntem mai fragili decat indraznim sa credem”.

    Sanatate maxima si abia astept sa iesim la o tura 🙂

    Apreciază

    • Mersi Vali! Da, acum nu mai am nimic. Si eu apreciez aceste mici incidente, chiar daca pe moment nu sunt foarte placute – si chiar daca ramane vreun mic semn uneori (cum am de la accidentul cu bicicleta), e ceva care sa-mi aminteasca de multe aspecte importante ale vietii.

      Apreciază

  7. Paul zice:

    Foarte utilul articolul atât pentru cei care nu au mai mers niciodată cu colţarii cât şi pentru cei care au mers dar poate nu s-au confruntat niciodată cu astfel de situaţii. După cum spuneai şi tu, şi eu îmi imaginam că atunci când aluneci şi se agaţă colţarii, te aruncă automat peste cap. Dar se pare că nu e chiar aşa, şi că poate că nici cel mai rău lucru care se poate întâmpla.
    Slavă Domnului că ai scăpat doar cu atât, şi rămâne valabilă vorba aia conform căreia omul din greşeli învaţă cel mai bine. Mulţumim că le-ai împărtăşit şi nouă; chiar dacă din greşelile altora nu înveţi chiar ca din ale tale, tot rămâi cu ceva.

    Apreciază

    • Hey, multumesc pentru feedback. Nu stiu de ce comentariul tau a intrat la rubrica de spam, abia acum l-am vazut.

      Da, se pot invata multe din greseli – dar cum imi place mie sa spun, mai practic ar fi sa invatam din greselile altora, sa nu trebuiasca sa ni se intample si noua lucruri rele ca sa invatam ceva. Eu si de aceea scriu – iar cine e suficient de deschis la minte si dornic sa invete, poate invata ceva si asa.

      Apreciază

  8. Irene zice:

    Util articolul pentru cei care nu au incercat niciodata sa mearga folosind coltarii. Isi pot da seama ca exista cateva intrebari la care este bine sa iti raspunzi inainte de folosire.
    Eu una i-am purtat doar o singura data si aveam/am aceleasi intrebari ca si tine. La o parte din ele mi-am raspuns, inainte de tura, citind diverse articole de profil si studiind filmulete. Insa mi-am promis ca, la anul, particip la un workshop, care sa imi raspunda la toate intrebarile si unde sa pot exersa tehnicile in siguranta.
    Cat despre nazdravenia ta….pfiuuu, bine ca nu ai patit ceva mai grav. Te rog ai grija, gandeste-te de doua ori data viitoare, chiar nu vreau sa patesti ceva.

    Apreciază

  9. mysfan zice:

    Bine ca a fost doar atat. De obicei accidentele se intampla din joaca sau neatentie chiar daca dupa ce se intampla nu ne putem explica de ce am actionat asa. Foarte util articolul. Multumim ca impartasesti cu noi aceste experiente. Cu bine, Marius.

    Apreciază

  10. Codruta zice:

    Servus Ioan!

    Crezi ca daca ti-as spune ca ai avut un ingeras care a avut mare grija de tine in Valea Alba e prea mult?

    Excursia a fost una reusita cu mult elan, bucurie si implinirea ca ai reusit sa ajungi cu bine pe platou. A fost emotia care te-a facut sa-ti doresti mai mult, mai multa aventura (nu erai preocupat prea mult de peisajul in sine, de fotografii), asa cum spuneai – erai bucuros de pasii facuti cu coltarii… Cum pe tine te caracterizeza aventura si buna dispozitie  trebuia sa faci ceva tipic – sa te dai pe zapada, sa te bucuri si mai mult de ceea ce iti oferea natura.

    Din acel incident ai tras multe concluzii, ceea ce e foarte bine. Eu cred ca cel mai bine e sa mergi de cateva ori cu o persoana de incredere care sa te invete mai mult despre ce implica folosirea coltarilor, sa te invete practic cum anume sa procedezi in diferite situatii.

    Eu am invatat din jurnalul tau ca ei pot fi extrem de siguri si utili pe zapada inghetata, ca te ajuta sa urci in siguranta in anumite situatii, ca mersul cu ei e destul de greu cand vine vorba de pozitia piciorului si planul pe care mergi. Dar am mai invatat ceva – sa NU te dai pe zapada cu ei in picioare!

    Ma bucur ca ai avut inspiratia sa incerci pe o panta lina si ca in final esti ok. Riscurile medicale puteau fi extrem de mari. De aceea ziceam ca ai avut un ingeras care a avut grija, iar tu ai reactionat bine si te-ai oprit la timp. Pauza de masa de dupa incident imi indica faptul ca trebuia sa te reculegi pentru ca ai realizat ce s-ar fi putut intampla si in acelasi timp trebuia sa iti recapeti energia 🙂 si asa era o metoda excelenta.

