A fost odata un norisor plin de apa, care plutea singur pe cerul senin. Apa pe care o purta cu el putea face minuni: acolo unde cadea, facea sa creasca flori, iarba si copaci si potolea setea de apa a oamenilor si animalelor. Norisorul era insa atat de plin de apa incat ea devenise apasatoare. Uneori il durea capul de prea multa apa ce avea in el. Si ca o coincidenta ciudata, desi isi dorea asta, norul nu reusea sa o verse pe toata spre Pamant pentru a se elibera de ea. Isi imagina ca ar fi cel mai frumos lucru, sentimentul acela de a revarsa tot ce ai mai bun in tine spre Pamant. Aproape ca era invidios pe norul ce crease Potopul lui Noe.

El insa nu reusea sa lase sa iasa decat cativa stropi – unul aici, unul dincolo… unde vedea ca e mai mare nevoie. Reusise de cateva ori sa lase sa curga mai mult odata, dar efectele nu au fost cele pe care si le dorea. Prea multa apa parea sa fie distrugatoare pentru oameni si natura – si asta il durea si pe el. S-a gandit atunci ca poate e un motiv pentru care nu poate sa reverse toata apa odata. Poate ca trebuia sa gaseasca locul potrivit deasupra caruia sa o faca – acolo unde revarsarea ar fi primita cu bratele deschise si zambetul pe buze. Si nu cu incantatii despre caramizi lucitoare ce au puterea sa faca sa iasa soare.

Dar care era locul acela? Poate daca ar fi stiut, ar fi fost mai bine. Dar chiar daca ar fi stiut, asta nu inseamna ca ar fi stiut cum sa faca sa lase sa curga exact cantitatea de care era nevoie. Aceste ganduri devenisera chinuitoare, pentru ca isi dorea sa gaseasca niste raspunsuri, isi dorea sa schimbe ceva la situatia in care se afla: prea plin de ceva bun, prea incapabil sa valorifice bunul acela. Daca prea mult va face mai mult rau? Daca prea putin e insuficient? Daca o revarsare gresita il va face sa ramana fara apa si complet nefericit in acelasi timp? Apa trebuie probabil inlocuita cu ceva, ca sa nu ramana gol. Prea multe intrebari pentru cineva cu capul din nori, dar dorinta de a sti era mare. Asa ca norisorul si-a cumparat o umbrela, cine stie, poate asa va intelege mai bine unele lucruri.

Poate pana la urma solutia nu era undeva intre nor si Pamant – doua entitati atat de diferite. Poate solutia ar fi fost evidenta daca cerul nu ar fi fost complet senin si el nu ar fi fost singurul norisor pierdut intr-un albastru infinit. Poate un al doilea nor i-ar fi improspatat apele – iar sentimentul de a creste flori ar fi fost mult, mult mai placut – fara durerea stropilor limitati.

Poate putinii stropi pe care reusea sa-i elibereze nu erau apa, dar faceau sa creasca flori acolo unde cadeau. Cerul poate parea pustiu multa vreme, dar trebuie sa-si aminteasca asta inainte de a inchide complet supapele. Uneori „mai mult” e mai bine decat „mai putin”, dar e vreodata “deloc” mai bine decat „mai putin”? Cand vrei sa oferi cuiva stele si Lună si el se multumeste cu ceva ce vine insotit de-un bon, poate-i mai inteligent sa accepti că stelele si Luna-s pentru altcineva. Pastreaza bonul pana la iesirea lui din viata ta, vei gasi pe cineva sa-l aprecieze mai mult. Dar cum rezisti sa tii stelele si Luna-n asteptare, nevoit fiind sa-mparti bonuri ici si colo? N-ar fi mai indicat sa te ocupi de lucrurile mai importante intai?

Intre timp inevitabil norul zboara mai departe, e destul de greu sa stea pe loc. Chiar daca mergand aiurea nu pare cine stie ce castig, nu e nimic sa-l faca sa vrea sa stea locului. Poate e totusi o logica in miscarea lui aparent haotica si fara rezultat. Uneori, in zborul sau, ajunge deasupra muntilor. Se aseaza pe un varf pe care-l primeste-n el inconjurandu-l. E singura atingere de care pare sa aiba parte – singurul contact cu lumea aceea plina de plante si animale si oameni. Un varf care-l atinge, aparent singurul care poate sa o faca. Singurul care-l face sa nu se simta singur. Intersectia dintre orizontala si verticala se intampla iata pe un varf de munte. Oare de-acolo se poate continua in orice directie? Sau doar inapoi de unde ai venit?

Nu se stie sigur, dar sunt brazi care afirma c-ar fi vazut candva, un nor plin de lumina ce-a facut schimb cu un varf de munte, sau asa ceva. Poate-i lipsea ceva pe cerul albastru, poate ca munte ai trait mai mult si ai niste raspunsuri. A constatat insa rapid ca florile-nfloresc si fara stropii lui si ca si-un varf de munte e tot al nimanui. Socanta constatare, ce-i de facut acum? Motive sa-si puna capat ciclului parea sa aiba multe si din corpul de munte i-ar fi fost mult mai usor. De-ajuns sa scoata la iveala putin aur din subsol, se vor gasi oameni sa-l distruga pentru bogatia lui.

Dar ciudat cum uneori cand te simti mai de pamant ca niciodata, zaresti printre braduti o gradina… Mai mica sau mai mare, dupa cum a fost fiecare, o gradina plina de flori ce-au inflorit candva datorita norului care-ai fost. Sa vezi gradina a ceea ce tu ai facut sa creasca atat de frumos, contribuie in mod esential la incheierea circuitului norului in natura – transformand inca o data muntele in nor si suindu-l inapoi la locul lui. Acolo e mai greu de distrus, de-acolo poate face mai multe flori sa infloreasca si poate privi oamenii cum se chinuie nestiutori sa iubeasca.

Poate ca picaturile acelea au ramas dureroase, fiind mult prea putin din cata apa ar fi avut de dat. Dar semintele ce le primesc nu-s neaparat constiente de asta si-atata timp cat reusesc sa creasca, toata lumea castiga. Chiar si norul. Poate intr-o zi, una din seminte va inventa un dispozitiv de scos apa din nori – cantitatea potrivita, metoda ideala. Poate ca norul nu e limitat de orizontala si verticala. Poate intr-o zi va avea loc o noua transformare, un nou ciclu – de preferat mai bun. Poate intr-o zi florile vor umple norul, gasind mediul perfect pentru a inflori. Poate intr-o zi…

…

Intr-o zi cerul a ramas complet senin.

…

Ioan, 6 decembrie 2011.