    M-as simti mai linistita daca ti-as da niste sugestii si recomandari in ceea ce privesc aceste mici accidentari – indiferent de unde au ele loc, daca e vorba de noi sau alte persoane. Sper sa nu ai nevoie de ele niciodata sau extrem de putin 🙂 dar prefer sa le stii sau poate chiar le stii…

    In primul rand fereste-ti capul cu riscul de a accidenta altceva (mana de exemplu).

    Leziunile daca sunt recente se curata si dezinfecteza foate bine cu apa oxigenata – poti turna direct din sticla – face bulbuci iar senzatia de usturime nu e foarte crescuta (pe langa dezinfectant e si un bun hemostatic, curata resturile mici de tesut si alte impuritati care raman pe plaga si actioneza foarte bine si pe germenii anaerobi) si apoi cu solutie de betadina – tamponezi usor, ideal cu un pansament steril, marginile plagii sau toata plaga daca aceasta nu e foarte adanca (e pe baza de iod si mare atentie sa nu fi alergic, in cantitati mari produce iritatie locala, si pateaza suprafata cu care vine in contact) – betadina e acea solutie maro care se foloseste cel mai des in spitale (inclusiv in salile de operatie, chiar si la spalatul medicilor pe maini in concentratii speciale) si cabinete medicale deoarece are cea mai buna acoperire pentru diferitele tipuri de bacterii si germeni. In plus, ea nu produce acel discomfort si senzatia puternica de arsura pe care o da alcoolul sanitar (care e considerat mai mult un degresant decat un dezinfectant – acesta actiune fiind mai slaba comparativ cu alte substante) sau rivanolul care si el are acoperire limitata.

    Poate te intrebi de ce ti-am zis aceste lucruri referitoare la curatarea si dezinfectia unei plagi… Pentru ca foarte multe persoane nu stiu si folosesc clasicele solutii de rivanol si alcool sanitar (chiar si ai mei foloseau pana cand am invatat ca altele sunt mult mai bune – imi amintesc cu cata groaza ii ziceam la mama ca am cazut stiind ce chin urmeza).

    Acum se poate pansa zona respectiva cu pansament de tifon cu betadina sau chiar pansament gol. In cazul in care incep sa apara modificari ale zonei respective – roseata insotita de edem, zona devine mai calda si dureroasa, apar secretii alb-galbui – fuga la medic – exista posibilitatea unei infectii si tratamentul trebuie complectat iar zona respectiva reverificata.

    In cazul leziunilor (a tuturor) – in special cele produse de obiecte metalice, mai ales cand exista posibilitatea de a fi ruginite, se recomanda vaccinarea cu ATPA (pentru profilaxia antitetanosului – boala care daca apare nu are tratament iar evolutia e incurabila). Poti sa te intrebi sau sa zici “de multe ori m-am accidentat si nu ma patit nimic” sau “de fiecare data cand patim ceva trebuie sa ne vaccinam?”. E o intrebare la care nu exista un raspuns clar, concis. Exista posibilitatea de a face 3 doze de vaccin la interval de doua saptamani fiecare – l-as recomanda mai mult persoanelor expuse in mod sistematic la accidentari. E suficienta o doza atunci cand se produce leziunea pentru ca ne accidentam destul de rar spre norocul nostru :).

    Daca e vorba de hemoragii situatia devine foarte complexa – de aceea iti spun doar in linii mari – compresiunea directa cu un tampon steril, mana sau degetele e printre cele mai bune pentru moment. Garoul sau o bucata de material stransa deasupra hemoragiei e o varianta controversata pentru ca are timp limitat de 2 ore (dupa aceasta se produce ischemia – irigarea insuficienta cu sange si apar complicatii mari) dar e o alternativa buna pentru a salva o viata. Mare atentie la contactul direct cu sangele altei persoane pentru ca se poate transmite destul de usor hepatita B si C, HIV. Poti improviza ceva de moment daca reusesti (o punga in loc de manusi de exemplu). Cel mai bine e sa suni la 112 cat de repede.

    In ceea ce priveste patologia ortopedica – iti pot spune ca cea mai buna verificare e prin radiografie. De cele mai multe ori un edem (umflatura) poate insoti o entorsa, luxatie, fisura, fractura sau te miri ce :). Toate dor (imi zicea un medic – o entorsa poate durea mai tare decat o luxatie) ceea ce e ciudat pana la urma (in luxatie se pierde contactul partial sau total intre articulatii, pe cand in entorsa au loc doar modificari la nivelul ligamentelor, tendoanelor si a muschilor). Fracturile sunt urate prin toate complicatiile care le dau.

    In prima faza, in caz de ceva, poti imobiliza membrul respectiv cu o fasa elastica (care nu strica sa o ai acasa) si eventual sa incerci cu un unguent antiinflamator (mie imi place Fastum Gel – chiar daca e mai scump isi merita banii) care nu se maseaza, doar se aplica usor pana patrunde in piele si calmante. Evident urmeaza repausul cu membrul ridicat daca se poate. Cand ti se pare ca ceva nu e bine mergi la medic. Cu cat mai repede cu atat mai bine pentru ca in caz de o patologie mai serioasa imobilizarea in gips poate preveni acele vindecari cu sechele si nu cred ca isi doreste cineva pentru o mica prostie sa aiba dureri periodic sau miscari limitate. Ideal ar fi sa mergem mult mai des la medic, dar stiu si sunt constienta ca nu mergem pentru orice zgarietura…

    Cred ca ajunge cu partea medicala 🙂

    Ziceai in jurnal de panica care poate interveni, care te blocheaza in anumite situatii limita. Sa stii ca e fireasca pentru absolut oricine. Anumite persoane vor reusi sa o depaseasca iar altele nu si poate nu din vina lor. Cel mai bine in acele momente e sa incerci sa-ti pastrezi cumpatul, sa respiri mai rar sa incerci sa te aduni si sa-ti dai seama ce poti face. Neaparat – sa nu faci greseala sa te pui in locul persoanei accidentate si sa nu-ti fie mila. A avut norocul sa fi acolo, iar tu poti fi singurul care o poate ajuta. Deci ai de ales – o ajuti sau lesini inaintea ei :). Aleg prima varianta (in anii mici de facultate ma confruntam destul de des cu a doua pentru ca nu stiam aceste mici secrete).

    Dezavantajul de a fi mai pregatit – exista. Cand stii multe dar nu suficient, cand vrei sa faci si nu poti, iti creaza stari care te pot panica.

    De exemplu eu – anul trecut am facut o viroza respiratorie de toata frumusetea – in acele momente ma gandeam la tot ce se poate intampla, ce complicatii poate da o tuse spastica (iritativa, fara secretii) si ma speriam si mai tare de tot ceea ce traiam. Atunci am zis – exista medici sa ma trateze. Eu nu o sa fac nimic, in afara de a asculta de ei.

    O alta situatie peste care am trecut cu greu a fost dupa ce am vazut in ce hal ajung cei care vin din accidentele rutiere – am ajuns sa-mi fie frica sa merg cu masina. Preferam trenul si tot el a ramas pe primul loc. Cu timpul am restrans zona si refuz sa merg cu persoane obosite si care au consumat alcool. De multe ori stii ca te descurci dar nu stii cat de siguri sunt cei din jurul tau. Sunt multe de spus…

    Deci, pot spune ca e bine sa stim anumite lucruri 🙂

    Sa stii ca mi-au placut tare mult exemplele date de tine in jurnal si glumele de altfel :).

    Te rog sa ai mare grija, iar in cazul in care se intampla ceva – incearca sa faci atat cat poti, iar cand te simti depasit roaga pe cineva sa te ajute.

    Cat mai multe lucruri bune!

    Codruta.

    Apreciază

  11. Adi zice:

    Asa cum ai spus si tu, cum stim cu totii din teorii, coltarii pot duce la accidente mortale, asa cum a fost si in cazul bunului coleg si prieten Alexandru Bulgar care dupa peste 40 de ani de alpinism si speologie a murit pe Valea Alba din cauza unei….”opriri” in coltari (e drept luat prin surprindere de acea alunecare in timp ce…tocmai isi monta coltarii).

    In rest felicitari pentru tura, pentru reusita, pentru invatamintele trase si pentru impartasirea acestei experiente cu noi (BTW, de ce nu ai pus si pe carpati?)

    Apreciază

    • Salut! Da, se pot intampla o multime de accidente si unele se termina chiar tragic… Nu strica sa fim constienti de asta si asta sa ne faca mai atenti, mai pregatiti. Pe carpati nu am pus (inca) pt ca m-am gandit ca ar putea sa duca la o multime de discutii in contradictoriu de care nu simteam nevoia. Totusi, pentru ca ar putea sa fie util unora, probabil il voi pune si-acolo.

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s